Sunteți pe pagina 1din 9

CARACTERISTICILE MORFOLOGICE ȘI TEHNOLOGICE ALE

CAISULUI (ARMENIACA VULGARIS)

1.1. Caracterizarea botanică


Caisul este un pom fructifer ce face parte din genul Armeniaca, subfamilia Prunoideae,
familia Rosaceae, ordinul Rosales.
Perioada de vegetație a caisului este una îndelungată, începând cu înflorirea foarte
timpurie și terminând cu căderea frunzelor care are loc toamna târziu. Dezvoltarea părții
hipogene a pomilor altoiți de cais este dependentă de portaltoi, vârsta pomilor, tipul de soi. Cel
mai mare număr de rădăcini se găsesc în apropierea trunchiului pe o rază de 1 m.
În ceea ce privește tulpina caisului, aceasta are o creștere foarte viguroasă, greu de dirijat
în primii ani de viață. Ramurile anuale depășesc frecvent 1-1,5 m, au 2-3 valuri de creștere,
formând multe ramuri anticipate..
Ramurile de schelet sunt solide, relativ groase; acestea sunt garnisite cu ramuri de ordinul
2, iar acestea cu ramuri fructifere, care dau coroanei un aspect compact, îndesat. Ramurile de rod
ale caisului sunt: buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă și ramura anticipată. Ramurile
roditoare durează 4-6 ani.
Lăstarii la început au culoarea verde, iar la sfârșitul vegetației au o culoare roșie-sângerie.
Mugurii sunt grupați câte 2-8 la subsuoara unei frunze, mai rar sunt solitari. Dintr-un
mugure floral apare o singură floare de tip rozaceu, mare, cu petale albe sau roz, ce se deschide
înaintea înfrunzitului. Caisul înflorește de timpuriu, cu 14-18 zile înaintea înfrunzitului, imediat
după migdal sau concomitent cu acesta. Durata înfloritului, în cadrul soiului, este de 2-5 zile, iar
între soiuri este de 2-8 zile. Caișii încep să rodească în anul al treilea de la plantare, dar producția
devine eficientă abia în anii V și VI. La vârsta de 7-8 ani, caisul intră în perioada de plină
producție.
Potențialul productiv al caisului este mare. La vârsta de 4-5 ani, caișii pot să producă
până la 10-15 kg de fructe, iar în plină producție câte 30-70 kg/pom. Longevitatea pomilor este
de aproximativ 30-40 ani. În Asia centrală caișii trăiesc și produc până la 80 de ani. (Cociu
V.,1993)
1.2. Compoziția chimică, valoarea alimentară și valoarea energetică
Compoziția chimică a caiselor diferă de la soi la soi. Principalele componente ale
fructelor sunt:
10,6 – 21,71% substanță uscată
6,00 - 15,68% zahăr
0,34 – 2,61% aciditate totală
1,09 – 1,64% proteine brute
0,55 – 1,10% pectine
75,4 – 112,0 mg % K
21,3 – 32,0 mg % P
6,60 – 16,4 mg % Ca
0,41 – 3,20 mg % vitamina A (caroten)
8,50 – 37,0 mg % vitamina C
35,0 – 38,0 mg% vitamina P
0,72 – 1,80 mg % vitamina E
Caisele sunt considerate fructe „de lux”, mult solicitate de consumatori, mai ales ca
fructe proaspete, dar și prelucrate. În prezent există o cerere neacoperită de caise în majoritatea
țărilor. Mai mult decât atât, în zonele cu climat rece sunt considerate fructe exotice.Toate acestea
sunt determinate de însușirile lor calitative și tehnologice: gustul plăcut, finețea pulpei, aroma
specifică, conținutul ridicat în diferite componente biochimice, vitamine etc. foarte utile
organismului uman.
Valoarea energetică este de 21-77 calorii/100g. Caisele au efect benefic asupra digestiei,
ele fiind un regulator de digestie datorită sucului lor. Datorită proprietății lor de a restabili
hemoglobina din sânge, caisele se folosesc în tratamentul anemiei.
Caisele au o valoarea ridicată chiar și prelucrate. Astfel, compoziția chimică a nectarului
de caise este foarte apropiată de a fructelor proaspete. De asemenea, sâmburii de caise au o
valoare nutritivă ridicată: 28% substanțe pectice, 29,5-57,7% grăsimi., 3,1% săruri minerale etc.,
fiind folosiți pentru extragerea amigdalinei sau în cofetărie ca înlocuitori ai migdalelor. Un alt
avantaj al caisului este acela că intră repede pe rod în 2-4 de la plantare, produce mult și relativ
constant. (Gică Grădinariu, 2004)
1.3. Arealele de cultură pe glob și în România
1.3.1. Cultura caisului pe plan mondial
Cultura caisului este mult răspândită în emisfera nordică, respectiv în Europa, Asia și
America. Începând din secolul al XIX-lea, ea s-a extins si în emisfera sudică, în Africa de Sud,
America de Sud și Australia.
Totuși, comparative cu alte specii pomicole, suprafața livezilor de cais nu este prea mare,
fiind estimată la cca 350-380 mii ha. Producția mondială de caise oscilează destul de mult, de la
un an la altul. Caisul deține cca 0,6% din producția mondială de fructe, cu o tendință de creștere.
Suprafața plantațiilor este estimată la 350-380 mii ha. Dintre țările mari producătoare precizăm:
SUA, Spania, Iran, Italia. De mare perspectivă sunt: Turcia, Grecia și Italia.
Consumul de caise pe locuitor ajunge la 5 kg în Grecia, 3 kg în Italia, 1,4 kg în Franța,
1,3 kg în Belgia, 0,5 kg în Anglia, 0,3 kg în România. Peste 45% din producția mondială de caise
este destinată prelucrării.
Există oarecare specializări între țări: Turcia prezintă caise deshidratate, Grecia caise în
sirop, Marocul export semipreparate pentru pastă.
Se remarcă în majoritatea țărilor o creștere important și o stabilitate mai mare a
producțiilor în ultimii 10-15 ani datorită soiurilor noi, perfecționării tehnologiilor și înființării de
noi plantații.
Fig. 1.1. Repartiția producției de caise pe plan mondial în anul 1998

1.3.2. Cultura caisului în România


Deși există condiții ecologice favorabile, această specie n-a fost extinsă la nivelul
posibilităților. Sensibilitatea mugurilor floriferi la gerurile de revenire din primăvară, care pot
compromite total recolta, sensibilitatea la unele boli cauzate de ciuperci și bacteria, care
provoacă pieirea pomilor în primii 10 ani după plantare, pieire care poate ajunge la 30-40% din
totalul pomilor plantați, și alte neajunsuri, au subminat încrederea cultivatorilor în această specie,
ceea ce a dus la scăderea suprafețelor în anumite perioade.
În România, cultura caisului se află intr-o scădere. Dacă în anul 1991 caisul ocupa 1,7%
din suprafața plantațiilor existente și 2,9% din producția de fructe, respectiv 43.100 tone, în anul
1999 producția de fructe a scăzut la 28.000 t, reprezentând doar 1,8% din producția de fructe,
respectiv 43.100 tone, la anul 1999 producția de fructe a scăzut la 28.000 tone, reprezentând doar
1,8% din producția de fructe.

Fig.1.2. Harta cu principalele județe producătoare de caise


1.4. Tehnologia de cultură a caisului
Înființarea plantațiilor de cais se face după o pregătire corectă a terenului prin lucrări de:
alegerea terenului, nivelarea, parcelarea, amplasarea perdelelor de protecție, desfundarea,
fertilizarea de bază, săpatul gropilor, lucrări, de altefl specifice oricărei specii de pomi.
Distanțele de plantare sunt influiențate de portaltoi, soi, formă de coroană și fertilitatea
solului. Plantarea de toamnă este recomandată celei de primăvară.
Tăierile de formare la cais încep chiar din pepinieră și se continua în primii 3-4 ani după
plantare. La soiurile cu creșteri viguroase și unghiuri mici de ramificare, se vor efectua tăieri de
transfer pe ramificațiile laterale.
Tăierile din timpul perioadei productive au mai multe scopuri: întreținerea coroanei
formate, tăieri de fructificare în perioada de repaus și în verde, tăieri de reîntinerire, tăieri de
corectare. Tăierile de fructificare le completează pe cele de întreținere și se aplică în special
ramurilor de rod și a celor de semischelet.
Cel mai bun sistem de întreținere a solului în țara noastră pentru cultura caisului este
ogorul lucrat, fertilizat cu îngrășăminte organo-minerale.
Fertilizarea planțiilor este o verigă tehnologică foarte importantă pentru cais, având în
vedere pretențiile ridicate ale acestei specii față de minerale. O formulă de fertilizare cât mai
apropiată de optim se realizează funcție de fertilitatea solului, de portaltoi, soi, vârstă, sistemul
de întreținere a solului etc.
Irigarea plantațiilor. O consecință a lipsei apei este fructificarea neregulată și
nesatisfăcătoare, uneori chiar oprirea proceselor de creștere și diferențiere. Având în vedere
aceste considerate, pentru a se obține producții mari, constante și de calitate, se impune irigarea
caisului, mai ales în fazele critice: înainte de înflorit, la întărirea endocarpului, la creșterea
intensă a lăstarilor, la diferențierea mugurilor, după recoltarea fructelor. (Grădinariu G., 2002)
Fig.1.3. Livadă de caiși

1.5. Soiuri și varietăți


Sub raportul mărimii, caisele se clasifică în următoarele categorii: fructe mici (sub 40 g),
fructe mijlocii (40-50 g), fructe mari (50-60 g) și fructe foarte mari (peste 60 g). Principalele
soiuri de cais sunt:
Timpurii de Arad – fructele sunt mici și mijlocii, sferice, puțin asimetrice, cu pielița
galbenă-portocalie, acoperită pe 1/3 – 2/3 din suprafața cu roșu sângeriu, pistruiat. Se recoltează
la sfârșitul lunii iunie și în prima decadă a lunii iulie.
NJA 42 – este un soi American, extratimpuriu, fruct mijlociu (65 g), ovoidal, portocaliu,
cu roșu pe partea însorită, pulpa fermă, plăcută. Maturare, recoltare, consum în prima decadă a
lunii iunie; acesta este cel mai timpuriu soi.
Cea mai bună de Ungaria – este un soi de bază în plantațiile noastre. Fructele sunt
mijlocii, mari sau foarte mari, sferice și puțin asimetrice. Pielița este destul de groasă, are
culoarea portocalie-galbenă, cu rumeneală roșie-violacei. Rezistența fructelor la transport este
bună. Maturitate de recoltare: în prima jumătate a lunii iulie.
Fig.1.4. Cea mai bună deUngaria Fig.1.5. NJA 42

Sulmona – este un soi românesc, relativ recent introdus în cultură. Fructele sunt mari și
foarte mari, de formă ovoidă spre sferică. Culoarea este limonie-portocalie, cu puncte roșii. Se
maturează la sfârșit de iulie-început de august.
Sirena – este un soi relativ recent introdus în cultură, obținut în România. Fructele sunt
mari, de formă globuloasă spre ovoidă, ușor asimetrică. Culoarea de bază este limonie acoperită
cu portocaliu și pete roșii pe partea însorită. Maturarea: sfârșit de iulie-început de august.
Trandafirii târzii – este un soi mai vechi introdus în cultură. Fructele sunt mijlocii,
sferice, asimetrice, comprimate lateral, au o pieliță galbenă-portocalie cu puncte roșii mici.
Fructele se pretează foarte bine pentru industrializare. Maturitatea de recoltare la acest soi este
decada a doua a lunii iulie.
Steaua Roșie – fructele sunt mici, sferice, ușor turtite la capete, de obicei asimetrice.
Culoarea este galben-verzuie pe partea umbrită și roșie-sângerie pe cea îsorită. Se maturizează la
sfârșitul lunii iulie-începutul lunii august.
Tivoli – Fructele sunt mici sau mijlocii, globuloase, de culoare galbenă-portocalie, cu
rumeneală și puncte mici pe partea însorită. Perioada de maturizare a fructelor este sfârșitul lunii
iulie.

Fig.1.6. Soiul Sulmona Fig.1.7. Soiul Sirena

Umberto – Este un soi din vechiul sortiment care se cultivă și în continuare. Fructele sunt
mari, ovoidale, cu pielița groasă, galbenă-aurie, cu rumeneală roșu-carmin pe 1/3 – ½ din
suprafață. Maturitatea de recoltare este la începutul lunii august.
Roșii de Băneasa – Este un soi obținut la noi în țară și introdus în cultură. Fructele sunt
mari și foarte mari, de formă ovoidă. Culoarea este portocalie cu roșu aprins pe partea însorită.
Se maturizează în a treia decadă a lunii iulie.
Fig.1.8. Soi Umberto Fig.1.9. Roșii de Băneasa

S-ar putea să vă placă și