EPOCA MARILOR CLASICI. Caracterizarea personajului Zoe Trahanache.

Relaţia cu Nae Caţavencu

I. Încadrare în context și în operă:
I.L. Caragiale este unul dintre principalii reprezentanți ai epocii marilor clasici. Se formează la Junimea, alături de Eminescu,
Creangă și Slavici, sub îndrumarea lui Titu Maiorescu. Se impune în literatura română ca dramaturg și prozator. Debutul lui
Caragiale stă sub semnul teatrului. Dă literaturii române 4 comedii: O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului,
Conu Leonida față cu reacțiunea și drama Năpasta. O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri care ilustrează degradarea vieții
sociale și politice a societății românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Prin prezența unor personaje dezumanizate, caracterizate
de un comportament violent, prin accentuarea lipsei de comunicare sau prin preferința pentru situații închise, comedia lui Caragiale
poate fi văzută ca anticipând teatrul modern, acel necruțător teatru al absurdului.
Zoe Trahanache este singurul personaj feminin al comediei O scrisoare pierdută. Ea reprezintă tipul adulterinei, întrucât
are o relație extraconjugală cu Ștefan Tipătescu, cel mai bun prieten al soțului ei. Împreună cu Trahanache și cu Tipătescu, alcătuiește
triunghiul conjugal al operei. Totodată, ea reprezintă și tipul femeii voluntare, care, cu o foarte mare ușurință, reușește să se
impună în relația cu principalii oameni politici ai județului.
Fundamentală în construcția personajului Zoe Trahanache este relația cu Nae Cațavencu, liderul partidului aflat în opoziție,
personaj care ilustrează tipul demagogului, al politicianului abil care mimează naționalismul și care este de fapt un individ pragmatic,
lipsit de orice fel de scrupule, interesat doar de ascensiunea în ierarhia politică. Trăsăturile de caracter care îl individualizează:
ipocrizia, lașitatea, viclenia, fac din el un personaj degradat moral. De aceea, el se alătură unei galerii de personaje mediocre, fiind
supus comicului datorită omniprezenței defectelor.

II. Dimensiunea socială şi morală (prezentarea dimensiunii sociale prin raportare la conflictul operei):
Din punct de vedere social, Zoe Trahanache este soția lui Zaharia Trahanache, liderul partidului aflat la putere, și amanta lui
Ștefan Tipătescu, prefectul orașului și bunul prieten al lui Zaharia. Deși nu deține nicio funcție politică, ea conduce din umbră
destinele partidului. Are un rol important în conturarea conflictului dramatic al operei, întrucât neglijența ei duce la pierderea scrisorii.
Ajunsă în mâinile lui Cațavencu, această scrisoarea devine o importantă oportunitate de a ajunge în vârful ierarhiei politice. Cațavencu
amenință pe Tipătescu și pe Zoe cu publicarea scrisorii, dacă nu îi este sprijinită candidatura pentru funcția de deputat. Astfel, pentru
Zoe, pierderea scrisorii înseamnă punerea în pericol a imaginii ei de „damă bună”.
Din punct de vedere moral, Zoe Trahanache face parte din rândul personajelor mediocre prezente în operă, ale căror
defecte sunt satirizate de autor. Ea este ironizată pentru relația adulterină pe care o are cu Tipătescu, relație care poate duce la ruinarea
carierei politice a soțului, a amantului. Deși nu evoluează moral, Zoe se individualizează prin voință, putere de convingere, abilitatea
de a juca teatru, spirit pragmatic, inteligență, trăsături puse în slujba dorinței de a-și păstra nepătată imaginea de damă bună. Astfel,
defectele care o caracterizează la începutul operei se perpetuează până la final. Nedescoperită, relația adulterină cu Tipătescu poate
continua, căci, nefiind înzestrată cu o conștiință morală, eroina lui Caragiale nu simte sentimentul vinovăției, nu are remușcări.

III. Evidențierea trăsăturilor personajului:

O secvență reprezentativă pentru voința personajului o reprezintă confruntarea cu Tipătescu din Actul II, Scena VI. Scena
este cât se poate de sugestivă pentru că evidențiază rolul motivului scrisorii de amor în conturarea conflictului operei, influența Zoei în
dezvoltarea intrigii piesei, dar și trăsăturile morale definitorii ale eroinei. Conflictul dramatic al comediei are la bază scrisoarea de
amor pe care Tipătescu o trimite amantei sale, Zoei Trahanache. Ajunsă în mâinile Caţavencu, scrisoarea reprezintă o armă de șantaj,
întrucât îi amenință pe cei doi cu publicarea în ziarul „Răcnetul Carpaților”. Conștientă de implicațiile pe care le-ar avea un scandal
public pentru imaginea ei de „damă bună”, Zoe încearcă să convingă pe Tipătescu să sprijine candidatura lui Caţavencu. De aceea, ea
nu vrea să riște nimic, reproșându-i lui Tipătescu faptul că orgoliul este cel care îl reține de la a o salva: „Tu ești bărbat, nu-ți pasă!
Pentru tine, afișarea intrigii noastre n-ar fi o nenorocire... dar pentru mine... Fănică, gândește-te...” De aceea, trecând peste voia lui
Tipătescu, se angajează în fața lui Caţavencu că ea și Trahanache îl vor susține. Dând dovadă de o extraordinară putere de
convingere, Zoe apelează la toate trucurile feminine pentru a-l convinge pe Tipătescu să sprijine candidatura lui Caţavencu:
dramatizează, se preface neajutorată, plânge, simulează un leșin. Iar atunci când strategiile emoționale nu funcționează, devine imediat
hotărâtă, energică. Așa cum o ilustrează și indicațiile scenice, jucând teatru, ea reușește să înfrângă orgoliul lui Tipătescu care nu ar
fi dorit să piardă un meci în fața unui adversar politic. Cea mai importantă trăsătură a personajului rămâne însă voința căreia nimeni și
nimic nu i se poate opune: „Trebuie să-mi cedezi; ori nu, și atuncea mor, și dacă mă lași să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple
orice... (zdrobită.) Sunt hotărâtă... (revenindu-i deodată toată energia.) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu
toate împrejurările (cu energie crescândă) și am să lupt! și cu tine am să lupt din toate puterile, cu tine, om ingrat și fără inimă!”.
O altă trăsătură fundamentală a eroinei lui Caragiale este inteligența, spiritul ei pragmatic ilustrate în finalul comediei de
secvența iertării lui Cațavencu. Rămas fără arme politice, Nae se prezintă în fața Zoei, pentru că a înțeles că fără scrisoarea de șantaj
e pierdut. De altfel, rolurile celor doi actori s-au schimbat radical față de începutul operei. Atitudinea lui e acum umilă, își cere
iertare și tremură, iar tonul vocii a devenit unul lingușitor. Zoe îl amendează, însă, pentru atitudinea nedemnă: „Scoală-te, ești
bărbat, nu ți-e rușine! (cu ton aspru) Scoală-te!”. Ea însăși a redevenit sigură pe sine. E fericită și triumfătoare, căci toate s-au
sfârșit cu bine. Însă, finalul conflictului cu adversarul său evidențiază încă o dată inteligența Zoei, abilitatea ei manipulatoare. Chiar
dacă ar fi putut să se răzbune pe Caţavencu, aceasta îl iartă, transformându-l pe Nae, dintr-un dușman, într-un aliat prețios: „Ești un
om rău... mi-ai dovedit-o… Eu sunt o femeie bună... am să ți-o dovedesc. Acuma sunt fericită... Puțin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci
rău și n-ai putut. Nu ți-a ajutat Dumnezeu, pentru că ești rău; și pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu tot bună ca și până
acuma.” Ea înțelege faptul că adversarul ei este pierdut fără scrisoarea compromițătoare și știe că va face din acesta omul ei. De aceea,
pentru a scăpa, Cațavencu se angajează că va conduce ceremonia dată în cinstea noului deputat, Agamemnon Dandanache. Felul în
care Caragiale își încheie piesa complică total problematica operei. Finalul fericit specific comediei este doar o aparență, aceasta
deoarece situația compromisă moral de la început se perpetuează până la final: învinșii și învingătorii se amestecă, personajele
vinovate nu sunt pedepsite, adulterul odată nedescoperit poate continua și după alegeri. De altfel, ele nu suferă de niciun fel de
remușcare. În plus, situația lui Cațavencu din finalul operei ilustrează degradarea vieții politice românești, căci liderul opoziției devine
un aliat prețios al puterii și, în felul acesta, orice fel de principii morale sunt anulate.

IV. Tehnici de construcție a personajului:

În construcția personajului Zoe, Caragiale îmbină mijloace directe și indirecte de caracterizare. Prin autocaracterizare,
Zoe își evidențiază extraordinara voință, care îl va determina pe Tipătescu să renunțe la orgoliu: „Trebuie să-mi cedezi; ori nu, și
atuncea mor, și dacă mă lași să mor, după ce-oi muri poate să se-ntâmple orice... (zdrobită.) Sunt hotărâtă... (revenindu-i deodată toată
energia.) Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările (cu energie crescândă) și am să lupt! și cu
tine am să lupt din toate puterile, cu tine, om ingrat și fără inimă!” La nivelul limbajului aceasta este ilustrată de utilizarea unor verbe
volitive: „trebuie”, „să cedezi”, „nu voi să mor”, „voi fi luptat”. La nivelul indicațiilor scenice, comportamentul disimulant al Zoei este
redat adesea prin caracterizare indirectă și reiese din ton, gesturi, atitudini, mimică: „(zdrobită), (înecată), (hotărâtă), (plânge),
(revenindu-i deodată toată energia)”. Așa cum putem observa, Zoe joacă abil comedia slăbiciunii feminine: se preface, plânge, leșină,
cu scopul de a-și impune voința. Însă, cu ajutorul unei comparații sugestive, autorul demască atitudinea falsă a Zoei, faptul că în
permanență se preface: „(începând să se jelească și căzându-i ca leșinată în brațe)”.
O altă tehnică importantă de construcție a personajului o reprezintă conflict dramatic în jurul căruia este organizată acțiunea
comediei, conflict politic care se dă între Ștefan Tipătescu, Zoe Trahanache și Nae Caţavencu. La baza sa se află motivul scrisorii de
amor, care are în operă un destin ciclic, repetitiv, întrucât trece de două ori prin mâna Cetățeanului turmentat. Miza conflictului este
una politică – funcția de deputat. Pentru a o obține, Cațavencu își șantajează adversarii politici, pe care îi amenință cu publicarea
scrisorii în ziarul „Răcnetul Carpaților”. Vizată e în primul rând Zoe care riscă să își compromită imaginea de „damă bună” în
societate. Deși nu face parte din lumea politică, Zoe conduce din umbră destinul acestuia prin extraordinara ei putere de influență
asupra liderilor politici locali: Trahanache și Tipătescu. Este și motivul pentru care Cațavencu alege să negocieze direct cu ea și nu cu
cei doi bărbați, conștient fiind că orgoliul acestora nu îi va aduce funcția râvnită. De altfel, în finalul piesei, atunci când scrisoarea
pierdută de Cațavencu ajunge încă o dată în posesia Zoei, grație onestității Cetățeanului turmentat, Cațavencu se prezintă tot la ea
pentru a-și negocia scăparea.
Aşadar, prin O scrisoare pierdută, Caragiale dă o replică dură societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Comedia sa ilustrează din plin spiritul critic junimist, „beţia de cuvinte” sau teoria formelor fără fond.