Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX

Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î. Hr)

şi se baza pe participarea tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii
publice prin tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a numit democraţie directă pentru
că toţi cetăţenii participau în mod direct la actul de guvernare. Democraţia modernă
presupune participarea la actul de guvernare prin reprezentanţi aleşi prin vot universal,
de aceea se şi numeşte democraţie reprezentativă.

Caracteristicile regimului politic democratic (practici democratice):

- separaţia puterilor în stat,

- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,

- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),

- dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)

Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus
treptat în toate statele în secolul XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră
regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri care respectau drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state
democratice, prin introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi,
apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice reprezentative au fost S.U.A., Marea
Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice majorităţii statelor europene.
Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două partide politice care
alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul Republican în
S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a socialismului) în Marea
Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice care participă
la guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă,
nici un partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur).

O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor

socialiste la sistemul democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi
pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii care doreau desfiinţarea
proprietăţii private şi instaurarea dictaturii proletariatului, după modelul socialismului
marxist, ce se va numi de aici înainte simplu, comunism. Partidele socialiste fac presiuni
pentru realizarea de către guverne a unor reforme care să asigure protecţie socială:
acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea salariilor etc.
Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială.

Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a

bunăstării populaţiei până în 1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii
'20, din numărul mare de aparate casnice pe care le cumpără populaţia, din faptul că
mulţi cetăţeni îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă.
Pentru acestea, mulţi dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe
nefaste.
Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)

În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză

economică a secolului XX, care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor),
creşterea preţurilor la anumite produse şi scăderea preţurilor la altele, falimentul multor
bănci şi întreprinderi, dar şi a fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd atunci
silite să renunţe la politica liberală tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină
prea mult în viaţa socială şi economică. Cele mai importante măsuri împotriva crizei au
fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin Roosevelt a lansat o politică economică
numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale preţurilor la produsele de bază, a
început o serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a ajutat financiar câteva bănci
pentru a-şi putea relua activitatea, a acordat credite fermierilor. Această criză
economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe state europene:
partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste, mai ales
cele de extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist, încep să câştige un rol politic
important.

Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX

Tragedia provocată de cel de-al Doilea Război Mondial, iniţiat de un regim totalitar, a
regrupat majoritatea populaţia Europei Occidentale în jurul regimurilor democratice,
care s-au dezvoltat în a doua jumătatea a secolului XX tot după modelul interbelic.
Creşterea economică datorată reconstrucţiei de după război a adus un plus de
încredere faţă de regimurile democratice. În 1957, Franţa, Germania Federală, Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa Comună (Comunitatea Economică
Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza actualei Uniuni Europene.
Piaţa Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi ale economiei libere.
Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a
facilitat prosperitatea economică a statelor Europei Occidentale. După 1989, fostele
state comuniste din Europa au revenit şi ele la regimul democratic, tocmai pentru că
acest model politic a generat bunăstare în Occident.
 Regimuri politice totalitare în Europa

Caracteristicile regimului politic totalitar:

- controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

- nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;

- existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;

- nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

- existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;

- cenzura severă a mijloacelor de comunicare in masă;

- realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului

unic şi o imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi a liderului său.
Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă
stângă (comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut ca
ideologie marxismul, pe care l-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea
proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în proprietatea statului.
Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul extremist care promova dragostea faţă
de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.

Caracteristicile regimului politic democratic (practici democratice):

- separaţia puterilor în stat,

- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,

- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),

- dreptul de vot universal.

 a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.)
Rusia în 1917*. Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie
era de altă etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de cucerire dusă
de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de
parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă de burghezie şi de
nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost
preluată de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor,
numite soviete, aflate în principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit
republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-1924)

Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin
a ajuns la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi
au instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul
tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost determinat de faptul că regimul
liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele economice
ale populaţiei. Din 1922, Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste).

Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după
1848), reluată de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Idei lui Marx despre lupta de clasă au
legitimat măsurile dure luate de toate regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi
culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai
poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924):

 A fost creată poliţia politică, Ceka, încă din decembrie 1917, pentru a-i urmări pe cei
care erau consideraţi duşmanii poporului (de fapt, opozanţii regimului). Familia ţarului a
fost executată (în total 11 persoane).
 Libertatea presei a fost desfiinţată.
 Băncile, fabricile şi marile proprietăţi agricole au fost trecute în proprietatea statului.
 Ţăranii au fost obligaţi să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau
executaţi.
 Toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.
 Celelalte partide politice au fost marginalizate, iar membrii lor au fost treptat eliminaţi din
funcţiile publice sau persecutaţi, astfel încât pluripartidismul a dispărut fără a fi nevoie de
vreun decret special.
 Conform constituţiei din 1918, puterea supremă era deţinută de Congresul Sovietelor, o
adunare parlamentară alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor care alcătuiau statul
federal Rusia (numit din 1922, U.R.S.S.). Acest parlament era condus de un Comitet
Central Executiv, care avea puteri similare unui şef de stat. Guvernul, numit Consiliul
Comisarilor Poporului (cunoscut ca Sovnarkom), avea în practică puteri foarte mari
deoarece putea emite decrete cu valoare de lege. Deşi Partidul Comunist nu era
menţionat în constituţie, în realitate şeful acestuia (secretarul general), Lenin, era cel
care deţinea cu adevărat puterea. Orice funcţionar public şi om politic era membru al
partidului şi dădea, astfel, seamă pentru acţiunile sale în faţa superiorilor săi din partid
şi, implicit, în faţa şefului suprem, Lenin.
a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru
putere între mai mulţi membri, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte
ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar General al Partidului Comunist, a instaurat
un regim de teroare nemaiîntâlnit.

Practici totalitare staliniste:

Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a
ajutat pe Stalin să elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea
asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li
se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în care nu aveau nicio şansă să se
apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică.
Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a
epurărilor, au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al
partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul
populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion de persoane. Până în
1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo.
Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de
morţi.

Controlul riguros al statului asupra economiei.

 În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut
în proprietatea statului. El era muncit de ţărani în comun în cooperative
numite colhozuri. Cei care se opuneau colectivizării erau executaţi împreună cu familiile
lor. Victimele colectivizării au numărat aproximativ 4 milioane de morţi.
 În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să fie
producţia pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde
nu se îndeplinea planul, cei găsiţi vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea
intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi,
să fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării forţate.

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită
din reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi judecătoreşti.
Stalin era Secretar general al Partidului, dar, de fapt el era singurul conducător. Orice
funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul Comunist. Ocupanţii funcţiilor înalte în partid
şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia
beneficiau de diverse favoruri economice şi sociale.

Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de

comunicare în masă (presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membri de partid care
aveau grijă de glorificarea partidului şi a lui Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult
înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care veghează la bunul mers al
societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe, se
făceau afişe care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propagandă a fost atât de
eficientă, încât, chiar şi astăzi, o parte a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou
civilizator.
 b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)
Italia după Război*. Naşterea fascismului*.Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de
la Paris de după Primul Război Mondial, deoarece nu au primit nişte teritorii din fostul Imperiu
austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a
confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până
atunci. Partidul socialist (o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi
adepţi. În acest context a apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat
în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de tineri
(mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea
socialiştilor şi muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri
de ulei de ricin) şi chiar îi omorau. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră.
Principiul de bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă de liderul partidului, Mussolini,
căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei ideologii, declarându-
se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai importante decât vorbele. Totuşi se
pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor politice.

Caracteristicile ideologiei fasciste:

 Evidenţierea trecutului glorios al Italiei, mai ales cel al Romei antice. Acest
lucru se putea observa chiar din însemnul partidului, fasciile, un mănunchi de
nuiele legate împreună cu o secure (de unde şi numele de Partid Fascist).
Fasciile erau purtate în Roma antică de către lictori, gărzile de corp care
însoţeau magistraţii superiori ai statului. Ele simbolizau dreptul acelui magistrat
de a acorda pedepse corporale şi pedeapsa capitală, deci era un simbol al puterii
depline.
 Reînvierea trecutului glorios al Italiei trebuia să se realizeze prin transformarea
Italiei într-o mare putere, ceea ce presupunea o expansiune teritorială care să
amintească vechiul Imperiu roman. Partidul promitea astfel şi răzbunarea faţă de
tratatele de pace de la Paris, care nu acordaseră Italiei teritoriile cerute.
 Promovarea religiei catolice. Religia catolică făcea parte din trecutul glorios al
Italiei.
 Cultul forţei, al curajului şi al tinereţii. De aici venea şi respingerea ideii de
egalitate în sens democratic, spunând că inegalitatea este firească şi apare chiar
de la naştere.
 Respingerea liberalismului şi a socialismului.

Cu acest program politic, fasciştii au obţinut sprijinul conservatorilor şi al multor

proprietari. Fascismul a constituit modelul pentru partidele de extremă dreaptă din
întreaga Europă, inclusiv pentru nazişti.

Preluarea puterii de către fascişti (1922). La alegerile din 1921, fasciştii au câştigat
puţine mandate în Parlament, fiind printre partidele mici ale Italiei. În 1922 s-a declanşat
în Italia o grevă generală iar fasciştii au încercat să o împiedice (au preluat ei
transportul în comun şi au asigurat funcţionarea sistemului poştal). Acest lucru le-a
adus simpatia unei părţi a locuitorilor. În 28 octombrie, Mussolini a organizat ceea ce s-
a numit Marşul asupra Romei: 30 000 de fascişti din întreaga Italie se îndreptau pe căi
ferate şi şosele spre capitală. Gările, primăriile şi palatele de telefonie din nordul Italiei
au fost ocupate de către brigăzile fasciste. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a
refuzat să trimită armata împotriva lor, cum cereau liberalii, şi a acceptat să negocieze
cu Mussolini, care a cerut postul de prim-ministru. Astfel fasciştii au ajuns la guvernare.
Dictatura lui Mussolini. Practici totalitare

În primii doi ani, Mussolini a respectat regimul parlamentar. Însă, la alegerile din 1924,
fasciştii au provocat violenţe şi nereguli care i-au adus în poziţia de câştigători.
Socialistul Matteoti, care a adus dovezi cu privire la aceste nereguli, a fost ucis de către
fascişti. Treptat Italia a devenit stat totalitar.

 Parlamentul a votat acordarea de puteri depline pentru Mussolini, pe motiv

că trebuie să facă ordine în ţară şi să înlăture pericolul socialist.
 Au fost interzise celelalte partide politice şi sindicatele (1925).
 S-a introdus cenzura presei.
 Mussolini a primit dreptul de a da decrete cu valoare de lege şi conducea
mai multe ministere. În 1939 Parlamentul s-a autodizolvat.
 Funcţionarii publici au fost obligaţi să se înscrie în Partidul Fascist pentru a
promova în funcţii.
 În locul sindicatelor au fost create asociaţii ale muncitorilor şi patronilor,
numite corporaţii.
 Autarhia economică: Italia trebuia să producă tot ceea ce avea nevoie, de aceea
importurile, dar şi exporturile au fost reduse extrem de mult. Acest lucru a
provocat, în timp, o gravă criză economică.
 Poliţia politică s-a numit OVRA. Opozanţii erau arestaţi şi trimişi în faţa unor
tribunale speciale. OVRA a arestat 4000 de persoane şi a condamnat la moarte
10.

Regimul fascist nu a fost un regim totalitar dur deoarece nu a reuşit să deţină controlul
total asupra societăţii şi a folosit violenţa destul de moderat. Italienii au fost însă foarte
nemulţumiţi de participarea la Al Doilea Război Mondial şi faţă de măsurile economice.
În 1943 chiar şi liderii fascişti doreau înlăturarea lui Mussolini şi scoaterea Italiei din
război. Italia a fost ocupată, în 1943, de trupele anglo-americane. Regele a ordonat
arestarea lui Mussolini formându-se un nou guvern. Italia a trecut de partea Naţiunilor
Unite. Câteva grupări fasciste au luptat în continuare de partea Germaniei. În retragere,
germanii l-au eliberat pe Mussolini din închisoare şi l-au luat cu ei. Un grup de partizani
comunişti l-au recunoscut când încerca să treacă graniţa în Austria şi l-au executat.
Cadavrul său a fost dus la Milano, unde populaţia l-a spânzurat cu picioarele în sus.
 c. Regimul totalitar nazist în Germania (1933-1945)
Germania în perioada 1919-1933*. Apariţia Partidului Nazist*.

Poporul german s-a simţit foarte umilit de prevederile tratatului de pace de la Versailles, ceea ce
i-a făcut pe mulţi să dorească răzbunare. Germania trebuia să plătească o imensă datorie de
război, trebuia să-şi desfiinţeze aviaţia, să-şi reducă armata şi să cedeze o serie de teritorii mai
multor state vecine. La sfârşitul războiului, împăratul a fost înlăturat şi a fost instaurată o
republică democratică. Timp de 4 ani, Germania s-a confruntat cu o criză economică foarte
gravă, înregistrând o inflaţie atât de mare încât preţurile se modificau de la o oră la alta. Marca
s-a devalorizat extrem de mult: dacă în 1921 pentru 1 dolar se plăteau 72 de mărci, în 1923 s-a
ajuns la suma astronomică de 4,2 trilioane de mărci. În anii următori însă, Germania a obţinut
împrumuturi externe şi şi-a refăcut economia. Regimul democratic a câştigat încrederea
populaţiei şi a refăcut prestigiul internaţional al Germaniei, datorită iniţiativelor pacifiste. Dar
marea criză economică din 1929-1933 a adus din nou poporul german într-o situaţie dificilă.

În 1919 a fost creat Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German (prescurtat Partidul
Nazist), de extremă dreaptă; în 1921 liderul său a devenit Adolf Hitler. Simbolurile nazismului au
fost zvastica şi cămaşa brună, iar Hitler era numit Führer (conducător). Însemnele specifice şi
titlurile simbolice aveau un rol foarte important pentru partidele extremiste.

Ideologia Partidului Nazist. Iniţial naziştii au avut puţini adepţi. În 1923, Hitler a
încercat să dea o lovitură de stat pentru care a fost închis. În închisoare a scris o
carte Mein Kampf (Lupta mea), care a devenit apoi „Biblia” naziştilor. În această carte
se arăta, pe baza unor argumente pseudoştiinţifice, că în lume există rase de oameni
superioare şi inferioare. Iată care au fost principiile naziştilor:

 Inegalitatea raselor a fost ideea călăuzitoare a naziştilor. Naziştii credeau că

rasa superioară era aşa-numita rasă ariană (prototipul era omul blond cu ochi
albaştri), rasa „germanilor puri”. Astăzi se consideră că arienii nu au existat, ci
au fost o speculaţie ştiinţifică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Popoarele
latine erau considerate o rasă medie, iar rasele inferioare erau slavii, şi pe
treapta cea mai de jos, negrii, ţiganii şi evreii (rasa semită). Între aceste rase
există o luptă pentru supravieţuire pe care o câştigă doar rasele superioare,
zicea Hitler, de aceea rasele nu trebuie să se amestece între ele, deoarece
strică puritatea sângelui. Rasa ariană are misiunea să stăpânească lumea,
deoarece superioritatea ei genetică o îndreptăţeşte la acest lucru.
 Germanii nu au suficiente resurse pe teritoriul lor, de aceea ei trebuie să îşi
creeze un imperiu universal ca să câştige un spaţiu vital pentru a duce o
existenţă normală.
 Germania trebuia să răzbune umilinţa Tratatului de la Versailles.
 Respingerea democraţiei, a liberalismului dar şi a comunismului.

Câştigarea puterii (1933). Abia în anii ’30, odată cu marea criză economică, Partidul
Nazist ajunge o forţă politică importantă. Principalii susţinători ai naziştilor erau şomerii
şi micii proprietari care se vedeau concuraţi în afaceri de către evrei. Naziştii câştigă şi
încrederea conservatorilor, care se temeau de dezordini în general dar mai ales de
socialişti. Acest lucru le aduce finanţare din partea marilor industriaşi. În 1930, naziştii
sunt al doilea partid din parlament iar în 1932 câştigă alegerile. Preşedintele Germaniei,
Hindenburg, a refuzat să numească cancelar (prim-ministru) pe Hitler, chiar dacă
naziştii câştigaseră alegerile, şi a dizolvat parlamentul de trei ori în 1932. Naziştii însă s-
au menţinut în preferinţa electoratului. În final nu a avut de ales şi l-a numit cancelar în
ianuarie 1933.
Practici totalitare:

 În februarie 1933, naziştii înscenează un incendiu la Parlamentul german şi

dau vina pe comunişti pentru acesta. Hitler cere puteri depline în parlament,
motivând că altfel nu poate să lupte contra comuniştilor, iar parlamentul le
votează. În 1934 Hindenburg moare, iar Hitler preia şi funcţia de preşedinte al
Germaniei.
 Hitler suspendă libertăţile publice, iar partidul comunist este
interzis. Celelalte partide se autodizolvă, astfel că naziştii ajung partid unic
în 1933.
 Hitler elimină apoi posibilii concurenţi din partid. Vechiul său prieten Ernst
Roehm, care conducea trupele înarmate ale partidului, SA, este ucis
împreună cu toţi membrii SA, de către garda personală a lui Hitler, trupele SS,
în aşa-numita noapte a cuţitelor lungi.
 Trupele S.S., şi poliţia politică, Gestapo, au devenit principalele instrumente
cu ajutorul cărora Hitler şi-a eliminat adversarii politici şi evreii. Ei erau
executaţi pe stradă sau în locuinţele lor, ori erau internaţi în lagăre.
 Politica antisemită (împotriva evreilor). Încă din 1933 naziştii au luat măsuri
dure împotriva evreilor, excluzându-i din anumite slujbe guvernamentale şi
provocând violenţe împotriva proprietăţii lor. În 1935 au adoptat Legile rasiale
de la Nürnberg care prevedeau că este cetăţean german doar acea persoană
care este de origine pur germană şi interziceau căsătoriile dintre evrei şi
germani. În 1938, evreii au fost daţi afară din şcoli şi din toate instituţiile
publice, începând deportarea lor în lagăre. Treptat au fost luate şi alte măsuri
împotriva lor: confiscarea averilor, obligativitatea de a purta pe piept steaua lui
David, izolarea la marginea oraşelor în aşa-numitele ghetouri. În 1942 se
hotărăşte soluţia finală, adică uciderea evreilor din lagăre prin gazare.
Numărul victimelor a fost de aproape 6 milioane de evrei, unii executaţi în
stradă, alţii morţi datorită privaţiunilor sau ucişi în lagăre.

Hitler s-a bucurat de o imensă popularitate în rândul majorităţii populaţiei până către
finalul celui de-al Doilea Război Mondial. El şi-a câştigat încrederea prin faptul că a
impus măsuri economice care au adus o anumită bunăstare a populaţiei dar mai ales
printr-o propagandă care promitea transformarea Germaniei în mare putere şi revanşa
poporului german pentru umilinţa pe care o suferise prin Tratatul de Pace de la
Versailles.