Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
şi, în cadrul Scripturii, între momentul originii şi cel al repetiţiei (32-14; 33-17). Scriitura e, aşadar, în chip
originar hermetică şi secundă. Scriitura noastră, desigur, dar şi a Sa, care începe o dată cu vocea întreruptă şi cu
disimularea Chipului Această diferenţă, această negaţivitate din Dumnezeu, e libertatea noastră, transcendenţa şi
verbul care nu-şi regăsesc puritatea originii negative decît în posibilitatea Interogaţiei Interogaţia, „ironia lui
Dumnezeu" de care vorbea Schelling, se întoarce, ca întotdeauna, mai întîi către sine.
„Dumnezeu e perpetua revoltă împotriva lui Dumnezeu..." .....Dumnezeu e o interogaţie a lui Dumnezeu..."
Kafka spunea: „Sîntem nişte gînduri nihiliste care se ivesc în creierul lui Dumnezeu". Dacă Dumnezeu purcede
la interogarea lui Dumnezeu, dacă el însuşi e deschiderea Interogaţiei, atunci unde e simplitatea lui? Ceea ce era
de negîndit pentru raţionaliştii clasici devine aici evidenţă. Dumnezeu procedează cu duplicitate punîndu-se el
însuşi în discuţie, şi nu acţionează pe căile cele mai simple; nu e verace, nu e sincer. Sinceritatea, care e o formă
a simplităţii, e o virtute înşelătoare. Trebuie, dimpotrivă, găsită calea spre virtutea minciunii.
„Rabi Jacob, primul meu dascăl, credea în virtutea minciunii pentru că, spunea el, nu există scriitură fără
minciună, iar scriitura e drumul lui Dumnezeu." Drum ocolit, stîngaci, echivoc, drum al lui Dumnezeu şi spre
Dumnezeu. Ironie a lui Dumnezeu, viclenie a lui Dumnezeu, drum oblic, ieşire a lui Dumnezeu, cale de acces
către Dumnezeu şi faţă de care omul nu e un simplu ocol. Ocol infinit Drum de Dumnezeu. „ Yukel, vorbeşte-ne
despre om, omul acesta care e minciună întru Dumnezeu."
Drumul acesta pe care nici un adevăr nu-1 precede pentru a-i prescrie rectitudinea e drumul în Pustiu. Scriitura e
momentul pustiului ca moment al Despărţirii. După cum şi numele lor îl indică - în aramaică: fariseii, aceşti
neînţeleşi, aceşti oameni ai literei, erau şi ei nişte „despărţiţi". Dumnezeu nu ne mai vorbeşte, s-a întrerupt:
trebuie să luăm cuvintele pe seama noastră Trebuie să ne despărţim de viaţă şi de comunitate, să ne încredem în
urme. să devenim oameni ai privirii, pentru că am încetat a mai auzi vocea în imediata apropiere a grădinii.
„Sara, Sara prin ce începe lumea? - Prin cuvînt? - Prin privire?..." Scriitura se deplasează urmînd o linie frîntă
între cuvîntul pierdut si cuvîntul promis. Diferenţa între cuvînt şi scriitură e vina noastră şi mînia lui Dumnezeu
care iese din sine, e imediatul pierdut şi munca în afara grădinii. „Grădina e cuvînt, deşertul scriitură. In fiecare
bob de nisip, pe neaşteptate-i un semn." Experienţa iudaică drept meditaţie, despărţire între viaţă şi gîndire.
înseamnă traversarea
104
Scriitura şi diferenţa
cărţii ca infinită anahoreză între cele două imediaturi şi între cele două identităţi cu sine. „ Yukel, cîte pagini de
trăit, de murit, te despart de tine, de cartea lăsată în părăsire de carte?" Cartea pustiită e de nisip, de „nisip
nebun", de nisip nesfîrşit, nenumărat şi zadarnic. „Strînge o grămăjoară de nisip, scria Rabi Ivri... vei cunoaşte
atunci zădărnicia verbului."
Conştiinţa evreiască e într-adevăr conştinţa nefericită, iar Cartea interogaţiilor îi este poemul; inscripţie în
marginea fenomenologiei spiritului, cu care Evreul nu vrea să facă decît o bucată din drum, fără acoperire
escatologică, pentru a nu pune limite deşertului, pentru a nu-şi închide cartea şi a nu-şi cicatriza ţipătul
„Marchează cu semn roşu prima pagină din carte, căci acolo la început e înscrisă rana. Rabi Aice."
Dacă absenţa e sufletul interogaţiei, dacă despărţirea nu poate surveni decît din ruptura lui Dumnezeu - cu
Dumnezeu -, dacă distanţa infinită pînă la Celălalt nu e respectată decît în nisipurile unei cărţi în care rătăcirea şi
mirajul sînt oricînd cu putinţă, atunci Cartea interogaţiilor e cîntarea interminabilă a absenţei şi, totodată, o carte
despre carte. Absenţa încearcă să se producă ea însăşi în carte şi se pierde spunîndu-se; se ştie pierzătoare şi
pierdută şi în aceeaşi măsură rămîne neştirbită şi inaccesibilă. A avea acces la ea înseamnă să treci pe lîngă; a o
arăta înseamnă s-o ascunzi; a o mărturisi, să minţi. „Nimicul e grija noastră cea dintîi, zicea Rabi Idar", iar
Nimicul - ca şi Fiinţa - poate doar să tacă şi să se ascundă.
Absenţă. Absenţă a locului mai întîi. „Sara: Cuvîntul suprimă distanţa, deznădăjduieşte locul. Oare noi îl
formulăm pe el sau el ne modelează pe noi?" Absenţa locului dă titlul unui poem ce face parte din Mi-am clădit
locuinţă. Iată-i începutul: „Maidan, pagină obsedată..." Iar Canea interogaţiilor se ţine cu hotărîre pe terenul
viran, în ne-loc, între oraş şi pustiu, acolo unde rădăcina este şi ea respinsă ori sterilizată. Nimic nu înfloreşte în
nisip sau printre pietrele pavajului, nimic decît poate cuvinte. Oraşul şi deşertul, care nu sînt nici ţări. nici
privelişti, nici grădini, asediază poezia lui Jabes şi asigură strigătelor sale un ecou în mod necesar infinit Oraşul
şi pustiul în acelaşi timp, şi anume Cairo de unde ne vine Jabes, care şi-a avut şi el exodul său. Locuinţa pe care
o construieşte poetul cu „pumnale furate îngerului" e un cort uşor. făcut din vorbe, în pustiu, acolo unde pe
Evreul nomad îl lovesc infinitul şi litera Sfărîmat de Legea sfărîmată. Divizat (partage') în sinea lui. (Limba
greacă ne-ar spune, probabil, multe despre ciudata relaţie dintre lege. rătăcire şi non-identitate cu sine, despre
rădăcina comună - veuxiv - aceeaşi pentru împărţeală {partage). nomie şi nomadism). Poetul scriiturii nu poate
decît să se consacre „nefericirii" pe care Nietzsche o făgăduieşte celui care ..ascunde în el pustiuri". Poetul - sau
Evreul - ocroteşte pustiul care-i ocroteşte vorba
Edmond Jabes şi interogaţia cărţii
105
care nu poate vorbi decît în pustiu; care-i ocroteşte scriitura ce nu poate brăzda decît deşertul. Adică născocind,
singură, un drum de negăsit şi neomologat despre care nici o rezoluţie carteziană nu ne poate asigura că e drept şi
că duce undeva „ Unde e drumul? Drumul trebuie tot timpul să-l găseşti. O foaie albă e plină de drumuri... O să
facem acelaşi drum de zece, de-o sută de ori." Fără să ştie, scriitura desenează şi recunoaşte totodată, în deşert,
un labirint invizibil, un oraş în nisip. „ O să facem acelaşi drum de zece, de-o sută de ori... Iar toate drumurile
astea îşi au alte drumuri numai ale lor. - Altfel nici nu s-ar numi drumuri." Toată prima parte din Cartea
absentului {Le livre de Vabsent) se poate citi ca o meditaţie despre drum şi literă. „S-a trezit la amiază, cu faţa
spre infinit, spre pagina albă. Orice urmă de pas, de poteci, dispăruse. îngropată." Şi pe urmă această trecere de
la deşert la oraş, această Limită care e singurul teritoriu al scriiturii: „Cînd îşi regăsi cartierul şi locuinţa — un
nomad îl condusese pe spinarea cămilei pînă la postul de control cel mai apropiat unde se urcă într-un camion
militar care se îndrepta spre oraş -, atîtea vocabule îl solicitau. Se încăpăţînă totuşi să le evite."
Absenţă a scriitorului de asemenea A scrie înseamnă să te retragi. Nu sub cort ca să scrii, ci chiar din scriitură. Să
eşuezi departe de propriul limbaj, să-l laşi să se emancipeze ori să se avarieze, s-o ia de capul lui, singur şi
pricăjit Să dai Mu liber cuvîntului {laisser la parole). A fi poet înseamnă să ştii să dai Mu liber cuvîntului. Să-l
laşi să vorbească singur, ceea ce nu poate face decît în scris. (Cum ni se spune în Phaidros, scrisul, lipsit de
„ajutorul părintelui" său, o ia de unul singur, orb, „colindă pretutindeni păstrînd aceeaşi înfăţişare şi pentru cei
ce... [îl] pricep, şi pentru cei cărora nu le spune nimic"; rătăcitor, pierdut, pentru că. deşi de astă dată nu-i scris pe
nisip ci „pe apă", totuna e, spune Platon care nici el nu crede în „grădinile scriiturii" ori în cei ce vor să
însămînţeze slujindu-se de-o trestie.) Să daifrîu liber scriiturii înseamnă să nu fii prezent decît pentru a o lăsa să
treacă, să fii elementul străveziu al procesiunii ei: totul şi nimic. în raport cu opera, scriitorul e în acelaşi timp
totul şi nimic. Ca şi Dumnezeu:
„Dacă, uneori, re gîndeşti că Dumnezeu nu te vede, scria Rabi Servi, e pentru că s-a făcut atît de umil îneît ii confunzi cu
musca aceea care bîzîie pe geamul de la fereastră. Dar aici e dovada atotputerniciei Sale; căci El este, în acelaşi timp, Torul
şi Nimicul."
Ca şi Dumnezeu, scriitorul:
..Copil fiind, cînd mi-am scris pentru prima dată numele, m-am gîndit că încep să scriu o carte. Rabi Stein."
106
Scriitura şi diferenţa
„...Dar nu sînt eu omul acesta căci omul acesta scrie iar scriitorul nu-i nimeni."
„ Eu, absentul Serafi, m-am născut ca să scriu cărţi. (Sînt absent pentru că eu sînt povestitorul. Reală nu e decît povestea.)"
Şi cu toate acestea (nu e decît un exemplu din multele postulate contradictorii care deşiră fără încetare paginile
Cărţii interogaţiilor; le deşiră cu necesitate: Dumnezeu însuşi se contrazice), numai scrisul mă face să exist
numindu-mă. E deci adevărat că lucrurile, fiind numite, ajung să existe şi totodată îşi pierd existenţa Sacrificare a
existenţei de dragul cuvîntului, cum spunea Hegel, dar şi consacrarea ei prin cuvînt De altfel, nu e de ajuns sa fii
scris, trebuie să scrii pentru a avea un nume. Trebuie să te numeşti. Ceea ce presupune că „Numele meu e o
problemă... Rabi Eglal." „...Dacă n-aş scrie ce scriu, aş fi mai anonim decît un cearceaf în bătaia vîntului, mai
transparent decît o fereastră."
Nevoia de a-şi schimba existenţa cu sau pentru literă - de a o pierde, de a o cîştiga - i se impune şi lui Dumnezeu:
„Nu te-am căutat, Sara. Eram în căutarea ta. Prin tine urc spre originea semnului, a scriiturii fără formă schiţate de vtnt pe
nisip şi pe mare, a scriiturii sălbatece a păsării şi a peştelui zglobiu. Dumnezeu, Stăpîn al vîntului, Stăpîn al nisipului, Stăpîn
al păsărilor şi al peştilor, aştepta de la om cartea pe care omul o aştepta de la om; unul pentru a fi Dumnezeu, celălalt
pentru a deveni în sfîrşit om..."
„Literele toate alcătuiesc absenţa.
Astfel Dumnezeu e copilul numelui Său.
Rabi Tal."
Meister Eckhart spunea: „Dumnezeu devine Dumnezeu în momentul cînd creaturile spun Dumnezeu". Că
scriitura omului îi vine astfel în ajutor lui Dumnezeu nu e în contradicţie cu neputinţa ei de a-şi da sieşi o mînă
de ajutor (Phaidros). Oare nu divinul - dispariţia omului - se anunţă în această criză a scriiturii?
Dacă absenţa nu se lasă redusă de literă înseamnă că ea îi este eterul şi respiraţia Litera e despărţire şi bornă de
unde sensul scapă din captivitatea solitudinii aforistice. Căci orice scriitură e aforistică. Nici o ..logică" şi nici
multiplicarea lianelor conjunctive nu pot veni de hac discontinuităţii şi inactualităţii sale esenţiale, genialităţii
tăcerilor sale subînţelese. Celălalt colaborează în chip originar la sens. Există un lapsus esenţial între
semnificaţii, care nu e numai simpla si
Ednwnd Jabes şi interogaţia cărţii
107
pozitiva impostură a cuvîntului şi nici memoria nocturnă a oricărui limbaj. A pretinde să-l reduci prin povestire,
discurs filosofic, ordine a raţionamentului sau deducţie înseamnă să ignori natura limbajului, să nu ştii că el e
ruptura însăşi a totalităţii. Fragmentul nu e o chestiune de stil sau de eşec, e forma operei scrise. In afară de cazul
că Dumnezeu se apucă el însuşi să scrie; dar chiar şi-aşa, ar trebui să fie Dumnezeul filosofilor clasici, care nu şi-
a pus întrebări şi nu^ s-a întrerupt, nu şi-a pierdut suflul precum Dumnezeul lui Jabes. (însă tocmai Dumnezeul
clasicilor, a cărui infinitate actuală nu tolera întrebarea, n-avea această nevoie vitală de scriitură.) Spre deosebire
de Fiinţa şi Cartea leibniziene, raţionalitatea Logosului care ne responsabilizează scriitura se supune principiului
discontinuităţii. Nu numai că sensul e limitat şi fixat de către cezură: „Aforismul", spune Nietzsche, „maxima în
care trec drept maestru printre germani sînt forme ale eternităţii". Dar, înainte de toate, cezura face să apară
sensul. Nu ea singură, bineînţeles; dar fără întreruperea - dintre litere, cuvinte, fraze, cărţi - nici o semnificaţie n-
ar ieşi la iveală. Presupunînd că Natura refuză saltul, înţelegem de ce Scriitura nu va fi nicicînd totuna cu Natura
Ceea ce o face să fie periculoasă Moartea se plimbă printre litere. A scrie, ceea ce se numeşte a scrie, înseamnă a
avea acces la spirit datorită curajului de a-ţi pierde viaţa, de a fi mort pentru natură.
Jabes acordă o mare atenţie acestei distanţe generoase dintre semne.
„Lumina vine din absenţa lor pe care o citeşti..." „...Literele toate alcătuiesc absenţa..."
Absenţa e permisiunea acordată literelor de a se scrie una cîte una (s'epeler) şi de a semnifica, dar mai e şi, în
răsucirea spre sine a limbajului, ceea ce spun literele: ele rostesc libertatea şi vacanţa acordate, ceea ce ele
„formează'" prinzînd în plasa lor.
Absenţă, în fine, ca răsuflare (souffle) a literei, căci litera trăieşte. ..Cuvîntul trebuie să încolţească, altfel e fals",
spune A. Breton. Sem-nificînd absenţa şi despărţirea, litera trăieşte ca aforism. E singurătate, exprimă
singurătatea şi trăieşte din singurătate. N-ar fi decît literă moartă în afara diferenţei şi dacă ar rupe singurătatea,
dacă ar rupe întreruperea, distanţa, respectul şi relaţia cu celălalt, adică o anumită non-relaţie. Există deci un fel
de animalitate a literei care ia forma dorinţei, a neliniştii şi a singurătăţii sale.
„Singurătatea ta
e-un alfabet de veveriţe
spre folosinţa pădurii."
(Cheia de boltă, în Mi-am construit locuinţă)
108
Scriitura şi diferenţa
Ca şi pustiul şi oraşul, pădurea, unde mişună mici semne sperioa-se, exprimă cu siguranţă ne-locul şi rătăcirea,
absenţa drumurilor scrise dinainte, ridicarea solitară a rădăcinii obscure, pînă la care nu pătrunde soarele, către
un cer ce se ascunde. însă pădurea înseamnă nu numai rigiditatea liniilor, a arborilor de care se agaţă litere
înnebunite, ci şi lemnul rănit de incizia poetică.
„Gravau fructul în durerea arborelui singurătăţii...
Edinoiid Jabes şi interogaţia cărţii
109
Ca marinarul care grefează un nume
Pe acela al catargului
în semnul acesta eşti singur."
Arborele gravurii şi al grefei nu mai aparţine grădinii; e arborele pădurii ori al catargului. Arborele e faţă de
catarg ceea ce e pustiul faţă de oraş. Ca şi poetul, Evreul, omul şi Dumnezeu, semnele nu au de ales decît între o
solitudine naturală şi o solitudine instituţională. Atunci devin semne, iar celălalt începe să fie cu putinţă.
Desigur, animalitatea literei pare mai întîi o metaforă ca oricare alta (De pildă, în Mi-am construit locuinţă, sexul
e o vocală etc, sau: „Uneori, cu ajutorul unui complice, cuvîntul îşi schimbă sexul şi sufletul", sau apoi:
„Vocalele, sub pana lor, seamănă cu nişte boturi de peşte scoase afară din apă şi străpunse de cîrlig;
consoanele, cu nişte solzi rămaşi singuri. Trăiesc la strîmtoare în cocioaba lor de cerneală. Unde bîntuie
infinitul...") Dar ea e. mai mult decît orice, metafora însăşi, originea limbajului ca metaforă, în care Fiinţa şi
Nimicul, condiţii extra-metaforice ale metaforei, nu se exprimă niciodată direct Metafora sau animalitatea literei
e ambiguitatea dintîi şi fără sfîrşit a semnificantului ca Viaţă. Subversiune psihică a literalităţii inerte, adică a
naturii ori a verbului redevenit natură Această supra-putere ca viaţă a semnificantului se produce în neliniştea şi
rătăcirea limbajului mereu mai bogat decît ştiutul, avînd mereu tendinţa să meargă mai departe decît certitudinea
potolită şi sedentară. „ Cum să spun ce ştiu I cu cuvinte care înseamnă I atîtea şi atîtea ? "
Deja trădată prin citare, puterea organizată a cîntului. în Cartea interogaţiilor, nu se lasă prinsă în comentariu.
Dar ne putem întreba asupra originii sale. Nu se naşte ea. oare. mai ales în cazul de faţă. dintr-o extraordinară
confluenţă care apasă asupra barajului de cuvinte, asupra singularităţii punctuale a experienţei lui Edmond
I
Jabes asupra vocii şi stilului său? Confluenţă unde se strîng laolaltă şi se cheamă una pe cealaltă suferinţa,
reflecţia milenară a unui popor, durerea aceasta cu deja „un trecut şi o continuitate care se confundă cu trecutul
şi continuitatea scriiturii", soarta care-i cere socoteală Evreului şi-1 aşază între voce şi cifru; iar el regretă vocea
pierdută cu lacrimi amare şi negre ca urmele de cerneală .Mi-am clădit locuinţă" e un vers scos din Vocea de
cerneală (la Voix de l'encre, 1949). Iar în Cartea interogaţiilor: „Ai ghicit că pun mai mare preţ pe ce se spune
decît pe ce s-a scris; căci în tot ce s-a scris, vocea mea lipseşte iar eu cred în ea, - Vocea creatoare, nu vocea
complice care nu-i decît o slujnică".
(Vom găsi la E. Levinas aceeaşi ezitare, aceeaşi mişcare neliniştită în diferenţa pe care o face între socratism şi
evreism, mizerie şi înălţime a literei, pneumatic şi gramatic.)
în afazia originară, cînd lipseşte vocea zeului ori a poetului, trebuie să ne mulţumim cu aceşti locţiitori ai
cuvîntului: strigătul şi scriitura E Cartea interogaţiilor şi repetiţia nazistă şi revoluţia poetică a secolului nostru,
e efortul extraordinar de reflecţie al omului încercînd astăzi în sfîrşit - şi zadarnic la infinit - să reintre, prin toate
mijloacele, pe toate căile, în posesia limbajului, de parcă ar avea vreun sens, să revendice responsabilitatea
împotriva unui Părinte al Logosului. Putem, de pildă, citi în Cartea absentului: „O bătălie decisivă unde învinşii
- îi cunoşti după răni - descriu gîrbovindu-se pagina de scriitură pe care învingătorii o dedică alesului ce a
declanşat bătăi ia fără să-şi dea seama. De fapt, are loc o luptă pentru afirmarea supremaţiei verbului asupra
omului, a verbului asupra verbului." Această confluenţă e Cartea interogaţiilor?
Nu. Cîntul n-ar mai răsuna ca un cîntec dacă tensiunea nu i-ar veni decît din confluenţă Confluenţa trebuie să
repete originea Strigătul acesta e cîntec pentru că face să se ivească, enigmatică, apa dintr-o stîncă despicată,
izvorul cel unic. unitatea unei rupturi ţîşni-toare. După care vin „curentele", „afluenţele". „influenţele". Un poem
riscă întotdeauna să nu aibă sens şi n-ar fi nimic fără acest risc. Pentru ca poemul lui Jabes să rişte să aibă un
sens, pentru ca măcar interogaţia lui să-şi ia acest risc, trebuie să-i presupunem sursa, să presupunem că n-a dat
peste unitate din întîmplare. ci că în această întîlnire sub-vine astăzi o altă întîlnire. întîlnire primă, întîlnire unică
pentru că a fost despărţire, precum cea dintre Sara şi Yukel. întîlnirea este despărţire. O asemenea propoziţie,
care contrazice ..logica", rupe unitatea Fiinţei - fragilul lanţ al lui „este" - prin acceptarea celuilalt şi a diferenţei
ca sursă a sensului. Dar se va spune că trebuie să fi gîndit dintotdeauna deja fiinţa pentru a putea spune toate
lucrurile astea, întîlnirea şi despărţirea, de cine şi de ce. şi mai ales faptul că întîlnirea
110
Scriitura şi diferenţa
Edmond Jabes şi interogaţia cărţii
111
este despărţire. Desigur, însă acest „trebuie dintotdeauna deja" nu înseamnă altceva decît exilul originar în afara
regatului fiinţei, exilul ca gîndire a lui a fi; înseamnă că Fiinţa nici nu e, nici nu se arată vreodată ea însăşi, că nu
e niciodată prezentă, acum, în afara diferenţei (în toate sensurile pe care cuvîntul le-a dobîndit în zilele noastre).
Fie că e fiinţa sau stăpînul fiinţării, Dumnezeu însuşi este, apare drept ceea ce este în diferenţă, altfel spus ca
diferenţă şi în disimulare.
Dacă adăugînd, aşa cum şi facem aici, nişte mizerabile scrijelituri în marginea unui imens poem, am vrea să-l
reducem la o aşa-numită „structură tematică", am fi siliţi să recunoaştem că nu are nimic original. Interogaţia
întru Dumnezeu, negativitatea întru Dumnezeu ca eliberare a istoricităţii şi a vorbirii omeneşti, scriitura umană
ca dorinţă şi interogaţie a lui Dumnezeu (dublul genitiv e ontologic înatinte de a fi gramatical sau mai degrabă
înrădăcinarea ontologicului şi a gramaticalului în graphein), istoria şi discursul ca mînie a lui Dumnezeu ieşindu-
şi din sine etc, iată nişte motive care au fost suficient de puse la încercare: ele nu sînt în primul rînd proprii lui
Boehme, romantismului german, lui Hegel, ultimului Scheler etc. Negativitatea întru Dumnezeu, exilul ca
scriitură, viaţa literei sînt deja în Cabală. Adică în „Tradiţia" însăşi. Iar Jabes e conştient de rezonanţele
cabalistice ale căiţii sale. Uneori chiar le foloseşte cu bună ştiinţă. (Cf., de pildă. Cartea absentului, p. 12.)
Dar tradiţionalitatea nu înseamnă ortodoxie. Se vor găsi poate alţii să spună în ce locuri Jabes se separă şi de
comunitatea evreiască, presupunînd că această din urmă noţiune are aici un sens special ori sensul ei obişnuit Nu
se separă numai în ce priveşte dogmele. încă şi mai în adînc. Pentru Jabes, care recunoaşte a-şi fi descoperit
foarte tîrziu o anumită apartenenţă la iudaism, Evreul e alegoria suferinţei: „Sîntefi cu toţii evrei, chiar şi
antisemiţii, căci aţi fost desemnaţi să înduraţi martiriul". De justificat, Jabes trebuie să se justifice în faţa fraţilor
săi întru rasă şi a rabinilor care, de astă dată, nu mai sînt imaginari Cu toţii îi vor reproşa universalismul,
esenţialismul şi alegorismul acesta descărnat; această neutralizare a evenimentului în simbolic şi în imaginar.
„Adresîndu-mi-se, fraţii mei întru rasă mi-au zis: Tu nu eşti Evreu. Nu vii la sinagoga...
Rabinii ale căror vorbe le citezi sînt nişte şarlatani. Au existat ei vreodată? Şi tu te-ai hrănit cu vorbele lor nelegiuite."
.....Eşti evreu pentru alţii, mai puţin pentru noi."
„Adresîndu-mi-se, cel mai ponderat dintre fraţii mei întru rasă mi-a spus: A nu face nici o diferenţă între un evreu şi unul
care nu e nu înseamnă oare că deja nu mai eşti evreu? Iar ei au adăugat: Fraternitate înseamnă să dai, să dai, să dai, iar tu
nu vei putea niciodată să dai decît ceea ce eşti./ Lovindu-mă cu pumnul în piept m-am gîndit: Eu nu sînt nimic. Am capul
tăiat. Dar un om nu face cît un om? Şi decapitatul, cît un credincios?"
Jabes jiu e un acuzat în acest dialog, el poartă în el contestaţia şi dialogul. în această non-coincidenţă a sinelui cu
sine, el e mai evreu şi mai puţin evreu decît EvreuL Dar identitatea cu sine a Evreului poate că nici nu există.
Evreul ar fi numele celălalt al acestei imposibilităţi de a fi sine însuşi. Evreul e frînt în două şi se află, în primă
instanţă, între cele două dimensiuni ale literei: alegoria şi literalitatea Istoria lui n-ar mai fi decît o istorie
empirică printre altele dacă s-ar stabili, dacă s-ar etatiza în diferenţă şi literalitate. Şi n-ar avea deloc o istorie
dacă s-ar epuiza în algebra unei universalităţi abstracte.
între carnea prea vie a evenimentului literal şi pielea rece a conceptului se mişcă sensul. Aşa trece în carte. Totul
(se) (pe)trece în carte. Totul va trebui să locuiască în carte. Şi cărţile. Iată de ce cartea nu e niciodată terminată.
Ea rămîne mereu în suferinţă, de veghe.
„- O lampă e pe masă, iar casa e în carte. - Voi locui în sfîrşit în casă."