Castelul Peleș este un palat din Sinaia, construit între 1873 și 1914.

Fostă reședință de vară a regilor

României, în prezent este muzeu.

Castelul Peleș din Sinaia, reședința de vară a regilor României, a fost construit la dorința regelui Carol
I al României (1866-1914), după planurile arhitecților Johannes Schultz, Carol Beneschși Karel Liman,
și a fost decorat de celebrii decoratori J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și
Bernhard Ludwig din Viena.

Castelul Peleș este situat în Sinaia, pe Valea Prahovei, (la 44 km de Brașov și la 122 km de București),
pe drumul european E60 (DN1).

De curând când a fost deschis publicului un tur extins care cuprinde atât etajul I, cât și mansarda I și
II. Așa încât rămâne un singur etaj (de altfel și ultimul) nedeschis publicului, etaj care servește drept
loc pentru depozitarea diferitelor obiecte, tablouri șamd. Ghidajul este disponibil în cinci limbri
străine. În luna noiembrie Castelul Peleș a fost închis pentru curățenia generală.

Castelul Peleș este unul dintre cele mai importante edificii de tip istoric din România, având caracter
de unicat și este, prin valoarea sa istorică și artistică, unul din cele mai importante monumente de
acest fel din Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea.Principele Carol I, ales domn al
României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia în luna august a acelui an, rămânând încântat de
frumusețea respectivelor locuri. Pe vremea aceea, Sinaia era un mic sat de munte, numit Podul
Neagului. Domnitorul hotărăște construirea unui castel într-un loc retras și pitoresc: Piatra Arsă.
Câțiva ani mai târziu, în 1872, el cumpără terenul (1000 de pogoane), iar lucrările încep în 1873, sub
conducerea arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman. Mai întâi, lucrătorii au depus
eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale naturii, cum ar fi cursurile subterane de apă sau
alunecările de teren.Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea
amenajărilor; în tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările. În 1875 se
pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt îngropate câteva zeci de monede de aur de 20 de
lei, primele monede românești cu chipul lui Carol I.

Castelul a găzduit multe personalități ale vremii, scriitori, muzicieni, dar și regi și regine. Cea mai
importantă vizită a fost aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în 1896. Acesta a
făcut o mulțime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumusețea și bogăția castelului. În
1906 se aștepta o nouă vizită a împăratului, cu ocazia sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui
Carol I. Cu acest prilej a fost amenajat la castel apartamentul imperial, însă vizita lui Franz Joseph nu
a mai avut loc.Chiar după inaugurarea sa din 1883, Peleșul va mai suferi modificări, extinzându-se
mereu. La forma actuală se ajunge abia în 1914 (anul morții regelui Carol I). Castelul are 160 de
camere și mai multe intrări și scări interioare. Turnul central măsoară nu mai puțin de 66 de metri
înălțime. Pe lângă Peleșul propriu-zis, în zonă au mai fost înălțate încă două construcții mai mici,
Pelișorul și Foișorul.

Peleșul are și o sală de teatru, cu o mică scenă și 60 de locuri, plus loja regală. Castelul avea dotări
foarte moderne pentru epoca în care a fost construit. De exemplu, plafonul de sticlă al holului de
onoare este mobil, putând fi acționat de un motor electric. Încă din 1883, castelul are încălzire
centrală.Pe lângă castel au fost construite Pelișorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare
Foișor, Grajdurile, Uzina Electrică și Vila Șipot. Până la terminarea castelului (1883), Regele Carol I și
Regina Elisabeta, au locuit la casa de vânătoare, terminată înaintea castelului. Datorită uzinei
electrice proprii, Peleșul a fost primul castel electrificat din Europa.

Peleșul a avut o importanță deosebită pentru istoria țării noastre. Aici s-a născut, în 1893, viitorul
rege Carol al II-lea (1930 - 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc și primul
botezat în religia ortodoxă. În 1921, la Foișor, s-a născut fiul său, regele Mihai I. În 1921, are loc la
Peleș, nunta principesei Ileana, una dintre surorile lui Carol al II-lea, la care participă o mulțime de
personalități ale vremii, inclusiv Nicolae Iorga. Doi ani mai târziu au loc serbările semicentenarului
castelului Peleș (50 de ani de la începerea lucrărilor).Castelul va rămâne reședință a familiei regale
până în 1948, când este confiscat de regimul comunist. În 1953 Peleșul va deveni muzeu, dar trebuie
spus ca el putea fi vizitat, încă de pe vremea regelui Carol I. În 1990, și Pelișorul este deschis
publicului spre vizitare.

Regimul comunist a propagat ideea că Domeniul Regal Peleș ar fi fost parte a Domeniului Coroanei,
și astfel în proprietatea României. Adevărul istoric este că, Castelul Peleș, la fel ca și Pelișor și Foișor,
a fost construit din banii personali ai Regelui Carol I, care și-a vândut o moșie din Germania pentru a
putea plăti costurile terenului și a ridicării edificiului. Regele a evitat să folosească bani din lista civilă,
astfel că domeniul nu a făcut niciodată parte din Domeniile Coroanei, care erau proprietăți ale
statului doar puse la dispoziția suveranului. După moartea Regelui Carol I, domeniul a trecut în
proprietatea Regelui Ferdinand I și a succesorului acestuia dinastic, Regele Mihai I. Regele Carol II nu
a avut niciodată domeniul de la Sinaia în proprietate și astfel nepotul lui din căsătoria morganatică cu
Ioana Zizi Lambrino nu are nici un drept de proprietate.
 Leonardo di ser Piero da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Vinci - d. 2 mai 1519, Amboise), cunoscut
sub numele de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de seamă reprezentant al Renașterii italiene
din perioada de apogeu a acesteia.. Spirit universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician,
inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist și scriitor, Leonardo da Vinci este
considerat adesea cel mai de seamă geniu din întreaga istorie a omenirii.Geniul său creator
și spiritul său inventiv și-au pus amprenta asupra epocii, fiind considerat arhetipul omului
renascentist, un spirit animat de o curiozitate nemaiîntâlnită până atunci, animat de o
imaginație fără precedent în istorie. Este considerat unul din marii inovatori ai picturii și unul
din cei mai mari pictori din istorie. Deși se fac speculații asupra metodelor sale empirice de
studiu, viziunea lui Leonardo da Vinci asupra lumii este mai degrabă logică decât misterioasă.
Leonardo da Vinci este cunoscut în special ca pictor. Portretul Lisei Gherardini, soția lui
Francesco del Giocondo, cunoscut sub numele de Mona Lisa (numele este de fapt Monna
Lisa sau La Gioconda), aflat în colecția Muzeului Luvru începând cu 1797, este poate cel mai
cunoscut portret realizat vreodată. Fresca intitulată Cina cea de taină, din refectoriul
mânăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano, este cea mai cunoscută imagine
religioasă a tuturor timpurilor. „Omul Vitruvian” (numele complet este Le proporzioni del
corpo umano secondo Vitruvio), un desen din 1490, însoțit de comentarii asupra operei
arhitectului Vitruvius, este o imagine iconică, un adevărat simbol al Renașterii.Cele câteva
lucrări de pictură rămase în urma sa, împreună cu desenele și caietele sale de note științifice
constituie o contribuție de o inestimabilă valoare pentru cultura umană, pentru artă și
știință, rivalizând doar cu opera altui mare contemporan al său, Michelangelo Buonarotti.
Spirit universalist și inventator înnăscut, Leonardo da Vinci a conceput mașini de zburat, un
tanc, o mașină de socotit și multe altele.

În ciuda renumelui pe care și l-a câștigat, cu precădere în sec.20, în calitate de om de știință

și inventator, timp de patru secole după moartea sa, Leonardo da Vinci a rămas în conștiința
colectivă drept unul din cei mai mari pictori, deși numărul lucrărilor rămase în urma sa este
extrem de redus, în raport cu alți contemporani de-ai săi. Lucrările sale certe, ca și cele
atribuite lui au o valoare inestimabilă, iar ultimele care s-au vândut, au atins prețuri
fabuloase. Încă din timpul vieții, pe la 1490, Leonardo era descris ca un pictor “divin”, faima
sa sporind cu trecerea anilor. Leonardo rămâne în istoria picturii prin câteva lucrări care au
fost remarcate încă din timpul vieții sale datorită tehnicii novatoare, perfecțiunea detaliilor,
a celor anatomice în primul rând, apoi se remarcă iluminarea savantă, interesul său pentru
fizionomie și pentru modul în care aceasta poate exprima emoții și sentimente, modul în
care a utilizat corpul uman pentru compoziții figurative, coloristica inovatoare și subtilitatea
gradată a tonurilor. Toate aceste calități pot fi recunoscute cu ușurință în lucrările sale cele
mai cunoscute: Monna Lisa, Cina cea de Taină, Fecioara pe stânci. Leonardo da Vinci nu a
fost un pictor extrem de prolific precum mulți dintre contemporanii săi. În schimb, a desenat
enorm. Caietele sale conțin sute de schițe, dar și desene detailate ale diverselor aspecte care
i-au atras atenția. De asemenea există multe studii preliminare ale picturilor pe care le-a
realizat sau pe care plănuia să le realizeze, cum ar fi cele pentru Adorația Magilor, Fecioara
pe stânci și Cina cea de Taină. Primul desen cunoscut al artistului este intitulat “Peisaj din
Valea râului Arno” și datează din 1473. Se observă râul, munții, Castelul Montelupo și
ogoarele din jur. Unul din cele mai cunoscute desene ale sale se intitulează “Omul vitruvian”,
un studiu al proporțiilor corpului uman, un “Cap de înger” pentru Fecioara pe stânci, la
Luvru, un studiu botanic intitulat “Steaua din Bethlehem” și un desen de mari dimensiuni
(160x100 cm) realizat cu cretă neagră pe hârtie colorată, desen pentru Fecioara cu Pruncul și
Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, la National Gallery, în Londra. Desenele relevă o tehnică
“sfumato” pentru realizarea umbrelor, în același stil aplicat în cazul Monei Lisa. Este cert
faptul că Leonardo n-a făcut niciodată vreo pictură după acel desen, tabloul Fecioara cu
Pruncul cu Sf. Ana, fiind cea mai apropiată variantă.O altă serie de desene include figuri
umane deformate, uneori exagerat, mulți se referă la ele ca la un fel de caricaturi, sunt studii
ale expresiei fețelor umane, folosind diverse modele întâlnite în cele mai diverse locuri.
Vasari chiar povestește că atunci când Leonardo observa pe stradă vreo persoană cu o figură
care i se părea interesantă, o urmărea, studiind-o îndelung.
 Castelul Bran Sinaia

Castelul Bran (în germană Törzburg, în maghiară Törcsvár) este un

monument istoric și arhitectonic situat în Pasul Bran-Rucăr, la 30 de kilometri
de Brașov.

Un document emis de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) la 17

noiembrie 1377 în Zvolen confirmă sașilor din Scaunul Brașovului (totaque
communitas Saxonum sedis Brassouiensis) dreptul de a ridica, conform
promisiunii, pe cheltuiala și cu meșterii lor, o nouă cetate de piatră la Bran
(promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare). Cu această ocazie,
regele promite brașovenilor că, dacă Țara Românească va ajunge "în mâinile
noastre", atunci vama va fi mutată de la Rucăr (Ruffa Arbor) la Bran. Referința
din textul documentului din 1377 cu privire la o "nouă cetate de piatră", permite
deducția că fortificația de piatră, ce urma să fie edificată pe acest loc, a fost
precedată de o întăritură de graniță mai veche. Această cetate, probabil din
lemn, a fost ridicată de cavalerii teutoni între 1211-1225. Ea este atribuită
magistrului Theodorikus. În secolul al XIII-lea, teritoriul cetății Bran a fost
supus jurisdicției comitatului regal de Alba Iulia.
În anul 1395, Sigismund de Luxemburg, împărat german și rege al Ungariei, a
folosit castelul Bran ca bază strategică pentru o incursiune în Țara
Românească, în urma căreia l-a îndepărtat pe voievodul Vlad Uzurpatorul,
rivalul lui Mircea cel Bătrân, vasalul său.

Bran în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773. În 1407, Sigismund îi

acordă lui Mircea stăpânirea castelelor Bran (fără domeniul aferent) și Bologa.
Branul rămâne sub autoritatea Țării Românești până în 1419. În anul 1427,
castelul Bran a trecut din proprietatea scaunului Brașovului în cea a Coroanei
Ungariei, care a finanțat lucrările de fortificare și de extindere. În 1498, cetatea
Branului a fost închiriată de regalitatea maghiară către Scaunul Brașovului.

Arhitectură

Inițial, Castelul Bran a fost o cetate militară de apărare, având la bază forma
unui patrulater neregulat. În timp, cetatea a suferit numeroase modificări,
printre care: adăugarea turnului de sud (în 1622, după planurile principelui
Gabriel Bethlen), construirea unui turn dreptunghiular la est, iar între 1883 și
1886, acoperișul a fost îmbrăcat cu țiglă.

Cetatea a fost transformată în reședință regală în anul 1920, odată cu

intrarea în proprietatea Reginei Maria, iar în perioada 1920 - 1929 s-au realizat
cele mai importante lucrări de restaurare.

Castelul Bran se situează la mai puțin de 30 km de Brașov, pe șoseaua ce pornește

din vechiul cartier Bartolomeu și leagă Brașovul de Câmpulung. Castelul Bran este
construit pe o stâncă, într-un punct cheie din punct de vedere strategic.

În prezent, în muzeul de patru etaje sunt expuse colecții de mobilier, costume, arme
și armuri, iar Domeniul Bran cuprinde, de asemenea, Parcul Regal cu cele două lacuri,
Casa de ceai, Casa administratorului si Casa Principesa Ileana.

În anul 2000, Castelul Bran a fost revendicat de Arhiducele Dominic de Habsburg și

de surorile sale, Maria Magdalena Holzhausen și Elisabeth Sandhofer, moștenitorii
principesei Ileana, de la care castelul fusese în 1948 trecut în proprietatea statului.

În luna mai 2006, aceștia au devenit proprietarii castelului și ai domeniului aferent, în

urma unei decizii guvernamentale de retrocedare.

Statul român a păstrat administrarea castelului pentru încă 3 ani, până în 18 mai 2009.
Înaintea retrocedării, Ministerul Culturii a dispus mutarea colecțiilor aparținând
statului român de la Castelul Bran la Vama Medievală. Pentru a putea redeschide
muzeul, familia de Habsburg a remobilat castelul cu obiecte din colecția personală.
Redeschiderea oficială muzeului s-a realizat la 1 iunie 2009.
 Pablo Picasso

Pablo Ruiz y Picasso, cunoscut ca Pablo Picasso (n. 25 octombrie 1881, Malaga –
d. 8 aprilie 1973, Mougins/Cannes) a fost un artist plastic spaniol. Picasso nu s-a
putut mulțumi în viață cu un singur rol. Va juca multe, reale și imaginare, dar pe toate
cu aceeași pasiune. A fost andaluz și catalan, spaniol și francez. A fost un copil
genial, la Paris un străin "iresponsabil", din cauza căruia însă cartierul Montmartre a
intrat în legendă. A fost un amant pasional, soț și tată. Dar mai presus de orice, a fost
cea mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii
maeștri ai penelului, care a rupt definitiv cu convențiile stilului iluzionist și figurativ,
dominant încă din perioada Renașterii. Așa cum tablourile cubiste au descompus
realitatea, și opera lui Picasso este o oglindă care permite urmărirea artei în secolul
al XX-lea și totodată viața particulară a artistului. Pânzele lui ne amintesc de un jurnal
intim care glorifică frumusețea și eroismul femeilor iubite. Optzeci de ani de activitate
artistică - pictură, sculptură, poezie, desen, grafică, ceramică reflectă
multilateralitatea creației lui Picasso care trăiește pentru artă și prin artă.
Pictura face parte din viața lui Picasso și, în același timp, viața lui înseamnă în egală
măsură artă. S-a născut la 25 octombrie 1881 în Malaga (Andaluzia) ca fiu al lui José
Ruiz Blasco - pictor și profesor la Școala de Arte Frumoase din Malaga - și al soției
sale, Maria Picasso y López. Talentul lui Pablito se evidențiază încă din copilărie, ca
adolescent îi uimește pe profesorii de la Institutul de Arte Frumoase din La Coruna,
deși el suportă cu greu rigoarea tradiției și educația academică. În anul 1895 familia
se mută la Barcelona. Tatăl său îi dăruiește pensulele sale, gest prin care îi
recunoaște talentul. Tânărul Picasso își continuă studiile la Școala de Arte Frumoase
din Barcelona (1896) și la Academia de Pictură din Madrid (1897-1898). În anul
1900, Pablo, în vârstă de nouăsprezece ani, își expune pentru prima dată lucrările în
localul Els Quatre Gats ("La patru pisici") din Barcelona, unde se adună avangarda
artistică și intelectuală din capitala Cataluniei. Din 1901, începe să-și semneze
lucrările cu numele mamei sale, consideră că Picasso "sună foarte bine". Următorii
ani și-i petrece călătorind între Spania și Franța. La Paris este influențat de operele
lui Auguste Renoir și Claude Monet. Expune câteva tablouri la galeristul Ambroise
Vollard, unde cunoaște pe pictorul Max Jacob, de care îl va lega o prietenie de lungă
durată.

Perioada dintre cele două războaie mondiale

"Clasicismul" în pictura lui Picasso

În timpul călătoriei în Italia, vizitează orașul Napoli și vechile ruine de la Pompei,

unde admiră picturile murale romane. Picasso reintroduce stilul compozițiilor
figurative, reprezentate naturalist, cu contraste de lumină și umbră. Desenul elegant
se limitează uneori doar la reprezentarea contururilor corpurilor de femei sau copii
(Nud șezând, 1923). Coloritul amintește de perioada roză (Arlechin cu mâinile
împreunate, 1923). Este o perioadă liniștită de viață de familie și de lucru. În 1921 se
naște primul său copil, Paul. În scurtă vreme totuși relațiile dintre cei doi soți se
strică. Picasso începe o legătură amoroasă cu Marie-Thérèse Walter.

Picasso și suprarealismul

În 1925, Picasso participă cu tabloul Trei dansatoare la prima expoziție suprarealistă

din Paris. Picasso nu este însă un artist suprarealist în sens propriu și nu a făcut
parte din cercul parizian din jurul lui André Breton. Totuși este uneori considerat ca
suprarealist, prin faptul că opera sa nu reflectă o realitate vizibilă, ci redă o
reprezentare interioară (Pictorița 1933, Nud în mijlocul unui peisaj 1933). În acest
timp Picasso pictează un ciclu dedicat luptelor cu tauri (Moartea toreadorului, 1933)
și reia mitul antic al Minotaurului, care simbolizează virilitatea.

În 1935 se desparte de Olga Koklova. O cunoaște pe Dora Maar, pictoriță și

fotografă, care avea mulți prieteni în cercul suprarealiștilor. În noua lui dragoste
pictorul găsește o corespondență intelectuală care până atunci îi lipsise. Nu o va
părăsi totuși pe Marie-Thérèse și își împarte viața între cele două amante.