Sunteți pe pagina 1din 8

Străinul cu ochi de genune - Dan Botta


Treceam cândva calare

Pe-un aspru drum de munte,

Pe triste culmi carunte,

În lume calator.

Când, ostenit de lunga

Prapastioasa cale,

Detei de-o verde vale

Cu chip fermecator.

Se aplecau asupra-i

Pini uriasi de straja,

Si fremata în vraja

Un plop sub sure stânci.

Si-ntunecatul verde,

Si gloria alpina,

Si limpedea lumina,

Cântau cântari adânci.

În marginea cararii

O casa se-naltase,

Si muschiul de matase

Si vâscul o-mbraca.

Si-n soapta unei muzici

Neauzite înca,

În linistea adânca,

O mândra fata sta.

Încet se pleca ziua

Când umbrele se -ntind,

Si ochi fantastici prind

Sa arda-n geana zarii.


Iar ea sedea-n fereastra

Deschisa catre cale,

Privind spre verdea vale

Si plopul solitar,

Si-si pieptana cosita

Care-i cadea în unde,

În unde moi, profunde,

Ce straluceau arar.

Iar mâna ei pe fluviul

De unduioase fire,

Pe struna unei lire

Parea a mladia,

Cu plectrul de ivoriu,

O trista melodie,

Ce-n luna albastrie

Ciudata unduia.

Si iata ca un tânar

Venea cu jalea-n fata,

Parea-nvelit în ceata

De fum a înserarii.

El era plin de praful

Cararilor batute,

Privirile -i pierdute

În nesfârsitul zarii.

Trecu pe sub fereastra

Si-si ridica privirile,

Copila-si torcea firele

Din parul ei de spume.

O întreba: – «Tu esti? »

Cu glas din alta lume,


Sopti din nou: – «Tu esti?»

Cu glasul lui de brume.

Ea-si pieptana cosita.

La graiul lui nu spuse

Cuvânt, caci nu-l vazuse,

O-nvaluia tristetea.

Atunci el ma-ntreba

Cu glasul lui pustiu:

– «Ea este?» – «O, nu stiu,

E parca tineretea.»

Am tresarit vazându -l.

Era – nu stiu a spune –

În ochii-i o genune

De ceturi viorii.

Se aseza pe stânca,

Plecându-si capu-n mâni;

În ochii lui fântâni

De umbra scaparau.

Privea cu ochii tinta

Spre ea. Mâna-i subtire

Pe unduioase fire

Trecea si-acum mereu.

Sub ochiu-i fara satiu

Ea prinse sa încetine,

Si tot mai rar sa pieptene

Cosita-i, tot mai greu.

O, mâna ei subtire

Ajunse stravezie,

Privind în gol pustie,

Ea zise blând: – «Sunt eu».


Si nu o mai vazui,

Nu mai era-n fereastra.

Doar luna rece-albastra

Mai lumina în hau.

Dar când pe cal trecui

Atunci! Atunci! Vazui

În negura adânca

Din ochii de genune

Plutea ca o minune:

Era în ochii lui.

În clipa-aceea vântul

A prins sa bata viu,

Cumplitul vânt pustiu,

Si usa s-a deschis.

Ferestrele si usa

Bateau din aripi bete,

Pornii cu vântu-n plete

În jelistea de vis.

II

Uitasem toate-acestea,

Când, ratacind calare

Pe drumuri solitare

De munte, si lasând

În urma bolta plina

De freamat a padurii,

Cu fagii ce-i sunt murii,

Intrai batut de-un gând,

Într-o îngusta vale.

Sub negrul cer nocturn,


Din al Tariei turn

Lung rasarea Hecate,

Hecate fumegând

De sânge, chip de mort,

În al fantasmei port

De valuri fluturate.

Si facla-i arunca,

Îsi arunca o zare

Pe trista dezolare

A plaiului si-a luncii,

Pe care rasareau

Trunchiate scorburi moarte,

Tentacole întoarte

De radacini de pini.

De pini batrâni, strângând

Un trist pamânt avar.

Doar plopul solitar

Plângea printre ruini.

Si el mi-a fulgerat

În gând o alta vale

Ce-mi rasarise-n cale

Într-o lumina -albastra.

«Acelas plop, acelas

Parete-nalt de stânci.

Dar arborii adânci,

Dar casa cu fereastra

De vis, în care -atunci

Îsi pietana o fata

Cosita descântata,

Unde erau? O, spune!»


Zicând aceasta-n sine-mi,

Vazui în dreapta mea

O stânca, si pe ea,

Cu ochii de genune,

Învaluit în ceturi

Strainul! Înghetai.

Pe-ntunecatul plai

Hecate-si plimba facla,

Si-n ochiul sau haotic

Sticlira-adânc, hipnotic,

Solemni ca într -o racla,

Si arborii, si casa,

Si fata din fereastra,

Si pleata ei maiastra.

Nebun pornii în goana,

Caci lamurisem totul,

Stiam ca totul, totul

Avea sa intr-a acum,

Încetul cu încetul

În ochii lui haotici,

În ochii lui narcotici,

În ochii lui de fum.

III

Trecut-am multe nopti

De veghe, cu-ntrebarea:

Fusese întâmplarea

Aieve, sau un vis?

Si cum ma rodea gândul

Neîncetat si chinul,
M-am dus sa vad strainul

Cu ochiul larg deschis.

Lasând în urma bolta

Adânca a padurii,

Ca fagii ce-i sunt murii

Frematatori, intrai

Într-o rovina trista,

În noaptea fara luna,

Sinistra vagauna,

Întunecatul plai.

Când, despletit în cer,

Un palid meteor

Pluti ca albul nor

Stelar într-un descânt.

Si-n slaba-i licarire

Vazui acea pustie,

O mlastina-argintie,

Ce tremura sub vânt.

Am dat sa plec, la gândul

Ca alta era valea,

Ca ratacisem calea,

Si-acum era târziu,

Când, dând calului pinten,

În stânga mea vazui

Fantastici ochii lui

Privindu-ma-n pustiu.

Iar mlastina-ncepu

’N albastra -i despletire

Un cânt de peste fire.

Si-n ochiul lui mereu


Treceau, pierdute -n brume

Apusurile toate,

Refluxurile toate,

Fantastic mausoleu.

Iar mlastina undea

Parca aceleasi plete

Ale frumoasei fete

Demult pierduta -n soarte.

El ma sorbea-n privire,

Si-nvins de-o inertie,

Ciudata letargie,

Am zis încet: – «Sunt eu,

Închide-aripa ta

Si lasa-te pe ape,

Si dormi asa, asa,

Cu larg deschise pleoape.

E dulce ca un somn

Plutind peste abise,

E neagra ca un somn

Nebântuit de vise.»

Si-n departari imense

Coline vagi si spatii,

Sub triste constelatii,

Se-ncununau în moarte.