Sunteți pe pagina 1din 5

Baltagul – Tema familiei

Andrei Staicu 28 februarie 2015 Limba si lit. romana Lasa un comentariu 5,656 Vizite

Familia este o instituţie sacră, în care îşi găsesc adăpost şi fericire părinţii şi copiii, un refugiu din
faţa singurătăţii şi un spaţiu al perpetuării valorilor, al transmiterii lor din generaţie în generaţie. Iubirea,
voinţa zămislirii, ordinea şi conştiinţa datoriei fac parte din valorile eterne ale familiei.
Tema familiei este una dintre cele mai prolifice din literatură, ea permiţând surprinderea unui
complex proces de interrelaţionări umane. Complexitatea pe care o presupune ilustrarea unor astfel de relaţii
impune desfăşurări epice ample, fapt care implică abordarea temei familiei prin specii ca nuvela şi romanul.
Situat (cel puţin prin dimensiuni) la graniţa dintre nuvelă şi roman, Baltagul abordează tema familiei dintr-o
perspectivă aproape mistică, situând relaţiile dintre membrii familiei sub un clopot cosmic, unde răsună
ritmurile grave ale legităţii divine, net superioare celei umane.

Această concepţie despre familie este evidenţiată mai ales în romanele care evocă o lume
tradiţională, arhaică, crescută în spiritul respectului pentru vaorile moştenite.
Romanul Baltagul , apărut în 1930, a fost imediat receptat ca una dintre cele mai bune scrieri ale lui
Sadoveanu (G.Călinescu), în care se desfăşoară numeroase straturi de semnificaţii. În sensurile sale
adânci, Baltagul este un roman de dragoste, care demonstrează că la temelia familiei este aşezată iubirea.
Faptul că romanul se deschide cu evocarea legendei pe care obişnuia să o spună Nechifor Lipan la nunţi şi
cumetrii nu are doar rolul de a aşeza lumea izolată în Măgura Tarcăului sub orizontul timpului mitic, ci şi de
a purta cititorul în conştiinţa personajului feminin, unde glasul marelui absent se aude neîncetat. Pe tot
parcursul romanului, această alternanţă ne va purta din planul realităţii exterioare în planul interior. Vitoria
anticipează fiecare amintire printr-un gest retractil, de închidere în sine, ca într-o fortăreaţă în care îşi apără
bărbatul şi iubirea.
După mai bine de două decenii de convieţuire, Vitoria Lipan îşi iubea bărbatul ca în tinereţe şi
recunoştea asta cu ruşine, căci, după legile nescrise, vârsta iubirii a trecut, de vreme ce au copii mari, aflaţi
ei înşişi în pragul căsătoriei. Dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani nu a fost lipsită de furtuni, pentru
că Nechifor era petrecăreţ şi nestatornic uneori, ceea ce stârnea gelozia aprigă a Vitoriei. Bărbatul reacţiona
din când în când la îndârjirea nevestei sale, încercând să-i scoată unii din demonii care o
stăpâneau, dar muierea îndura fără să crâcnească puterea omului ei şi rămânea neînduplecată, cu dracii pe
care îi avea.
Iubirea poate fi considerată motorul care mişcă lumea, care determină voinţa zămislirii, ordinea şi
conştiinţa datoriei. Trecător pe acest pământ, omul are şansa de a se eterniza prin urmaşii săi. Minodora şi
Gheorghiţă sunt rodul iubirii şi oglinda părinţilor lor, nu doar urmaşii lor în linie biologică. Părinţii au
zămislit în copiii lor un edificiu de valori.
Ordinea se manifestă pe toate palierele existenţei Lipanilor, de la îndatoririle zilnice, la respectarea
unui calendar popular infailibil, la îndeplinirea datoriilor morale.
În spiritul aceleiaşi ordini, Vitoria dezvoltă în Gheorghiţă un demn urmaş al tatălui dispărut
prematur, conducându-l pe un traseu de iniţiere. Tânărul, cu mama lângă el şi cu imaginea tatălui în faţa sa,
parcurge un drum în care învaţă despre forţa iubirii, despre sensul dreptăţii şi despre valoarea
datoriei. La finalul drumului, după de şi-a mântuit baltagul, Gheorghiţă întră în altă vârstă, luând locul
tatălui său, cu toate responsabilităţile care decurg de aici. Un moment esenţial al devenirii sale spre
maturitate este veghea în râpă, timp simbolic al coborârii în Infern şi al întâlnirii cu moartea. Astfel, eroul se
întâlneşte cu o ordine superioară a lumii şi dobândeşte conştiinţa integrării ritmurilor omeneşti ale fiinţei în
ritmurile cosmice.
Romanul unui suflet de munteancă (Perpessicius), Baltagul construieşte un personaj feminin
de o forţă impresionantă. Conştiinţa datoriei vine din certitudinea că lumea este expresia ordinii. Deoarece în
desfăşurarea vieţii s-a produs un eveniment perturbator, care pune în primejdie ordinea lumii, Vitoria
intervine decisiv. Traseul ei urmează pas cu pas drumul lui Nechifor şi conduce la descoperirea criminalilor.
Pedepsirea lui Calistrat Bogza şi a lui Ilie Cuţui finalizează un mandat justiţiar al eroinei.
Personajele trăiesc sub zodia bucuriei de a fi găsit sensul rânduielii, iar numele lor susţine această
idee: Vitoria cea biruitoare în faţa greutăţilor vieţii, Nechifor- purtătorul de victorie, învingător în faţa morţii
prin înfăptuirea marii treceri, Gheorghiţă (botezat după sfântul care a ucis balaurul) şi Minodora (al cărei
nume înseamnă „dar al zeiţei Selena”, protectoare a iubirii).
Prin imaginea familiei Lipanilor, Mihail Sadoveanu dă un exemplu strălucit al valorilor care
guvernează destinul uman, al raţiunilor superioare care conduc viaţa şi care se perpetuează dincolo de
moarte.

Baltagul de Mihail Sadoveanu


Andrei Staicu 28 februarie 2015 Limba si lit. romana Lasa un comentariu 8,655 Vizite

ROMAN TRADIŢIONAL
Scris în 1930, Baltagul a fost considerat de critica literară cea mai concentrată dintre operele
sadoveniene.
I. Preliminarii
Mihail Sadoveanu, unul dintre marii prozatori români ai sec. al-XX-lea este, alături de Liviu
Rebreanu, ctitor al romanului românesc modern. Temele esenţiale ale creaţiei sadoveniene
sunt: istoria (Fratii Jderi, Creanga de aur), viaţa satului românesc (Baltagul), condiţia umană (Haia
Sanis, Apa morţilor)
II Formula romanescă. De-a lungul timpului, „Baltagul” a fost interpretat de critica românească ca
fiind un roman monografic, ca un roman iniţiatic prin formarea şi maturizarea lui Gheorghiţă, ca
un roman mitic, prin prelucrarea motivelor mioritice şi a miturilor universale, şi ca un roman poliţist prin
întreaga acţiune de urmărire şi pedepsire a criminalilor.
III. Titlul este simbolic, deoarece în mitologia autentică baltagul reprezintă instrumentul legii
nescrise, legii morale, fiind arma magică şi simbolică destinată să îndeplinească dreptatea. În basmele
populare ea este furată de zmei şi redobândită de personajul pozitiv. Principala particularitate a baltagului
este că, atunci când este folosit pentru înfăptuirea dreptăţii, acesta nu se pătează de sânge.
IV.Tema romanului are valoare universală: căutarea şi cunoaşterea adevărului.
ROMAN TRADIŢIONAL
Prin tematica rurală, , prin aspectul său monografic, prin cronologia faptelor şi desfăşurarea logică a
evenimentelor romanul lui Sadoveanu aparţine formulei romanului tradiţional. Tot de tip tradiţional sunt
caracterizarea personajelor, focalizarea zero, omniscienţa, obiectivitatea, structurarea subiectului pe
momente.
SUBIECTUL
Partea întâi cuprinde capitolele I-VI marcând expoziţiunea şi reunind elementele intrigii.
Acţiunea este plasată într-un sat din munţii Moldovei- Măgura Tarcăului. Romanul se deschide cu
imaginea Vitoriei Lipan care îşi aminteşte o poveste pe care soţul ei, Nechifor, o spunea de multe ori “la
cumetrii şi nunţi” şi care afirma că Dumnezeu muntenilor le-a dăruit inimă uşoară şi femei frumoase şi
iubitoare, chiar dacă ei au o viaţă grea.
Vitoria e îngrijorată. Soţul ei, plecat la Dorna să cumpere oi, nu se mai întorsese. Neliniştită, femeia
îşi cheamă fiul de la stână, roagă preotul să-I facă o slujbă pentru Nechifor, se duce la vrăjitoarea satului ca
să-i ghicească. Pune rânduială în gospodărie şi se pregăteşte pentru drum. Îi face fiului său Gheorghiţă un
baltag pe care i-l sfinţeşte părintele Daniil Milieş, iar pe fiica sa Minodora o duce la mănăstirea Văratic
pentru a fi în siguranţă.
Plecând la drum, Vitoria e încredinţată că soţul ei a pierit. Convingerea ei izvorăşte din intuiţie şi e
accentuată de semne rău prevestitoare.
Partea a doua a romanului este alcătuită din capitolele VII-XIII şi constituie desfăşurarea
acţiunii. Vitoria hotărăşte să se îndrepte spre Dorna, acolo unde Nechifor plecase să cumpere oi. Ea e
însoţită de negustorul David din Călugăreni şi de fiul ei Gheorghiţă. Trec Bistriţa şi fac popas de seară la
Bicaz. Aici află de trecerea lui Nechifor Lipan.
Şi la Farcaşa află de trecerea lui Nechifor de la moş Pricop. La Borca întâlnesc o cumetrie, iar la
Cruci o nuntă.
La Vatra Dornei află că în noiembrie trecut Nechifor a cumpărat trei sute de oi din care a vândut apoi
unor gospodari. Din acest moment, în memoria oamenilor apar trei ciobani, unul având un semn distinctiv:
buza de iepure – semn malefic.
De-acum, Vitoria şi Gheorghiţă refac drumul celor trei, a căror prezenţă e semnalată la Broşteni, la
Borca şi apoi la Sabasa. Cei doi ajung la Suha unde află de la hangiul Iorgu Vasiliu că, în preajma zilei
Sfinţilor Mihail şi Gavril au trecut doi ciobani cu turma lor. Femeia e sigură că între cei doi nu se află soţul
ei. De altfel, hangiul îşi aminteşte numele lor: Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Munteanca începe căutarea
rămăşiţelor lui Nechifor. Între timp, găseşte câinele Lupu, pripăşit în curtea unui gospodar din Sabasa.
Conducându-se după semne şi după comportamentul câinelui, Vitoria descoperă în râpa de la Crucea
Talienilor osemintele lui Nechifor. Ţeasta îi era spartă de baltag.
Partea a treia este constituită din capitolele XIV-XVI şi cuprinde punctul
culminant şi deznodământul.Vitoria îndeplineşte ritualul creştinesc al înmormântării lăsând, aparent, în
seama autorităţilor găsirea vinovaţilor. La praznic însă, Vitoria reface, în auzul celor prezenţi, momentele
crimei. Calistrat Bogza se repede asupra lui Gheorghiţă. Lovit cu baltagul de băiat şi atacat de câine, el îşi
mărturiseşte vina înainte de a muri. Ilie Cuţui îşi recunoaşte complicitatea la crimă. Înfăptuind justiţia,
femeia se poate întoarce la viaţa ei anterioară.

DUBLA STRUCTURĂ A ROMANULUI


S-a remarcat dubla structură a romanului :
1. aspectul realist – reconstituirea monografică a lumii păstoreşti;
2. aspectul mitic – sensul ritual al gesturilor personajelor.

1. Nicolae Manolescu, în Arca lui Noe, observă că Sadoveanu a restrâns în Baltagul descrierea,
dezvoltând acţiunea, a zugrăvit caractere puternice, variate sau pitoreşti, a înfăţişat meticulos satul de
munteni, fără urmă de poezie în raporturile dintre oameni, în obiceiuri şi moravuri. În ceea ce priveşte
naraţiunea, Manolescu sesizează cât de substanţial epic este romanul în totul, cu o acţiune densă, rapidă,
palpitantă, fără ocolişuri lirice, fără golurile pe care firea contemplativă a lui Sadoveanu le lasă de obicei în
ţesătura narativă, fără sentimentalitate în faptul că aşază în centru o femeie inteligentă şi calculată, care
acţionează de la prima la ultima pagină, şi a cărei justiţie nu se bazează pe sentiment, ci pe interesul
economic.
Raportarea romanului la baladă îl face pe critic să sublinieze că Sadoveanu sacrifică marele ritm al
transhumanţei pentru un fapt divers, pentru un accident, că demitizează situaţia originară, privind dintr-un
unghi poetic evenimentul ritual.
Naratorul omniprezent şi omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului, lumea
satului de munteni şi acţiunile Vitoriei.
Timpul derulării acţiunii este vag precizat, prin repere ca „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”,
„10 Martie”.
Cadrul acţiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor şi a Bistriţei, dar şi cel de câmpie,
Cristeşti, în Balta Jijiei. Fiind un roman realist, pentru veridicitate, traseul urmat de Vitoria împreună cu
Gheorghiţă, pe urmele lui Nechifor, este transcris de pe hartă.

2. Orizontul mitic include în Baltagul modul de înţelegere a lumii de către personaje, tradiţiile
pastorale, dar şi comuniunea om-natură şi mitul marii treceri.
Căutarea constituie axul romanului şi se asociază cu motivul labirintului. Parcurgerea drumului are
diferite semnificaţii. Vitoria reconstituie evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, ceea ce
transpune într-o dublă aventură: a cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine. Pentru Gheorghiţă, călătoria are
rol educativ, de maturizare (bildungsroman). Nechifor, personaj episodic, prezentat indirect, aparţine
planului mitic. Căutându-l, Vitoria parcurge simultan două lumi: spaţiul real, concret, comercial,dar şi o
lume de semne, al căror sens ea ştie să-l descifreze.
Parcurgerea labirintului este o încercare esenţială pentru orice erou, fiind chiar proba de renaştere şi
regenerare morală. Motivul labirintului se concretizează la nivelul acţiunii (căutarea şi diferitele popasuri),
dar este semnificativ şi la nivelul titlului. Baltagul (topor cu două tăişuri) este un obiect simbolic,
ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului justiţiar, reparator. Criticul Marin Mincu asociază baltagul
cu labrysul, securea dublă cu care a fost omorât minotaurul, monstrul mitic. Chiar numele protagoniştilor ar
avea semnificaţii simbolice, desemnând victoria dreptăţii (numele lui Nechifor ar veni de la Nike-phoros –
purtător de victorie, fiind astfel dubletul numelui feminin).
Romanul Baltagul aparţine realismului mitic, prin faptul că se pot recunoaşte aici cel puţin trei
mituri fundamentale: mitul mioritic, la care autorul face trimitere directă prin motto, mitul egiptean al lui Isis
şi Osiris, dar şi mitul lui Ulise.
Eroina principală, Vitoria Lipan, este cea care dă sensul întregului roman.
De remarcat este diversitatea procedeelor de caracterizare: direct, prin descriere; prin părerea
celorlalte personaje sau, indirect prin fapte, prin atitudine, prin relaţia cu celelalte personaje sau prin felul
de a vorbi.
În expoziţiune, autorul relizează o schiţă de portret a personajului care cucereşte prin frumuseţea
fizică: „Femeia nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii ei luceau ca-ntr-o ceaţă
în dosul genelor lungi şi răsfirate în cârligaşe”.
Portretul moral este al unui personaj reprezentativ pentru lumea operei sadoveniene, o ipostază a
omului din ţinuturile de munte. Este o femeie neştiutoare de carte, dar înzestrată cu o inteligenţă
nativă deosebită.
Sugestiv este şi numele ei: Vitoria, formă populară de la „victorie”, căci femeia a reuşit în ceea ce şi-
a propus, adică triumful iubirii asupra răului ce domină oamenii.
Vitoria Lipan este un personaj complex şi, de aceea, părerile referitoare la ea sunt diverse, numele
ei fiind asociat celui al lui Hamlet – „un Hamlet feminin”, G. Călinescu sau al Antigonei, eroina lui Sofocle.
Alteori este socotită „un suflet tenace şi aspru”, un „aspru caracter, de o voinţă sălbatică, aproape
neomenească” (Perpessicius), sau „nereligioasă, vicleană şi rea” (N Manolescu).
Arta literară.
Asemenea lui Ion Creangă, Sadoveanu creează impresia că nu scrie, ci povesteşte. Oralitatea şi
conciziunea stilului îşi au izvorul în literatura populară.
Naraţiunea este la persoana a III-a, iar naratorul neutru, omniscient şi omniprezent povesteşte
într-un mod care creează impresia unei adevărate anchete politiste.
Roman cu o structură baladească, opera realizează o tulburatoare împletire între cotidian şi mitic,
între datele concret istorice şi proiecţia lor.
Textul Baltagului se caracterizează prin economie de mijloace, dar cu un vocabular de o bogăţie şi o
varietate uluitoare, în special de sorginte popular moldovenească.

S-ar putea să vă placă și