FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT SUCEAVA

METODOLOGIA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ÎN

EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

- suport de curs -

-uz intern-
 Cursul nr.1

Principalele noţiuni privitoare la cercetarea ştiinţifică.

Ştiinţă
Prin ştiinţă înţelegem ansamblul sistematic de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi gândire,
reproducerea, reflectarea generalizată şi abstractizată a realităţii.
Ştiinţa constituie factorul primordial al progresului. Prin studierea legilor obiective care guvernează
fenomenele, ştiinţa urmăreşte să prevadă desfăşurarea acestora.
În patrimoniul ştiinţei nu intră orice cunoştinţe, ci numai cunoştinţe esenţiale, sistematizate, coerente
din punct de vedere logic, certe şi necontradictorii, verificate de practică. John Bernall (1901-1971, fizician
englez consacrat şi ca teoretician al ştiinţei), sublinia că, prin natura ei, ştiinţa trebuie să aibă şi un caracter
explorativ. Ştiinţa, ca formă specifică a conştiinţei sociale, cuprinde un sistem de cunoştinţe care ia naştere şi se
dezvoltă pe baza practicii social-istorice. Acest sistem reflectă adecvat legile obiective ale unui domeniu
determinat al realităţii sub forma unor teorii în care se structurează logic noţiunile, categoriile, principiile în
care se reflectă sintetic dezvoltarea cunoştinţelor. ştiinţa lărgeşte necontenit posibilităţile de acţiune ale
societăţii, punându-i la îndemână informaţii asupra unor fenomene şi procese care păreau cunoscute sau care
scăpaseră de multe ori sesizării directe.
Finalitatea practică este o notă definitorie a ştiinţei ca formă a conştiinţei sociale. Din acest punct de
vedere, ştiinţa reprezintă anumite analogii cu producţia materială.
Ştiinţa, datorită specificului ei de a putea reflecta realitatea obiectivă, de a prelucra şi generaliza un
imens material faptic prin metode raţional-abstracte şi datorită independenţei sale relative, are posibilitatea de a
juca un rol activ în soluţionarea cerinţelor practicii, în optimizarea continuă a rezolvărilor pe care le dă.

Caracteristicile ştiinţei
Caracteristica definitorie a ştiinţei este finalitatea ei practică în domeniul producţiei materiale şi a
schimbării relaţiilor sociale.
Ştiinţa se caracterizează prin:
- unitate;
- generalitate;
- certitudine;
- obiectivitate;
- întemeiere metodică;
- dezvoltare progresivă.
Evident, numai în condiţiile în care această disciplină întruneşte nişte caracteristici esenţiale, poate fi
considerată ştiinţă. J.D. Bernall consideră că ştiinţa poate fi considerată:
1) instituţie;
2) metodă;
3) acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie;
2
 4) factor important în menţinerea şi dezvoltarea producţiei;
5) unul din cei mai puternici factori în formarea convingerilor şi atitudinilor faţă de univers şi om.
Majoritatea celor care se ocupă de filosofia, sociologia şi psihologia ştiinţei sunt de acord în a
considera ştiinţa ca un ansamblu de cunoştinţe sistematice referitoare la un domeniu anumit, dobândite prin
metode obiective, prin activitatea unor specialişti şi care (cunoştinţele) generalizate, exprimând legităţile
domeniului sunt aplicate în practică servind progresul.

După N. Mărgineanu (1975) ştiinţa are trei caracteristici fundamentale:

1. Raţionalitatea;
2. Obiectivitatea, prin care se înţelege corespondenţa dintre lume şi imaginea ei în mintea noastră;
3. Completitudinea, caracteristică a etapei actuale a ştiinţei, în care pătrunde logica şi matematica,
pentru sistematizare şi explicare.
La caracteristicile mai sus amintite se adaugă şi cea de predicţie, adică de construire a viitorului pe
baza datelor existente.
Elementele care compun ştiinţa sunt [27]:
1. rezultatele;
2. ipotezele;
3. teoria;
4. teoria generală;
5. metodologia.
La acestea, M. Epuran (1992) adaugă şi specialiştii şi practica.

Clasificarea ştiinţelor
Astăzi ştiinţele se prezintă ca un sistem, mult mai omogen şi mai bine structurat decât acum câteva
decenii, datorită faptului că realitatea, viaţa, societatea sunt investigate multitalteral, nu numai de ştiinţe
particulare, ci şi de către ştiinţe interdisciplinare şi transdisciplinare.
Aristot clasifică ştiinţele în teoretice (metafizica, fizica, matematică), practice (etica, ştiinţele
economice, politica) şi poetice muzica, poezia, arhitectura).
În Epoca Renaşterii, F. Bacon clasifica: ştiinţe de observaţie şi ştiinţe de experiment. Epoca modernă
înregistrează numeroase clasificări datorate lui D’Alambert, Ampére, Stuart Mill, Spencer, ş.a.). Reţine atenţia
ideea lui A. Comte de a stabili existenţa ştiinţelor fundamentale (matematica, inclusiv mecanica, astronomia,
fizica, chimia, fiziologia şi sociologia) alături de sistemul ştiinţelor practice sau aplicate; cele două sisteme
sunt considerate ca absolut separate prin esenţa lor. Încercările de a stabili un criteriu unic pentru clasificarea
ştiinţelor nu au dat satisfacţie, datorită numărului foarte mare de ştiinţe, varietăţii fenomenelor pe care acestea
le cercetează, precum şi a faptului că ştiinţele însele sunt într-o continuă schimbare şi proliferare. Între aceste
încercări este şi clasificarea propusă de Fr. Engels, care orânduieşte ştiinţele după forma de mişcare a materiei:
ştiinţe ale naturii, societăţii şi gândirii.
Ştiinţele particulare subordonate sunt fizica cuantică, fizica moleculară, chimia anorganică, chimia
organică, botanica, zoologia, fiziologia, economia politică, dreptul, estetica, etica, ştiinţele politice ş.a., care
3
studiază laturi, aspecte particulare ale diverselor forme de mişcare din natură sau societate.
Ştiinţele particulare de graniţă (chimia fizică, biochimia, biofizica, antropologia, psihologia umană)
reflectă interferenţele dintre forme de mişcare, întrepătrunderea lor.
Astfel, în limbajul curent se folosesc şi termenii de ştiinţe umaniste şi ştiinţe antropologice, care indică
acel grup de ştiinţe care cercetează omul, particularităţile şi activităţile sale; ştiinţele umaniste studiază
societatea şi gândirea umană (ex. sociologia, istoria, psihologia, lingvistica). Ştiinţele antropologice studiază tot
omul, dar mai ales în aspectele lui biologice, determinate evident de condiţiile sociale ale existenţei. Tot astfel,
în alte ţări, de ex. în U.S.A. se utilizează împărţirea disciplinelor în trei grupe: ştiinţe sociale (antropologia,
economia, istoria, politologia, psihologia şi sociologia), ştiinţele umanistice (istoria, filosofia, religia, artele) şi
ştiinţele comportamentale (sociologia, antropologia – minus arheologia, lingvistica tehnică şi antropologiile
fizice, psihologia – minus psihologia fiziologică, aspectele comportamentale ale biologiei, economiei,
geografiei, dreptului, psihiatriei şi ştiinţelor politice), diviziune care satisface în plus nevoia obţinerii unei
imagini mai complexe asupra activităţii umane (A. Mihu, 1971, I. Pag. 156-157).
În diferitele scheme privitoare la clasificarea ştiinţelor nu este trecută disciplina activităţilor corporale,
sau a educaţiei fizice şi sportului, şi aceasta din mai multe motive, între care şi acelea că este vorba de o ştiinţă
relativ nouă, care până nu demult era cuprinsă în ramura pedagogiei sau a medicinei, care astăzi se
conturează, aşa cum vom vedea mai departe, ca o ştiinţă interdisciplinară care utilizează ipoteze, metode şi
tehnici din domeniile biologiei, sociologiei, psihologiei, antropologiei şi medicinei, fiind ea însăşi în acelaşi
timp ştiinţă biologică-psihologică-pedagogică-sociologică. Într-un sistem mai puţin riguros de clasificare ştiinţa
activităţilor corporale poate fi plasată în rândul ştiinţelor comportamentale sau ale acţiunii practice. Ea ar putea
avea deci loc între disciplinele particulare de graniţă, în spaţiul dintre biologie, antropologie, sociologie şi
psihologiei şi între disciplinele acţiunii, la intersecţia ştiinţelor medicale şi ştiinţele educaţiei şi instrucţiei.
Ştiinţele sociale cercetează legile proprii formei sociale de mişcare a materiei. Aici investigaţia se
îndreaptă spre descoperirea legilor raporturilor sociale. Pentru că studiază fenomene sociale, diferite aspecte ale
relaţiilor dintre oameni, frământările sociale care au pus în mişcare grupuri şi clase sociale, ştiinţele sociale sunt
- prin însuşi obiectul lor de cercetare - nemijlocit legate de baza economică a societăţii.
Ştiinţele naturii sunt, însă, prin obiectul lor de studiu, prin materialul faptic şi prin rezultatele
generalizării logice-ştiinţifice (legi, axiome, principii, teorii etc.), legate direct de nevoile oamenilor, reflectând
schimbările survenite la nivelul cunoaşterii deşi, prin caracterul interpretării general-filozofice, pot intra în
sfera disputelor ideologice.
Metodă.
Metodă (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a
realităţii obiective) este aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe
noi. Metoda mai poate fi definită şi ca modalitate sau ansamble de procedee folosite în vederea cunoaşterii unui
obiect.
Caracterul ştiinţific al unei metode, eficienţa ei practică depind de reflectarea veridică a fenomenelor
studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei se află în realitatea obiectivă. Apărând ca un rezultat al
cunoaşterii realităţii obiective, metoda devine o premisă a cercetării ei ulterioare. Metoda se află, de aceea, în
unitate indisolubilă cu teoria. Metoda în ştiinţă ia naştere prin conversiunea domeniului teoretic enunţiativ al
4
unei ştiinţe în domeniul teoretic normativ, în indicaţii asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se
obţine despre el cunoştinţe autentice. Dintre cele mai cunoscute metode de cercetare folosite în majoritatea
ştiinţelor menţionăm: observaţia, experimentul, modelarea, statistica, ancheta etc. Complexitatea obiectului
determină complexitatea metodelor.
În domeniul educaţiei fizice se folosesc metode din ştiinţele biologice şi sociale, într-o unitate
caracteristică numită metodă complexă.

Metodologie (gr. methodos = cale, mijloc şi logos = ştiinţă).

Prin metodologie înţelegem ansamblul metodelor folosite într-o ştiinţă anumită al cărui fundament îl
constituie sistemul celor mai generale legi şi principii ale ştiinţei respective.
Metodologia este o parte a filosofiei care se ocupă cu analiza teoretică a metodelor folosite în ştiinţa
modernă; este ştiinţa despre metodă.

5
 Metodologia se profilează ca domeniu în filosofia modernă prin Bacon 1 şi Descartes2, dar devine o
preocupare sistematică abia în secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea intensă a ştiinţelor experimentale.

Tehnici şi procedee de cercetare

Procedeele şi tehnicile constituie modul particular în care este aplicată o metodă la domeniul
specific al cercetării. Ele sunt modalităţi practice de acţionare în cadrul metodei. Spre exemplu, aplicarea
metodei observaţiei presupune atât perceperea sistematică a fenomenului cât şi înregistrarea obiectivă a
datelor. În acest scop se folosesc tehnicile foto-cinematografice, înregistrările magnetice, actografice ş.a.m.d.
Transcrierea, sistematizarea şi prelucrarea datelor se face după diferite procedee grafice, statistice etc.

Cunoaşterea.

Cunoaşterea reprezintă procesul complex de reflectare a realităţii obiective în conştiinţa oamenilor.

"Forma superioară, activă şi complexă de reflectare, de însuşire, de reconstituire în gândire a realităţii
obiective de către subiect" (Teoria cunoaşterii = ramură a filosofiei care studiază posibilitatea, izvoarele,
formele şi legităţile cunoaşterii) [30].
Activitatea de cunoaştere a omului reprezintă unitatea necesară, dialectică a două trepte: senzorială
şi raţională a două tipuri de cunoaştere: empirică3 şi teoretică. Cunoaşterea empirică este reflectarea
obiectelor în procesul interacţiunii nemijlocite (sau mijlocite de instrumente şi aparate) a omului cu acestea,
metodele specifice fiind: observaţia, descrierea etc. Pe această treaptă are loc culegerea faptelor, a datelor
care fixează manifestările exterioare, fenomenele, proprietăţile obiectelor. Cunoaşterea teoretică este
adâncirea cunoaşterii prin intermediul gândirii, pătrunderea în esenţa lucrurilor, sesizarea legăturilor lor
interne, a cauzelor şi legilor lor. Ea are loc pe baza prelucrării datelor obţinute de cunoaşterea empirică, prin
metode ca: analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia etc. Cunoştinţele dobândite se structurează şi se fixează în
forme specifice de reflectare: reprezentări, concepte , legi etc. proprii cunoaşterii raţionale.

Cercetare. Tipuri de cercetare

Termenul cercetare este comun, fiind folosit în fiecare moment în legătură cu o anumită activitate
individuală sau colectivă.
Cercetarea ştiinţifică este definită ca investigaţie, studiu, în vederea descoperirii şi punerii în
evidenţă a noi cunoştinţe (legi, fenomene, procese, etc.) şi verificarea acestora.
Noţiunea de cercetare, de regulă, este corelată cu noţiunea de ştiinţă, deoarece ştiinţa nu se realizează
în afara cercetării. Cercetarea reprezintă una din funcţiile ştiinţei, a doua funcţie fiind interpretarea. Pentru
cercetare aspectele definitorii sunt investigarea realităţii concrete, în mod sistematic şi pe baza observaţiei şi

1Bacon, Francis (1561-1626), filosof englez, iniţiatorul empirismului englez, a pus bazele metodei inductive moderne, care a favorizat dezvoltarea
ştiinţelor, prin aplicarea largă a observaţiei şi experimentului.

2Descartes, René (Renatus Cartesius) - (1596-1650), Filosof şi savant francez. Unul dintre întemeietorii raţionalismului modern }i a metodologiei
moderne.

3empiric - bazat (numai) pe experienţa practică; limitat la datele senzoriale, fără prelucrarea lor teoretică.
6
experimentului, urmărind descrierea şi clasificarea calitativă de ordin logic, cât şi înregistrarea cantitativă de
ordin matematic.
Ştiinţa nu este numai o acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie, cât şi metoda de dobândire a
acestor cunoştinţe. Apare firească existenţa aspectelor metodologice ale cercetării indicată de J. Bernal:
observaţia şi experimentul, clasificarea şi măsura, aparatura, limbajul ştiinţific, legile, ipotezele şi teoriile,
strategia. Toate acestea sunt componente ale ştiinţei privită ca metodă.
Criteriul ce stă la baza clasificării tipurilor de cercetare constă în intenţionalitatea cercetării, scopul
pe care îl urmăreşte. Pornind de la acesta, majoritatea autorilor consideră trei tipuri de cercetare:
A. - cercetarea fundamentală;
B. - cercetarea aplicativă;
C. - cercetarea pentru dezvoltare.
A. Cercetarea fundamentală urmăreşte să descopere ceea ce este esenţial într-o anumită direcţie a
domeniului, are caracter de lege sau normă, reprezintă baza teoretică a unui anumit aspect al acestuia. În
cercetarea fundamentală se încadrează investigaţiile sub formă de studii teoretice sau cercetări experimentale
care duc în final la constituirea cadrului şi conţinutului ştiinţei domeniului.
În domeniul ştiinţei activităţilor corporale, studiul calităţilor motrice, indiferent de metodele şi
tehnicile folosite, are caracter de cercetare fundamentală, dacă urmăreşte stabilirea legităţilor şi
caracteristicilor acestora.
B. Cercetarea aplicativă are ca principală sarcină furnizarea de date pentru direcţionarea activităţii
practice, pentru creşterea muncii metodice.
Cercetarea aplicativă poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale cercetării fundamentale.
Cercetarea aplicativă indică direcţia în care o problemă practică poate fi rezolvată. De pildă, în domeniul
activităţilor corporale, studiul fundamental al calităţii motrice oferă elementele aplicative referitoare la
posibilităţile de perfecţionare ale acestora în diferite activităţi practice din şcoli, cluburi sportive, săli de
fitness etc..
C. Cercetarea pentru dezvoltare constituie acea investigare care urmăreşte crearea acelor produse
(tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influenţa direct activitatea practică. Dacă cercetarea aplicativă indică
posibilităţile de rezolvare a unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeşte în practică aceste
posibilităţi şi oferă totodată tehnologia cea mai adecvată. Este ceea ce se realizează pe teren sau în laborator
în legătură cu dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor motrice ale unor anumiţi sportivi aflaţi în "asistenţă
ştiinţifică" a unui laborator sau/şi a specialiştilor.
Influenţa activităţii ştiinţifice se exercită astăzi în toate domeniile vieţii sociale prin trăsături care o
diferenţiază pregnant de perioadele anterioare, îndeosebi prin amploarea şi impetuozitatea cercetărilor
ştiinţifice moderne, prin orientarea lor spre transformarea naturii şi a societăţii, prin universalitatea de
conţinut, dar şi geografică a ştiinţei contemporane, prin pătrunderea ei în straturile cele mai întinse ale
societăţii, operând transformări în mentalitatea oamenilor.

7
 Ştiinţei nu i se cer neapărat adevăruri imuabile, concepţia despre adevărurile eterne a fost înlocuită cu
aceea de cercetare permanentă, cu noi mijloace de investigaţie a realităţii, naturii şi societăţii. Pentru omul
modern ştiinţa înseamnă nu numai un corp cu adevăruri bine stabilite, cât mai ales activitatea de cercetare,
adică permanenta abordare sistemică a studiului naturii şi societăţii spre a le cunoaşte în vederea transformării
lor corespunzătoare cu aspiraţiile omului.
De aceea, în viaţa ştiinţifică a lumii moderne au căpătat o importanţă primordială metodele de abordare
a realităţii, asigurarea cantitativă şi calitativă a cercetării cu efectivele necesare de cercetători, constituirea şi
dotarea corespunzătoare a sectoarelor de cercetare, stabilirea eficienţei cercetării şi a cooperării în cercetare,
precum şi alte probleme cuprinse în conceptul modern al organizării cercetării ştiinţifice.
Stadiul actual al dezvoltării ştiinţei a determinat schimbări calitative esenţiale în relaţiile ei cu omul,
societatea şi statul. Caracterul profund al acestor schimbări, precum şi complexitatea noilor ei relaţii cu
conştiinţa şi existenţa umană individuală şi socială au schiţat, la început timid, sub forma unor aluzii, apoi sub
forma unor glasuri răzleţe şi, în sfârşit, sub forma unor luări de poziţie bine precizate aria de cuprindere a unei
noi discipline ştiinţifice, pe care specialiştii au numit-o ştiinţa despre ştiinţă sau scientica.

Scientica.
Scientica desemnează ştiinţa care se ocupă cu studiul tuturor legăturilor şi implicaţiilor sociale ale
cercetării ştiinţifice.
Scientica nu se impune ca atare, nu începe să existe şi nu-şi precizează obiectul decât la un anumit
nivel de dezvoltare calitativă şi cantitativă a ştiinţei, acesta constituind condiţia esenţială care determină apariţia
scienticii.
În afară de faptul că există şi acţionează numai la un anumit nivel de dezvoltare calitativă şi cantitativă
a cercetării ştiinţifice, scientica mai are o însuşire definitorie şi anume aceea că reglementează o triplă relaţie a
ştiinţei: cu omul, cu societatea şi cu statul.
 Ştiinţa activităţilor corporale
Dezvoltarea impetuoasă a mişcării sportive din întreaga lume, ca şi atenţia tot mai mare acordată
educaţiei fizice, şi, în general, activităţilor corporale pe plan social, ca mijloc de contracarare a efectelor
negative ale urbanizării, automatizării şi lipsei de mişcare, a determinat statuarea ideii de fenomen social pentru
cultura fizică, pe de o parte şi scoaterea în evidenţă a sistemului de cunoştinţe specializate, pe de altă parte.
Astfel, au apărut şi s-au impus o serie de păreri care puneau în actualitate necesitatea considerării ştiinţei
educaţiei fizice şi a sportului sau a ştiinţei activităţilor corporale, cum o defineşte Mihai Epuran.
Despre o fundamentare cu caracter ştiinţific a educaţiei fizice se poate vorbi încă din antichitate, când
unele precepte ale medicinei şi pedagogiei serveau ca ghid în organizarea şi efectuarea exerciţiilor corporale.
Evident că progresele realizate în studiile biologice şi sociale - inclusiv psihologice şi pedagogice - au
influenţat permanent educaţia fizică şi apoi practicarea sporturilor. Postulatele pedagogice ale educaţiei fizice,
formulate cu mici diferenţe timp de câteva secole, au constituit punctul de plecare în fundamentarea mecanică
şi biologică a exerciţiului fizic, fundamentare începută în primul deceniu al secolului nostru.
Istoria mai recentă ne indică o mai activă influenţare a activităţii de educaţie fizică şi sportivă de către
medicină. Abia în ultimii ani s-a realizat o sprijinire mai puternică a acestor activităţi de către psihologie şi
sociologie. Aceste ştiinţe au studiat şi fundamentat activitatea omului care practică exerciţiile corporale şi
sportive, din afară, mai ales din necesităţile lor de cunoaştere a manifestărilor omului şi în această activitate.
Denumirea de ştiinţa activităţilor corporale a fost propusă de M. Epuran (1969). Această denumire este
utilizată, fiind preluată de majoritatea specialiştilor.
Argumentul care stă la baza acestei denumiri constă în aceea că, în acest domeniu de activitate, scopul
este însăşi optimizarea activităţilor corporale, cu efecte formative caracteristice.
În sfera activităţilor corporale, M. Epuran diferenţiază următoarele forme:
- Activităţi corporale ludice (de joc);
- Activităţi corporale agonistice (de luptă, întrecere);
-Activităţi corporale gimnice (de orientare spre autoperfecţionare);
-Activităţi corporale de loisir (caracter recreativ);
-Activităţi corporale compensatorii.
Majoritatea specialiştilor sunt de acord că obiectul ştiinţei activităţilor corporale îl constituie
motricitatea omului, privită procesual.
Ştiinţa activităţilor corporale este o ştiinţă de graniţă, între ştiinţele biologice şi sociale. Această ştiinţă
îşi găseşte, în mod justificat, locul în sistemul ştiinţelor acţiunii, alături de ştiinţele educaţiei, instrucţiei, de
organizare a producţiei şi a muncii, etc.
Având obiect şi domeniu proprii de cercetare, care nu fac obiectul studiului pentru nici o altă ştiinţă,
ştiinţa activităţilor corporale este o activitate autonomă, pluridisciplinară şi totodată integrativă.
Firesc, în cercetarea domeniului s-au formulat şi continuă să se formuleze ipoteze, se fac investigaţii
folosindu-se metode şi tehnici adecvate fenomenelor respective (mişcarea corporală, adaptarea la efort,
dezvoltarea şi perfecţionarea anatomo-funcţională, învăţarea tehnicii şi tacticii). Actualmente, în domeniul
activităţii de educaţie fizică şi sport se desfăşoară trei tipuri de cercetări:
a) cercetări unidisciplinare, din punctul de vedere al unei ştiinţe;
b) cercetări multidisciplinare, în care fenomenul este cercetat simultan, dar paralel de către
reprezentanţi ai mai multor ştiinţe;
c) cercetări interdisciplinare, în care investigaţia se adresează unor aspecte variate, prin metode
complexe, în final realizându-se o sinteză în care fiecare ramură ştiinţifică contribuie cu specificul său.
Ca ştiinţă integrativă (încă în curs de consolidare), ştiinţa activităţilor corporale va apela tot mai mult în
continuare la aportul ştiinţelor particulare, pluridisciplinare şi interdisciplinare. Prin natura domeniului pe care
îl slujeşte, specialistul în educaţie fizică şi sport trebuie să adopte un punct de vedere multilateral în investigaţia
ştiinţifică.
Raportul dintre metodologia generală şi metodologiile particulare ale ştiinţelor.
Metodele gândirii logice
Ştiinţa realizează o unitate dialectică prin însumarea a două componente esenţiale: teoria şi metoda
ştiinţifică. Teoria constă din fondul de cunoştinţe acumulate, transpuse într-o formă raţionalizată, de concepte şi
legi. Metoda este modul de a folosi cunoştinţele de a opera cu acestea pentru a putea dezvolta în continuare
cunoaşterea. Aceste aspecte sunt inseparabile. Metoda este modalitatea unică de stabilire a adevărului ştiinţific,
este elementul care conferă ştiinţei mobilitatea şi perfectabilitatea.
Metodele particulare ale diferitelor ştiinţe, deci şi metodele de cercetare în domeniul educaţiei fizice şi
sportului nu-şi pot manifesta aplicabilitatea la obiect decât în strânsa lor legătură cu principiile universal
valabile ale logicii.
Legătura metodelor particulare cu metodologia generală este explicată de faptul că fenomenele studiate
de o anumită ştiinţă sunt guvernate de legile generale ale naturii, cărora li se subordonează legile specifice ale
domeniului ştiinţelor particulare.
În sensul filosofic al cuvântului, gândirea este reflectarea generalizată şi mijlocită a realităţii obiective
în creierul uman, este realizabilă în forma verbală, pe baza materialului limbii.
Despre gândire ca proces logic se vorbeşte de obicei în două sensuri. În primul rând, se are în vedere
treapta cunoaşterii mijlocite, dobândirea şi dezvoltarea cunoştinţelor pe calea generalizărilor, prin formele
gândirii abstracte prin- noţiunile, judecăţile şi raţionamente, exprimate prin cuvinte şi îmbinări de cuvinte; în al
doilea rând, se are în vedere organizarea gândirii în forme corecte, în vederea unei cunoaşteri adevărate şi a
unei activităţi practice eficace şi utile.
Având ca obiect exclusiv formele gândirii, logica este cunoscută şi sub denumirea de logică formală
sau elementară.
Relaţiile dintre diferitele elemente introduse în activitatea raţională sunt exprimate prin judecăţi şi
raţionamente. Judecata se prezintă sub forma unei propoziţii, raţionamentele alcătuiesc înlănţuiri de judecăţi.
Ambele au utilitate în ştiinţă, dar cea mai însemnată valoare cognitivă revine raţionamentului, întrucât el
asigură derivarea unor cunoştinţe noi din cele anterioare.
După sensul de mişcare a gândirii, se diferenţiază raţionamentul inductiv (de la particular la general)
şi raţionamentul deductiv (de la general la particular). O varietate de raţionament deductiv prin care derivăm
dintr-o judecată generală o nouă judecată, particulară faţă de prima, prin intermediul unei a treia, este
silogismul. Toate raţionamentele pornesc de la premise care reprezintă adevăruri. rezultate din experienţa
anterioară şi sunt acceptate ca demonstrate.
În procesul de cunoaştere se disting două etape inseparabile şi contradictorii, în strânsă
intercondiţionare: analiza şi sinteza. Analiza constă din descompunerea raţională a întregului şi desprinderea
însuşirilor sale caracteristice. Sinteza reprezintă operaţia inversă de refacere a întregului din părţile sale
componente. Ambele operaţii pot fi aplicate atât în plan real cât şi în cel mental.
Inducţia şi deducţia sunt metode logice ale gândirii care au aplicabilitate extrem de largă în construirea
teoriei ştiinţifice. Între ele există o unitate dialectică.
Inducţia exprimă procesul de ridicare a sensibilului la inteligibilul raţional. Inducţia este o mişcare de
la planul senzorial la cel logic, ea reprezentând calea prin care cunoaşterea trece de la reflectarea individualului
la cea a generalului.
După gradul de întemeiere, ea face distincţia între inducţia completă şi cea incompletă. Prima
reprezintă acea formă de raţionament inductiv cu ajutorul căreia se obţine o concluzie generală din datele care
epuizează toate cazurile sub care se prezintă fenomenul.
Deducţia este un proces, care constă din derivarea riguroasă a unei propoziţii cu caracter general din
alte propoziţii cu caracter particular (premisele).
Tipul fundamental al deducţiei este silogismul în care concluzia rezultă cu necesitate din premise
Analogia este al treilea tip de raţionament. Raţionamentul prin analogie se referă la inferenţa probabilă
care, din asemănarea a două obiecte în unele privinţe conchide asemănarea lor şi în alte privinţe.
În raţionamentul prin analogie, concluzia are un caracter probabilistic. Condiţiile care conferă
concluziei un grad înalt de probabilitate sunt următoarele:
1. numărul cât mai mare de cazuri de coincidenţă a însuşirilor (ale celor fenomenelor sau lucrurilor
considerate);
2. lipsa cazurilor contradictorii, care dezmint această coexistenţă;
3. însuşirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul să fie cât mai esenţiale.
Raţionamentul analogic sau transductiv stă la baza metodei modelării
Legile (principiile) logice ale gândirii.
Ca determinări necesare ale gândirii, consecvenţa, întemeierea şi precizia determină caracterul unitar
al procesului logic şi se realizează prin acţiunea conjugată a legilor acestuia. Fiecare din aceste legi exprimă
laturi şi momente aparte corespunzătoare fiecăreia din determinările amintite, necesare. Întemeierea ideilor se
realizează prin acţiunea legii raţiunii suficiente, iar precizia prin acţiunea comună a legilor identităţii,
necontradicţiei şi terţiului exclus.

1. Legea identităţii, se poate formula astfel: în vederea unei cunoaşteri adevărate şi a unui schimb efectiv
de idei, este necesară univocitatea unor afirmaţii suficiente, determinante ale unuia şi aceluiaşi, despre
unul şi acelaşi, sub acelaşi raport, în acelaşi timp, în acelaşi loc, prin intermediul unei identificări
corecte a ceea ce este obiectiv identic. Concis formulat, legea identităţii exprimă necesitatea de a
păstra, un acelaşi înţeles ideilor, ceea ce gândim pe tot parcursul procesului gândirii.
 2. Legea noncontradicţiei, exprimă negarea a tot ce nu este conform cu afirmaţiile date. Nu pot fi
adevărate în acelaşi timp două judecăţi dintre care una confirmă şi cealaltă neagă aceeaşi afirmaţie;

3. Legea terţiului exclus, ("Omni affirmatio au negatio, vera aut falsa est. Tertium non datur.") Conţinutul
ei a fost formulat de către Aristotel şi anume: nu poate fi nimic intermediar între două judecăţi
contradictorii; despre un singur obiect, fiecare predicat trebuie să se afirme sau să se nege (sau ... sau,
al treilea nu există).
În funcţie de treapta de dezvoltare a procesului gnoseologic, pe măsura lărgirii şi precizării
cunoştinţelor, activitatea gândirii devine tot mai precisă, creşte gradul întemeierii logice a afirmaţiilor şi
negaţiilor.

4. Legea raţiunii suficiente se formulează astfel: orice idee adevărată trebuie să fie întemeiată.
Leibnitz4 a fost primul dintre cei care au dar o formulare legii raţiunii suficiente (nici o
afirmaţie nu poate fi justă fără o întemeiere suficientă) ca una din legile logice, însă încă din Antichitate
a fost folosită noţiunea de întemeiere logică. Aristotel spunea că "orice afirmaţie trebuie să aibă o
întemeiere într-o altă afirmaţie."

Erorile generate de nerespectarea acestor principii elementare ale gândirii poartă numele de
paralogisme şi sofisme, după poziţia etică a celui care le comite. Primele sunt involuntare, ele decurgând din
neatenţia sau ignorarea normelor logice. Sofismele sunt, dimpotrivă, intenţionate şi scopul lor nu este adevărul,
ci inducerea în eroare a celorlalţi sau, eventual, un succes de moment. De aceea trebuie diferenţiate
paradoxurile (de la grecescul para = alături, doxa = părere), care exprimă opinii contradictorii faţă de cele
unanim acceptate, consacrate. Pot rezulta erori de informaţie sau de interpretare, dar pot exprima şi o reală
originalitate.
O problemă de importanţă majoră în efectuarea unei cercetări, atât în perioada stabilirii metodei optime
pentru obţinerea argumentaţiei, cât şi în cursul pregătirii pentru redactare, este demonstraţia. Aceasta priveşte
aspectul raţional şi însoţeşte documentaţia faptică în susţinerea concluziilor originale. Demonstraţia este
necesară numai atunci când adevărurile ce urmează a fi relevate nu sunt evidente prin ele însele. Ea se
efectuează prin intermediul mai multor raţionamente corelate şi conţine în structura sa trei elemente principale:
obiectul sau teza de demonstrat, argumentul sau teza pe care se bazează şi procedeul
Demonstraţia negativă poartă numele de infirmare sau combatere. Se efectuează după aceleaşi norme,
recurgându-se la calea directă sau indirectă. În forma directă se demonstrează falsitatea tezei prin falsitatea
consecinţei care a derivat din ea. În forma indirectă falsitatea tezei rezultă din confirmarea tezei contradictorii
sau din falsitatea argumentelor pe care este bazată.
Dictonul baconian "vero scire per causa scire" precizează că a şti cu adevărat înseamnă a şti cu ajutorul
cauzelor, fapt ce relevă importanţa deosebită a problemei cauzalităţii pentru ştiinţă.

4 Leibnitz, Gottfried Wilhelm (1646-1716), filosof, logician german; fondatorul Academiei de ştiinţe din Berlin; Sistemul său filosofic idealist-
obiectiv pune la baza existenţei monadele, substanţe spirituale indivizibile, independente unele faţă de altele şi active (Dumnezeu este monada
supremă).
 Din punct de vedere al legăturii cauză-efect diferenţiem: cauze suficiente (determină un anumit efect,
care poate rezulta şi din acţiunea altei cauze), cauze necesare şi suficiente (produc efecte specifice, determinate
exclusiv din aceste cauze.
Metodele inductive de cercetare a cauzalităţii
Înţelegem dificultăţile întâmpinate în cercetare atunci când se urmăreşte cunoaşterea legăturii cauzale
dintre fenomene. Metodele raţionale de evidenţiere a acestei legături au fost sistematizate de John Stuart Mill:
a) Metoda concordanţei - în prezenţa cauzei, întotdeauna se produce efectul;
b) Metoda diferenţei - cu dispariţia cauzei încetează efectul;
c) Metoda combinată - se bazează pe stabilirea relaţiei dintre prezenţa sau absenţa fenomenului studiat
şi aceea a unui anumit factor cauzal;
d) Metoda variaţiilor concomitente - când variază cauza, variază şi efectul;
e) Metoda rămăşiţelor - dacă un fenomen anumit este consecinţa unui grup determinat de condiţii,
restul fenomenelor din acelaşi complex vor constitui efectul celorlalte condiţii.
Logica ştiinţei (sau a cercetării ştiinţifice) reprezintă analiza structurii logice a teoriilor deja constituite
şi intervenţia procedeelor logice în procesul dobândirii cunoştinţelor noi. Această disciplină a luat naştere prin
adecvarea logicii formale (clasice) la specificul diferitelor ştiinţe.
Atât logica clasică, discursivă, cât şi cea modernă, matematică, sunt instrumente indispensabile pentru
ştiinţă. Aplicabilitatea lor este însă distinctă: prima se adresează aspectelor traduse numai în limbaj noţional (şi
nu în primul rând ştiinţelor umaniste), a doua privind aspectele traduse în limbaj matematic (cu precădere
ştiinţelor exacte şi în primul rând matematicilor). Ele se întâlnesc, constituind o unitate la nivelul logicii
dialectice şi completându-se una pe alta.
Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Cum poate fi definită metoda:
- sub aspect tehnic;
- sub aspect teoretic;
- este o activitate corporală.
2. Cum se defineşte ştiinţa?
3. Precizaţi caracteristicile ştiinţei.
4. Enumeraţi elementele care compun ştiinţa.
5. Ce se înţelege prin cunoaştere; precizaţi tipurile de cunoaştere.
6. Cum se defineşte gândirea?
7. Ce reprezintă inducţia în cercetarea ştiinţifică:
a. Tip de raţionament;
b. Acţiune motrică;
c. Capacitate motrică.
8.Ce este deducţia şi ce se înţelege prin analogie?
9.Enumeraţi principiile logice ale gândirii!
Curs nr. 2

Metode cu grad mare de generalitate

În activitatea de cercetare ştiinţifică există mijloace care, prin natura lor, mediază cunoaşterea realităţii
din punctul de vedere al unor anumite domenii. Aplicarea unor modalităţi de gândire proprii anumitor discipline
particulare, posedând însă un grad mare de generalitate, care le face utilizabile în cele mai variate domenii, a
dus la alcătuirea unui grup de metode care contribuie la perfecţionarea metodologiei cercetării.
Majoritatea ştiinţelor folosesc astfel de metode: istorică, matematică, structurală, a tipizării şi
modelării etc.
Metoda istorică constituie o reflectare a istoriei obiective a fenomenelor, a dinamicii şi a dezvoltării lor.
Acest fapt explică pregnantul caracter de generalitate pe care îl are metoda. Importanţa sa este predominantă în
ştiinţele ale căror obiecte de studiu se dezvoltă destul de repede, cum ar fi istoria, sociologia, etc., dar
explicaţiile se extind la numeroase alte discipline. Aduce în plus, faţă de metodologia particulară a fiecărei
ştiinţe, posibilitatea de a cunoaşte, în dinamica desfăşurării lor, a diverselor aspecte ale realităţii, în opoziţie cu
viziunea statică. Pentru biologie, ea a permis cunoaşterea unor teze de bază, printre care şi "ontogenia repetă
filogenia", care a făcut posibilă înţelegerea unor fenomene. Prin scop, nu poate fi restrânsă la înregistrarea
empirică a variaţiilor cronologice, ci urmăreşte dezvăluirea legităţilor care controlează istoria.
Metoda matematico - statistică, ne furnizează o imagine mai completă, mai riguroasă despre
fenomenele studiate. Baza deductivă a metodelor matematice folosite în ştiinţă permit formularea mai precisă a
unor previziuni ştiinţifice. Procedeele de prelucrare matematică constituie frecvent un vehicol cu conţinut
exact, al inducţiei, sau conduce la descoperirea unor legi generale.
Metoda axiomatică, se sprijină pe deducţia logică şi pe adevărurile evidente care s-au formulat cu
timpul în fiecare ştiinţă, adevăruri conţinute în legi, axiome, postulate. Din acestea se deduc, fără eforturi de
cercetare concretă suplimentare, alte adevăruri cu valoare ştiinţifică.
Metoda euristică (de la grecescul Keuristen = a afla despre procedee metodologice care duc la
descoperirea unor cunoştinţe noi).
Euristica - ştiinţă a descoperirii şi a invenţiei, cuprinde numeroase metode care favorizează creaţia originală,
nici una însă neputând fi considerată o cheie universală, cu aplicabilitate în toate condiţiile, specificul fiecărei
cercetări - ca domeniu sau ca etapă a activităţii - şi particularităţile psihologice ale cercetătorului determinând
alegerea soluţiei optimale. Principiile euristice, formulate pentru prima dată de către Descartes, reprezintă un
îndreptar orientativ în munca ştiinţifică
O resursă principală a descoperirii în ştiinţă, derivată dintr-o anumită atitudine intelectuală, este
problematizarea neîncetată. Întrebările bine puse îndeplinesc un rol euristic care trebuie utilizat deoarece "o
întrebare clară este pe jumătate rezolvată".
Modelarea. Studierea realităţii obiective întâmpină adeseori dificultăţi care pot deveni de nedepăşit. În
asemenea situaţii s-a recurs la o cale indirectă de cercetare şi anume la studierea unor obiecte sau fenomene
asemănătoare cu cele aflate în tematică. Rezultatele obţinute asupra acestora vor fi transpuse la domeniul care
constituie obiectul cercetării. În acest fel a luat naştere modelarea, ca metodă de cercetare.
 Metoda sistemică. Larga dezvoltare a diferitelor forme de investigare a obiectelor-sistem, care
reprezintă complexe integrale de elemente interdependente, a generat o multitudine de probleme cu caracter
metodologic. Dezvoltarea cercetărilor sistemice în ştiinţa contemporană arată că introducerea în ştiinţă a
procedeelor sistemice este, prin esenţa sa, o sarcină interdisciplinară.
Noţiunea de sistem este aplicabilă, în măsură egală, în orice domenii ale cercetării ştiinţifice,
indiferent dacă este vorba despre fenomene materiale sau ideale [26].
Una dintre primele ştiinţe, în care obiectele cercetării au început să fie privite ca sisteme, a fost
biologia. Savantul biolog Ludwig von Bertalanffy, sprijinindu-se pe date din diferite domenii ale realităţii, a
elaborat teoria sistemelor [26].

Rolul ipotezei în cercetarea ştiinţifică

De regulă, orientarea cercetării este realizată prin formularea unor întrebări, cărora urmează a li se găsi
răspuns. În demersul cunoaşterii, ipoteza funcţionează de la formularea întrebării până la descoperirea
adevărului - moment în care ipoteza devine teorie, adică cunoştinţa certă.
Alături de experiment, ipoteza şi teoria sunt momente esenţiale ale oricărei cercetări, apariţia unei
ipoteze sau teorii noi finalizându-se adesea cu un salt al cunoaşterii.
Ipoteza este o presupunere, anticiparea unor relaţii sau rezultate, care urmează a fi verificate în
cercetare. Această presupunere este sugerată de observarea faptelor, de datele experienţei şi de cunoştinţele
anterioare. Ipoteza, corect formulată, decurge dintr-un anumit nivel de cunoaştere, naşterea ei producându-se la
nivelul confruntării dintre o anumită practică, concret determinată, şi teoria existentă - sistemul de adevăruri
elaborat de ştiinţă.
Când, în formularea ipotezelor, pornim de la practică, de la datele concrete, de la fapte observate sau
apărute în cadrul experienţelor, vorbim despre ipoteze inductive, iar când formularea lor îşi are izvorul în
legile şi teoriile deja cunoscute şi prin care se caută să se fundamenteze alte fenomene din realitate, ipotezele
sunt deductive.
Verificarea ipotezei trebuie să se facă pe cât mai multe cazuri. Verificarea poate fi directă, în cazul
ipotezelor de nivel elementar şi indirectă, prin intermediul altor mijloace de investigaţie (pentru ipotezele de
nivel maxim).
În cercetările experimentale, verificarea ipotezei se face prin aplicarea "ipotezei nule", care presupune
că rezultatele cercetării nu provin din acţiunea variabilei independente, ci din cauze întâmplătoare. Infirmarea
ipotezei nule va duce la confirmarea ipotezei de cercetare. Acest demers se face prin intermediul testelor de
semnificaţie.
Poziţia creatoare pe care o adoptă cercetătorul este de a căuta să înţeleagă tot ceea ce pătrunde în zona
percepţiei sale, fără a neglija nimic. Din punct de vedere euristic, nu există detalii lipsite de semnificaţie.
Ipoteza este tehnica mintală cea mai importantă pe care o poate folosi cercetătorul. Principalul rol al
ipotezei constă în sugerarea de experimente şi observaţii noi. Chiar atunci când ideea urmărită se dovedeşte a fi
falsă, cercetările cauzate de aceasta răsplătesc autorul pentru faptul de a-şi fi propus şi urmărit o idee.
În folosirea unei ipoteze se impune respectarea unor reguli:
a) nu insista în a susţine idei care s-au dovedit ineficace;
 b) se impune respectarea unei discipline intelectuale, necesară pentru a subordona ideile faptelor;
c) examinarea critică a ideilor, adică, să nu fie acceptate primele supoziţii, chiar dacă par evidente, fără
observaţii, fără verificare şi chiar, dacă este nevoie, reformulare;
d) evitarea concepţiilor greşite.

Rolul măsurii în cercetarea ştiinţifică

Ca activitate practică concretă, domeniul educaţiei fizice şi sportului se pretează cu multă uşurinţă
măsurătorii.
Măsura este unitatea dintre calitate şi cantitate - cantitate calitativă, după cum o defineşte Hegel.
Aceasta înseamnă că măsura include întotdeauna o determinare cantitativă, raportată explicit la o anumită
calitate.
Nu orice relaţie cantitativă - chiar determinată calitativ - este o măsură. Măsura presupune stabilirea
explicită a unui raport, între subiectul măsurat şi un altul, considerat ca fiind unitate de măsură, raport care se
exprimă numeric.
Prin măsurătorile pe care le facem, în decursul cercetării, înregistrăm nivelul calitativ al fenomenelor,
tendinţele de evoluţie a acestora şi, prin analiza statistică, tendinţa centrală, de grupare şi de variaţie a datelor,
din jurul unei valori medii, ca şi raporturile de corelaţie dintre fenomene.
Problema esenţială în ceea ce priveşte măsura în cercetare constă în a găsi un procedeu obiectiv de
cuantificare a fenomenelor, a relaţiilor dintre ele, a rezultatelor etc.
Măsurarea în cercetare
Prin cercetarea ştiinţifică se urmăreşte obiectivizarea tuturor aspectelor şi momentelor sale.
Obiectivizarea se realizează prin măsurarea obiectelor, fenomenelor şi a altor variabile supuse cercetării.
Măsurarea este procesul de atribuire de numere proprietăţilor, obiectelor (persoanelor, fenomenelor) după
anumite reguli, astfel încât relaţiile numerice să reprezinte relaţiile relevante dintre obiecte.
Măsurarea nu se referă numai la caracteristicile cantitative sau extensive, ci şi la cele calitative şi
intensive.
În domeniul educaţiei fizice şi sportului se fac ambele măsurări, adică se fac măsurători cantitative
(timpul, spaţiul, forţa mişcărilor) şi calitative, cum sunt notarea în gimnastică, patinaj, săriturile în nataţie, iar
de tip intensiv sunt cele ce se referă, de pildă, la scalarea atitudinilor în cercetările psihologice sau sociologice.
Funcţiile măsurării sunt:
1. Obiectivitatea;
2. Cuantificarea şi precizia;
3. Comunicarea;
4. Economicitatea;
5. Generalizarea ştiinţifică;
6. Evaluarea;
7. Statistica.
Măsuri discrete, măsuri continue
 Distanţa, timpul (durata), greutatea sau masa sunt variabile continue. Ele pot fi măsurate cu fineţe
discriminatorie, prezentând proprietăţi cantitative dispuse pe un continuum de intensităţi sau de grade.
Mărimile sau variabilele discrete pot primi valori numai în puncte distincte (sau discrete) ale unei scale.
Performanţele sportive (scorurile) sunt, întotdeauna, exprimate sub formă de mărimi discrete.

Instrumentele măsurării
Şirul numerelor reale. Numărarea este cea mai simplă modalitate de a atribui o mărime unei
caracteristici a unui obiect sau fenomen. Relaţiile dintre numere vor reflecta relaţiile dintre caracteristicile
acestor obiecte sau fenomene. Sistemul numerelor reale are trei aspecte:
1. Ordinea - numerele sunt ordonate. Numerele mai mari reprezintă cea mai mare cantitate a
atributului măsurat.
2. Distanţa - diferenţele dintre perechile de numere sunt şi ele ordonate: numerele descriu mărimea
diferenţei dintre unităţile observate.
3. Originea - seriile de numere au o singură origine, indicată de numărul zero. Notarea cu zero
reprezintă absenţa totală a caracteristicii pe care o măsurăm.
Cu numerele reale se fac următoarele operaţii: adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea, apoi calculul
rapoartelor, procentelor.

Scalele de măsurare
Pentru a interpreta un set de scoruri (numere) trebuie să înţelegem ceea ce reprezintă acest scor.
Interpretarea precisă depinde în mare măsură de tipul de scală utilizată. Regula este stabilită în primul rând de
seria numerelor reale şi, în al doilea rând, de tipurile de scale existente. Aceste scale pot fi caracterizate prin
sistemul numerelor reale şi prin gradul de invarianţă. Invarianţa este transformarea care nu distorsionează
structura scalei.
Cele mai utilizate tipuri de scale sunt:
- Scala nominală;
- Scala ordinală;
- Scala cu intervale egale;
- Scala de mărime.
Scalarea în ştiinţele umaniste
Activităţile corporale sunt studiate pluridisciplinar şi sunt măsurate cu precizie. Cercetările din ştiinţele
umaniste (psihologie, pedagogie, sociologie) pretind, de asemenea, precizie în măsură. Aceste măsurări privesc
opinii, atitudini sau trăsături psihice. Nivelul cantitativ al acestora este apreciat sau evaluat după anumite
criterii sau prin transformarea scorurilor obţinute la un anumit test.
Scalarea din ştiinţele umaniste este un proces prin care fenomene noncantitative (denumite şi atribute)
sunt transformate în măsuri cantitative (denumite şi variabile), prin plasarea lor de-a lungul unui continuu.
Scalarea implică o singură dimensiune şi o ordonare a caracteristicii măsurate pe această dimensiune.
 Fiind subordonată măsurării, scalarea realizează descrierea cantitativă a atributelor. Ea redă intensitatea
de manifestare a diferitelor proprietăţi (calitative) ale fenomenelor sociale şi psihosociale, ordonându-le pe un
continuum linear, de la o extremă (-) la alta (+). În funcţie de domeniu, se va utiliza scala de stare, opinie,
atitudine, satisfacţie, evaluare ş.a.
Mai jos vom da o clasificare simplă a scalelor din ştiinţele umaniste:
1. de ierarhizare:
a) sistemizată (scale categoriale)
Exp. "Sportul este": - un mijloc de afirmare
- un mijloc de compensare
- un mijloc de câştig material
- un mijloc de realizare socială
b) scala ordinală
Exp: ordonarea unor caracteristici - după însemnătatea acordată de subiect itemilor propuşi (de ex. factori care
determină performanţa)
c) scala grafică  în care se aproximează nivelul opiniei fată de o anumită activitate.
- 0 +
------------x--------------------------x---------------------------x
Dezacord fără opinie Acord

2. scala de notare (apreciere) - constituită din judecăţi obiective, răspunsuri după criterii de notare.
Una din cele mai folosite este scala Likert, destinată evaluării atitudinii subiecţilor care îşi exprimă
gradul de acord şi dezacord cu o anumită temă. Scala are, de regulă, un set de trepte egale pentru acord şi
dezacord. Subiecţilor li se cere să aleagă unul din cele cinci răspunsuri.

Exp. Exerciţiile fizice sunt folosite pentru echilibrul emoţional

Acord deplin Acord Nedecis Dezacord Dezacord total

---x---------------x------------x-----------------x--------------------x----
5 4 3 2 1

Pentru itemii formulaţi în judecăţi negative punctajul este invers.

Exp. Exerciţiile fizice nu sunt folositoare pentru echilibrul emoţional

Acord deplin Acord Nedecis Dezacord Dezacord total

-----x---------------x----------x-----------------x--------------------x-----
1 2 3 4 5
Alegerea forţată şi alegerea de mijloc
 În unele chestionare şi scale de răspuns se cere subiectului să decidă asupra uneia sau alteia dintre
alternative: DA - NU sau ACORD - DEZACORD. Uneori subiectul poate avea o opinie de mijloc.

Exp. a) Exerciţiile fizice sunt utile fiinţei umane?

DA NU

b) Exerciţiile intense fac mai mult rău decât bine?

(A) - adevărat (B) - nedecis (C) - fals

Scalele de diferenţiere semantică cuprind adjective bipolare care descriu o atitudine despre o
activitate personală, experienţă sau situaţie:
Evaluare: clar - confuz;
corect - incorect;
Activitate: activ - inactiv;
dinamic - static;
Intensitate: puternic - slab;
solid - fragil.
Precizia măsurării
Fiecare domeniu de fapte are un anumit grad de precizie. Unele măsurări din domeniul biologic
(somatic, funcţional, motric) sau psihologico-sociologic au un oarecare grad de aproximare. Pe de altă parte
creşterea gradului de precizie a unor măsurări ridică mult costul în bani şi timp:
- măsurările de tip biomecanic, biochimic, fiziologic au o mare precizie, dar cele motrice, psihologice
sunt tributare aproximării.
Este aproape imposibil ca valoarea obţinută prin măsurări să fie identică cu valoarea exactă sau reală.
Diferenţa dintre acestea reprezintă eroarea de măsurare Dx = (x - x1), unde
x = valoarea reală;
x1= valoarea măsurată.

Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Ce se înţelege prin metode cu grad mare de generalitate?
2. Enumeraţi metode cu grad mare de generalitate!
3. Ce se înţelege prin metoda euristică?
4. Care sunt principiile euristice şi de câtre cine au fort formulate?
5. Ce reprezintă ipoteza?
6. Prezentaţi tipuri de ipoteze!
7. Ce se înţelege prim măsură?
8. Ce este măsurarea?
9. Enumeraţi funcţiile măsurări!
10. Ce se înţelege prin cuantificare şi precizie?
Cursul nr.3

Măsurare şi evaluare.
Măsurarea este procesul prin care se culeg informaţiile, iar evaluarea este procesul de stabilire a valorii
sau meritului datelor culese. Evaluarea este procesul prin care se fac judecăţi asupra rezultatelor măsurătorilor,
judecăţi care au în vedere anumite criterii şi care reprezintă în acelaşi timp scopul măsurării.
Există mai multe tipuri de evaluare:
- sumativă;
- formativă;
- a procesului;
- a produsului;
- criterială;
- normativă.
Scopurile măsurării şi evaluării, după Kirkendall şi colaboratorii săi, constau din:
1. Stabilirea statutului;
2. Clasificarea pe grupe omogene ;
3. Selectarea ;
4. Motivarea ;
5. Menţinerea standardelor (nivelului) anticipate.
6. Furnizarea experienţelor educaţionale;
7. Îndrumarea cercetării.
Principiile sunt definite ca fiind reguli care îndrumă o anumită activitate.
Principiile evaluării şi măsurării sunt:
- Programul de măsurare şi evaluare trebuie să fie compatibil cu principiile filosofice ale vieţii şi
educaţiei.
- Pentru o evaluare eficientă, toate măsurările trebuie să fie în funcţie de obiectivele programului;
- Testarea este o parte a măsurării, iar măsurarea numai o fază a evaluării;
- Măsurarea şi evaluarea pot fi realizate şi verificate numai de către specialişti calificaţi;
- Rezultatele măsurării şi evaluării trebuie să fie interpretate în funcţie de întreaga viaţă a subiectului,
inclusiv a dimensiunilor sale sociale, emoţionale, fiziologice şi psihologice;
- Nu există un înlocuitor al judecăţilor din domeniul măsurării şi evaluării. Evaluarea este judecată; fără
date substanţiale, judecata nu este valabilă;
- Abilităţile iniţiale ale elevilor trebuie măsurate pentru a obţine apoi informaţii despre performanţele
lor, la încheierea sezonului, ciclului de pregătire etc.
- În toate măsurările trebuie folosite numai teste validate, precise şi semnificative.
Metodologia cercetării în educaţia fizică
Domeniul de cercetare al educaţiei fizice şi sportului, ca ştiinţă, este complex. La fel ca şi alte ştiinţe,
foloseşte în cercetare metode generale, cât şi metode particulare, specifice domeniului său.
 Există un punct de întâlnire al mai multor ştiinţe, care tratează, fiecare în specificul său, - omul - în
complexul sistem de relaţii şi inter-relaţii. Este de la sine înţeles că ştiinţa activităţilor corporale se va folosi de
metodele utilizate de biologie, antropologie, medicină, psihologie, ştiinţe sociale. Fiecare dintre aceste ştiinţe
cercetează omul şi, bineînţeles, unele manifestări specifice domeniului ştiinţelor comportamentale. Astfel,
psihologia, medicina, sociologia, studiază manifestările omului în condiţii de efort, specificul antrenamentului
şi performanţei. Rezultatele cercetărilor făcute de aceste ştiinţe asupra omului în mişcare s-au acumulat şi
sintetizat, formând, în ultimul timp, ramuri distincte ale biochimiei, fiziologiei, medicinei, psihologiei,
sociologiei. Sintezele acestora, realizate pe plan superior de către ştiinţa activităţilor corporale, desăvârşesc ce
nu mai pot ele să continue, constituind un prim volum de cunoştinţe şi legi care conferă activităţilor corporale
fundamentare ştiinţifică.

Obiectul cercetării în ştiinţa activităţilor corporale

Statuarea educaţiei fizice şi sportului ca ştiinţă este rezultatul dezvoltării impetuoase a fenomenului de
educaţie fizică şi sport - fenomen devenit social, de mare amploare şi cu implicaţii deosebite atât pe plan social,
cât şi pe plan politic. Pe de altă parte, diferenţierea şi specializarea cunoştinţelor, dezvoltarea ştiinţelor de
graniţă şi apariţia celor integrative a făcut posibilă evidenţierea şi punerea în actualitate a sistemului de
cunoştinţe din domeniul activităţile corporale.
Dezvoltarea sportului modern, creşterea deosebită a performanţelor, a determinat o schimbare de
mentalitate, care a permis recunoaşterea caracterului ştiinţific al activităţilor de educaţie fizică şi sport.
Obiectul cercetării în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului îl constituie legile de manifestare a
comportamentului motric al omului, în scopul perfecţionării acestuia, a creşterii capacităţii de efort, a
îmbunătăţirii performanţei, a dezvoltării personalităţii.
După cum ştim, prin activitatea practică de educaţie fizică şi sport se urmăreşte dezvoltarea armonioasă
a individului, întărirea sănătăţii, dezvoltarea capacităţii lui motrice, înzestrarea cu deprinderi şi priceperi de
mişcare, contribuie la destindere şi recreere, din toate acestea rezultând dezvoltarea personalităţii, în vederea
unei mai bune integrări sociale. Astfel, apare firesc ca ştiinţa educaţiei fizice şi sportului să aibă ca obiect de
studiu legile, mecanismele şi particularităţile acestor obiective.
Omul trebuie privit în complexitatea unui sistem de relaţii - relaţii ce implică factorii: antropologic,
biologic, anatomic, fiziologic, psihologic, pedagogic, sociologic. Astfel, investigaţia trebuie să cuprindă toţi
aceşti factori în întrepătrunderea lor, în aşa măsură încât rezultatele şi generalizările ce rezultă din cercetări să
contribuie la desăvârşirea comportamentului motric, la optimizarea capacităţii motrice, dusă până la cele mai
înalte valori (în cazul sportului de performanţă), la dezvoltarea personalităţii, în vederea unei mei bune integrări
sociale.
În felul acesta, domeniul cercetării în educaţia fizică şi sportului apare ca fiind complex, atât prin
mulţimea aspectelor pe care le prezintă, cât şi prin varietatea lor.
Comportamentul omului este privit ca un sistem de relaţii între personalitatea acestuia şi situaţia de
unde decurge firesc reacţia. Reacţiile comportamentale nu sunt simple răspunsuri stereotipe, uniforme la stimuli
ce provin din mediul ambiant, ci manifestări în care trăsăturile individualităţii se oglindesc, determinând
aspectele particulare, personale. Mecanismele, legităţile acestei reactivităţi dublu determinate, pe de o parte de
particularităţile subiectului şi pe de altă parte de natura stimulilor, sunt cercetate prin metode ce aparţin
diferitelor ramuri ale ştiinţelor (biologice, sociale), sau care - prin gradul lor de generalitate - aparţin mai multor
ştiinţe.
Comportamentul motric este învăţat, dobândit şi perfecţionat în cursul vieţii individuale, în activitatea
generală sau în procesul de învăţământ. El depinde însă şi de factorii ereditari, de condiţiile tehnicii şi
civilizaţiei sau de factori interni (motivaţie, nivelul de aspiraţie, scopuri, voinţă, dirijarea conştientă,
autodeterminarea, autoeducarea).

Metodele ştiinţelor particulare utilizate în domeniul educaţiei fizice şi sportului

Ştiinţa activităţilor corporale a sintetizat o bună parte din aceste metode şi le consideră ca aparţinându-
i, astfel:
* metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din domeniul antropologiei;
* metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-fiziologic, din domeniul biologiei;
* metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din domeniul medicinei;
* metodele testelor şi observaţiei, din domeniul psihologiei;
* metodele de anchetă, sociometria, analiza rezultatelor, din domeniul ştiinţelor sociale.
La toate aceste metode se mai adaugă şi metodele cu caracter mai mare de generalitate, care se
folosesc, de asemenea, în cercetarea domeniului activităţilor corporale (metodele: istorică, sistemică,
cibernetică, axiomatică etc.).
Aspectele specifice ale cercetării în domeniul educaţiei fizice şi sportului sunt:
- studiul calităţilor şi capacităţii psihomotrice;
- învăţarea şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii sportive;
- valoarea formativă a exerciţiilor fizice efectuate în anumite condiţii;
- adaptarea organismului la diferite tipuri de efort şi refacerea după efort;
- efectele de antrenare ale activităţilor cu caracter sportiv;
- particularităţile de vârstă ale: învăţării, antrenamentului şi competiţiei;
- factorii psihologici care favorizează performanţa;
- relaţiile de grup;
- integrarea socială a individului prin sport;
- studiul materialelor şi instalaţiilor sportive;
- aspecte ale competiţiei etc.
Cercetătorul este obligat să folosească în acelaşi timp şi în mod corelat mai multe metode. Acest mod,
necesar, de folosire a metodelor constituie metoda complexă - metodă specifică domeniului activităţilor
corporale.
Metoda complexă este în fond o sumă armonică, unitară şi coerentă de diferite metode, tehnici şi
procedee adecvate. Această metodă este mânuită, de regulă, de un colectiv de cercetători - brigadă mixtă sau
complexă, în care intră, după nevoi, profesorul de educaţie fizică / antrenorul, psihologul, medicul, fiziologul,
statisticianul etc.
Verificaţi-vă cunoştinţele:
 1. Enumeraţi tipurile de scale şi ce reprezintă ele.
2. Enumeraţi tipurile de evaluare.
3. Enumeraţi principiile evaluării şi măsurării.
4. Definiţi obiectul cercetării în ştiinţa activităţilor corporale.
5. Definiţi obiectul cercetării în ştiinţa activităţilor corporale.
6. Enumeraţi aspectele specifice ale cercetării în domeniul educaţiei fizice şi sportului.
7. Ce este metoda complexă?
Cursul nr.
Metodele şi procedeele de cercetare în educaţie fizică şi sport.
Metoda observaţiei şi tehnicile ei.
Observaţia este cea mai veche metodă de cunoaştere.
Cercetarea ştiinţifică se desfăşoară începând cu contactarea directă a realităţii, căci cunoaşterea umană
apare ca necesitate, ea izvorăşte din cerinţele practicii şi îşi atestă valabilitatea prin aplicaţiile practice.
Necesitatea actului cunoaşterii este urmarea formulării unei probleme (întrebare la care trebuie dat un
răspuns) pusă în legătură (Moisil) cu un anumit sistem şi cu fenomenele. Pentru rezolvarea problemei, mai
întâi, se impune să obţinem informaţii asupra sistemului care ne interesează. Obţinerea de informaţii direct de la
sisteme se realizează prin operaţia de observaţie.
De la atitudinea de observare pasivă, se trece la activizare, conştientizare, raţionalizare şi organizarea
observaţiei. Astfel, observaţia devine o metodă ştiinţifică de investigare. Rolul şi importanţa ei se intensifică
odată cu utilizarea experimentului. Ambele metode se completează prin particularităţile lor, alcătuind o unitate
ce formează baza metodologică a ştiinţei.
Observaţia este, prin natura ei, o metodă de constatare, dar, în acelaşi timp, şi de explorare atentă a
celor observate prin mobilizarea cunoştinţelor anterioare, deci este o percepţie activă, dirijată, planificată şi
selectivă, întreprinsă cu un anumit scop.
În urma observaţiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care, pe baza experienţei şi cunoştinţelor,
avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a observaţiei se pot face clasificări, descrieri.

Tipuri de observaţii
Observaţia spontană (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din denumirea, ocazională, observaţie
pasivă. Când este făcută de specialist, poate conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi interesante.
Observaţia organizată, cu caracter intenţionat, activ, provocat şi sistematic. Acest tip de observaţie
porneşte de le o anumită idee, anticipativă a rezultatelor şi a efectelor lor.
Observaţia naturală, numită şi directă, este făcută în condiţii obişnuite, naturale, fără intervenţia
cercetătorului, în timp ce în observaţia experimentală sau provocată, cercetătorul intervine direct prin
administrarea unor variabile-stimul, verificând reacţiile şi conduita celor observate.
Observaţia transversală şi longitudinală. Observaţia se numeşte transversală când se face simultan
pe mai multe situaţii (de exemplu când luăm în studiu mai multe clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în
observaţia de tip longitudinal se urmăresc evolutiv (în timp) aceiaşi subiecţi.
Observaţia mai poate fi: pedagogică, psihologică, sociologică şi statistică.
 În cadrul activităţii de educaţie fizică şi sport şi, poate cu o notă mai accentuată în munca de
performanţă, atunci când sportivul are un bagaj de cunoştinţe şi deprinderi bogat, când ştie să interpreteze
anumite stări de fapt, când a "învăţat" să se cunoască, poate fi folosită ca metodă auto-observaţia, care este
utilă atât cercetătorului cât şi celui ce se auto-observă.

Ce observăm?
În domeniul nostru de activitate principalul subiect al observaţiei este omul în mişcare. Acesta
desfăşoară o anumită activitate în condiţii date. Dar, el nu este urmărit numai în aceste condiţii, ci şi în
manifestările lui spontane şi individuale, ca şi în procesul dirijat (procesul instructiv-educativ, antrenament,
competiţii etc.). Deci, subiecţii sunt observaţi [18ţ în:
- procesul instructiv-educativ;
- competiţii;
- activităţi de recreere.
Poate fi observat individul, grupul şi inter-relaţiile indivizilor în grup.
Observaţia este îndreptată, în primul rând, asupra comportamentului, care poate fi observat în general
sau selectiv.

Înregistrarea observaţiilor
Pentru justa orientare a observaţiei, în legătură cu o anumită temă, este necesară o schemă sau un
protocol (program) de observaţie, se stabileşte o anumită tehnică de notare şi, dacă este nevoie, o terminologie
minimă. Datele observaţiei se notează în timpul sau, în orice caz, imediat după observare, deoarece trecerea
timpului şi alţi factori pot denatura datele.
Datele se pot provizoriu, într-un carnet de buzunar, sau pe fişe, urmând să li se dea o formă clară şi
concisă atunci când se notează în foaia sau caietul de observaţie, ceea ce reprezintă, de fapt prelucrarea
imediată a materialului faptic.

Metoda experimentală. Caracteristici generale. Definiţii

Experimentul a fost folosit încă din antichitate, în mod incidental. Arhimede l-a transformat în metodă
de studiu, dar l-a folosit ca o anexă a observaţiei. Experimentul îşi dobândeşte adevărata valoare o dată cu
constituirea ştiinţelor moderne, fapt ce are loc în Renaştere. Leonardo da Vinci şi Galileo Galilei sunt pionierii
introducerii acestei metode în ştiinţă. Extins mai întâi în medicină (fondatorul acestei metode fiind Claude
Bernard), experimentul va cuprinde tot mai multe discipline, fiind considerat drept principala metodă în
ştiinţele naturii.
În comparaţie cu observaţia, experimentul este o metodă superioară de cercetare. El cuprinde în sine
observaţia, o ridică pe o treaptă superioară, încât creează posibilitatea analizei unor fenomene dinamice,
complexe, în relaţii de pluricondiţionare.
 Ceea ce dă o notă particulară experimentului este caracterul său activ. Experimentul este observaţia
provocată.
Prin experiment se înţelege acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul de
cunoscut să se manifeste acolo şi unde el vrea, cu scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui
[28].
W.I. Beveridge (1968) arată că experimentul constă, de obicei, în a face să se petreacă un fenomen în
condiţii cunoscute, fiind eliminate cât mai multe din influenţele exterioare; acesta este supus unei observaţii
stricte, astfel încât să poată fi puse în evidenţă relaţiile dintre fenomene [8].
Cunoaşterea experimentală foloseşte observaţia ca o condiţie esenţială, ca izvor al ipotezelor şi ca sursă
a informaţiilor provenite din provocarea deliberată a faptelor.
Metoda experimentală este un sistem complex de cunoaştere a realităţii, caracterizat prin utilizarea
raţionamentului experimental, care prelucrează atât fapte provenite din observaţie, cât şi din experiment [8,
18].
Experimentul mai este definit şi ca procedeu de cercetare în ştiinţă, care constă în reproducerea
artificială sau modificarea intenţionată a unor fenomene în condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a
legilor care le guvernează, potrivit, de regulă, unor ipoteze sau modele prealabile [18]

Tipuri de experimente
În cadrul experimentului se produce sau se provoacă fenomenul sau procesul în condiţiile determinate,
uneori se creează chiar fenomene sau procese noi. În acest caz vorbim despre experimentul provocat.
Există cazuri când o experienţă poate avea loc fără ca cercetătorul să intervină. Se vorbeşte, în acest
caz, despre experiment invocat, atunci când comportamentul sau reacţiile subiecţilor sunt raportate la vârsta,
sexul, profesia ş.a. ale acestora.
Experimentul de laborator este o metodă de cercetare precisă şi sigură. El oferă posibilitatea de a
desprinde, cu mare precizie şi siguranţă, relaţiile dintre factorii variabili, ceea ce constituie o condiţie de bază
pentru descoperirea legilor.
În experimentul natural, subiecţii sunt supuşi studiului în condiţiile vieţii reale. Marele avantaj al
acestei metode constă în aceea că experimentul se poate organiza în aşa fel încât subiecţii să nu îşi dea seama
că sunt studiaţi. De exemplu, în cadrul lecţiei la clasă, sau în cadrul antrenamentului, specialistul în educaţie
fizică poate experimenta anumiţi factori, metode ş.a. (aduce variabile noi), fără ca elevii, respectiv sportivii să-
şi dea seama că sunt cuprinşi în cercetare.
Un alt avantaj al acestei metode este acela că adunarea datelor este însoţită de adnotări rezultate din
folosirea concomitentă a metodei observaţiei.
Uneori este necesar ca datele obţinute prin experimentul natural să fie completate cu datele obţinute în
condiţii de laborator.
O variantă a experimentului natural o constituie experimentul psiho-pedagogic, care se limitează la
condiţiile instructiv-educative, îmbinând studiul psihologic al subiectului cu acţiunea instructiv-educativă a
procesului de învăţământ sau antrenament, care se execută asupra sa.
 Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare, ce urmăreşte verificarea unei
ipoteze formulate dinainte.
Prin experimentul pilot (considerat ca o repetiţie generală), experimentatorul îşi verifică tehnicile de
lucru, de administrare a stimulilor, de înregistrare a răspunsurilor şi condiţiile optime de aplicare a variabilei.
Prin experimentul funcţional se urmăreşte stabilirea relaţiei funcţionale dintre o variabilă independentă
şi o alta dependentă.
Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele în desfăşurarea lor temporală sau sincronic,
concomitent. Experimentul longitudinal urmăreşte modificările corelate ale diferitelor variabile în diferite
momente ale evoluţiei subiecţilor, în timp ce experimentul transversal constă în investigarea, la un moment dat
(într-o perioadă scurtă de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu teste adecvate.
Experimentul crucial este experimentul destinat să verifice ipoteza cercetării, respingând-o sau
acceptând-o (vezi testele de semnificaţie statistică).

Variabile experimentale
Caracteristic pentru orice experiment este faptul că în cadrul lui modificăm (schimbăm) în mod
sistematic unul din factori (stimul sau situaţie), care formează obiectul cercetării, în timp ce toţi ceilalţi rămân
nemodificaţi. Cu alte cuvinte, în experiment se pune în evidenţă acţiunea unui factor, şi se urmăresc apoi
consecinţele pe care variaţia factorului studiat le are asupra proceselor sau fenomenelor. În experimentul
respectiv, factorul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor cercetate şi care este controlat,
manevrat şi modificat se numeşte variabilă independentă, iar reacţiile subiectului, răspunsurile lui,
performanţele realizate reprezintă variabila dependentă.
În afara variabilei stimul (independentă - V.I.) şi variabilei răspuns (dependentă - V.R.) există şi
variabila subiect - V.S. De multe ori, variabila subiect este cea care se verifică în experiment, urmărindu-se
reactivitatea la anumiţi stimuli. Această variabilă poate fi provocată atunci când subiecţii sunt puşi în anumite
condiţii (alimentaţie, odihnă, etc.) sau invocată, atunci când vârsta, sexul, constituţia, pregătirea ş.a. sunt
considerate în relaţie cauzală cu anumite reacţii şi performanţe.
În domeniul educaţiei fizice şi sportului, cercetările [2,16] vizează în principal studiul particularităţilor
manifestărilor de ordin motric, psihologic şi somatic funcţional pe care le determină practicarea exerciţiilor
fizice de un anumit fel.
Paul Fraisse [18] consideră conduita ca o relaţie, ca un sistem de componente fiziologice şi
psihologice, aflate în interacţiune cu situaţia. Răspunsul (R) individului va depinde atât de situaţie (S), cât şi de
personalitatea sa (P).

Controlul variabilelor
Controlul variabilelor semnifică posibilitatea producerii şi înregistrării lor cu precizie cantitativă şi
acurateţe calitativă. Prin aceasta se asigură condiţiile de repetare a rezultatelor, de câte ori se reia cercetarea.
Pentru controlul variabilelor experimentele [18] se folosesc doua tehnici: prima constă în neutralizarea
variabilelor neexperimentale şi, cea de-a doua, reprezentată de alcătuirea unor planuri experimentale cu mai
multe variabile, ca prin analiză să desprindem ponderea lor relativă asupra rezultatelor.
 Variabila situaţie sau stimul prezintă trei aspecte:
1. Ambianţa fizică şi socială. Ambianţa fizică (temperatura, sala, terenul, echipamentul, aparatura)
trebuie menţinută constantă pe parcursul cercetării. Ambianţa socială, tradusă prin prezenţa spectatorilor sau a
unor persoane în timp ce subiecţii execută sarcinile, are o influenţă deosebită asupra disponibilităţilor
subiecţilor.
2. Condiţia experimentală. Reuşita experimentului presupune desfăşurarea lui după un protocol riguros,
întocmit în baza căruia se face controlul sau administrarea variabilei independente.
3. Sarcina sau instrucţiunile (consemnul) date subiectului. Acestea trebuie să fie clar şi corect
formulate, pentru ca subiectul să înţeleagă cu precizie ce are de făcut.
Variabila subiect se prezintă în două ipostaze:
a) invocată (non-experimentală), când acţiunea variabilei independente provoacă modificări
ale variabilei dependente, în funcţie de particularităţile subiectului (vârstă, sex, pregătire, etc);
b) provocată, prin modificări asupra organismului sau psihicului subiectului, cum ar fi de
exemplu, prin administrarea unor substanţe farmaceutice sau prin condiţii diferite de odihnă sau motivaţie
provocată de sarcină (consemn).
Variabila răspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de reacţii, performanţe, modificări ale
variabilei dependente..

Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Ce caracter are metoda observaţiei?
- obiectiv;
- subiectiv;
- formativ.
2. Enumeraţi tipurile de observaţii.
3. In ce constă experimentul?
4. Cum se defineşte metoda experimentală?
5. Ce fel de metodă este experimentul?
a. Măsurare;
b. Interpretare;
c. Cercetare.
6. Prezentaţi tipuri de experimente.
7. Care sunt variabilele experimentale?
 Cursul nr.

Organizarea experimentului
Aceasta se referă la toate acţiunile întreprinse pentru ca experimentul să se deruleze în maniera care
conduce la obţinerea rezultatelor scontate. Prima acţiune se referă la selectarea subiecţilor. De obicei, în
experiment sunt cuprinse două grupuri: unul experimental, căruia i se administrează variabila independentă, şi
celălalt numit de control, pentru care valoarea variabilei independente este zero.
Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populaţie, în funcţie de un criteriu (vârstă, sex, sport practicat ş.a.).
Aceste grupe sau eşantioane trebuie să fie reprezentative, adică să nu difere din punctul de vedere al
caracteristicilor esenţiale. Cu cât eşantionul este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai semnificative şi, ca atare,
rezultatele cercetărilor sunt caracteristice pentru întreaga populaţie (din care s-a selectat eşantionul).
Selecţia eşantioanelor poate fi făcută în mai multe feluri:
- selecţia întâmplătoare (randomizată). Astfel de grupuri, alcătuite prin selecţie întâmplătoare, se
numesc grupuri independente. În calculul semnificaţiei statistice grupele sunt considerate neechivalente.
- grupuri perechi, numite şi asociate sau corelate.
Dacă în cercetare este cuprinsă o singură grupă, rezultatele iniţiale şi cele finale sunt prelucrate şi
integrate statistic, ca şi în cazul grupelor corelate.

Metoda anchetei
Lărgirea domeniului de folosire a metodelor de anchetă (sociologie, pedagogie, psihologie) a favorizat
însă şi utilizarea necorespunzătoare a lor, fără respectarea unor condiţii metodologice elementare. Acest fapt a
fost posibil şi datorită iluziei pe care o are cel care face o anumită investigaţie şi anume, că prin chestionarea
unui oarecare număr de subiecţi va obţine răspunsurile la întrebările şi problemele care-l preocupă. Aşa se
explică o anumită exagerare a utilizării acestor metode, avalanşa de chestionare la care sunt solicitaţi foarte
mulţi subiecţi, în tot felul de probleme.
Metodele de anchetă sunt însă auxiliare ale cercetării complexe, întregind datele obţinute prin celelalte
metode şi tehnici. În mod deosebit ea urmăreşte studiul opiniilor, motivelor, atitudinilor sau obiceiurilor şi
manierelor de a lua decizii şi a se comporta a indivizilor sau grupurilor specifice. Indiferent de faptul că sunt
folosite independent sau în relaţie cu alte metode, metodele de anchetă trebuie folosite cu respectarea strictă a
cerinţelor metodologice; în caz contrar, concluziile vor fi mult încărcate atât de subiectivitatea celor supuşi
chestionării, cât şi de aceea a cercetătorului, precum şi de un foarte ridicat coeficient de eroare provenit din
multiple alte cauze.
Domeniul faptelor asupra cărora se pot face relatări este foarte mare, începând cu declaraţii asupra
stărilor psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări circulatorii, respiratorii, manifestări
organice ş.a.), trecând prin stări subiective din domeniul cognitiv sau afectiv, continuând cu prezentarea
atitudinilor, opiniilor, motivelor şi terminând cu descrierea obiceiurilor, a conduitelor în situaţii neobişnuite
etc. Unele relatări sunt oarecum ferite de denaturări prea grosolane, deşi este cunoscută – spre exemplu –
dificultatea de a descrie chiar şi numai senzaţiile proprioceptive din cursul unei mişcări; altele însă sunt supuse
permanent “distorsionărilor” provocate de factori dintre cei mai diferiţi ca sorginte personală sau socială
(influenţe culturale sau transculturale, prejudecăţi ş.a.).
Este bine cunoscută, de asemenea, tendinţa multor subiecţi de a-şi “corecta” unele trăsături personale,
căutând să creeze la interlocutori o părere cât mai bună despre ei. Uneori fenomenul este inconştient, spontan,
subiectul considerându-se sincer, obiectiv şi de bună credinţă. Uneori se manifestă atitudini refractare din
partea subiecţilor, nedorind să colaboreze, răspunzând formal, denaturând chiar faptele, fără ca operatorul de
interviu să depisteze cazul şi să anuleze fişele respective. Vom vedea mai târziu dificultatea în care se află
cercetătorul în faţa non răspunsurilor: cum să le înţeleagă? Ca refuz simplu, ca neaderare sau antipatie faţă de
tema anchetei sau ca simplu nonrăspuns determinat de lipsa de timp sau de alte cauze obiective. Dar dacă
nonrăspunsurile sunt numeroase, cum rămâne cu certitudinea concluziilor trase din prelucrarea răspunsurilor
efective.
Pe parcursul utilizării ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis fundamentarea ei metodologică, s-
a perfecţionat, stabilindu-se cu precizie condiţiile folosirii eşantioanelor, chestionarelor şi interviului, a
prelucrării şi prezentării rezultatelor din anchete.
Ancheta este cea care ne oferă informaţii, dovezi din diverse surse, dar experimentul ne oferă "probe".
Folosind ancheta în domeniul educaţiei fizice şi sportului, obţinem relatări privind: stările
psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări organice etc.), atitudini, opinii, motive, stări
subiective din domeniul cognitiv şi afectiv.
Trebuie avut în vedere că relatările sunt afectate de mai mulţi factori, printre care: nivelul de cultură,
tendinţa unora de a-şi "corecta" trăsăturile personale, din dorinţa de a apărea într-o lumină cât mai favorabilă;
unii subiecţi manifestă atitudine refractară, sau, pur şi simplu, refuză să răspundă ş.a.

Scopul anchetelor. Clasificarea anchetelor

Recurgerea la metoda anchetei din partea cercetătorului din domeniul ştiinţelor umaniste este
determinată, în principal, de caracteristicile domeniului şi temei. Problemele cu caracter psihologic, sociologic
sau pedagogic se pretează la investigare şi prin aceste metode. Uneori se apelează la chestionar sau interviu şi
în probleme cu caracter tehnic, metodic sau experimental, pentru completarea datelor şi mai ales pentru
înţelegerea unor factori subiectivi nedezvăluiţi prin celelalte metode şi tehnici.

În orice investigaţie, metodele acestea sunt utile pentru cunoaşterea de ansamblu a unor aspecte –
descriere – sau pentru o cunoaştere mai profundă a unor relaţii dintre mai multe variabile – explicaţie. Ele sunt
utile cercetării în general pentru stabilirea unor căi spre formularea ipotezelor şi, mai apoi – în stadiul următor –
pentru verificarea lor (A. Moser). Metodele de anchetă reuşesc să-i ofere cercetătorului explicaţii privitoare la
mecanismele de formare a curentelor de opinie şi să-l ajute în prevederea comportamentelor oamenilor (I.
Drăgan). Studiul opiniilor, mentalităţilor, intereselor, stărilor de spirit, atitudinilor, obişnuinţelor, intereselor,
stărilor de spirit, atitudinilor, obişnuinţelor, permite decelarea naturii acestora, precum şi factorilor care le
determină. Cercetătorul va avea posibilitatea să desprindă variabilele individuale de cele colective, factorii
sociali generali sau cei personali, care conferă un anumit conţinut părerilor, convingerilor sau intereselor
oamenilor chestionaţi.
 Chestionarele prin corespondenţă sunt uşor de administrat, dar prezintă dezavantajul că nu
întotdeauna sunt eficiente. Această ineficienţă rezidă din:
- răspunsurile care se pretind de la o persoană pot fi afectate de intervenţiile altora, ceea ce sacade
gradul de independenţă a răspunsurilor;
- dacă întrebările nu sunt suficient de clare şi simple, răspunsurile vor fi ambigue;
- lipseşte posibilitatea de a completa răspunsurile prin date de observaţie.
Un alt dezavantaj care ridică serioase dificultăţi, uneori, este cel al non-răspunsurilor. Se ridică
problema cum pot fi interpretate acestea: prin refuz, anchetaţii au alte păreri sau ce alte motive duc la non-
răspunsuri.
Chestionarele directe sunt aplicate, după cum arată şi denumirea, fie individual, fie în grup. Avantajul
acestor chestionare constă în aceea că răspunsurile primite pot fi completate cu date rezultate din observaţii.
Aplicarea chestionarului se face sub control, în timp limitat sau nelimitat. Se folosesc chestionare tipărite 5.
Uneori, subiectul nu e prezent, răspunsurile se dau prin telefon, apoi chestionarul este completat de operator. În
toate cazurile, anchetatorul posedă un ghid de conversaţie. Astfel se ajunge uşor la interviu.
Interviul (convorbirea) poate fi: - formal;
- neformal.
Interviul formal se foloseşte de regulă în investigările la scară mare. El cuprinde serii de întrebări,
care se administrează pentru toţi subiecţii în aceeaşi ordine şi formulare, iar răspunsurile sunt înregistrate în
formă standardizată. Astfel, interviul formal mai este numit: extensiv; controlat, inflexibil, global standardizat.
În cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are posibilitatea şi libertatea de a schimba
ordinea întrebărilor, de a adăuga întrebări suplimentare, de a da explicaţii, atunci când e cazul. Operatorului nu i
se impun nişte întrebări, ci are un număr de probleme la care primeşte răspunsuri şi pentru aceasta are libertatea
de a-şi construi interviul. Astfel, interviul neformal poate avea mai multe variante: interviu ghidat, interviu
conversaţie, interviu nedirecţionat.
Datele pe care cercetătorul le obţine din anchetă (după cum s-a mai amintit) sunt:
- date obiective (care pot fi verificate şi de alte persoane), de pildă: vârsta, ocupaţia, starea
civilă, rezultatele în sport etc.
- date subiective (privitoare la subiect), cum sunt: dispoziţii, preferinţe, sentimente, motive etc.
În rândul acestora sunt şi cunoştinţele care sunt evaluate prin chestionare specifice.
Metodele de anchetă se folosesc în cercetarea psihologică. În acestea, mai mult decât în cercetările
sociologice, trebuie acordată o deosebită atenţie fidelităţii şi validităţii chestionarelor. În psihologie se foloseşte
chestionarul standardizat şi etalonat, deci un test care permite psihodiagnoza. În psihosociologie se foloseşte
chestionarul sociometric pentru studiul relaţiilor şi inter-relaţiilor din cadrul grupurilor mici.

5Metoda Delphi (un alt tip de anchetă) este folosită, mai ales, pentru aflarea părerilor unor specialişti referitoare la o temă de cercetare. După prelucrarea
răspunsurilor, anchetatorul trimite celor chestionaţi constatările după care aceştia îşi corectează răspunsurile. Ancheta continuă până la obţinerea unui
consens al celor chestionaţi privind problema anchetată.
 Etapele anchetelor. Pregătirea lor
Metodologia anchetei precizează o serie de etape de care trebuie ţinut cont pentru o bună organizare a
cercetării. Aceste etape sunt:
1. Precizarea problemei şi a scopurilor pe care le urmăreşte;
2. Delimitarea populaţiei (alegerea eşantioanelor);
3. Pregătirea instrumentelor de anchetă;
4. Efectuarea anchetei de probă (pilot), după care se aplică corectivele necesare planului anchetei propriu-
zise;
5. Efectuarea anchetei propriu-zise;
6. Interpretarea rezultatelor;
7. Redactarea raportului final.
În fazele pregătitoare ale anchetei, trebuie început cu delimitarea informaţiilor ce se caută. Deci, se
precizează problemele de investigat şi care sunt obiectivele ce se urmăresc. În funcţie de acestea se vor preciza
eşantioanele şi criteriile după care vor fi constituite.
Metodele de eşantionare vor asigura cercetătorului precizia cerută în raport cu exigenţa şi cu gradul de
eroare posibilă. Apoi, urmează studiul literaturii existente. O informaţie bogată despre majoritatea aspectelor
cuprinse în anchetă şi despre subiecţi. Abia acum începe elaborarea instrumentelor de anchetă, adică
chestionarul sau ghidul de conversaţie după care se efectuează ancheta pilot şi se fac corecturile necesare.
Alcătuirea chestionarelor presupune o riguroasă precizare a problemelor şi a obiectivelor cercetării.
Întrebările trebuie să fie astfel formulate încât să primească răspunsurile adecvate, lucru ce uşurează munca de
grupare şi ordonare a datelor precum şi prelucrarea lor.
Chestionarele închise prevăd răspunsuri fixe - care se pretează la prelucrare dihotomică (da - nu).
Chestionarele alternative aleg un răspuns din mai multe răspunsuri posibile.
Chestionarele deschise permit subiectului să răspundă liber la întrebări.
O altă formă de răspuns, utilizată destul de frecvent, este scala numerică (prin ranguri).
În alcătuirea întrebărilor ce compun chestionarul, trebuie:
- să aibă o singură interpretare;
- să fie scurte şi clare;
- să nu facă nici o aluzie la persoana subiectului, pentru a nu-i leza amorul propriu.
Prelucrarea datelor obţinute din anchetă necesită o muncă grea şi, uneori, îndelungată. Prelucrarea
cuprinde patru faze:
- codificarea;
- clasificarea;
- tabularea;
- analiza.
În alcătuirea raportului final al unei anchete trebuie să existe mai multe puncte:
1. descrierea generală, în care să fie prezentate: scopul, material, cuprins, natura informaţiei şi metoda
de colectare, metoda de eşantionare, repetarea anchetei, data, durata, exactitatea, evaluarea îndeplinirii
celor propuse, cine a răspuns de anchetă, bibliografie studiată;
 2. descrierea proiectului de anchetă;
3. prezentarea metodelor sau criteriilor de eşantionare;
4. personalul şi echipamentul folosit;
5. analiza datelor şi procedeelor de calcul;
6. analiza costului;
7. precizia anchetei.

Interviul anamnestic
Acest gen de interviu se mai numeşte şi convorbire pentru diagnosticarea persoanei şi este foarte mult
utilizat în educaţia fizică şi sport şi în clinică.
Convorbirea permite completarea eficientă (şi necesară) a psihodiagnozei şi are loc, de obicei, la
sfârşitul cercetărilor.
Convorbirea psihologică reprezintă un ansamblu de comunicări între două persoane, după care una o
influenţează şi o apreciază pe cealaltă prin intermediul întrebărilor şi a discuţiei purtate.
Tehnica interviului. G. Allport, consideră că elementele comune oricărei convorbiri psihologice sunt:
1. vârsta;
2. gradul de pregătire;
3. traumatisme şi accidente;
4. cariera în activitatea respectivă şi planurile de viitor;
5. activitatea în afara muncii;
6. preocupări culturale şi starea socială;
7. perspective pentru următorii doi ani;
8. legături sentimentale;
9. stări de visare;
10. temeri şi griji;
11. umilinţe şi eşecuri;
12. antipatii şi impulsuri;
13. atitudinea faţă de activitatea sexuală;
14. dificultăţi în adaptarea la noua situaţie;
15. concepţii despre religie;
16. concepţia despre viaţă.(18)
Discuţia cu sportivii are, în plus, elemente specifice.
După Chiari (citat de M. Epuran) normele de desfăşurare concretă a discuţiei psihologice constau din:
- a se asigura documentaţia necesară înainte de realizarea convorbirilor (adică a avea la dispoziţie
datele obţinute cu ajutorul testelor);
- a fi conştient de limitele dintre aprecierea intuitivă şi cauzele posibile ale greşelilor;
- a te situa pe poziţia subiectului prin excluderea propriilor prejudecăţi;
- a stabili relaţii pozitive cu subiectul, câştigându-i încrederea;
 - a nu te limita numai la ce vrea să spună subiectul, ci a te strădui să afli ceea ce nu vrea să spună, sau
nu poate spune fără a fi ajutat;
- a pune întrebări care să nu necesite mult timp de gândire; întrebările să fie inteligibile, fără a sugera
răspunsul;
- a lăsa subiectul să vorbească şi a-l asculta cu răbdare şi pricepere;
- a evita discuţiile şi tonul de povăţuire;
- a nu acţiona sub influenţa unei simpatii sau antipatii instinctive;
- a nu da sfaturi moralizatoare sau avertismente;
- a nu interveni decât atunci când se impune (în scopul risipirii îndoielilor şi temerilor, pentru a aproba
subiectul pentru maniera sa de a reda faptele);
- a nu pune întrebări care să provoace ezitare în răspuns;
- a fi capabil de a interpreta tăcerea subiectului, de a interveni direct în scopul cunoaşterii unor lucruri
foarte personale;
- a observa asociaţiile de idei ale subiectului;
- a evita întrebările sugestive;
- a observa schimbarea rapidă a argumentelor;
- a observa frazele iniţiale şi concluzia exprimate de subiect;
- a reţine temele care revin;
- a reţine contradicţiile şi lacunele cu semnificaţie ascunsă;
- a observa comportarea subiectului (mimică, gestică, ş.a.);
- a nu face însemnări în prezenţa subiectului.

Ancheta sociometrică
Prin definiţie, omul este un "sistem bio-psiho-social". Din cea mai fragedă vârstă dezvoltarea copilului
se realizează într-un context social, căci aşa cum arată E.E. Berlew (citat de I. Neacşu, 1978), procesul
socializării şi al învăţării experienţelor sociale este primar determinat de relaţiile sociale care se creează între
familie şi copil.
Demonstrându-se rolul grupului ca mijloc de influenţare a comportamentului uman, în ultimele decenii
s-au extins şi aprofundat cercetările sociometrice. Prin intermediul lor sunt dezvăluite aspecte psiho-sociale
importante ca:
- structura grupului;
- gradul de coeziune al grupului;
- ierarhizarea membrilor în cadrul său;
- relaţiile de atragere sau respingere.
Relaţiile dintre membrii grupului sunt directe "face to face" (faţă în faţă). Astfel, grupul apare ca un
sistem de interacţiune socială, o reuniune integrată de personalităţi, care comunică între ele.
Relaţiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie, prietenie, întrajutorare etc.), la cele
negative (respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenţă.
 Metoda sociometrică permite aprecierea de ansamblu a grupului, precum şi definirea statutului social al
fiecărui membru, în relaţie cu ceilalţi.
Chestionarul sociometric reprezintă o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise cu funcţie de
stimuli, în raport cu ipotezele cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin
autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament verbal, ce urmează a fi înregistrat în
scris [25].
Testul sociometric ne relevă:
- atragerea (alegerea) sportivă şi
- respingerea (preferinţa negativă).

Principalii indicatori ai testului sociometric sunt:

a) indicele statutului social
n
.I. S.S . = ; unde
SII N - 1
n = numărul alegerilor primite de un subiect;
N = numărul subiecţilor grupului.
De exemplu: Indicele statutului social al lui A
Nr. subiecţilor care îl aleg pe A
I.S.S.A. = ----------------------------------------------
Nr. total al subiecţilor

b) Indicele expansiunii afective

Nr. subiecţilor aleşi de subiect (A)
I.E.Af. = ---------------------------------------------------------
N-1

c) Indicele statutului preferenţial al lui (A)

Nr. alegerilor - Nr. respingerilor lui (A)
I.S.P. = --------------------------------------------------------
N-1

d) Indicele de coeziune a grupului

Nr. perechilor de alegeri
I.C.G. = -------------------------------------
N(N - 1)
---------------
2
e) Indicele de expansivitate a grupului
 Nr. alegerilor exprimate de grup
I.E.G. = --------------------------------------------------
N

f) Indicele de integrare socială

n(N - 1)
I . I .S . =
N
Pe baza analizei acestor indici se stabilesc cu precizie caracteristicile preferenţiale ale fiecărui membru
al grupului, cât şi structura grupului.
Prelucrarea răspunsurilor la chestionarul sociometric se face prin intermediul matricei sociometrice, iar,
pe baza datelor din matrice, se fac reprezentări grafice - sociograme.
Un exemplu de prelucrare a testului sociometric, după Rioux şi Chappiux, este dat de M. Epuran (18,
pag. 292).
Sociograma se alcătuieşte în funcţie de valoarea indicelui statutului social. Astfel, subiectul care
întruneşte cel mai ridicat indice este plasat în centrul unor cercuri concentrice, ceilalţi membri fiind plasaţi, în
ordinea punctajului, pe circumferinţele cercurilor.

Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Cum se face selecţia eşantioanelor?
2. Ce tip de metodă este ancheta în cadrul cercetării ştiinţifice?
- O metodă experimentală;
- O metodă de sondare a opiniilor;
- O metodă didactică.
3. Care este scopul anchetei?
4. Cum se clasifică anchetele?
5. Precizaţi etapele anchetelor şi conţinutul lor.
6. Câte tipuri de chestionare sunt?
7. Care sunt elementele de conţinut ale interviului, după G. Allport?
8. Cum se deineşte chestionarul sociometric?
9. Ce date obţinem prin aplicarea anchetei sociometrice?
 Cursul nr.

Testele ca instrumente de măsură

Ca instrumente de măsură, testele au fost elaborate şi dezvoltate de psihologia aplicată, începând cu
sfârşitul secolului al XIX-lea.
Testul este definit (Asociaţia Internaţională de Psihologie): „Testul este definit o probă determinată, ce
implică o sarcină de îndeplinit, identică pentru toţi subiecţii examinaţi pe baza unei tehnici precise, în scopul
aprecierii succesului sau eşecului sau notării numerice a reuşitei . Sarcina poate fi relativă fie la cunoştinţele
dobândite , fie la funcţii senzori-motrice sau mentale” (H. Pieron, 1968)
Testul constă dintr-o probă, mai frecvent, dintr-o serie de probe constituite în scopul stabilirii prezenţei
(sau absenţei) unui aspect, a particularităţilor de manifestare sau a gradului dezvoltării lui.
Condiţiile în care o probă este un test sunt:
1. Standardizarea
a) stimulilor prezenţi pentru a provoca reacţiile ce vor fi înregistrate cât mai exact şi cât mai
complet;
b) instrucţiei date în legătură cu sarcina ce trebuie executată;
c) al modului de cotare a reacţiilor.
2. Etalonarea
constă în faptul că rezultatele individuale sunt apreciate (măsurate) prin raportarea lor la cele
obţinute de o populaţie cât mai reprezentativă, atât din punct de vedere numeric, cât şi al
compoziţiei sale.
Pentru clasificarea testelor există o serie de criterii ce pot fi luate în considerare:
Criteriul: un aspect al condiţiilor de examinare:
- teste individuale
- teste colective
Criteriul: natura relatărilor subiectului:
- teste verbale (orale)
- teste creion - hârtie
- teste de performanţă
În funcţie de aspectul măsurat:
- teste de eficienţă
(teste de inteligenţă, aptitudini, cunoştinţe)
- teste de personalitate
Examinarea valorii diagnostice a testelor (testarea testelor), adică valoarea testului ca instrument de
diagnostic şi pronostic, depinde de:
- fidelitate
- validitate
- sensibilitate
 Fidelitatea unui test ne indică în ce măsură rezultatele obţinute cu ajutorul lui sunt demne de încredere.
Cunoscând coeficientul de încredere al unui test, putem aprecia dacă diferenţele individuale obţinute cu ajutorul
lui sunt determinate de diferenţele reale dintre subiecţi, sub aspectul trăsăturilor măsurate sau sunt efectul unor
factori variabili.
Principalele aspecte sub care un test trebuie să fie fidel sunt:
- stabilitatea în timp a rezultatelor obţinute cu ajutorul lui;
- stabilitatea rezultatelor (în cazul când aceiaşi subiecţi sunt examinaţi de persoane diferite)
- caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul în ansamblu;
- omogenitatea probelor.
Validitatea unui test. În sensul cel mai larg, prin validitatea unui test se înţelege faptul că el măsoară în
mod adecvat trăsătura propusă.
Procedee de validare:
* validitatea empirică este utilizată atunci când testul a fost alcătuit în scopul unei selecţii;
* validitatea predictivă arată în ce măsură subiecţii care au avut o bună reuşită în cadrul testului, vor avea
o reuşită asemănătoare în activitatea reală, în care respectiva trăsătură este considerată esenţială;
* validitatea de concurenţă - cel care alcătuieşte un test trebuie să se asigure că toate aspectele majore,
care constituie conţinutul trăsăturilor măsurate, sunt surprinse în diferite probe şi apar într-o dozare
corectă.
Sensibilitatea defineşte fineţea de discriminare a testului, adică numărul de valori pe care le prezintă
pentru un item.
Testele sunt unidimensionale, când măsoară o singură caracteristică (temperament, anxietate) şi
multidimensionale, când măsoară mai multe caracteristici. Exemplu: „inventare de personalitate”, bateria de
teste pentru măsurarea forţei (a braţelor, a picioarelor, a abdomenului, a spatelui - prin probe dinamometrice,
tensiometrice sau probe de teren (sărituri), bateria pentru capacitatea motrică (fitness = condiţie), care cuprinde
probe pentru măsurarea vitezei, forţei, coordonării, rezistenţei ş.a.
Alte metode
Analiza structurală
Prin structură, în accepţia filosofică şi metodologică, se înţelege alcătuirea internă a unui sistem. În
analiza structurală se are în vedere complexul de relaţii dintre componentele care definesc un anumit sistem.
J. Piaget defineşte structura ca un sistem prezentând legi sau proprietăţi ale ansamblului. Structura se
caracterizează prin complexul de relaţii care atribuie sistemului integralitate şi omogenitate, în raport cu
elementele sale componente.
Ca metodă de cercetare, analiza structurală urmăreşte să evidenţieze ceea ce este comun, esenţial şi
unitar în diversitatea elementelor unei realităţi cercetate.
Structuralismul consideră obiectele ca sisteme, deci ansambluri de elemente organizate, ce pot fi
recompuse şi transformate prin procedee definite.
Cercetarea operaţională
 Cercetarea operaţională este o disciplină metodologică şi aplicativă, care urmăreşte să stabilească
indici sau criterii de eficacitate maximă a proceselor ce se desfăşoară în orice domeniu de activitate şi să
elaboreze procedee raţionale de organizare a activităţii în general.
Cercetarea operaţională este un instrument de lucru având la bază conlucrarea disciplinei respective cu
unele discipline matematice. Principalul aparat matematic utilizat de cercetarea operaţională este dat de teoria
probabilităţilor, în organizarea activităţilor complexe fiind necesară luarea în considerare a factorilor aleatori.
Rezolvarea unei probleme prin cercetare operaţională are următoarele etape:
1. enunţarea problemei (pregătirea cercetării;
2. determinarea parametrilor activităţii date (construcţia modelului);
3. alegerea criteriilor de eficacitate (găsirea soluţiei optime);
4. cercetarea legăturilor reciproce dintre parametri, determinarea căilor de sporire a eficacităţii (testarea
modelului);
4. luarea deciziei pe baza rezultatelor cercetării şi aplicarea în practică a măsurilor care duc la sporirea
eficacităţii activităţii.
Metoda studiului de caz
Este un instrument de cercetare descriptivă a unui caz, folosind tehnicile observaţiei, culegerii datelor
pe teren, interviului, studiului documentelor.
Această metodă este folosită frecvent în medicină, psihologie, pedagogie, criminologie.
Scopul acestei metode este de a uşura înţelegerea situaţiilor asemănătoare şi, în baza analizei unui
număr suficient de cazuri, să formuleze generalizări, pe baza unor ipoteze verificate în practica.
Metoda sistemică
Ştiinţa contemporană cunoaşte, în ultimul timp, o răspândire tot mai mare a noţiunii de sistem,
termenul fiind utilizat în cele mai diverse domenii. Noţiunea de sistem este aplicabilă în egală măsură în orice
domeniu al cercetării ştiinţifice, indiferent dacă este vorba de fenomene materiale sau ideale.
Termenul de sistem este înţeles diferit în diverse domenii ale ştiinţei. W. Ross Ashby (1964) consideră
că un sistem ar consta din orice şir de variabile alese sau abstracte, indiferent dacă ele sunt sau nu inter-
dependente, iar L. von Bertalanffy defineşte sistemul ca un complex de elemente aflate în interacţiune, iar A.
Hall şi R. Fagen ca mulţimea obiectelor, împreună cu relaţiile dintre obiecte şi dintre atributele lor. În concepţia
lui Z. Zadeh, sistemul reprezintă totalitatea obiectelor legate printr-o anumită formă de interacţiune şi inter-
dependenţă.
Pentru definirea clară şi cuprinzătoare a noţiunii de sistem este necesar să se apeleze la categoriile de
obiect, însuşire, relaţie.
Un singur obiect devine sistem dacă este reprezentat ca totalitatea părţilor sale sau ca totalitate a
calităţilor sale. Totalitatea se defineşte ca obiect împreună cu relaţia sa interioară. Obiectele în sine, fără relaţii
între ele, nu formează sisteme.
Savantul biolog L. von Bertalanffy a elaborat Teoria Generală a Sistemelor (TGS). După Bertalanffy,
teoria generală a sistemelor cuprinde următoarea ierarhie a sistemelor, cu diferite trepte de complexitate:
particule elementare; atomii elementelor chimico-moleculare; compuşii macromoleculari; celule cu nuclee şi
citoplasmă; ţesuturile, organele, sistemele de organe, care formează întregul organism; coloniile de animale,
sistemele simbiotice şi de populaţii; populaţiile umane, iar unitatea cea mai înaltă este integralitatea (totalitatea)
vieţii pe pământ.
Metodica educaţiei fizice - subsistem al didacticii
Didactica este un sistem deschis, deci un sistem care realizează schimburi de materie, energie şi
informaţii cu mediul înconjurător. Însuşirile esenţiale ale sistemelor deschise sunt: individualitatea, organizarea,
structura, complexitatea, integralitatea, programul, inter-relaţiile, echilibrul dinamic, conexiunea inversă, auto-
reglarea, echifinalitatea.
Demersul sistemic are, în esenţă, următoarele etape:
1. descrierea sistemului, cu elementele sale constitutive (elementele nu se studiază izolat, ci ţinând cont
de locul fiecăruia în sistemul dat);
2. relevarea ierarhiei în construcţia sistemului, stabilind diferite nivele pentru studiul legăturilor
intrasistemice;
3. evidenţierea condiţiilor de existenţă ale sistemului studiat;
4. specificarea raportului dintre însuşirile elementului şi cele ale întregului, având în vedere
următoarele principii:
a) însuşirile întregului nu se reduc la suma însuşirilor elementelor, deoarece în urma integrării
funcţionale a elementelor, apar însuşiri noi;
b) însuşirile elementelor se modifică în urma integrării lor în sisteme (se produce restructurarea);
5. stabilirea echifinalităţii sistemului prin studiul conexiunilor;
6. realizarea mulţimii caracteristicilor individuale, care induce gradul de libertate în raport cu
subordonarea integrativă a acestora;
Didactica are ca scop integrator realizarea unei instrucţii şi educaţii care să corespundă idealului social-
educativ.
Subsistemul finalităţii educative (ca subsistem al didacticii) se instituie de fapt într-un sistem al
scopurilor educative, care cuprinde subsistemele:
a1 - educaţia intelectuală;
a2 - educaţia politehnică;
a3 - educaţia fizică;
a4 - educaţia morală;
a5 - educaţia estetică.
Privite prin prisma sistemelor educaţionale, activităţile corporale dobândesc noi perspective de progres
atât pe planul proceselor organizatorice şi de planificare, cât şi pe acela al modelelor de decizie. [25]
Studiul activităţilor şi actelor motrice
Studierea caracteristicilor activităţilor motrice specifice educaţiei fizice şi sportului are caracter
interdisciplinar, la cercetare aducându-şi aportul biomecanica, ergonomia, fiziologia, psihologia, pedagogia.
Biomecanica studiază sistemul biomecanic al corpului uman, eficienţa acţiunilor motrice,
transformarea mişcărilor în acţiuni motrice.
 Ergonomia, ştiinţă interdisciplinară, studiază relaţiile om-maşină şi mediul de muncă, oferă domeniului
activităţilor corporale tehnicile de studiu ale adaptării eficiente a muncii la om şi a omului la muncă. Obţinerea
performanţei este determinată de economicitatea mişcării şi confortului actului motric.
Fiziologia şi psihologia oferă datele ştiinţifice despre rolul conducător al S.N.C., adaptări la efort,
coordonării şi dirijării conştiente a mişcărilor.
Pedagogia aplicată la gestul motric, studiază adecvarea deplină a actului motric la scop, condiţiile
externe (ambianţă, situaţii) şi condiţii interne (particularităţi ale subiectului).
Corpul uman şi mişcările sale au fost studiate din cele mai vechi timpuri. Dovezi în acest sens sunt
operele de artă, cât şi diferite studii cu caracter anatomic sau biomecanic pe care le-a înregistrat cultura
umană.Între personalităţile ştiinţifice care s-a ocupat de studiul mişcărilor, un loc aparte îl are Leonardo da
Vinci (Renaştere) şi Jules Maray (1830-1904), ultimul putând fi considerat părintele biomecanicii. El
inventează puşca cronofotografică, folosită la cercetarea locomoţiei omului şi a animalelor.
Tehnicile actografice, movografice, poligrafice (componente ale metodei observaţiei) dublate de
filmare, înregistrarea sonoră servesc cercetătorul care îşi propune cunoaşterea cât mai obiectivă a manifestărilor
globale ale omului.
Activitate, acţiuni, acte motrice
Activitatea este ansamblul acţiunilor desfăşurate de om după anumite strategii, cu mijloace adecvate, în
vederea atingerii unui scop. În domeniul nostru activităţile sunt de ordin psihologic, pedagogic, sociologic:
activitate de învăţare, antrenament, timp liber etc. Aceste activităţi se pot desfăşura individual sau în grup,
activitatea este desfăşurată de antrenor, sportiv, arbitru, elev ş.a. În general, activitatea este constituită din
conduita individului sau echipei, exprimată în acţiuni şi acte motrice şi desfăşurată intenţionat, după strategii
exersate (algoritmi, deprinderi) sau create spontan (rezolvări euristice).
Acţiunile motrice sunt sinteze de acte motrice care răspund rezolvării unei sarcini imediate. Ele
constituie conţinutul activităţii.
Acţiunile motrice constituie domeniul de studiu al tehnicilor biomecanice.
Actele motrice sunt expresia cea mai simplă a reacţiilor adaptative ale individului la situaţiile concrete
în care el se află, din necesitatea dialogului cu natura, cu alţii sau cu sine.
Actele motrice vor constitui materialul de construcţie al acţiunilor care urmăresc efect adaptativ, precis,
concret. Actele motrice mai sunt numite şi gesturi motrice.
Actele motrice sunt studiate în mod deosebit anatomia funcţională, neuro-fiziologie şi de biomecanică,
cercetarea analitică oferind indicaţii pentru creşterea eficienţei lor.
Investigaţiile ştiinţifice ale activităţilor şi acţiunilor motrice au scop analitic şi scop sintetic:
Analitic: Studiul mişcărilor elementare şi al acţiunilor (în afara studiilor fundamentale ale biomecanicii,
fiziologiei neuro-musculare, biochimiei, psihomotricităţii), va urmări cunoaşterea şi perfecţionarea tehnicilor
celor mai eficiente;
Sintetic: Studiul activităţilor va releva strategiile tactice optime de operare în diferite situaţii şi condiţii,
structura cea mai favorabilă a dirijării acestor activităţi în vederea obţinerii randamentului maxim.
 Studiul oricărui fenomen este calitativ şi cantitativ. Cantitatea este însuşirea specifică oricărui obiect
sau fenomen şi-l deosebeşte pe acesta de altele. Calitatea se exprimă sub forme diferite, unele dintre ele putând
fi cuantificate.
Denumim parametri numai acele valori ale actelor motrice care pot fi exprimate în unităţi de măsură.
Aria de investigaţie în domeniul activităţilor corporale cuprinde două dimensiuni: pe o dimensiune
distingem subiectul cu condiţiile şi caracteristicile mişcărilor sale, iar pe cealaltă modalităţile de manifestare a
acestor mişcări în situaţii diferite.
Astfel:
SUBIECTUL
A. Evoluţii individuale
B. Evoluţii în cuplu
C. Evoluţii în grup (echipe)
D. În condiţii de mediu
E. Caracteristici individuale (numai cele legate de mişcare)
Activităţile
A. Aspectul global
B. Aspect operaţional
C. Aspectul metodic ;
D. Aspectul psihopedagogic
Acţiunile
A. Aspectul global:
B. Aspectul analitic
Mişcările
A. Caracteristici cinematice (de traiectorie, viteză şi acceleraţie);
B. Caracteristici dinamice (cauze care determină sau modifică mişcarea corpurilor);
Analiza mişcărilor umane
A. Analiza calitativă
Prezintă două aspecte importante:
1. Analiza nominală, de identificare şi numire a componentelor mişcării.
Diferenţierea mişcărilor constă în stabilirea unui sistem de termeni pe baza căruia se face recunoaşterea
şi identificarea unei mişcări, aşa cum există ea. În biomecanică, în descrierea mişcărilor se folosesc termeni ca:
linear, unghiular, parabolic, circular, etc.
2. Analiza evaluativă, continuă analiza nominală pentru a diferenţia mişcările între ele după anumite
caracteristici.
Termeni comparativi ca: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt frecvent utilizaţi în clasificarea
evaluativă.
B. Analiza cantitativă se referă la stabilirea mărimii variabilelor mişcării.
Variabilele mişcării sunt cuantificate fie prin operaţii de numărare, fie de măsurare. Când cantităţile pot
fi descrise prin numărare, se numesc discrete, iar când nu pot fi descrise prin numărare, ele se numesc continue.
 Variabilele cantitative ale mişcărilor umane sunt: durata, spaţiul şi forţa.
Din variabilele de bază cantitative se derivă cantităţi măsurabile ca: viteza, acceleraţia, energia, etc.
C. Analiza observaţională se referă la analiza realizată de cercetător a "performanţelor" reale, a
„modului de operare, a comportamentului în condiţiile fireşti ale concursului, antrenamentului, ale terenului sau
sălii.
D. Analiza pe baza înregistrărilor. Obiectivitatea observaţiei este asigurată de înregistrările cât mai
specifice realizate cu aparatură şi dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice).
E. Analiza pe baza "reducţiei" şi prelucrării datelor. Reducţia este transferarea datelor inducţiei în
aserţiuni cu caracter simplificat, generalizator. Datele înregistrate trebuie transformate, grupate, sintetizate,
condensate pentru a fi mai bine folosite.
În ultimul timp, s-a impus termenul kinesiologie, care-l substituie pe cel de biomecanică. Kinesiologia
este disciplina care studiază mişcarea umană în toată complexitatea ei, din trei puncte de vedere fundamentale:
1. psihologie;
2. fiziologie;
3. mecanic (biomecanic);
Cinematica este parte a mecanicii şi se ocupă cu studiul caracteristicilor temporale şi parţiale a
mişcărilor, făcând abstracţie de forţele care le produc. Mărimile utilizate pentru descrierea mişcărilor sunt în
principal: - traiectoria (lungimea); - unghiul; - timpul; - viteza; - acceleraţia; - viteza unghiulară; - acceleraţia
unghiulară;
Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiază forţele care produc sau modifică
mişcarea. Mărimile caracteristice sunt: - masa; - greutatea; - forţa; - impulsul; - momentul forţei.
Studiul comportamentelor complexe. Înregistrarea acţiunilor prin tehnicile actografice şi
movografice
Tehnicile folosite în studiul comportamentelor complexe, aparţin metodei observaţiei, de aceea se
impune prezentarea condiţiilor observaţiei sistematice (descriptiv-analitice).
Condiţiile obligatorii de organizare a observaţiilor sunt:
1. Stabilirea obiectivelor, adică ce anume observăm,
Aceasta depinde de tema de cercetare, de ipotezele ei şi de nivelul de pretenţie.
2. Definirea comportamentelor supuse observaţiei. Se vor formula definiţii operaţionale. Se vor preciza
indicatorii (itemi) acestor comportamente.
3. Stabilirea subiecţilor care vor fi observaţi.
Eşantionul să fie selecţionat în acord cu obiectivele.
4. Unde şi când se fac observaţiile.
Locul şi condiţiile în care evoluează subiecţii nu trebuie să influenţeze comportamentele motrice ale
subiecţilor. Ele trebuie menţinute cât mai constante. Sezonul şi orele în care se desfăşoară activitatea să fie, de
asemenea, controlate.
5. Durata şi periodicitatea observaţiilor.
Observaţia trebuie să fie de durată şi să fie repetată cât este necesar.
6. Alegerea sistemului de observare şi a instrumentelor.
 Sunt mai multe sisteme de observare, dar oricare dintre ele evidenţiază:
a) tipul de comportament observat;
b) durata lui;
c)interacţiunile sau interrelaţiile dintre comportamente
(profesor - elev);
Instrumentele: fişe sau formulare de observaţie, cronometre, cronografe, poligrafe, camere de luat
vederi etc.
7. Verificarea "scenariului" şi a instrumentelor, într-o şedinţă pilot, pe un eşantion neutru, apoi
acomodarea cercetătorului şi a subiecţilor cu situaţia de analiză. Familiarizarea cercetătorului cu instrumentele
de lucru este absolut necesară.
8. Gruparea şi interpretarea datelor. De la început se au în vedere modalităţile de însumare şi
centralizare a datelor prin tabele, în vederea analizei statistice.
Tehnica actografică
Actografia urmăreşte înregistrarea directă a acţiunilor. Înregistrarea se face prin intermediul aparatului
numit "actograf" imaginat şi construit de profesorul Mihai Epuran.
Scopul studiului actografic este de a înregistra felul acţiunilor, frecvenţa, durata corectitudinea şi
eficienţa lor, precum şi alte caracteristici dependente de subiect şi condiţiile activităţii.
Movografia este o stenografie a mişcărilor, o înregistrare a mişcărilor prin simboluri - fiecare simbol
fiind corespunzător unei poziţii într-un plan la care se adaugă alte semne ce indică schimbarea poziţiei
segmentelor şi a corpului în spaţiu faţă de anumite repere.

Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Cum se defineşte testul?
2. Ce instrument este testul în cadrul unei cercetări:?
- de înregistrare;
- de observare;
- de măsurare.
3. Care sunt condiţiile ca o probă să fie teste?
4. Ce urmăreşte analiza structurală, ca metodă de cercetare?
5. Cum se defineşte structura?
6. Ce se înţelege prin cercetarea operaţionala?
7. Ce tip de metodă este studiul de caz:?
- metodă de investigare;
- metodă măsurare;
- metodă de interpretare.
8. Cum este înţeles termenul de sistem?
9. Al cui subsistem este educaţia fizică?
- al didacticii;
- al psihologiei;
 - al sociologiei.
10. Ce se înţelege prin act motric:?
- un complex de exerciţii;
- calităţi motrice;
- reacţii adaptative la situaţii concrete.
11. Cum de mai numeşte actul motric?
12. Ce se înţelege prin acţiuni motrice?
13. Prezentaţi tipurile de analiză a mişcărilor umane.
14. Cum se realizarea studiul comportamentelor complexe?
15. Ce este actocgrafia?
16. Ce se înţelege prin movografie?
 Cursul nr.

Analiza lecţiilor de educaţie fizică şi sport

Ţinând cont că organizarea şi desfăşurarea lecţiilor depinde de o serie de factori, analiza lor trebuie să
se facă diferenţiat, sub aspectul tipului de lecţie şi conţinutul ei. Această analiză presupune:
-observarea fenomenului;
-evaluarea, în lumina unor criterii bine stabilite;
-explicarea diferitelor aspecte rezultate din analiza observaţională;
-sugerarea sau recomandarea remedierilor ce se impun;
Analiza lecţiilor, arată Grossing (citat de M.Epuran, 1992, p. 378), trebuie să se realizeze în baza unei
fundamentări teoretice specifice ce vizează:
1. Teoria instruirii. Având în vedere faptul că lecţia este un fenomen eminamente pedagogic, cel ce o
analizează (studiază), trebuie să fie un expert în înţelegerea şi interpretarea evenimentelor interne şi externe ale
instruirii. Cunoaşterea mecanismelor şi teoriilor învăţării, cu specificul în domeniul nostru de activitate, este
absolut necesară.
2. Teoria interacţiunii sociale. Cel ce analizează lecţia trebuie să cunoască teoriile privind
comportamentul psihosocial, pentru a fi în măsură să descrie şi să înţeleagă relaţiile şi interrelaţiile profesor-
elev, elev-elev, profesor-clasă. (În ultimii ani s-au formulat două sub-teorii: a) teoria comportamentală de esenţă
psihologică-empirică şi
b) teoria fenomenologică, hermeneutică, de explicare prin semnificaţii şi simboluri).
3. Concepţia clară despre obiectivele educaţiei fizice şi sport şi interrelaţia lor.
Tipologia obiectivelor instructiv-educative
1. Obiectivele nivelului I (numite şi finalităţi), se referă la scopuri pe termen lung; sunt specifice tipului
de organizare socială.
2. Obiectivele nivelului II (obiective de programă), sunt deduse din nivelul I şi constau din obiectivele
educaţiei fizice generale şi pe grade de învăţământ.
3. Obiectivele nivelului III (obiective operaţionale şi evaluative). Descriu comportamentele
„performanţiale” ale elevului, (ce ştie să facă elevul). Aceste obiective sunt formulate în termeni
comportamentali cognitivi, afectivi şi psihomotrici.
Obiectivele educaţionale (instructiv-educative) sunt evaluate prin schimbările produse la elevi ca
urmare a experienţei de învăţare.
Safrit (citat de M. Epuran) precizează că în analiza lecţiei de educaţie fizică trebuie avute în vedere trei
probleme:
1. a) Stabilirea sarcinilor în funcţie de şcoală şi caracteristicile populaţiei şcolare, cerinţele sociale,
nevoile investigaţiei.
b) Cunoaşterea filosofiei profesorului şi atitudinii elevilor, raportate la principiile psihologiei
învăţării.
2. Precizarea sistemului de evaluare, inclusiv a sistemului de notare, cu stabilirea variabilelor şi a
definiţiilor lor operaţionale.
 3. Evaluarea critică a programelor, a modului de operaţionalizare în perspectiva relaţiei profesor-elev şi
ambianţei.
Analiza lecţiei de educaţie fizică şi sportivă va urmări evidenţierea felului în care diferite variabile
contribuie la eficienţa acesteia.
Eficienţa se judecă în funcţie de atingerea obiectivelor (generale, specifice şi operaţionale) şi realizarea
efectelor psiho-fiziologice.
M. Piéron (35), indică următoarele variabile, care stau la baza realizării efectelor lecţiilor:
a) durata activităţii elevilor;
b) numărul repetărilor unui exerciţiu;
c) durata fiecărei sarcini;
d) timpul neproductiv;
e) comportamente în afara sarcinilor specifice.
M.Epuran stabileşte pentru evaluarea eficienţei procesului instructiv criteriile ce urmează:
- modul în care elevii realizează obiectivele instruirii;
- modul în care elevii stăpânesc comportamentele pe care le-au exersat;
- măsura în care sunt atinse obiectivele de tip cognitiv, social, moral şi psihomotric;
- nivelul capacităţilor motrice (determinat prin probe de control);
- reactivitatea la efort (T.A., revenirea după efort).

Tehnicile cinematice, fotografice şi cinematografice

Fotografia, cronofotografia, chinograma
Utilizarea fotografiei se recomandă, mai ales în documentarea cu caracter general şi în munca
pedagogică cu începătorii.
Cronofotografia este realizată prin expunerea multiplă a aceluiaşi suport fotosensibil (film sau placă)
utilizându-se un obturator cu o anumită frecvenţă şi deschidere
Ciclograma. Principiul este acelaşi cu al cronofotografiei. Diferenţa constă din faptul că în faţa
obiectivului nu se mai află obturatorul cu fantă. Pe film sau pe placă se imprimă urmele luminoase ale
beculeţelor, a căror mişcare în plan vertical şi lateral va permite analiza diferitelor segmente şi ale corpului în
spaţiu.
Ciclograma continuă. Subiectul aflat în mişcare şi prevăzut cu "mărci" sau becuri, va lăsa pe filmul în
mişcare traseul mişcărilor sale, aparatul rămânând pe trepied.
Chinograma este o succesiune de momente ale unui act motric, numărul lor fiind dat de durata acestui
act şi de frecvenţa cadrelor pe secundă.
În cercetările de mare precizie se utilizează aparate speciale de luat vederi, cu câteva mii de imagini pe
secundă. În sport, 300 imagini pe secundă permit o analiză foarte fină a dinamicii mişcărilor observate.
Tehnica înregistrărilor video şi analiza lor
Înregistrarea şi redarea video prezintă aceleaşi avantaje ca filmul: posibilitatea analizei cadru cu cadru,
a analizei încetinite sau accelerate şi, evident, posibilitatea proiectării mărite pentru efectuarea de conturograme
şi calcule ale traiectoriilor şi unghiurilor.
Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale, spaţiale, de viteză şi acceleraţie a mişcărilor
Mişcările corporale şi mişcările obiectelor utilizate în activităţile corporale se caracterizează prin
indicatori de durată, traiectorie şi distanţă, viteză, acceleraţie şi energie.
Studiul acestor mişcări presupune înregistrarea obiectivă a indicatorilor şi măsurarea lor, traducerea lor
în unităţile de măsură standard. În afara acestor indicatori măsurabili - parametri - mişcările corporale au
particularităţi care sunt rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip pedagogic-metodic. Astfel de
caracteristici sunt uşurinţa, eleganţa, încordarea, expresivitatea şi sunt rezultate ale învăţării şi ale nivelului de
adaptare a mişcărilor la condiţii şi cerinţe.
Măsurarea caracteristicilor spaţiale ale mişcării
Caracteristicile spaţiale ale mişcărilor şi acţiunilor pot fi studiate pentru ele însele, ca parametri,
caracteristici sau ca măsură de referinţă pentru definirea altor caracteristici, cum este viteza sau detenta
(înălţimea săriturii indicând forţa subiectului).
Măsurarea vitezei şi acceleraţiei mişcărilor
Viteza (raport spaţio-temporal) are semnificaţii şi aspecte diferite în activităţile corporale: viteza de
reacţie, de repetiţie, de execuţie, de deplasare, de accelerare.
Viteza de reacţie, mai corect timpul de reacţie (T.R.), este durata perioadei latente a unei reacţii la un
semnal cunoscut sau la unul din mai multe semnale (la alegere).
Pentru formele concrete de manifestare a T.R. (la start în atletism, lovitura de la scrimă sau box) se
utilizează instalaţii adecvate: contacte care se închid la declanşarea focului şi se deschid la ridicarea braţelor de
pe pistă, sau la desprinderea piciorului de pe bloc-start.
Instrumentele de măsură pot fi cronografe, cronoscoape sau poligrafe (cu precizie de 1/1000 sec).
Viteza de repetiţie reprezintă tempoul maxim al unei mişcări fără nici o încărcătură, pe un traseu foarte
scurt, de ordinul a câţiva milimetri - la proba "tapping" - sau de câţiva centimetri la probele de "teren".
Proba "tapping" constă în efectuarea cu cea mai mare viteză, timp de şase secunde, a unei bătăi la o
cheie de contact (tip Morse) legată de un contor, sau cu creionul pe o bandă de hârtie ce se deplasează uşor,
pentru a nu se suprapune punctele. Numărul de puncte sau bătăi indică viteza de repetiţie. Proba se face atât
pentru mână cât şi pentru picior, cu chei adecvate.
Viteza de execuţie. Termenul se foloseşte pentru mişcările şi acţiunile cu traiectorie foarte scurtă, fiind
foarte apropiat de T.R. Astfel de mişcări care necesită execuţie rapidă sunt în box, scrimă, aruncările la coş sau
la poartă.
Studiul caracteristicilor de forţă şi energie a mişcărilor
Forţa este definită ca fiind capacitatea organismului de a învinge, prin contracţii musculare, o
rezistenţă, sau măsura acţiunii mecanice a unui corp asupra altui corp - F=ma.
Varietatea sub care se întâlneşte forţa şi faptul că prezintă oscilaţii în momente diferite de timp,
determină măsurarea şi înregistrarea cu valori maxime la una sau mai multe grupe musculare, prin utilizarea
unei aparaturi variate, concepută şi adoptată pentru cele mai variate forme de manifestare (tracţiune, împingere,
menţinere, lovire etc.).
Metode şi tehnici pentru măsurarea detentei
 Săritura în înălţime de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi este cel mai simplu procedeu de măsurare a
detentei. Pentru aceasta este necesar să se însemneze pe un panou vertical sau pe perete înălţimea executantului
cu mâna întinsă în sus, în dreptul degetului mijlociu, după care acesta execută săritura şi lasă o urmă (pe panou
sau pe perete).
O. Ungureanu (Iaşi) a imaginat un aparat care constă dintr-o bandă motrică rulată pe un tambur care nu
se mişcă liber. Banda este prinsă de o centură care se leagă în jurul taliei subiectului, capătul liber al benzii
matrice este fixat pe sol; subiectul efectuează o săritură pe verticală, timp în care se derulează şi banda pe
tambur.
Metoda Miron Georgescu este o probă standard care foloseşte o mişcare naturală, neinflueţată de
tehnică şi constă în desprinderea pe verticală.
Subiectul este supus unei probe care constă din:
1. Executarea unei desprinderi de sol la un semnal luminos, înregistrându-se timpul de reacţie.
2. Executarea a trei sărituri izolate, cât mai înalte, de pe loc, înregistrându-se pentru fiecare săritură
timpul în care subiectul nu are contact cu solul.
3. Executarea a 30 sărituri legate (ca mingea), cu condiţia obţinerii la fiecare săritură a maximului de
înălţime cu timp de contact cât mai scurt cu solul. Se înregistrează pentru fiecare săritură atât timpul în care
subiectul nu are contact cu solul (ts), cât şi cel în care se află în contact (tj).
Prin folosirea acestei metode se determină parametrii:
- timpul de reacţie (T.R.);
- detenta maximă (H);
- media înălţimii celor 30 sărituri - detenta medie (h);
- viteza de repetiţie (V.R.);
- capacitatea de explozie (C.E.);
- rezistenţa anaerobă (R);
- puterea medie (P).
Măsurarea forţei şi anduranţei musculare
Testul Margaria-Kalamen calculează puterea prin timpul de parcurgere a 6 trepte (174 mm înălţime) cu
considerarea greutăţii subiectului.
p = (G x D) / t , unde G = Greutatea subiectului
D = distanţa celor 6 trepte
Puterea anaerobă şi aerobă
Probele de putere anaerobe măsoară cheltuiala de energie explozivă sau maximală, în absenţa
oxigenului. Sportivul nu respiră sau respiraţia superficială nu satisface nevoia de oxigen (ex. alergarea pe
distanţe scurte 60-100 m)
Testele de putere aerobe măsoară capacitatea individului de a utiliza eficient oxigenul în timpul unui
efort de durată (cea mai bună performanţă pe distanţa de 1.500m este un exemplu de evaluare reală a puterii
aerobe).
În laborator se măsoară consumul maxim de oxigen pe kilogram corp, pe durata alergării istovitoare pe
covorul rulant, sau pe durata pedalării la bicicleta ergometrică etc.
 Studiul tehnicii sportive se realizează utilizând simultan şi sincronizat diferitele procedee care au fost
amintite. În unele sporturi se recurge la tehnologii particulare. De exemplu ridicarea halterei poate fi analizată
cinematografic, dinamografic şi hodografic (traiectoria în raport cu verticala pe planul frontal).
Studiul îndemânării (capacităţii coordinative)
Reconsiderarea termenului îndemânare a dus la înlocuirea lui cu sintagma capacitate coordinativă.
S-au elaborat mai multe modele teoretice ale acestei capacităţi, modele prin care se încearcă
evidenţierea diferitelor componente ale ei, cunoscându-se în acelaşi timp şi faptul că este cea mai complexă
calitate motrică.
Model al capacităţii coordinative (Schnabel, 1974)
1. Capacitatea de învăţare motrică (compusă din factori perceptivi, cognitivi şi mnestici);
2. Capacitatea de conducere a mişcărilor (compusă din diferenţierea chinestezică, capacitatea de
orientare spaţială, capacitatea de echilibru);
3. Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică (pe baza experienţei motrice şi reacţiei la cerinţele
mediului).
La aceste trei capacităţi de bază, în 1981, Hirtz mai adaugă cinci, deduse din primele:
- capacitatea de orientare spaţială;
- capacitatea de diferenţiere chinestezică;
- capacitatea de reacţie;
- capacitatea de ritm;
- capacitatea de echilibru;
Măsurarea componentelor coordonării (îndemânării) se face pornind de la coordonare, privită ca
sistem al aptitudinilor psihomotrice.
Componentele psihomotricităţii
- sensibilitatea chinestezică;
- simţul echilibrului;
- simţul ritmului şi al aprecierii duratelor scurte;
- coordonarea membrelor;
- coordonarea ochi - mână; ochi - picior;
- coordonarea generală;
- agilitatea;
- precizia şi stabilitatea mişcărilor;
- aprecierea oportunităţii acţiunilor în diferite momente de timp;
- lateralitatea;
- schema corporală.
Organizarea cercetării
Condiţii metodologice ale cercetării
Cel ce cercetează o temă, un aspect al realităţii, trebuie să cunoască şi să respecte regulile cercetării.
Îmbinarea permanentă dintre teorie şi practică, trecerea de la general la particular şi de la particular la mai puţin
general permite cercetătorului să extragă, în final, ceea ce este cu adevărat semnificativ, ceea ce are caracter de
adevăr , contribuind în acest fel la îmbogăţirea teoriei şi practicii domeniului.
Cercetătorul trebuie să parcurgă anumite secvenţe metodologice, reuşind, în acest fel, să rezolve
problema pusă.
Pentru început el va proceda la fundamentarea teoretică referitoare la conţinutul filozofic al
domeniului, la realităţile sociale, economice şi de valoare a tezelor fundamentale ale activităţilor corporale.
Documentarea permite cercetătorului să se informeze temeinic şi să fie la curent cu toate noutăţile din
domeniu; îl ajută să prevadă direcţiile de interes şi necesitate ale evoluţiei cercetării. Datele rezultate din
analiza critică a literaturii, ideile cele mai semnificative vor fi reţinute prin înregistrarea lor pe fişe, acestea
fiind întocmite pentru fiecare sursă de informare.
O altă problemă este cunoaşterea semnificaţiei diferitelor tipuri de activităţi corporale cu înregistrarea
şi evaluarea aspectelor acestora.
Colaborarea cu alţi specialişti şi din ştiinţele particulare, este o condiţie de bază pentru realizarea unei
cercetări pluri şi interdisciplinare.
Un ultim aspect este stabilirea unui sector preferenţial de cercetare.
Etapele cercetării
Orice cercetare presupune o finalizare care se concretizează într-o lucrare, prin care se face cunoscut
rezultatul cercetării, etapele parcurse, subiecţii, metodele folosite. În general, planul de cercetare a unei teme
include următoarele probleme:
1.Denumirea temei care urmează a fi cercetate:
-caracteristica gradului ei de actualitate, ipoteza de lucru, scop;
2.Formularea judicioasă a ipotezei care urmează a fi verificată
3. Stabilirea metodelor de cercetare ce vor fi utilizate;
4. Indicarea grupelor (sau subiecţilor) cuprinse în cercetare;
5. Stabilirea etapelor de muncă a cercetării;
6.Efectuarea experimentului; anchetei;
7. Strângerea materialului faptic şi organizarea evidenţei lui (protocoale, înregistrări, etc);
8. Interpretarea şi prelucrarea materialului, formularea concluziilor;
9. Verificarea concluziilor prin organizarea unor experimente de control;
10. Redactarea lucrării.
Rezultă că orice formă de cercetare presupune mai multe momente, care pe parcursul muncii concrete
pot să se intersecteze şi să se intercaleze.
Punerea problemei (formularea ei) este primul act cu care începe demersul cunoaşterii. Ipoteza va fi
puntea de legătură dintre problema pusă şi rezolvarea ei.
În procesul de elaborare a ipotezei se impune întotdeauna să pornim de la practică, să desprindem acele
aspecte care nu sunt explicate sau suficient rezolvate.
După delimitarea domeniului investigat şi punerea problemei, o altă sarcină importantă, în perioada
pregătitoare o constituie precizarea scopului cercetării.
Treptat se precizează sursele de informaţie, şi metodele prin care se rezolvă problema pusă.
 Una din activităţile preliminare ale cercetării o reprezintă documentarea. Prin aceasta se înţelege
studierea literaturii de specialitate (internă şi internaţională), care oferă informaţii referitoare la tema studiată şi,
totodată, poate sugera o serie de soluţii, posibilităţi de prelucrare a datelor, etc. Pe de altă parte, studierea
literaturii este necesară şi pentru a se evita repetarea studiului unei probleme deja rezolvate.

Redactarea lucrării
Valorificarea cercetării ştiinţifice începe cu operaţia de redactare a lucrării ce va fi comunicată şi
publicată. Poziţia critică a autorului este absolut necesară pentru selectarea materialelor demne de a fi aduse la
cunoştinţa celorlalţi, condiţie esenţială care decide conţinutul real de idei.
Redactarea unei lucrări are o importantă valoare euristică pentru autorul respectiv. Activitatea raţională
de cunoaştere nu poate fi definită decât odată cu redactarea textului, având în vedere relaţia organică dintre
gândire şi scris.
În ceea ce priveşte tehnologia lucrării, pentru începători este necesar ca redactarea propriu-zisă să fie
precedată de o etapă pregătitoare, care constă în sistematizarea datelor obţinute şi prelucrarea lor statistică şi
grafică. Concomitent cu analiza materialului original şi cu meditarea asupra problemelor pe care le ridică,
informaţia bibliografică este completată în aşa fel, încât achiziţiile proprii să poată fi integrate teoriei ştiinţei
respective (în cazul nostru ştiinţei activităţilor corporale).
Comentariile proprii, făcute pe marginea datelor culese şi din informaţiile bibliografice sunt revăzute în
ansamblul lor. Cu acest prilej se impune verificarea atentă a oricăror referinţe care urmează a fi prelucrate.
După aceasta urmează întocmirea unui plan general, structurat logic. Materialul cules este uşor manevrabil,
dacă s-au folosit fişe documentare volante, care sunt grupate acum, conform ordinii pe care o impune planul.
Redactarea începe cu o variantă care se concentrează asupra fondului, lăsând liberă asociativitatea şi
necenzurând formulările cele mai îndrăzneţe. Important este ca dezvoltarea ideilor să fie axată pe o schiţă oricât
de sumară. Întrucât ulterior se impun adăugiri, se prevede pentru acestea fie pagina pe verso, fie o margine a
paginii. Suplimentările se vor face pe hârtii anexe, marcate prin simboluri sau coduri. În a doua etapă se trece
la analiza formală a textului realizat, cu grija preponderentă asupra coerenţei logice şi asupra stilului. În
revizuirea textului se urmăreşte nu numai completarea şi corectarea lui, ci şi excluderea ideilor care apar în
plus, fără legătură, până la atingerea unui bun nivel de claritate şi conciziune.
Titlul este, alături de rezumat, una din părţile cele mai importante, deoarece el exprimă tema lucrării.
Titlul trebuie să fie cât mai informativ.
Înscrierea autorilor respectă în mod obiectiv contribuţia adusă de fiecare, conform normelor etice
uzuale.
Punerea problemei se face în partea introductivă a lucrării. Aici se enunţă şi se formulează ipoteza de
lucru, precizându-se scopul şi obiectivele cercetării.
Materialul şi metoda de lucru pot fi expuse într-un singur capitol, sau în capitole separate.
Expunerea rezultatelor ocupă ce mai mare întindere a lucrării şi reprezintă, de altfel, partea care-i
conferă originalitatea.
Materialul brut va fi expus în formă prelucrată.
 Discuţiile asupra rezultatelor asigură integrarea contribuţiilor personale în sistemul de cunoştinţe
anterioare.
Trebuie enunţate şi problemele care au rămas nerezolvate.
Astfel, planul lucrării de cercetare va cuprinde capitolele:
1. Introducere, în care se precizează importanţa teoretică şi practică a temei cercetate, motivele alegerii
ei, istoricul temei, delimitările în cadrul domeniului, ipoteza de lucru, scopul urmărit şi cadrul general de
desfăşurare a cercetării.
Când tema studiată necesită o clarificare teoretică sau o discuţie teoretică pentru justificarea formulării
ipotezei, în planul lucrării se poate afecta un capitol destinat discutării datelor din literatură, încadrarea temei
cercetate în contextul domeniului, aportul cercetării la clarificarea, precizarea unor aspecte, etc.
Un astfel de capitol este obligatoriu în lucrările de diplomă a studenţilor. Prin modul de prezentare şi de
sinteză a datelor literaturii, candidatul dovedeşte cunoaşterea bazei teoretice şi metodologice a temei studiate.
Acest capitol este de regulă intitulat:
2. "Fundamentarea teoretică a temei" sau "Date din literatura de specialitate referitoare la tema
cercetată"
3. Subiecţi şi metode este capitolul care mai poate fi intitulat şi "Organizarea cercetării", deoarece aici
sunt trecute de fapt condiţiile metodologice ce decurg din ipoteza de cercetare. Se arată modul de organizare a
cercetării (adică: cercetare de constatare; de verificare experimentală; anchetă, etc), locul unde s-a efectuat
cercetarea, durata şi periodicitatea efectuării măsurătorilor (experimente, observaţii, etc.), în fond toate datele
care pot oferi o imagine compactă şi reală a organizării cercetării.
Referitor la subiecţi se va arăta vârsta, sexul, nivelul de pregătire, condiţiile solicitării pentru cercetare,
modul de organizare al grupelor în planul factorial experimental etc. De regulă, aceste date sunt cuprinse într-
un tabel centralizator.
Metodele de cercetare folosite vor fi prezentate pe scurt, dacă circumstanţele aplicării lor nu prezintă
particularităţi deosebite. Dacă autorul realizează tehnici şi procedee proprii (specifice temei), le va descrie
detaliat, încât rezultatele recoltate să poată fi înţelese de către cititor.
În cazul aplicării chestionarelor, acestea vor fi anexate, în text precizându-se condiţiile administrării.
Pentru tehnicile observaţiei se poate, de asemenea, anexa, protocolul utilizat.
Aceste "anexe" pot fi incluse în text, în locul în care au fost amintite, sau într-un capitol special
"Anexe", aflat la sfârşitul lucrării.
4. Analiza rezultatelor şi interpretarea lor este capitolul de bază al lucrării. Rezultatele vor fi
interpretate pentru fiecare obiectiv al cercetării, în parte (acordându-se pentru fiecare obiectiv un subcapitol).
De modul în care sunt interpretate datele, depinde veridicitatea concluziilor, aplicativitatea lor practică şi
însemnătatea lor teoretică.
Rezultatele sunt cuprinse în tabele, unele din date în formă brută, iar altele în formă prelucrată. Astfel,
pot fi prezentate tabele cumulative, comparative, statistice etc. Pentru o privire rapidă şi sintetică asupra
materialului faptic se vor prezenta grafice şi materiale ilustrative (fotografii, schiţe, scheme, chinograme).
 Pentru fiecare problemă analizată se vor prezenta concluziile ce decurg din materialul faptic coroborat
cu datele teoriei şi suţinute de datele prelucrării statistice prin care se conferă semnificaţie (încrederea)
cercetării.
5. Concluziile lucrării au aspect general şi decurg din sinteza datelor fiecărui subcapitol: unele
concluzii au caracter teoretic, iar altele teoretico-practic.
Prezentarea concluziilor cercetării va fi realizată sintetic şi sistematic, scoţându-se în evidenţă
caracterul lor teoretic sau de aplicabilitate practică.
Când se impune, cercetătorul va face şi propuneri privitoare la metodologia aplicării rezultatelor
cercetării.
6. Bibliografia este capitolul în care sunt notate lucrările consultate. Indicarea surselor de informare se
face fie prin trimitere la numărul sursei din lista bibliografică de la sfârşitul lucrării, fie în subsolul paginii în
care se face referirea. În cazul citatelor, acestea se trec în ghilimele şi imediat se indică numărul sursei şi pagina
(paginile). De exemplu: "În educaţia fizică şi în activitatea sportivă sunt solicitate particularităţile din domeniul
activităţii motrice, a intelectului şi afectivităţii şi însuşirilor personalităţii" (12, p.156). Numărul 12
corespunzând în acest caz sursei: EPURAN, M. HARGHIDAN, VALENTINA, Psihologia educaţiei fizice.
I.E.F.S., Bucureşti, 1979.
Limbajul lucrării ştiinţifice trebuie să fie clar, fraza simplă şi la obiect, fără exagerări lingvistice.
Rezumatul lucrării este partea care informează cititorii asupra esenţei conţinutului şi asupra contribuţiei
autorului.
Formularea unei concluzii este necesară pentru a scoate în evidenţă contribuţia proprie şi pentru a-i
evalua semnificaţia.
Lista bibliografică trebuie întocmită cu discernământ, ea trebuie să cuprindă lucrările consultate care au
avut legătură cu problemele cercetate şi au oferit informaţiile la temă.
Gruparea lucrărilor se face în ordinea alfabetică a autorilor sau, în lipsa acestora, a lucrărilor.
Structura planului, prezentat, este un ghid orientativ în finalizarea şi redactarea lucrării. Aceasta nu
înseamnă că este obligatorie desfăşurarea lucrării după acest plan. În funcţie de tema cercetată, planul poate
suferi modificări referitoare atât la titlul capitolelor, cât şi a ordinii lor în structura lucrării.
In general, când cercetarea are caracter experimental se poate folosi structura prezentată, dar şi în acest
caz pot surveni oarecari modificări, după modelul din exemplul următor:

Exemplu:
Tema:„Tratarea diferenţiată în educaţia fizică”
Planul lucrării
1. Introducere
1.1. Rolul educaţiei fizice în dezvoltarea personalităţii
2. Abordarea diferenţiată-modalitate de sporire a
eficienţei educaţiei fizice
2.1. Implicaţii psihice ale motricităţii
2.2. Particularităţile învăţării la educaţia fizică
 3. Referiri cu privire la folosirea tratării diferenţiate în
învăţământ
3.1. Tratarea diferenţiată în procesul educaţiei fizice
4. Criterii de diferenţiere a activităţii la educaţia fizică
4.1. Educaţia fizică - obiect al cercetării
4.2. Cunoaşterea particularităţilor individuale ale elevilor-
condiţie pentru o aplicare a tratării diferenţiate la
educaţia fizică.
4.2. Indici de dezvoltare morfofuncţională
4.2.2.Capacitatea motrică a subiecţilor
4.2.3.Examinarea psihologică a subiecţilor
5. Probleme ale cercetării experimentale
6. Aspecte specifice ale educaţiei fizice şi modalităţi de
tratare diferenţiată
7. Stabilirea unor repere privind aplicarea tratării
diferenţiate la educaţia fizică
8. Prin analiza rezultatelor la argumente în favoarea
tratării diferenţiate
8.1. Formularea unor indicaţii metodologice cu o valabilitate
mai generală, în munca de proiectare, organizare şi
desfăşurare a activităţii de educaţie fizică şcolară.
9. Concluzii finale
Bibliografie

A se reţine faptul, că cea mai mare parte din întinderea lucrării o ocupă experimentul, care începe cu
capitolul al patrulea. Fără să apară un capitol sau un subcapitol intitulat „Ipoteze şi obiective”, acestea apar în
subcapitolul 4.1„Educaţia fizică-obiect al cercetării”.
Susţinerea comunicării ştiinţifice
Valorificarea lucrării se face prin comunicarea ştiinţifică în cadrul sesiunilor, simpozioanelor etc, sau
publicarea în reviste de specialitate.
Comunicarea se poate face liber, sau prin citirea rezumatului. Este indicat să se facă pregătirea
comunicării, încât să fie cât mai liberă şi degajată. Tabelele şi graficele din lucrare sunt prezentate în
diapozitive sau planşe.
Este foarte important să se respecte cu stricteţe timpul afectat susţinerii comunicării, timp care este
stabilit de organizatori.

Tipurile de lucrări ştiinţifice

 Literatura ştiinţifică este exprimată prin diferite forme : de la scurte note preliminarii la monografii şi
tratate; de la memorii la studii, la sinteze interdisciplinare; de la lucrări individuale, la cele colective, uneori cu
colaborare internaţională.
În funcţie de felul în care se face cunoscută cercetarea, depinde, de multe ori, modalitatea de redactare
sau de publicare.
Principalele forme sub care se publică rezultatele cercetărilor ştiinţifice sunt: articolul, studiul şi
monografia.
Articolul ştiinţific (publicat într-o revistă de specialitate) cuprinde într-un tot unitar toate datele
investigaţiei, începând cu punerea problemei şi terminând cu concluziile şi aplicaţiile acestora.
Studiul cuprinde o mai largă categorie de probleme, dar se poate limita şi la un singur fenomen,
cercetat din punct de vedere fundamental.
Monografia cuprinde expunerea unei teme, atât teoretic cât şi experimental, privind realizările pe plan
mondial cât şi contribuţia experimentală sau de sinteză a autorului. (În categoria monografiilor pot fi incluse şi
unele lucrări de diplomă ale studenţilor sau de grad ale profesorilor).
Când autorul doreşte să informeze repede pe cei interesaţi publică un preprint (print = tipăritură) sau
publică într-o revistă de specialitate o notă preliminară asupra principalelor rezultate.
Comunicarea publică a rezultatelor unei cercetări se face prin expunere, fie în cadrul unor manifestări
ştiinţifice care pot fi: grup de lucru (laborator sau catedră), simpozion ştiinţific, congres, consfătuire ştiinţifică,
discuţie "panel". Simpozionul este o dezvoltare în legătură cu una sau mai multe teme. Discuţia "panel" este un
gen de conferinţă, în care publicul pune întrebări unui grup de specialişti, care răspund, pe rând la întrebări. În
acest caz se realizează un util schimb de opinii.
Etica6 cercetării ştiinţifice
Omului de ştiinţă nu-i revine numai o responsabilitate profesională. Lui îi revine obligaţia de a lupta
pentru condiţiile optime, dezvoltării ştiinţei şi pentru punerea acesteia în serviciul dezvoltării societăţii.
Indiferent dacă este vorba de vocaţie sau profesiune, cercetarea trebuie învăţată, la fel cum trebuie
învăţată şi stimulată creativitatea şi dialogul cu realitatea.
Tinerilor pe care curiozitatea îi îndeamnă spre a afla tot mai mult şi mai mult, V. Săhleanu (citat de
M.Epuran, 1992) le oferă următoarele sfaturi:
- să înveţe cum să înveţe;
- să înveţe să se documenteze;
- să înveţe ce este, de fapt, ramura de ştiinţă pe care o studiază;
- să înveţe să privească la realitate (şi să înveţe din cele observate).
Oamenii de ştiinţă de orice categorie, trebuie să fie oameni "de elită", deoarece lor li se cer: calităţi
intelectuale, respectarea unor valori morale, calităţi morale deosebite. Activitatea ştiinţifică cere tărie morală,
omul de ştiinţă trebuie să aibă cavalerismul recunoaşterii succeselor altora; trebuie să lupte adeseori cu
neîncrederea sau cu tendinţa unora de a trece cu vederea contribuţia sa proprie.
Deontologia muncii de cercetare (doctrină a moralei profesionale, cuprinzând ansamblul normelor şi
obligaţiilor etice specifice activităţii respective) se referă la respectarea cu stricteţe de către omul de ştiinţă a

6Etica - disciplină filosofică având ca obiect studierea aspectelor teoretice şi practice ale moralei.
normelor etice pe care le impune activitatea sa - activitate care să fie pusă în slujba şi pentru binele omului.
Căutarea adevărului, respectul adevărului, evitarea şi condamnarea minciunii sunt printre primele norme de
acest gen.
Informatica documentară pretinde cercetătorului să indice sursele folosite în redactarea ideilor sale,
adică autorul/autorii, titlul lucrării, locul şi anul apariţiei şi numărul paginii de unde se face, aceasta cu atât mai
accentuat cu cât se reproduc, însoţite de ghilimele “..”, pasagii din aceste surse. Este incorectă practica de a
trece în lista bibliografică autori şi titluri de lucrări pe care cercetătorul nu le-a consultat.
În câmpul ştiinţei, onestitatea absolută este cerută, în primul rând, prin necesitate şi în al doilea rând
prin moralitate. Cercetătorul nu trebuie să se gândească, în primul rând la avantajele de ordin personal, ci
trebuie să se gândească la binele omenirii. Dorinţa de a ajunge cât mai repede la rezultate spectaculoase duce la
fragmentare şi superficialitate în munca de cercetare. Excesiva încredere în forţele proprii, intoleranţa pentru
ideile altora, se opun difuzării noului. Ca în orice activitate umană şi în cea de cercetare este obligatorie o dublă
apreciere morală; una se referă la relaţiile interumane din câmpul respectiv de activitate şi cealaltă, la
consecinţele îndepărtate ale rezultatelor ei.

Verificaţi-vă cunoştinţele:
1. Prezentaţi tipologia obiectivelor instructiv –educative.
2. Cum se utilizează în cercetare fotografia, cronofotografia, kinogama?
3. Cum se realizarea analiza după film a caracteristicilor temporale şi spaţiale ale mişcării?
4. Enumeraţi aparate pentru măsurarea lungimilor.
5. Enumeraţi tipurile de viteză şi cum se realizează măsurarea lor.
6. Cum de măsoară forţa?
7. Prezentaţi metode de măsurare a detentei.
8. Ce date oferă metoda Miron Georgescu, ce parametrii determină?
9. In ce constă testul Marhgaria-Kalamen?
10. Prezentaţi componentele psihomotricităţii, la cer se referă?
11. Pe ce se bazaeză fundementarea teoretică a unei lucrări:?
a. pe datele provenite din experiment;
b. pe documentare;
c. pe analiza de caz.
12. Care sunt etapele cercetării?
13. Prezentaţi conţinutul etapelor cercetării.
14. Care sunt tipurile de lucrări ştiinţifice?
15. Cum se susţine o lucrare ştiinţifică?
16. La ce se referă deontologia muncii de cercetare?
BIBLIOGRAFIE:
 ALEXE, N.,Cercetarea ştiinţifică în domeniul educaţiei-fizice. În: Educaţia Fizică şi sport, nr.4 / 1991.
 ALEXE, N., Probleme actuale şi de perspectivă ale cercetării ştiinţifice în domeniul educaţiei fizice şi
sportului. În Educaţia fizică şi sport, nr.2 / 1976.
 ANTONELLI, F., Metoda convorbirii psihologice a sportului, C.N.E.F.S., 1971.
 APOSTOL, P., Educaţia şi pedagogia în perspectiva operaţională, Bucureşti, E.D.P., 1969,
 APOSTOL, P., Metodologia: modelarea acţiunii educaţionale. În: Fundamente pedagogice, vol. II,
(sub. red.): Tudoran, D.; Vaideanu, G., Bucureşti, E.D.P., 1970.
 Bazele informaticii documentare, vol. I-II, Consiliul Naţional de Informare şi Documentare, Bucureşti,
1976.
 BERNAL, J.D., Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti, Editura Politică, 1964.
 BEVERIDGE, W.I., Arta cercetării ştiinţifice, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968.
 BROOKE, J.B., Psihologia sportului şi studiul mişcărilor umane. Definirea domeniului profesional de
specialitate şi academic universitar. În: Epuran, M., (sub.red.), Psihologia şi sportul contemporan,
Bucureşti, Editura Stadion, 1974.
 COLER, D., BUTOI, T, Testul în educaţie fizică şi sport. În: Educaţie fizică şi sport, nr. 10 / 1973.
 DONSKOI, D., Biomecanica, bazele tehnicii sportive. Bucureşti, Editura Stadion, 1973.
 DRĂGAN, I., Locul anchetelor de opinie în investigaţia sociologică şi psihologie socială. Col. Teorie
şi metodă în ştiinţele sociale, vol. 6, Bucureşti, Editura Politică, 1968.
 EPURAN, M., Despre reprezentările mişcărilor în învăţarea exerciţiilor fizice. În: Revista de
pedagogie, nr. 6, 1958.
 EPURAN, M., Psihologia educaţiei fizice, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1976.
 EPURAN, M., Metodologia cercetării activităţilor corporale, Vol. I şi II, Bucureşti, 1992.
 FLONTA, M., Problema acordului structurilor matematice cu datele experienţei. În: Teorie şi
experiment, Vol. XIV, Bucureşti, Editura Politică, 1971.
 GEORGESCU, ST., Epistemologie, Bucureşti, E.D.P., 1978.
 HOFFMAN, O., Sisteme conceptuale operaţionale în sociologie, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi
Enciclopedica, 1977.
 LĂZĂRESCU, G., Introducere în metoda de indexare coordonată, Academia R.S.R., Centrul de
Documentare ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
 MAROLICARU, M., Abordarea sistematică în educaţia fizică, Cluj-Napoca, 1992.
 MĂRGINEANU, N., Psihologia logică şi matematică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975.
 Mic dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1986.

 MIHAILOV, A.I., şi colab. Informatică documentară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.

 MOSER, C.A., Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, Bucureşti, Editura ştiinţifică,
1967.
  POPA, C., Teoria cunoaşterii în perspectivă semiotico-praxiologică asupra actului cunoaşterii,
Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1972.
 PIERON, M., Analyse del'enseignement des activités physiques. Liège. Université de Liège au Sort
Tilman, 1980.
 RĂDUŢ, C., Morfometria specifică - instrument specific de pregătire şi selecţie în sport, În: Educaţie
fizică şi sport, nr.1 / 1981.
 RADU, I., Introducere în psihologia experimentală şi statistică, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1967.
 ROKUSFALVY, P., Importanţa concepţiei moderne de cercetare şi practica psihologiei sportului. În:
Epuran M., (sub.red.) Psihologia şi sportul contemporan, Bucureşti, Editura Stadion, 1974.
 ROŞCA, AL., Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1971.
 ROŞCA, MARIANA, Metode de psihodiagnostic. Bucureşti, Editura
 Didactică şi Pedagogică, 1972.
 SAVINOV, A.V., Legile logice ale gândirii, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1961.
 SĂHLEANU, V., Etica cercetărilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967.

sarita_sv_28@hotmail.com