See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/288490483

BASMUL – TĂRÂM AL PARADOXULUI

Chapter · February 2015

CITATIONS READS
0 774

1 author:

Elena Cocorada
Universitatea Transilvania Brasov
53 PUBLICATIONS   64 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

The International Conference From Individual to Society – Applied Psychology for a Sustainable Community 22-23 September 2016, Brasov, Romania View project

Minerva Identity View project

All content following this page was uploaded by Elena Cocorada on 28 December 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 BASMUL – TĂRÂM AL PARADOXULUI
Publicat în Langa, C., Soare, E. (2015). Studii de pedagogie: Volum
omagial dedicat prof. univ. dr. Liliana Ezechil, la aniversarea a 60 de ani.
Piteşti: Paralela 45.

Prof. univ. dr Elena Cocoradă,

Universitatea Transilvania din Braşov

Definit în dicţionare ca naraţiune de origine populară, ce conţine elemente fantastice

supranaturale, ca simboluri ale forţelor binelui şi ale răului în lupta pentru şi împotriva fericirii
omului, basmul poate fi considerat un tărâm al paradoxului. Dedicat în lumea actuală şi copiilor şi
adulţilor, ascultat mai mult de adulţi în trecut şi adaptat ulterior pentru vârsta copilăriei, aparent
facil încât şi cei mici îl pot înţelege, basmul ascunde înţelesuri dificil de pătruns. Element al vieţii
cotidiene în multe culturi, basmul a aparţinut iniţial literaturii populare, ulterior a devenit cult şi a
ajuns azi un instrument sofisticat, folosit de psihoterapeuţi.
Vraja basmului este greu de explicat: ne transpune de la primele cuvinte în alt timp (A fost
odată ...), dar ne sustrage imediat iluziei realităţii, adăugând derutantul „ca niciodată”, în alt spaţiu
(o pădure deasă, la marginea unei păduri, pe malul mării, pe alt tărâm sau uneori chiar „pe celălalt
tărâm” ori doar în împărăţia cuiva), în altă ordine, dar similară celei în care trăiesc ascultătorii.
Acţiunea basmului se prezintă ca un pattern de întâmplări de o simplitate copilărească, care ne
menţine trează atenţia şi ne fascinează, în care eroii, aproape repetitivi, sunt portretizaţi schematic,
dar angajaţi în evenimente de excepţie. Începutul basmului este deschiderea către toate posibilităţile
(Picard, 2002) şi vraja, construită cu puţine mijloace artistice, serveşte numeroaselor lui funcţii.

1. Basmul ca mijloc terapeutic

Că basmul prezintă elemente fundamentale ale existenţei umane, este o afirmaţie uşor de
probat: vorbeşte despre naştere, nuntă şi moarte, despre dragoste şi ură, despre prietenie ori despre
trădarea prietenilor, despre bogaţi şi săraci, despre cei puternici şi cei slabi, despre aspiraţii şi
conflicte, despre învăţare şi uitare. O face în forme directe sau deghizate în metafore, plasând
evenimentele într-o lume magică, care ne tulbură sau ne linişteşte, dar ne atrage mereu.
Evenimentele banale sau cruciale ale vieţii personajelor devin criterii de referinţă ale vieţii celor
care au ascultat, la care ei se raportează, imediat sau peste ani, prin reflecţie sau iluminare.
Primul care a descoperit natura simbolică a basmelor a fost Freud (1901/2001) care afirma
că simbolistica visului este întâlnită şi în alte situaţii, exercitând aceeaşi dominaţie „asupra
reprezentărilor din basme, mituri şi legende, din glume şi folclor” (p.69). Basmele au fost
interpretate de marele psihanalist ca simbolizând împliniri ale dorinţelor, ca şi visele copiilor.
Basmul este similar visului, fiind elaborat prin aceleaşi procedee ale imaginaţiei: el condensează,
aglutinează, deplasează, multiplică, divizează etc. Ca şi în vis, conţinutul manifest ascunde sensuri
latente care devin accesibile prin reflecţie sau prin iluminare nesperată, realizate în grup sau
individual. Organizarea, realizată prin formule verbale şi comportamentale, adesea standardizate,
face basmul uşor de memorat, mult mai uşor decât visul care este unic, irepetabil, cu multiple
planuri, împănat cu reprezentări imagistice greu de transpus în cuvinte.
În grilă jungiană, basmul vehiculează arhetipuri, întruchipări ale situaţiilor tipice de viaţă, ce
se regăsesc şi în visele oamenilor normali sau nevrotici, în produsele artistice, fiind conţinuturi ale
inconştientului colectiv şi care pot deveni conştiente doar în mod mijlocit (Jung, 2003, pp.55-56).

1
Basmele, miturile şi legendele permit (re)găsirea modelelor de bază ale psihicului, favorizează
accesul la procesele inconştiente, folosind mijloace simple, dar capabile să depăşească mecanismele
de apărare (Coulacoglou, 2006; Raguenet, 1999). Unii terapeuţi jungieni susţin că unul dintre
motivele pentru care copiii sunt atraşi de basme este că aceştia se află într-un stadiu de dezvoltare
apropiat de straturile profunde ale inconştientului, care reuneşte contrariile ori sfarmă unitatea, ca şi
visul, în acelaşi spaţiu, în aceeaşi secvenţă. Ca şi în vis, personajele din poveste luptă cu conflictele
lor, caută o ieşire din dorinţa sau nevoia lor, prin identificarea cu un pol sau cu altul. Pentru unii
autori, personajele din basm au trei funcţii: de legătură, de transformare şi rol de intermediar. Ele
conectează procesele psihice primare şi secundare, transformă fanteziile inconştiente în naraţiuni
structurate şi acţionează ca mediator între individ şi mediul social, între procese colective şi gânduri
personale (Kaës et al, 1996) .
Basmul permite copilului să-şi rezolve conflicte interne prin raportare la situaţii de viaţă
similare, care produc sau explică emoţii pe care şi el le-a trăit (Cashdan, 1999). Basmul devine un
„mediator al vieţii psihice” prin care cel ce ascultă începe să simbolizeze (Kaës, 1996, p.3)
introducând în jocurile gândirii imagini purtătoare de multiple sensuri, ca rezultate ale activităţii
preconştiente (Picard, 2002). Basmul este pentru ascultători sau cititori un „spaţiu tranziţional” care
oferă, mai ales copilului cu dificultăţi de simbolizare, piste pentru a gândi, pentru a găsi răspunsuri,
imposibil sau dificil de găsit altfel, restaurându-i curiozitatea, plăcerea activităţii imaginative
(Winnicott, 1971). Folosind basmul ca spaţiul tranziţional, un spaţiu intermediar între viaţa internă
şi realitatea exterioară, copilul învaţă să experimenteze folosind cuvântul, să diferenţieze între
fantasme şi ceea ce este real, între obiecte interne şi externe.
Valoarea terapeutică a basmelor este rezultat al identificării cu personajele, al primirii de
soluţii nemoralizatoare, al stimulării capacităţii de a analiza şi a înţelege conflictele pe care le
trăieşte, fără a-i fi semnalate direct ci tocmai prin distanţa faţă de realitate (Bettelheim, 1976).
Basmul transformă stări dificil de cunoscut sau de recunoscut în stări tolerabile prin atributul de a fi
fost trăite şi de alţii sau prin despărţirea contrariilor, tolerată de inconştient (Lafforgue, 1995).

2. Basmul ca sursă a instrumentelor de psihodiagnoză

Basmele descriu o diversitate de evenimente, emoţii ce privesc temele esenţiale ale

dinamicii dezvoltării copilului: invidie, frică, violenţă, renaştere, creştere, separare, relaţii mamă/
părinţi-copil (Coulacoglou, 2008). Freud susţine că basmele oferă copilului un mod de a gândi ce
corespunde reprezentărilor despre sine; deoarece copilul, în viziunea lui Freud, nu simte diferenţe
între el şi animal, acceptă animalele antropomorfice din poveştile cu zâne. Dacă dorinţele nu-i sunt
îndeplinite în realitate, ele se vor realiza în vis, dacă nu-şi poate gestiona conflictele interne, va
accepta separarea contrariilor propusă de basm.
Folosind personajele şi evenimentele din basme, au fost elaborate instrumente de
psihodiagnoză, cum este şi Testul poveştilor (FTT). FTT este un instrument proiectiv pentru 6-12
ani, creat de Carina Coulacoglou (1998, 2008), compus din mai multe planşe cu personaje şi situaţii
din Scufiţa Roşie şi din Alba ca Zăpada şi cei 7 pitici. Deoarece testul se bazează pe cunoaşterea
poveştilor, înainte de aplicare, se cere copiilor să repovestească cele două basme. Dacă nu sunt
familiarizaţi cu ele, le vor citi/asculta şi le vor învăţa. Testul, cu durata totală de 1,5 ore (aplicare,
scorare şi interpretare) are şapte serii de imagini, fiecare set conţinând trei variante ale personajului/
scenei stimul. Variantele prezintă expresii faciale şi posturi diferite ale personajelor şi, în legătură
cu ele, copilul răspunde la întrebările dintr-un ghid de interviu semistructurat. Instrumentul
evaluează nivelul angoasei, depresiei şi stimei de sine, iar rezultatele se pot folosi pentru a proiecta
intervenţii care privesc tulburările de învăţare, tulburările de comportament etc. Fundamentele
teoretice sunt plasate în teoriile psihodinamice ale personalităţii şi subliniază legăturile dintre basm,
procesele inconştiente şi mizele dezvoltării ontogenetice. Testul este etalonat pentru mai multe ţări
din Europa şi Asia, dar puţin cunoscut în România.

2
 Răspunsurile copiilor, arată autoarea, completează şi validează interpretările psihanalitice
ale celor două basme: dezvăluie preocupări narcisice, conflicte ale stadiilor de dezvoltare, interesul
pentru sexul opus. Ambivalenţa evidenţiată de Bettelheim în Scufiţa Roşie între principiul plăcerii şi
principiul realităţii este susţinută de răspunsurile copiilor privind indeciziile asupra drumului care
trebuie ales (direct spre bunica sau cu ocoluri), a activităţilor de întreprins (să culeagă flori sau să-şi
continue drumul), a dorinţei de a-l întâlni pe lup ori de a refuza dialogul cu acesta etc. Aceleaşi
confirmări primesc şi presupusele relaţii conflictuale dintre mamă şi fiică din Alba ca Zăpada şi cei
7 pitici, cauzate de sentimentele oedipiene (Coulacoglou, 1998, 2008).

3. Valoarea educativă a basmelor

„Dacă vrei să ai un copil inteligent, citeşte-i poveşti, dacă vrei să ai un copil mai inteligent,
citeşte-i mai multe poveşti” este o afirmaţie atribuită lui Einstein şi care ar sintetiza valoarea
educativă a basmelor (Zipes, 2002, p.1). Rolul basmelor în educaţie a fost explicat cu pricepere,
printre alţii de către Bettelheim, care a reuşit să traducă într-un limbaj accesibil părinţilor concepte
obscure ale psihanalizei, identificând conflicte specifice stadiilor de dezvoltare (Coulacoglou,
2006). Deşi li s-a reproşat exagerarea eternei valori educative a basmelor, lucrările lui Bettelheim au
contribuit la popularizarea consecinţelor pedagogice, a impactului terapeutic al basmelor care îl
ajută pe copil „să pună ordine în haosul intern” (Bettelheim, 1976, p. 136). Autorul a subliniat
importanţa colaborării dintre părintele care povesteşte şi copilul care ascultă, pentru a transmite, nu
concepte morale, ci fapte care ilustrează reguli, prezintă metaforic binele şi răul prin întâmplări
accesibile vârstelor mici. Basmul pune în scenă evenimente angoasante pentru copil, îi accentuează
momentan frica de separare, frica de a pierde dragostea părinţilor. Pentru toate îi sugerează, fără să-i
impună, soluţii acceptabile.
Decriptând în cheie psihanalitică Cenuşăreasa, Bettelheim arată că basmul relatează
conflictul dintre fraţi/surori, descrie rivalitatea dintre surorile mai mari şi cea mică. Insistenţa
mamei de a-şi orienta fiica spre principiul realităţii şi dificultăţile fetei de a-l accepta conduc la
reprezentarea ei ca o mamă rea/insuficient de bună (adică vitregă), care-şi persecută fiica. Aceasta
răspunde cu ingeniozitate, milă faţă de sine, angoasă, durere, dar şi cu viclenie (Tatar, 2003).
Conflictul este rezolvat de o zână bună, alter ego al mamei bune, care o ajută pe fată. Soluţia
propusă de cunoscutul basm, prin compromisul dintre principiul plăcerii şi principiul realităţii,
poate satisface orice copil nemulţumit de exigenţele sau comportamentele mamei sale, arată
Bettelheim. Morala basmului afirmă că graţia este mai importantă decât frumuseţea, că inteligenţa,
modestia, buna creştere şi bunul simţ constituie avantaje, dar în viaţă este nevoie şi de ajutor pentru
a reuşi.
Motivul central din Scufiţa Rosie îl constituie, în interpretarea dată de Bettelheim (1976),
frica fetiţei de a fi devorată când părăseşte casa părinţilor ei. Aflată într-un stadiu prepubertar,
Scufişa Roşie este insuficient de matură emoţional pentru a-şi controla conflictele oedipiene.
Sexualitatea ei în devenire o împinge să se îndepărteze de drumul recomandat de mamă (principiul
realităţii, specific pentru Super Ego) pentru a alege după propria dorinţă (principiul plăcerii, specific
pentru Id). Această dificultatea de integrare a celor două principii este formulată metaforic:
principiului realităţii este impus de mamă „…. da’ vezi de pleacă mai înainte de-a se lăsa
zăpuşeala şi caută de mergi frumos şi să nu te abaţi din drum; altfel, cine ştie…) principiului
plăcerii este agreat de fetiţă: „E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă c-am să întârzii!" Se abătu deci
din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta...”. Şi în Albă
ca Zăpăda şi în Cenuşăreasa, Bettelheim evidenţiază ipostazierea mamei în două personaje: mama
rea şi mama bună, artificiu simbolic ce permite copilului să păstreze două imagini şi două
comportamente opuse ale aceleiaşi persoane: ale mamei bune pe care o iubeşte şi ale aceleiaşi
mame pe care poate fi furios (1976). Dihotomia facilitează identificarea copilului cu imaginea
protagonistei, susţine autorul citat.

3
 Basmele prezintă, cel mai adesea, un roman familial, a cărui schemă narativă este aproape
invariabilă: un băiat se naşte într-o familie, unde este, de obicei, aşteptat, creşte iubit de părinţi, dar
invidiat de fraţi şi, ajuns la adolescenţă, decide să-şi părăsească mama, tatăl şi casa pentru „a-şi
căuta norocul în lumea largă”. În limbaj psihologic, pleacă pentru a-şi căuta identitatea, rezolvând
criza specifică adolescenţei. În călătoria sa peste mări şi ţări, peste o pădure sau orice alt tărâm
neumblat încă, întâlneşte câteva făpturi, din care unele îl ajută, iar altele îi stau în cale. Dar prin
calităţile personale şi ajutorul condiţionat primit de la cei buni, reuşeşte să găsească ceea ce caută şi
uneori mai mult decât caută. Încrederea în sine îl însoţeşte permanent şi-l ajută să-i cunoască pe cei
care merită încredere sau care sunt perfizi. Probele la care este supus pe parcursul călătoriei îl învaţă
pe erou să accepte evidenţele, depăşind dependenţa de proprii părinţi şi nevoia de protecţie maternă.
În căutările sale, eroul, un fiu de împărat, de regulă, cel mai mic dintre fraţi sau cu origini
modeste (un porcar sau un croitoraş) ori aparent mai slab decât alţii (Tom Degeţel, Degeţica) este
ajutat de animale (o albină, o furnică, două porumbiţe etc.). Cel mai adesea, ajutorul este oferit de
cal, simbol masculin al eroului (Eliade, 1988), concretizare a arhetipului intuiţiei şi cunoaşterii.
Calul este, la începutul aventurii, o fiinţă incompletă, şchiop sau răpciugos (întruchipare a unei
conştiinţe prea slabe) şi trebuie hrănit de adolescent sau eliberat de sub puterea unei vrăjitoare
(reprezentare a inconştientului) (Jung, 2003). Protagonistul este uneori ajutat de un bătrân ori o
bătrână, aparent rupţi de lume, dar capabili, ca şi animalele, de bune prognoze psihologice,
cunoscători ai unor proceduri de succes, având acces la cunoştinţe ascunse, care-şi oferă ajutorul cu
generozitate, dar fără risipă, doar celor care-l merită.
Copilul poate găsi în romanul familial din basme mai multe surse ale virtuţilor morale: a) cei
care înving pot fi mici şi aparent slabi, iar cei învinşi pot fi cei mari (Tatar, 2003); b) ajutorul este
primit după trecerea unor probe similare iniţierilor autentice (Eliade, 1988): păzeşte herghelia de
cai, hrăneşte animalele exigente ale pădurii, răspunde la întrebări care cer ingeniozitate; c) a găsi
ceea ce cauţi presupune eforturi, depăşirea multor obstacole ori primejdii (Jung, 2003). Copilul
învaţă, afirmă Bettelheim, că a deveni adult presupune ieşirea din spaţiul protejat al familiei pentru
angajarea într-o călătorie lungă şi grea în care principiul realităţii este integrat treptat sistemului
personal (1976, p.318). Basmul asigură o relativă stabilitate a culturii, a comportamentelor,
cunoştinţelor şi valorilor, prin informaţii stocate în memoria colectivă (Zipes, 2002).
Eroul principal este, sau mai degrabă devine, un model de bunătate, de curaj, forţă fizică, de
îndrăzneală şi isteţime descoperindu-şi treptat propria valoare. Călătoria sa iniţiatică spre vârsta
adultă structurează aspiraţii şi visuri, soluţii pentru problemele copiilor sau puberilor din totdeauna.

4. Basmul ca sursă de antimodele

Valoarea educativă a basmelor este azi contestată pe baza unor exemple uşor de identificat,
chiar în basmele româneşti. Un studiu recent, efectuat în Marea Britanie (The Telegraph, 2012),
ocazionat de debutul showului de televiziune din SUA Fraţii Grimm, arată că mulţi părinţi refuză să
citească basme pentru copiii lor mici. Motivele sunt variate: se tem că ar fi prea speriaţi de conţinut,
de ororile descrise, le este greu să explice unele scene, sunt preocupaţi de incorectitudinea
caracterială a unor personaje. A-i învinge pe cei mai puternici presupune în basme folosirea
şireteniei, a unor vicleşuguri care nu pot fi justificate cu uşurinţă copilului prins între două sisteme
de valori: al eroului de basm care încalcă uneori normele morale şi cel afirmat de proprii părinţi.
Moralitatea basmelor este complicată: protagonişti care mint, înşeală ca în Poveste ţărănească, a lui
Ispirescu, unde Făt-Frumos învinge uneori prin înşelăciune, fură, torturează şi ucide (Fiul de
împărat se făgădui că va cerca şi el… fură clopoţelul şi se întoarse de spuse zmeilor să intre unul
câte unul… şi cum intrau, el hârşt! le lua capul…).
O poveste des relatată preşcolarilor, cum este Capra cu 3 iezi, prezintă personaje şi
întâmplări excesiv de violente. Capra, adeptă a legii talionului, îşi face singură dreptate, lupul este
crud, prefăcut, comite două crime. Iedul cel mic, cel mai nefericit personaj, este traumatizat de două
ori: asistă la uciderea fraţilor săi şi este complice la a treia crimă „pentru a-i trece de speriat”.

4
Violenţa este asociată, în conţinutul manifest al basmului, şi altui lup, cel din Scufiţa Roşie.
Violenţa nu lipseşte nici din alte basme. În Hansel şi Gretel, cei doi copiii sunt pregătiţi pentru a fi
devoraţi de vrăjitoare după ce vor fi copţi, dar până la urmă, vrăjitoarea este împinsă în cuptorul
încins. În Scufiţa Roşie, lupul le înghite pe cele două protagoniste şi, în final, burta lui este tăiată de
vânător.
Sunt astfel de poveşti pentru copii? Confirmarea experimentală, de aproape o jumătate de
secol, a învăţării comportamentului violent prin observarea unor personaje violente ne îndeamnă să
răspundem prin nu (Bandura, Ross, & Ross, 1961). Analiza acestor momente arată însă că basmul
nu este centrat pe violenţă: deşi este prezentă, pedeapsa ocupă doar un moment al naraţiunii (Tatar,
2003) şi finalul avertizează copiii că personajele care încalcă regulile morale sunt pedepsite, iar cei
buni sunt răsplătiţi. De asemenea, pedepsele par a satisface nevoile copiilor pentru dreptate
(Bettelheim, 1976; Tatar, 2003) şi reduc imitarea comportamentului violent.
Ultima concluzie este validată ştiinţific de experimentele lui Bandura şi colaboratorilor
(1963). Autorii constatau că acei copii care au vizionat un film în care personajul violent este
pedepsit sunt mai puţin agresivi în timpul jocului, comparativ cu copiii care au vizionat filmul unde
sunt ignorate consecinţele comportamentului agresiv. Basmele spun, prin evenimentele violente, că
unele aspecte ale vieţii sunt urâte sau nedorite, evitând hiperprotejarea copiilor ce poate duce la
anxietate, atitudini idealizante, ce le-ar submina de fapt dezvoltarea. Deşi sunt crude uneori,
basmele ar întări rezistenţa emoţională a copiilor (Kiel & Maack, 2012).
Personajele din basme nu par întotdeauna modele. Interpretările feministe ale Cenuşăresei,
specifice secolului 20, subliniază statutul inacceptabil al eroine principale, o victimă care lucrează
fără să se plângă, care are nevoie să fie salvată de alţii. Povestea ar promova un comportament de
rol negativ pentru tinere: să fie frumoase, slabe şi să-şi dorească un prinţ salvator (Maass, 2009).
Abordări mai nuanţate arată însă că, pentru lumea patriarhală pe care o reprezintă, Cenuşăresa nu
este o victimă, ci o persoană care a folosit în avantajul ei constrângerile culturale de acum 300 de
ani (Haase, 2010).
Analiza multor basme arată că personajele feminine sunt apreciate pentru aspectul lor fizic,
frumuseţea feminină fiind o temă dominantă a basmelor: Albă ca Zăpada are părul negru ca
abanosul, gura roşie ca sângele, faţa îi este albă ca zăpada, Aurora (eroina basmului Frumoasa din
pădurea adormită) este o tânără „neasemuit de frumoasă”, Ileana Cosânzeana este atât de frumoasă
„încât la soare te puteai uita, dar la dansa, ba”. În opoziţie, numărul de referinţe la frumuseţea
masculină este mult mai mic, la bărbaţi fiind apreciate curajul, forţa fizică, inteligenţa. Studiile
sociologice asupra acestei teme arată că basmele prezintă un standard de frumuseţe greu accesibil,
prin care comportamentul femeilor este controlat la nivel social. Unele studii au sugerat că fetele
care au citit mai multe basme se compară adesea cu prinţesele, zânele neasemuit de frumoase, au
imagini de sine negative, o autostimă scăzută şi multe aşteaptă, ca adolescente şi tinere, un Făt
frumos care este foarte departe de realitate. În poveşti, femeile şi bărbaţii atractivi fizic sunt
recompensaţi social mai mult decât personajele neatractive: capătă statusuri înalte (se căsătoresc cu
prinţi şi împăraţi), trăiesc fericiţi „poate şi azi” (Baker-Sperry& Grauerholz, 2003; Maass, 2009).
Fără a putea respinge în totalitate criticile de mai sus, s-au formulat contraargumente, unele
de sorginte experimentală. Crain, D' Alessio, McIntyre şi Smoke (1982) au realizat două
experimente pentru a compara consecinţele audierii unui basm cu cele ale vizionării unui desen
animat şi ale unei povestiri banale asupra conduitei în joc. La experimente au participat 135 de
băieţi şi fete, cu vârste între 6 şi 11 ani. Autorii au constatat că acei copii care au ascultat un basm s-
au angajat în joc mai reflexiv şi au dezvoltat capacităţi mai bune de amânare a satisfacţiei, spre
deosebire de copiii care au auzit o povestire banală sau care au vizionat un desen animat. Basmele
par să fi creat o stare de linişte meditativă, confirmând observaţiile lui Bettelheim, concluzionează
autorii.
O altă critică adusă basmelor priveşte cultivarea credinţei în forţe supranaturale, vrăjitorie,
ceea ce poate să-i îndepărteze de acţiunea adecvată, eficientă. Reproşul a fost respins prin evocarea
capacităţii copiilor de a diferenţia între realitate şi basm, stimularea imaginaţiei şi a gândirii

5
 creative. Basmele sunt o formă de evadare, dar şi o sursă de cunoştinţe acumulate de memoria
colectivă (Zipes, 2002).

În loc de concluzii

Pentru a valorifica dimensiunea terapeutică, educativă a basmelor, a diminua impactul

negativ al violenţei, al ambivalenţei morale, se recomandă părinţilor alegerea unor basme apropiate
ca tematică de vârsta copiilor, modificări ale personajelor, situaţiilor, finalurilor, cum se întâmplă
uneori în adaptările pentru cinematografie. Înainte de a citi copiilor o poveste, este util ca părinţii să
o citească singuri pentru a reflecta la modul în care pot folosi mesajele în educarea copiilor lor.
Interacţiunea dintre părinte sau orice adult şi copii nu se va limita la lectură/ povestire, ci va include
comentarii conforme standardelor lumii contemporane, adaptate vârstei copilului. Alegerea
momentului pentru basm poate fi diferită de obişnuinţele cotidiene: unele basme se pot spune ziua,
după prânz, reducând potenţialele stări de frică ale copiilor, favorizate de întunericul nopţii.
Ca şi visul, basmul operează cu opoziţii, are o semnificaţie manifestă şi una latentă,
foloseşte simboluri care cer decriptare, conţine elemente culturale şi sexuale, exprimă dorinţe şi
nevoi, folosind mijloacele imaginaţiei (Schwartz, 1956). Este vechi, dar poate fi actualizat, se
adresează copiilor, dar nu este întotdeauna pentru ei, seamănă cu visul şi trezeşte, concretizează
arhetipuri stocate în inconştientul colectiv, dar poate fi interpretat personal. Prin astfel de
caracteristici, basmul, credem noi, confirmă atributul de tărâm al paradoxului.

Referinţe
1. Baker-Sperry, L. & Grauerholz, L. (2003). The Pervasiveness and Persistence of the Feminine Beauty Ideal,
Children’s Fairy Tales. Gender and Society, pp. 711-726.
2. Bandura, A., Ross, D., Ross, S. A. (1961). Transmission of aggression through the imitation of aggressive
models. Journal of Abnormal and Social Psychology, 63(3), pp. 575–582. doi:10.1037/h0045925.
PMID 13864605.
3. Bandura, A., Ross, D., Ross, S. A. (1963). Imitation of film-mediated aggressive models. Journal of Abnormal
and Social Psychology, 66(1), pp. 3–11, doi:10.1037/h0048687.
4. Bettelheim, B. (1976). Psychanalyse des contes de fées. Paris: Robert Laffont.
5. Cashdan, S. (1999). The witch must die: How fairy tales shape our lives. New York: Basic Books.
6. Coulacoglou, C. (1998). Le Test des Contes de Fées. Le manuel. Paris : ECPA.
7. Coulacoglou, C. (2006). Perspectives psychanalytiques des Contes de Fées. Carnet/Psy, 110, pp.31-39.
8. Coulacoglou, C. (2008). Exploring the Child’s Personality: Clinical and Cross-Cultural Applications of the
Fairy Tale Test. Springfield, Illinois: C.C Thomas publishers.
9. Crain, W. C., D’Alessio, E., McIntyre, B., & Smoke, L. (1983). The impact of hearing a fairy tale on
children’s immediate behavior. The Journal Of Genetic Psychology: Research and Theory on Human
Development, 143(1), pp. 9-17.
10. Eliade, M. (2000). Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Bucureşti: Editura Univers enciclopedic.
11. Freud, S. (2001). Despre vis. Bucureşti: Editura TREI.
12. Haase, D. (2010). Decolonizing fairy-tale studies. M&T Marvels & Tales, 24(1), pp. 17-38.
13. Jung, C. G. (2003). Arhetipurile şi inconştientul colectiv. Bucureşti: ed. TREI.
14. Kaës, R., Perrot, J., Hochmann, J., Guérin, C. Mery, J., & Reumaux, F. (1996). Contes et divans. Médiation du
conte dans la vie psychique. Paris: Dunod.
15. Kiel, E. J., & Maack, D. J. (2012). Maternal BIS sensitivity, overprotective parenting, and children’s
internalizing problems. Personality and Individual Differences, 53, pp. 257-262.
16. Lafforgue, P. (1995). Le conte et sa fonction organisatrice, Dire, 5, pp. 21-24.
17. Maass, V. S. (2009). The Cinderella test. Santa Barbara, CA: ABC-CLIO, LLC.
18. Picard, C. (2002). Contes et thérapie, Dialogue, 156 (2), pp. 15-22 DOI: 10.3917/dia.156.0015
19. Raguenet, G. (1999). La psychothérapie par le conte. Paris: L’Harmattan.
20. Schwartz, K.E. (1956). A psychoanalytic study of the fairy tale". American Journal of Psychotherapy,10, pp.
740-762.
21. Tatar, M. (2003). The Hard Facts of the Grimms’ Fairy Tales. Princeton: Princeton University Press.
22. Winnicott, D. W. (1971). Jeu et réalité. L’espace potentiel. Paris: Gallimard.
23. Zipes, J. (2002). Breaking the Magic Spell: Radical Theories of Folk and Fairy Tales. Kentucky: The
University Press of Kentucky.

View publication stats