Facultatea de Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației

Didactica Domeniului și Dezvoltări în Didactica

Specializării

Abordarea interdisciplinară a conceptului de

“Educație Ecologică ”

Masterand: Bogdan-Cristian Mîndricel

Master OE
An 2

1
 Cuprins

1. Noțiuni și concepte despre interdisciplinaritate

1.1 Definiția interdiscipliarității
1.2 Scopul interdisciplinarității
2. Interdisciplinaritatea în educația ecologică
2.1 Definiția educației ecologice
2.2 Componentele educației ecologice
2.3 Avantajele educației ecologice
3. Schema interdisciplinară a educației ecologice
Concluzii
Bibliografie

2
 1. Noțiuni și concepte despre interdisciplinaritate
1.1 Definiția interdisciplinarității

Abordarea interdisciplinară se bazează pe ideea că nici o disciplină de învăţământ nu

constituie un domeniu închis, ci se pot face conexiuni între discipline. Interdisciplinaritatea constă
în faptul că oferă o imagine integrată a lucrurilor care sunt analizate separat, eliminând graniţele
artificiale între diferitele domenii ale cunoașterii.
Prin caracterul interdisciplinar al educației se înţelege acea caracteristică care trebuie să
creeze elevilor imaginea unităţii realităţii, să le formeze o metodologie unitară de cercetare a
acesteia şi să le dezvolte o gândire integratoare.[1]
Interdisciplinaritatea este rezultatul procesului de combinare şi integrare a diferitelor
discipline, împreună cu ipotezele și metodologiile lor de lucru. Aceasta implică trecerea
frontierelor tradiţionale dintre ştiinţe şi combinarea tehnicilor lor în efortul de a atinge un obiectiv
comun. Metodologiile şi ipotezele ce aparţin diferitelor discipline sunt conectate şi modificate
pentru a se adapta la nevoile de cercetare, construind noi instrumente care să permită investigarea
unor subiecte complexe, care depăşesc posibilităţile unei singure discipline.
Interdisciplinaritatea presupune dezvoltarea de noi practici şi ipoteze de lucru pentru
fiecare disciplină implicată. În acest sens, un exemplu poate fi educația ecologică, care are
particularizări în practic toate disciplinele (economie, sociologie, medicină, chimie, ştiinţele
pământului etc.) a căror compunere conduce la metode noi de cercetare integrativă.
Interdisciplinaritatea presupune participarea cercetătorilor şi profesorilor din mai multe
domenii ale ştiinţei, în scopul realizării unor obiective comune sau al soluţionării unor probleme
complexe care nu pot fi în mod satisfăcător cercetate doar de un singur domeniu al ştiinţei.
Cu alte cuvinte, interdisciplinaritatea implică studierea unui fenomen (domeniu) din mai
multe puncte de vedere interferente, pe baza unor metode complementare şi, de regulă, are ca
rezultat generarea a noi instrumente de analiză şi previziune pentru a înţelege mai bine fenomenul
respectiv. Aşadar, obiectivul comun al înţelegerii și analizei unui anumit subiect presupune, în
virtutea abordării interdisciplinare, asocierea diferitelor metode de cercetare ştiinţifică, specifice
anumitor discipline.
Interdisciplinaritatea este considerată şi ca o soluţie la efectele negative pe care le poate
genera specializarea excesivă. Vremea enciclopediştilor a trecut şi, în prezent, dat fiind marele
volum de cunoaştere acumulat în toate domeniile ştiinţei, noutăţile şi recunoaşterea în carieră se
bazează pe specializare profesională a cercetătorilor care devine tot mai îngustă, dar capătă
profunzime. Interdisciplinaritatea vine să suplinească eventualele neajunsuri ale specializării în
ştiinţă, oferind posibilitatea cooperării și consultării reciproce între specialişti din diferite domenii.
Interdisciplinaritatea își propune ţeluri și obiective care constau în soluționarea problemelor
comune care transced disciplinele ştiinţifice printr-o serie de provocări generale. Rezultatul
colaborării interdisciplinare constă în identificarea de noi soluţii, metode, mecanisme şi
instrumente de cercetare pentru una sau mai multe dintre disciplinele ştiinţifice, ca urmare a
complementarităţii induse dintre acestea.
Interdisciplinaritatea aduce în prim plan o nouă flexibilitate a cercetării ştiinţifice prin
reducerea gradului de fragmentare şi izolare a acesteia pe discipline tradiţionale.[5]

3
 1.2 Scopul interdisciplinarității

Un învăţământ de calitate are ca scop formarea la elevi a unei gândiri sistematice,

integrative asupra vieţii. Apare necesitatea formării unor competenţe integrate, care să permită
corelarea limbajelor specifice mai multor discipline, transferul de cunoştinţe şi metode dintr-o
disciplină în alta.Un învăţământ interdisciplinar poate să-i ajute pe elevi să dobândească o privire
de ansamblu asupra vieţii şi universului, să asimileze mai temeinic valorile fundamentale şi să
distingă mai uşor scopurile de mijloace. În acest sens, interdisciplinaritatea oferă garanţia
achiziţionării unui minim de cunoştinţe de bază, cu adevărat relevante, din toate domeniile
cunoaşterii. Totodată, aceasta poate face ca elevii să devină conştienţi de importanţa autoeducaţiei
şi a educaţiei permanente în formarea lor ca oameni. Toate formele educaţiei (intelectuală, socio –
profesională, spirituală, morală şi religioasă, sexuală, fizică, estetică etc.) necesită o abordare
interdisciplinară. Gradul de pregătire al elevilor pentru viaţă este direct proporţional cu capacitatea
acestora de a contextualiza şi aplica cunoştinţele în situaţii de viaţă concrete, de a rezolva
problemele cotidiene, făcând apel la mai multe discipline.
Un învăţământ interdisciplinar vizează să stabilească un curriculum integrat, adică o
organizare a acţiunii educative, în care elevul să efectueze activităţi care cer competenţe dobândite
nu numai la o disciplină şcolară. Este necesară o integrare efectivă, participativă a învăţării, astfel
încât să se poată transfera sistematic demersurile gândirii sau acţiunii într-un larg evantai de
situaţii. Legătura dintre discipline se poate realiza la nivelul conţinuturilor și obiectivelor, dar nu
se oprește aici, ci se creează şi un mediu propice pentru ca fiecare elev sa se exprime liber, să-şi
dea frâu liber sentimentelor, sa lucreze în echipă sau individual. [1]
Succesul școlar e dat de capacitatea elevului de a realiza cât mai bine activități și procese
în cadrul diverselor structuri și contexte disciplinare. “Succesul în viața personală, profesională și
socială e dat tocmai de capacitatea de a ieși din cutia disciplinară, de capacitatea de a realiza
conexiuni care să conducă la realizarea eficientă a problemelor concrete”.(Lucian Ciolan –
“Dincolo de discipline”).
Scopul abordării interdisciplinare:
 schimburi de ordin conceptual și metodologic între diferite domenii ale cunoașterii;
 cooperarea/interacțiunea între două sau mai multe discipline pentru exploatarea unei
teme/ pentru formarea unei competențe;
 intersectarea diferitelor arii curriculare;
 deplasarea accentului de pe disciplină pe elev/student;
 considerarea nevoilor de învățare ale elevilor în contextul lumii de azi;
 apropierea elevilor/studenților de viața reală;
 formarea unor competențe, atitudini și valori utile pentru dezvoltarea personală a
elevilor/studenților;
 relaționarea experiențelor școlare cu cele din afara școlii, cu propriile nevoi și interese;
 învățarea durabilă, trăinicia informațiilor dobândite;
 organizarea și restructurarea conținuturilor asimilate;
 realizarea unei imagini unitare asupra fenomenelor și proceselor studiate.[2]

4
 2. Interdisciplinaritatea în educația ecologică
2.1 Definiția educației ecologice

Educaţia ecologică reprezintă procesul prin care sunt recunoscute valori şi clarificate
concepte pentru a se putea dezvolta abilităţi şi atitudini necesare înţelegerii şi aprecierii relaţiilor
dintre om, cultura din care face parte şi mediul biofizic. Educaţia ecologică include de asemenea,
exersarea luării unei decizii şi formularea unui cod propriu de conduită privind calitatea mediului.
Fundamentul educaţiei ecologice este constituit de însăși mediul natural, calitatea şi
degradarea acestuia. Mediul natural este o noţiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca
ştiinţă. Consider că educaţia ecologică nu este doar o formă de educaţie, un instrument în
rezolvarea problemelor de mediu sau în gestionarea resurselor naturale, ci este un proces de o
dimensiune esenţială în recunoaşterea valorilor mediului înconjurător şi definirea conceptelor
privind mediul, având ca scop îmbunătăţirea calităţii vieţii.
În procesul de învăţare, educaţia ecologică cuprinde două componente esenţiale:
Partea teoretică - asigură înţelegerea modului de funcţionare a sistemelor naturale, a impactului
activităţilor umane asupra sistemelor naturale ; dezvoltă capacităţile investigative şi gândirea
critică. Stă la baza formării unui suport cognitiv care să permită apoi, participarea la luarea
deciziilor de mediu.
Partea aplicativă - asigură experienţa practică a învăţării, prin contactul direct cu componentele
mediului, dezvoltă abilităţi de culegere a datelor şi de investigaţie pe teren, stimulează preocuparea
faţă de mediu.
Sunt de părere că educaţia ecologică finalizează educaţia în şi despre mediu, dezvoltă
sensul responsabilităţii faţă de mediu, motivaţia şi abilităţile de a participa la îmbunătăţirea
calităţii mediului. Promovează dorinţa şi capacitatea de a aborda un stil de viaţă compatibil cu
conceptele dezvoltării durabile. Oferă profesorilor posibilitatea de a contribui împreună cu elevii
la buna gospodărire a resurselor naturale abordând astfel componente ale educaţiei morale,
estetice, politice.

2.2 Componentele educației ecologice

Educaţia ecologică este un proces educaţional format din cinci elemente bazate pe concepte
individuale:
- Conştientizarea - să ajuţi oamenii să devină conştienţi de faptul că sunt alegeri pe care ei le pot
face în calitate de consumatori, dar aceste alegeri pot avea totodată multiple implicaţii asupra
mediului înconjurător;
- Cunoştinţele - ajută la înţelegerea interrelaţiilor din lumea vie, astfel încât oamenii să înţeleagă
cum interacţionează cu mediul, ce probleme pot apărea precum şi cum pot fi acestea rezolvate;
- Atitudinile - tendinţe consistente de selectare preferenţială a unor alternative de răspuns în
situaţii specifice, pornind de la valori sau caracteristici personale stabile;
- Aptitudinile - abilităţi, talente şi competenţe utilizate în efectuarea sau rezolvarea cu succes a
unor sarcini sau activităţi specifice.
- Implicarea - încurajează elevii să aplice cunoştinţele dobândite, să participe activ la luarea
deciziilor, să-şi susţină propria opinie. Acest proces poate duce la schimbarea comportamentului
individual şi creşterea încrederii de sine.

5
 2.3 Avantajele educației ecologice

Particularităţile educaţiei ecologice reies din însăşi definiţia conceptului şi anume: elevul
trebuie să conştientizeze şi să-şi asume responsabilităţi în ceea ce priveşte mediul în care trăieşte;
trebuie să ofere tinerilor posibilitatea să-şi exprime liber ideile personale şi să ia atitudine atunci
când e cazul; înţelegerea problemelor de mediu nu se rezolvă de la sine, pentru a percepe mediul
la adevărata valoare, elevii trebuie să vină în contact cu natura, iar educaţia pentru protecţia
mediului să fie privită ca un ”mod de viaţă”. Consider că educaţia ecologică nu poate fi integrată
într-o singură arie de cunoaştere, ci fiind un proces complex, necesită implicarea specialiştilor şi
cercetătorilor din diferite domenii, adică o abordare interdisciplinară. În acest sens se poate trage
concluzia că, orice cadru didactic care are dirigenţie poate (şi ar fi indicat) să predea noţiuni de
educaţie ecologică.
Găsesc util ca la toate disciplinele şcolare să se realizeze o activitate sistematică şi precis
direcţionată de informare, orientare şi educaţie ecologică, organizând acţiuni practice de implicare
a elevilor în menţinerea purităţii mediului ambiant, pe anumite zone, prin antrenarea lor la
plantarea de copaci, sădirea de flori în grădini publice etc. Desigur, în primul rând, lecţiile de
geografie, de ştiinţe naturale, de istorie pot contribui în modul cel mai propice la educaţia ecologică
a elevilor.
Beneficiile introducerii educaţiei ecologice în şcoală, indiferent de modalitatea de aplicare
aleasă, sunt evidente, atât pentru profesori, cât şi pentru elevi, deoarece aceasta presupune mai
multe avantaje:
 prezintă caracter de atractivitate pentru elevi, implicând aspecte actuale, critice, relevante;
 permite o abordare interdisciplinară, ca şi îmbinarea tratării sectoriale a problemelor (pe
discipline cum ar fi biologie, chimie, geografie);
 stimulează desfăşurarea lucrului în echipă;
 contribuie la dezvoltarea creativităţii şi gândirii (prin identificarea şi rezolvarea
problemelor).
 încurajează participarea la acţiuni sociale, civice concrete şi luarea deciziilor în funcţie de
valori morale conceptualizate. [3,4]

Sunt de părere că educaţia ecologică este un proces aflat la confluenţa dintre ştiinţele realiste
(biologie, fizică, geografie, chimie, etc.) şi cele umaniste (legate de sistemele sociale: sociologie,
psihologie, istorie, etc), în care ştiinţa se îmbină armonios cu arta, iar noţiunile teoretice sunt inutile
dacă nu sunt strâns legate de activităţile practice. Aceasta analizează influenţa activităţilor umane
asupra mediului înconjurător. În acest context, educația ecologică studiază în mediul natural şi cel
artificial, vieţuitoarele, inclusiv omul şi contribuie la înţelegerea circuitului energiei şi materiei.
Ea trebuie să îi ajute pe copii să înţeleagă influenţa comportamentului lor asupra calităţii mediului.
Scopul educaţiei ecologice este de a crea atitudini pozitive faţă de mediul înconjurător.

6
 3. Schema interdisciplinară a educației ecologice

Educaţia ecologică nu poate fi integrată într-o singură arie de cunoaştere, ci fiind un proces
complex, necesită implicarea specialiştilor şi cercetătorilor din diferite domenii, adică o abordare
interdisciplinară.
În schema de mai jos, se observă relaţia dintre disciplinele şcolare şi educaţia ecologică.
Se observă, de asemenea, şi corelaţia acestora cu dirigenţia. În acest sens se poate trage concluzia
că, orice cadru didactic care are dirigenţie poate să predea noţiuni de educaţie ecologică.[6]

7
 Concluzii

Succesul în activitatea tinerilor este posibil, numai dacă aceştia pot să coreleze
interdisciplinar informaţiile obţinute din lecţii. Eficientizarea strategiilor de predare-învățare-
evaluare poate crește motivația elevilor.
Adolescentul zilelor noastre trebuie să îşi asume roluri şi responsabilităţi, să ia decizii
pentru cei din jur, să răspundă rapid şi corect la diversele provocări ale vieţii; succesul şi
performanţa apar doar dacă deţine cunoştinţe integrate, dacă priveşte realitatea ca o imagine
unitară şi dacă gândeşte flexibil şi creator. Această gândire se obține printr-o abordare
interdisciplinară a factorilor care intervin în structurarea informațiilor pe care le acumulăm la
diverse discipline.[8]
”Interdisciplinaritatea este o formă a cooperării între discipline diferite cu privire la o
problematică a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergență și o combinare
prudentă a mai multor puncte de vedere”(C. Cucoș,1996)
Un concept în care abordarea interdisciplinară este utilizată pentru a decanta și integra
metodologii din diverse discipline, este educația ecologică.
“Atitudinea faţă de natură este în primul rând o chestiune de educaţie, de cultură. Omul se
naşte şi trăieşte într-un mediu natural, dependent de celelalte elemente ale biosferei cu care poate
şi trebuie să stabilească relaţii de armonie şi respect faţă de particularităţile specifice regnului sau
speciilor din care provin. Ca membru al naturii, omul trebuie să cunoască legile ei şi să se supună
lor pentru a evita un conflict din care, cu siguranţă, ar ieşi învins.” [7] De cunoașterea acestor legi
și de cultivarea respectului pentru mediu, natură, se ocupă educația ecologică.
Educația ecologică este o structură complicată al cărei caracter interdisciplinar reiese din
maniera în care tratează relațiile viețuitoare-mediu, propunându-i elevului să descopere
complexitatea acestor relații, formele de poluare fizică, chimică, biologică și consecințele
dezastruoase ale acestora asupra viețuitoarelor. [7]

8
 Bibliografie

[1] „Abordarea interdisciplinară a temei “Coloranți”-articol, Diaconu Claudia, Baciu Liliana

Antoaneta.

[2] http://www.isjmm.ro/download/lioara/2015-2016/interdisciplinaritate.pdf

[3] “Abordări interdisciplinare și transdisciplinare ale curriculumului național”-articol,

Mădălina Duminică, Radu Ciumașu, editura George Tofan, 2012

[4] http://eke.ro/document/Raport%20de%20cercetare_EDUCATIE%20ECOLOGICA.pdf

[5] “Multidisciplinaritate, interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate: abordări teoretice şi

implicaţii pentru strategia dezvoltării durabile postcriză”-articol din „Economie teoretică
și aplicată-2010” , G. Zaman, Zizi Goschin

[6] „Relația de interdisciplinaritate a educației ecologice”-articol, Gilena Dobrică, Octavian-

Costinel Chiriac, 2014

[7] https://iteach.ro/experientedidactice/educatia-ecologica-in-scoala-o-necesitate

[8] https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/interdisciplinaritatea-2