Era odată un călugăr tânăr pus mereu pe glume şi pe şotii şi a cărui minte nu era concentrată pe

cultivare. Un bătrân călugăr a văzut toate acestea şi totuşi nu s-a grăbit să-l critice.
Într-o noapte, tânărul călugăr nu a reuşit să îşi controleze dorinţa de a se distra, astfel că a vrut să
se strecoare afară din templu. Totuşi, porţile templului era închise bine. Astfel că a dus un scăunel
lângă zid, a urcat pe el şi a sărit de cealaltă parte. Apoi s-a strecurat fericit în noapte.
Mai târziu, bătrânul Călugăr a făcut un tur de control prin curtea templului şi a văzut scăunelul lângă
zid. A înţeles imediat ce s-a întâmplat. A decis să-l aştepte pe călugărul junior, pentru a-i da o lecţie.
La un moment dat bătrânul a auzit pe cineva sărind de cealaltă parte a zidului, astfel că a mutat
scăunelul şi s-a ghemuit aproape de zid în locul acestuia, ţinându-şi genunchii sub barbă cu ambele
braţe.
Tânărul călugăr crezu că acea umbră era scăunelul lăsat de el la plecare. A sărit jos şi a simţit că a
aterizat pe ceva moale, astfel că s-a speriat. A văzut că era vorba de bătrânul călugăr, drept pentru
care a fugit degrabă în camera sa.
S-a aruncat în pat, unde a aşteptat venirea bătrânului, astfel că nu a reuşit să doarmă toată noaptea.
În prima lecţie din dimineaţa ce a urmat, călugărul junior era agitat gândindu-se la pedeapsa ce îl
aştepta. Bătrânul călugăr avea o expresie foarte solemnă, dar nu a deschis discuţia. Au trecut
câteva zile, iar bătrânul a văzut că tânărul călugăr nu mai era pus pe glume şi distracţii ca înainte, ba
dimpotrivă, studia serios. De atunci tânărul călugăr a perseverat, a cultivat cu multă determinare şi a
atins niveluri înalte în cultivare.
Uneori tăcerea este mai eficientă decât pedepsele.