4.

OBIECTIVE ÎN KINETOTERAPIE

Obiective:
Studiind acest capitol un kinetoterapeut trebuie să:
 cunoască complexitatea “ţintelor” pe care orice program kinetoterapeutic le
urmăreşte;
 înţeleagă locul şi rolul relaţiei dintre obiectivele operaţionale şi finalităţile
programelor kinetice;
 fie în măsură a formula, pe baza obiectivelor generale specifice, obiective
operaţionale pentru întregul program de recuperare/reabilitare.
Conţinut:
4.1.Finalităţi ale programelor kinetice
4.2.Obiective generale în kinetoterapie
4.3.Operaţionalizarea obiectivelor din programele şi activităţile kinetice
Cuvinte cheie: educare-reeducare, recuperare-reabilitare-reeducare, obiective-
finalităţi.

4.1.Finalităţi ale programelor kinetice

Este cunoscut că orice program kinetic urmăreşte revenirea clientului la starea
funcţională de dinaintea îmbolnăvirii/accidentului.
Suntem conştienţi că pentru aceasta există o întreagă echipă de specialişti care vizează
în comun sporirea calităţii vieţii oamenilor în general, a calităţii revenirii subiectului la indicii
morfo-funcţionali de dinaintea evenimentului patologic (vezi fig. 9).
Bineînţeles că după îmbolnăvire/accident (uneori chiar înaintea „căderii” funcţionale
a organismului – vezi intervenţiile preoperatorii şi kinetoprofilaxia, inclusiv faza primară a
intervenţiei curei profilactice active) intervine medicul-psihologul-asistentul social şi medical,
apoi imediat (uneori/de cele mai multe ori) intervine kinetoterapeutul.
 Reanimare (revenirea Acceptarea stării de fapt
la viaţă) (viaţa merge înainte)

Viaţă normală
Readaptarea Plonjarea în noua ipostază funcţională:
funcţională - se descoperă handicapul
- revolta personală
- refuzul tratamentului
- tratament pasiv, pasivo-activ, activ
- revine încrederea în forţele proprii

Handicap, boala,
accidentul (care
întrerupe viaţa
normală)

Fig. 9. Factorii care intervin în managementul îmbolnăvirii/accidentului

Având în vedere complexitatea intervenţiei pentru starea de sănătate, echivalentă cu
complexitatea fiinţei umane însăşi, este necesar ca profesionistul în kinetoterapie să fie
capabil a şti, a alege, a stabili cele mai importante obiective generale şi specifice propriei
sale intervenţii (vezi fig. 10).

continuarea intervenţiei

Intrări Programe Ieşiri

OBIECTIVE REZULTATE
kinetice

feed-back

Fig. 10. Relaţia obiective-rezultate în intervenţia kinetică.

 Obiectivele care vizează finalităţi, corespund idealului de recuperare a sănătăţii
(considerată parţial şi temporar pierdută). Astfel, imediat după evenimentul patologic, rolul
important revine serviciilor medicale de urgenţă pentru menţinerea şi revenirea spre
normalitate a funcţiilor vitale. Urmează prevenirea complicaţiilor, unde un rol important îl are
aplicarea corectă a mijloacelor anakinetice (posturări-drenaje, imobilizări, tehnici de facilitare
pentru relaxare şi/sau stimulare). În continuare intervine kinetoprofilaxia secundară, ce
urmăreşte menţinerea şi readucerea funcţiilor neafectate direct de către evenimentul patologic.
Odată depăşită faza acută/critică determinată de impactul patologic, rolul kinetoterapiei este
în creştere pentru recuperarea ideală (în totalitate) a funcţiilor diminuate sau pierdute.
Timpul de îndeplinire a acestui tip de obiectiv este impredictibil. Menţionăm că
termenul de “ideal de recuperare” cuprinde în esenţa lui aspiraţiile pacientului şi a tuturor
serviciilor medicale, sub rezerva unei îndepliniri posibil parţiale a acestui tip de obiectiv.

4.2.Obiective generale în kinetoterapie

Obiectivele generale şi cele specifice-intermediare se referă nemijlocit la menţinerea
şi/sau îmbunătăţirea stării de funcţionalitate a fiecărui aparat şi sistem afectat al pacientului.
Acest lucru este determinat de întreaga stare patologică instalată şi rezultă din evalurea
corectă şi complete a echipei medicale de recuperare.
Funcţionalitatea unei structuri afectate priveşte o multitudine de factori ce trebuie să
fie într-un raport armonios de intercondiţionalitate. De exemplu, recuperarea funcţiei unui
genunchi postraumatic necesită o concordanţă între recuperarea mai multor aspecte (forţă,
mobilitate, stabilitate, echilibru, coordonare, etc), deoarece toate se subordonează şi trebuie să
rezolve problema principală de funcţionalitate a membrului inferior = mersul-locomoţia. Doar
privind în modul acesta readucerea pacientului la starea de dinaintea evenimentului patologic
(îndeplinirea obiectivului de tip finalitate), se poate spera la recuperarea unui maxim
funcţional posibil.
În concluzie, obiectivele generale (scrise cu caractere boldate şi italice) şi cele
specifice-intermediare (ce se desprind din cele generale şi a căror exemplificare în această
lucrare nu-şi propune să le epuizeze), descrise în continuare se subordonează obiectivelor de
tip finalitate.
4.2.1. Promovarea relaxării:
 Reducerea durerii prin relaxare la nivel SNC;
 Reducerea durerii prin relaxare la nivel local;
 Reducerea contracturii (şi prevenirea retracturilor) musculare în afecţiuni
posttraumatice/reumatologice/neurologice centrale şi periferice;
 Creşterea confortului psihic şi fizic, înlăturarea efectelor distresului;
 Îmbunătăţirea performanţelor de control motor;
 Creşterea şi îmbunataţirea controlului asupra unor funcţii ale organismului (respirator,
cardio-vascular, digestiv, uro-genital);
 Promovarea participării active şi conştiente în cadrul programului de recuperare;
 Scăderea/combaterea mişcărilor involuntare;
 Relaxare pentru iniţierea şi performarea antrenamentului ideo-motor.
4.2.2. Reeducarea sensibilităţii:
 Obţinerea capacităţii de a sesiza excitaţia specifică în exterocepţie-propriocepţie-
interocepţie;
 Performarea capacităţii de localizare topografică a unei excitaţii specifice;
 Recompunerea pe homunculusul senzitiv a “hărţii sensibilităţii”;
 Creşterea capacităţii de discriminare specifică pentru toate tipurile de sensibilitate
exterocepţie-propriocepţie-interocepţie;
  Promovarea tipurilor de sensibilitate la copil, conform etapelor de dezvoltare psiho-
neuromotorie;
 Menţinerea unui nivel optim de sensibilităţi necesare calităţii vieţii persoanelor de
vârsta a III-a;
 Perfecţionarea unor tipuri complexe de sensibilităţi specifice unor activităţi umane
(simţul spaţio-temporal, simţul prehensiunii, instrument muzical, sportivi);
 Sesizarea stării de anormalitate a unor atitudini deficiente/mişcări substituite;
 Recuperarea componentelor de sensibilitate a funcţiei oro-faciale: masticaţie/gust,
deglutiţie, olfacţie, fonaţie + capacitate de comunicare;
 Recuperarea capacităţii de sensibilitate a funcţiilor sfincteriene (urinar/anal);
 Reeducarea şi recuperarea sensibilităţii la nivelul aparatului genital;
 Reeducarea şi recuperarea sensibilităţii echilibrului la nivelul aparatului vestibular;
 Moderarea hiperesteziilor (Ex: durerea talamică).
4.2.3. Corectarea posturii şi aliniamentului corpului şi a segmentelor sale:
 Obţinerea dezvoltării fizice armonioase a corpului/a relaţiei dintre diferitele segmente
corporale;
 Obţinerea dezvoltării fizice armonioase între organele interne şi sistemul neuro-mio-
artrokinetic;
 Combatarea atitudinilor defectuase ale aparatului locomotor;
 Profilaxie secundară a deposturărilor;
 Profilaxia terţiară a deficienţelor;
 Realinierea segmentelor corporale prin mijloace orto-protetice;
 Tonifierea în condiţii de scurtare sau de alungire a musculaturii intricate;
 Prevenirea scurtărilor dezechilibrante a unei articulaţii ;
 Întinderea/alungirea structurilor moi scurtate din jurul unei articulaţii;
 Formarea automatismului de atitudine corporală corectă în statică/dinamică.
4.2.4. Educarea/reeducarea/reabilitarea controlului, coordonării şi echilibrului:
 Promovarea capacităţii de contracţie a unuia sau a mai multor muşchi sinergici
(“trezirea muşchiului” de la forţa 0, spre forţa 1 – pe scara 0-5);
 Promovarea capacităţii de control asupra mişcării realizate de un muşchi sau de grup
muscular sinergic;
 Promovarea capacităţii de diferenţiere a contracţiei unui muşchi/grup muscular
sinergic de a altui muşchi/grup muscular sinergic (contracţie agonist-antagonist);
 Promovarea capacităţii de diferenţiere a contracţiei musculare în cadrul unui singur
muşchi/grup muscular;
 Promovarea capacităţii de contracţie selectivă, cu diferite intensităţi, a unui muşchi sau
grup muscular sinergic;
 Îmbunătăţirea controlului muscular prin formarea/perfecţionarea imaginii corecte a
mişcării;
 Îmbunătăţirea controlului muscular prin performarea reflexelor medulare;!!! !!!!
 Îmbunătăţirea controlului/coordonării musculare prin feed-back;
 Promovarea controlului motor pe fiecare etapă: mobilitate (altenanţa agonist-
antagonist, mişcare pe amplitudini diferite, mişcare cu opriri succesive); stabilitate
(contracţie în zona scurtă a musculaturii, contracţie concomitentă a musculaturii
agonist-antagoniste, cocontracţie); mobilitate controlată (mişcare pe lanţ kinetic
închis într-una sau mai multe articulaţii, pe amplitudini diferite, cu
încărcare/descărcare de greutate, cu modificări de ritm şi viteză de reacţie-repetiţie-
execuţie; forme de locomoţie corespunzătoare etapelor de dezvoltare neuro-motorie);
abilitate (mişcare pe lanţ kinetic deschis, într-una sau mai multe articulaţii, pe
amplitudini diferite, cu modificări de ritm-viteză; învăţare-consolidare-perfecţionare a
 secvenţialităţii normale a mişcărilor; eliminarea mişcărilor perturbatoare/inutile;
educarea/reeducarea ambidextriei; îmbunătăţirea preciziei) - pentru mişcări simple,
simetrice, asimetrice, homo- şi heterolaterale ale segmentelor corpului;
 Învăţarea mişcărilor paleative (Ex: mers în 2/4 timpi cu baston/cârje);
 Îmbunătăţirea coordonării prin: performarea reflexelor supraspinale şi a reacţiilor
motorii; inhibarea reflexelor patologice; ????????
 Creşterea capacităţii de coordonare pentru 2-3 mişcări efectuate simultan;
 Automatizarea mişcărilor uzuale
 Controlul centrului de greutate în cadrul bazei de susţinere (dinspre baze mari de
susţinere şi centru de greutate coborât, spre baze de susţinere reduse şi centru de
greutate în ortostatism, pe suprafeţe de sprijin fixe şi mobile);
 Îmbunătăţirea echilibrului static/dinamic prin antrenarea selectivă a funcţiei aparatului
vestibular, în poziţiile fundamentale şi derivate ale corpului;
 Controlul centrului de greutate atunci când acesta depăşeşte baza de susţinere;
 Învăţarea strategiilor de control al echilibrului (strategia gleznelor, genunchilor,
şoldurilor, paşilor mici);
 Prevenirea căderilor prin învăţarea utilizării aparaturii medicale ajutătoare (saltele,
centură de siguranţă, bare, cadru, etc);
 Învăţarea căderilor controlate.
4.2.5. Reeducarea respiratorie:
 Relaxarea musculaturii respiratorii;
 Drenaj bronho-pulmonar;
 Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare;
 Mobilizarea cutiei toracice prin mişcări pasive;
 Reeducarea tipurilor de respiraţie: - costal superioară (claviculară), costal inferioară,
diafragmatică, completă - “în val”;
 Tonifierea (pe amplitudine maximă) a grupelor musculare implicate în actul respirator;
 Promovarea controlului/coordonării respiraţiei (frecvenţa, controlul volumului curent,
ritmul, controlul fluxului de aer) în repaus-mişcare-efort;
 Formarea deprinderii de a respira eficient-economic în repaus-mişcare-efort;
 Relaxare generală/scăderea durerii prin hiperventilaţie.
4.2.6. Creşterea antrenamentului la efort:
 Efectuarea influenţării selective a aparatelor şi sistemelor organismului şi pregătirii lui
pentru efort;
 Creşterea antrenamentului la efort cu monitorizarea parametrilor subiectivi (senzaţie
de oboseală, vertij, durere, diminuarea temporară şi parţială a capacităţilor
intelectuale, pierderea parţială a autocontrolului);
 Creşterea antrenamentului la efort cu monitorizarea parametrilor funcţionali ai
aparatelor: cardio-vascular (tensiune arterială, frecvenţă cardiacă, îmbunătăţirea
circulaţiei arteriale/venoase/ limfatice/capilare); respirator (frecvenţă respiratorie,
volume respiratorii);
 Creşterea antrenamentului la efort cu monitorizarea parametrilor de consum energetic:
VO2max., MET, Kcal, Jouli, Watti, Newtoni;
 Creşterea antrenamentului la efort cu monitorizarea probelor biologice: glicemie, corpi
cetonici, trigliceride, colesterol, acid uric, acid lactic, calcemie, osteodensiometrie;
 Antrenamentul la efort pentru scăderea în greutate a persoanelor supraponderale;
 Creşterea/menţinerea antrenamentului la efort (prin mijloace specifice) la persoanele
cu restricţie de participare (de cauze senzitivo-senzoriale sau motorii);
 Creşterea antrenamentului la efort în medii specifice (apă, temperaturi scăzute/ridicate,
altitudine);
  Menţinerea/creşterea antrenamentului la efort la persoanele adulte
sănătoase/recuperate;
 Menţinerea antrenamentului la efort la persoanele de vârsta a III-a;
 Promovarea capacităţii de revenire a organismului după efort la parametrii de repaus.
4.2.7. Recuperarea mobilităţii:
Pentru Hipermobilitate:
 Tonifiere musculară în condiţii de scurtare a muşchilor periarticulari;
 Menţinerea unei cocontracţii musculare eficiente în timpul mişcărilor pe direcţiile
anatomo-fiziologice;
Pentru Hipomobilitate:
 Obţinerea unghiurilor articulare funcţionale/normale prin: inhibiţia hipertoniilor
musculare (miotatice, miostatice, analgice, antalgice); creşterea elasticităţii
(întinderea) ţesutului contractil; creşterea elasticităţii (întinderea) ţesutului
necontractil; asuplizarea tuturor ţesuturilor moi periarticulare; creşterea amplitudinii
mişcărilor artrokinematice (alunecare, rotaţie conjunctă, detracţie);
 Menţinerea/îmbunătăţirea mobilităţii articulare prin promovarea fenomenelor
metabolice articulare;
 Menţinerea mobilităţii articulare în perioadele acute/subacute;
 Menţinerea mobilităţii normale în articulaţiile supraiacente şi subiacente articulaţiei
afectate;
 Combaterea aderenţelor ţesuturilor moi prin mobilizări (de mică amplitudine,
pasive/autopasive, pasivo-active);
 Creşterea mobilităţii prin manipulări articulare.
4.2.8. Creşterea forţei:
 Creşterea forţei musculare prin antrenament ideo-motor;
 Creşterea forţei musculare de tip:izometric;izoton
(concentric,excentric,izokinetic,pliometric); auxoton - pe toată amplitudinea sau în
zonele scurtă/medie/lungă a muşchiului;
 Creşterea forţei musculare în regim de: viteză, rezistenţă;
 Creşterea forţei musculare de cocontracţie periarticulară pentru articulaţiile interesate;
 Creşterea forţei musculare a muşchiului interesat:
- cu eliminarea gravitaţiei (forţă 0-2)
- antigravitaţionale (diverse grade faţă de verticalitate – forţă 2-3)
- funcţională: - rezistenţă mică/medie pentru membrul superior (peste 3 spre 4)
- rezistenţă medie/mare pentru membrul inferior (peste 4 spre -5)
- normală (forţă 5);
 Menţinerea forţei musculare în perioadele acute/subacute;
 Menţinerea forţei musculare normale în articulaţiile supraiacente şi subiacente
articulaţiei afectate.
4.2.9. Creşterea rezistenţei musculare :
 Creşterea rezistenţei musculare de tip: - viteză (10”– 45”); scurtă (45”– 2’); medie (2’–
10’); lungă I (10’– 35’), lungă II (35’– 90’); lungă III (peste 90’);
 Creşterea rezistenţei musculare pe tipuri de contracţie musculară
(izometric/izoton/auxoton);
 Creşterea rezistenţei musculare în eforturi efectuate în medii specifice (apă,
temperaturi scăzute/ridicate, altitudine);
 Creşterea rezistenţei musculare pentru grupe musculare diferite (antrenament în
circuit);
 Creşterea capacităţii neuro-psihice la eforturile de rezistenţă;
 Menţinerea rezistenţei musculare în perioadele acute/subacute;
  Menţinerea rezistenţei musculare normale în articulaţiile supraiacente şi subiacente
articulaţiei afectate.
Aceste obiective intermediare-specifice au deja un timp ce poate fi anticipat. În funcţie de
etapizarea tratamentului stabilit de echipa de recuperare, de starea şi cooperarea pacientului şi
de condiţiile socio-economice, obiectivele intermediare pot fi rezolvate într-o perioadă de
timp considerată optimă şi predictibilă.

4.3.Operaţionalizarea obiectivelor din programele şi activităţile kinetice

Obiectivele operaţionale sunt acele ţinte, formulate clar, în termeni concreţi, limitaţi la o
şedinţă sau un la ciclu de tratament, cu care kinetoterapeutul “operează” – îşi desfăşoară
activitatea imediată. Formularea corectă şi complectă a unui obiectiv operaţional canalizează
kinetoterapeutul în alegerea celei mai bune modalităţi de rezolvare a lui (alegerea celui mai
indicat exerciţiu: ca poziţie de start, tehnici kinetice, elemente facilitatorii/inhibitorii şi a celei
mai bune dozări a efortului). Aceste tipuri de obiective pot fi formulate în două moduri:
 în termeni ce sunt direct subordonaţi obiectivelor intermediare-specifice (derivă din
acestea, fiind de fapt o detaliere a lor). Formularea de acest tip, după enunţarea
obiectivului intermediar-specific vizat, poate menţiona sau nu, una sau toate din
următoarele aspecte, de care însă în mod obligatoriu trebuie să ţină cont: diagnosticul
medical, stadiul fiziopatologic; particularităţile de vârstă, sex şi a nivelului actual al
capacităţii bio-psiho-motrice a pacientului; dotarea materială pe care o are la dispoziţie
kinetoterapeutul (indicarea aparatului utilizat pentru exerciţiile care vor urmări
îndeplinirea obiectivului operaţional); tehnicile, “elementele”, metodele kinetice care
urmează a fi folosite; facilităţile unde se desfăşoară (sală, treflă, bazin, teren, etc) şi
posibilităţile organizatorice (individual, perechi, grup, echipă) ale actului kinetic.
 în termeni funcţionali (ce vizează normalizarea activităţii unui organ, aparat sau sistem al
organismului), putând consta în combinaţia mai multor obiective intermediare. Ex:
(reeducarea mersului prin = obiectiv funcţional general, ce se subînţelege şi poate fi omis
în descrierea obiectivului operaţional) egalizarea lungimii şi ritmului paşilor, pentru o
viteză medie de mers, pe teren plat/înclinat (poate presupune mai multe obiective
intermediare-specifice, derivate din obiective generale de: coordonare-echilibru-
sensibilitate, mobilitate a articulaţiilor membrului inferior, rezistenţă/forţă a musculaturii
implicate, antrenament la efort; astfel, descrierea obiectivului operaţional poate continua
prin indicarea obiectivului/obiectivelor intermediare vizate dimpreună cu restul
specificaţiilor menţionate mai sus - pentru prima modalitate de formulare).
Obiectivele operaţionale sunt supuse unui proces permanent de analiză şi sinteză în
funcţie de răspunsul imediat al pacientului şi rezultatele evaluărilor intermediare.
În actele (înscrisurile oficiale) medicale din activitatea practică, kinetoterapeutul trebuie să
reziste tentaţiei de a schematiza/simplifica descrierea obiectivelor din planul kinetic, prin
substituirea (ca formulare) a obiectivelor operaţionale cu obiective generale sau chiar cu cele
de tip finalitate.

Bibliografie:
1. Cordun Mariana (199)) Kinetologie medicală, Editura AXA, Bucureşti
2. Flora Dorina ( 2002) Tehnici de bază în kinetoterapie, Editura Universităţii din
Oradea
3.Marcu V. şi colab. (2003) Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura
Universităţii din Oradea
4.Sbenghe T. (2002) Kinesiologie. Ştiinţa Mişcării, Editura Medicală, Bucureşti
5. Pasztai Zoltan ( 2001 ) Recuperare functionala a aparatului locomotor editura
Univ. Din Oradea
 6 Pasztai Zoltan (< 2004 <) Kinetoterapie in neuropediatrie , ed Arionda Galati
7 Pasztai Z (2007). Rolul stretchingului in normalizarea functiei stato-kinetice , ed
Corson , Iasi