Colecţia „CURSUS" este coordonată de Alexandru Muşina Gabriela Pană Dindelegan

Coperta: Dan Zbârcea

©1999, Editura „AULA"

O.P. 14, C.P. 13.67, Braşov 2200
Telefon: 068/31.15.08. SINTAXA GRUPULUI VERBAL
Redactor: lulia Ghiorghiaş
Culegere: Ovidiu Coltofeanu
Tehnoredactare:Ovidiu Coltofeanu ediţia a Il-a

I.S.B.N. 973-98915-3-5

Tiparul executat la
IMPRIMERIILE MEDIA PRO BRAŞOV

A U LA
1999
 7
ABREVIERI.....................................................................................................................
INTRODUCERE
i Gramatică analitică / gramatică generativ-transformaţională........................................ 11
? Baza teoretică a gramaticii transformaţionale de tip N. Chomsky................................ 12
3 Aparatul tehnic transformaţional............................................................................... 16
4 Modelul „cazurilor" al lui Ch. J. Fillmore................................................................... 20
5' Noi orientări semanticiste.......................................................................................... 22
6. în loc de concluzii..................................................................................................... 24
+ 7. Concepţia cursului..................................................................................................... 25

CAPITOLUL I
\ERBUL - „CENTRU" AL ENUNŢULUI
1. Argumente................................................................................................................ 31
2. Diferite modele de descriere în care verbul este plasat în centrul enunţului.................. 33
3. Subordonarea subiectului faţă de verb....................................................................... 34
TTTjPTFQ 4. Repercusiuni asupra concepţiei şi organizării cursului................................................ 34

' " ^*^ CAPITOLUL ALU-LEA

RELAŢIILE DIN INTERIORUL GRUPULUI VERBAL. ELEMENTELE CARE ' »
ASIGURA COEZIUNEA GRUPULUI if
1. Conceptul de „grup verbal"........................................................................................35
2. Relaţiile din interiorul grupului verbal........................................................................38
3. Elementele care asigură coeziunea grupului................................................................45

. CAPITOLUL AL III-LEA
STRUCTURILE DE BAZĂ ALE GRUPULUI VERBAL
• . 1. Reguli de structură....................................................................................................52
, •'• 2. Funcţii sintactice; inventar, definiţie, realizări............................................................53
3. Inventarul structurilor de bază formulat în termenii funcţiilor.................................... 77
- -3,5 •
CAPITOLUL AL IV-LEA
V CON
STRUCŢI1 REZULTATE DIN TRANSFORMARE
1. Factitivul................................................................................................................ 82
2. Pasivul.................................................................................................................... 87
3. Reflexivul............................................................................................................... 93
4. Reciprocul............................................................................................................... 97
5. Construcţii nedefinite...............................................................................................100
PRO W'Şov ' 6. Impersonalul...........................................................................................................102
7- Atributivul „transformat"........................................................................................108
8
, , , ....... , fli„u„; P - Construcţii nominalizate..........................................................................................114
Prezentul curs se adresează studenţilor de la facultăţile de tiloiogie 9 Forme verba|g nepersona]e..................................................................................................................................................... ,24
şi profesorilor de limba şi literatura română, care se pregătesc pentru examenele de graa. 10. Propoziţji subordonate............................................................................................................................................................. I32

€A
PITOLUL AL V-LEA
• i TI â ,BCATEGORIZAREA VERBULUI
J U A ' P r i ^P i i.....................................................................................................................138
Sut>
categorizarea contextuală......................................................................................141
BIBLIOGRAFIE GENERALA ...
POSTFAŢĂ (la ediţia I, 1976)........
POSTFAŢĂ (la ediţia a Il-a, 1999)
Iwhw itrfuqtng Iinomioi
ăiugies
AV«
fiwtttrtesb
,tshK»/« ; rf! teiurrnol fesed
»b lolhulairu' IL^;. l'
3}
-.134 CHOMSKV, Aspects = Noam Chomsky, Aspects ofthe Theory ofSyntax,
The M.I.T. Press, 1965. = Ch. J. Fillmore, The Case
..155 FILLMORE, The Case for Case, în „Universals
in Linguistic Theory", E. Bach, R. Harms (eds.), 1968. =
..157 HJELMSLEV, L. Hjelmslev, Prolegomena to a Theory ofLanguage
Prolegomena traducător F. J. Whitfield, Madison, The University of
Wisconsin Press,1963.
VASILIU,GOLOPENŢIA = E.Vasiliu, Sanda Golopenţia-Eretescu, Sintaxa
Sintaxa transformaţională a limbii române, Editura
Academiei, 1969.
GUŢU ROMALO, = Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române.
Sintaxa Probleme şi interpretări, Edit. Didactică şi
* .IO' Pedagogică, 1973. ţ!j^
PANĂ DINDELEGAN, =Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxa transformaţională
Sintaxa a grupului verbal în limba română, Edit. Academiei|
1974. = Academia Republicii Socialiste România,
i J ..-_ Gram. Acad Gramatica
limbii române, I, II, 1963.
Struct. morf. = lorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru
Niculescu, Structura morfologică a limbii române, "
Edit. Ştiinţifică, 1967.
Limba rom. cont. JM.
dhîA
•-) M
.\\1AOT\M ' = Ion Coteanu (coordonator), Limba română
t'f
Structură şi evoluţie contemporană, Edit. Didactică şi Pedagogică,
VASILIU, Semantica voi. l (1974), voi. 11(1975).
=Paula Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfoL
MANOLIU substantivului românesc, Edit. Academiei, 1970. '..
Structuralismul =Emanuel Vasiliu, Elemente de teorie semantică a^®
limbilor naturale, Edit. Academiei, 1970. '_ "•* :
CRISTEA =Maria Manoliu Manea, Structuralismul "l '
Grammaire structurale lingvistic, Edit.Didactică şi Pedagogică, 19731 V"'
J
= Teodora Cristea, Grammaire structurale du'~- ~
ELS franţais contemporain, Edit.Didactică şi Pedagogică,^
1974. •'
=Ion Coteanu (redactor responsabil), Elemente de
lingvistică structurală, Edit. Ştiinţifică, 1967.
=A1. Graur, Ion Coteanu (redactori responsabili), ;
Probleme de lingvistică generală, Edit.Academiei,
I (l 959)-VI (l 974). .j
S
=A1. Graur, Mioara Avram( redactori responsabili), ,'
G Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor ^
în limba română, Edit. Academiei.1(1959) - VI (1972).
=A1. Graur, J. Byck, (redactori reîyonsabili),
 t
Studii de gramatică, Edit.Academiei,
I (1956),
j
II (l957), III (l961).
.._._
.
 p (= propoziţie.:

REVISTE PaS
' A' (= secvenţă discontinuă, unde Ac este cazul regim al prepoziţiei pe );
pe
nai (= pronume personale de persoanele I, II, IV, V );
BL = Bulletin linguistique, I-IX, Bucureşti, 1933-1948. „ n /= prepoziţie ); ....
Cahiers = Cahiers de linguistique theorique et appliquee, ""~v v /= secvenţă discontinuă, unde X este cazul regim al prepoziţiei, iar x PrCPx
Bucureşti, 1962 urm. notează clasa din care face parte Prep. de ex. : clasa prepoziţiilor care cer
LR = Limba română, Bucureşti, 1952 urm. genitivul);
RLR = Revue roumaine de linguistique, Bucureşti, 1956 urm „ro (= pronume substitut substantival);
=
SCL Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti, 1950 urm. „ /= pronume şi adverb relativ );
CL = Cercetări de lingvistică, Cluj, 1956 urm. B fl (= reflexiv, simbol cu semnificaţii diferite, în funcţie de poziţia pe care o ocupă
AUB = Analele Universităţii Bucureşti, Seria Ştiinţe în derivaţia sintactică ); : ;,
sociale, Filologie, 1954 urm. Rel (= construcţie relativă); , c/?
AUI = Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza, S (= substantiv);
Lingvistică, Iaşi, 1957 urm. Subiect; i•
LL = Limbaşi literatură, Bucureşti, 1955 urm. V (= verb);
# este un simbol marginal;
LISTA DE SIMBOLURI şi SEMNE CONVENŢIONALE ^ „> notează o regulă de rescriere;
=> notează o regulă de transformare; .
A
Ac (= acuzativ); notează, în cadrul unei structuri, „concatenarea" (=legarea) a doi
Aj (= adjectiv şi orice cuvânt care se comportă adjectival); constituenţi,
Art (= articol hotărât); < indică un raport de dominare: constituentul aflat în deschiderea unghiului
Atributiv (= nume predicativ şi element predicativ suplimentar); este cel „dominat", iar constituentul aflat în vârful unghiului este cel care
Av (= adverb); domină;
Cant (= un constituent sau o succesiune de constituenţi cu semnificaţie () indică apariţia facultativă a unui constituent; { } notează
Circ (= un constituent sau o succesiune cu semnificaţie circumstanţială); posibilitatea alegerii între două sau mai multe alternative; +[~X] indică o de
Conj (= conjuncţie subordonatoare); a_ trăsătură contextuală: faptul că elementul analizat apare în
D (= dativ); ^ - • vecinătatea X;
Det (= predeterminant substantival); [+ x] notează o trăsătură semantică inerentă; [--[+X]-Y] notează o restricţie
uuo;
selecţională: faptul că X este o restricţie . ,, selecţionată în legătură cu vecinătatea
Flex (= flexiune); .ul.libl .i o Y; notează sinonimia a două construcţii sau identitatea referenţială a doi
,B9î8h3 rrabo»T = constituenţi;
GAj (= grup adjectival); indică sinonimia a două construcţii sau identitatea referenţială a doi
GAv (= grup adverbial); constituenţi;
GN (= grup nominal); aşezat la stânga unui cuvânt (sau a unei construcţii) notează faptul că acest
GPred (= grup predicativ); a»Ir ^ cuvânt (această construcţie) nu există în limbă;
GV (= grup verbal); aşezat la stânga unei construcţii indică un grad de nesiguranţă în legătură t
Impersonal; ^ cu acceptarea (existenţa) acestei construcţii. ttl
:rn: ,1111
Inf (= infinitiv ); ^
la...Ac (= secvenţă discontinuă, unde Ac este'cpzul reşim al prepo^ei la);
MP (= morfemele predicaţiei ); h'''B^ 1fl. JA..
N (= nominativ);
Nedef(= nedefinit); vlttS w r iii:i,esi'.

Nominal (= centrul unui GN); ... • .> In „'«,'••>!?ier ' ('<•:,

xi i/ i ,- i • • \ .- ttOM») .IA" fr

Numeral (= numeral cardinal propnu-zis); , ... 7 .•:. pt-

Obdir(= obiect direct); l^oTui
Obind (= obiect indirect); .iiuv.vij" ,
 INTRODUCERE

tor Cromatică analitică /gramatică generativ-transformaţională; Bibliografie;

-tor '* oaza teoretică a gramaticii transformaţionale de tip N. Chomsky;
2.1. Competenţă / performanţă;
2.2. Caracterul generativ al gramaticii;
2.3. Structură de adâncime /structură de suprafaţă;
2.4. Gramaticalitate / agramaticaliţaţe;
2.5. Criteriile de decizie asupra validităţii unei gramatici;
2.6. Gramatica universală; Bibliografie;
3. Aparatul tehnic transformaţional;
3. J. Organizarea gramaticii; „ centralitatea " sintaxei;
3.2. Tipuri de reguli; Bibliografie;
4. Modelul „cazurilor" al lui Ch. J. Flllmore; Bibliografie;
5. Noi orientări semantlciste; Bibliografie;
6. în loc de concluzii;
7. Concepţia cursului;
7.1. Opţiunea pentru sintaxa transformaţională;
7.2.Sintaxă ,,categorială" /sintaxă „funcţională";
7.3. Sintaxa propoziţiei şi sintaxa frazei.
l
l. Gramatică analitică /gramatică generativ-transformaţională

,flCM;
rt» «;»;b;i ut
iv li ««•„,:.:, fbfli j X

arm? fiiuJBidărt o jiitean o SsBslon . -t! nî

Y [X J

l nî&-i ăoob a a o iimu

 '.U^fi) în lingvistica
i9 modernă, mulţimea de şcoli
d' lingvistice, de concepţii şi
ist de modalităţi de descriere,
eţ! precum şi diversitatea de
(SjflSlB tehnici de lucru şi de
t terminologii, derivând
toate din concepţia mai
largă a structuralismului
lingvistic, se pot grupa în
două direcţii opuse: cea
analitică şi cea generativ-
transformaţională.
Distincţia analitic /
generativ-transformaţional
se referă, în primul rînd, la punctul de plecare şi la obiectivele cercetării.
Modalitatea analitică porneşte de la enunţurile (frazele) concrete ale
limbii, pe care le supune segmentării, pentru degajarea unităţilor componente,
precum şi clasificării şi analizei din punctul de vedere al relaţiilor contractate de
unităţi. Obiectivele majore ale descrierii analitice sunt: a) degajarea unităţilor;
b
) clasificarea lor; c) analiza relaţiilor. Aceste obiective, în orice punct al analizei,
se întrepătrund şi nu pot fi concepute independent unul de celălalt: clasificările sunt
n
p^ectă dependenţă de modul în care unităţile au fost degajate şi de relaţiile dintre
un
'tăţi; degajarea unităţilor face permanent apel la analiza relaţiilor etc.
Definitorie pentru modalitatea analitică este direcţia cercetării: de Ia
s
Pectele sintagmatice ale limbii (text, corpus de fraze) spre aspectele
Paradigmatice (inventar de unităţi şi relaţiile alternative dintre ele).
Comun pentru diversele descrieri de tip analitic este aspectul lor excesiv
c ural (engl- discovery procedures), adică transformarea lor în „tehnici" de
gnientare şi clasificare cât mai formale, bazate pe eliminarea integrală a sensului,
11
 , uar, m aceiaşi timp, şi cea mai riguros elaborată, a unor formarea de noi propoziţii şi fraze din cuvintele pe care el u
asemenea „tehnici" aparţine lui Z. Harris, a cărui lucrare fundamentală este • cun
Methods in Structural Linguistics (1951) '. înseamnă posedarea unui număr de reguli eramatiraU • °aşte. Competenta
&
Modalitatea generativ-transformaţională porneşte de la un număr finit s; a le folosi. gramaticale ş, capacitatea vorbitorului de
nu prea mare de simboluri (reprezentând părţile de vorbire şi categoriile Performanţa reprezintă execuţia acf l ' actualiz
gramaticale, considerate ca date iniţiale ale descrierii) şi de la un număr finit şi nu area, un
competenţei, înseamnă trecerea de la un sistem finit de ansamblu infinit
prea mare de reguli gramaticale, pentru a ajunge să producă (să genereze) de acte de vorbire. nmt de
enunţurile corecte ale unei limbi. Prin urmare, punctul de plecare îl constituie
aspectele parad:gmatice (implicate în inventarul de simboluri), iar, ca obiectiv final se Pentru competenţa lingvistică disti f ' recept ° r ( = '°cutor /
ajunge la aspectele sintagmatice, adică mulţimea frazelor generate. Iniţiatorul auditor) este nesemnificativă, fiind vorba de r^n Pe trU tOţ V rbitorii
aceleiaşi limbi. Pentru performantă, această difti " f '' °
s emni T
şcolii generativ-transformaţionale este N. Chomsky, prin lucrările sale ^ativă, aşa
fundamentale: Syntactic Structurez (1957) şi Aspects of the Theory of Syntax cum sunt semnificativi toţi factorii care pârtie ină în
H CO"Cret al Vorb"-»-'
(1965). memorie, atenţie, grad de interes pentru obTec ni discuţie, expresivitate,
v
emotivitate etc. ™ ooiectul
Gramatica lui N. Chomsky se constituie ca o reacţie vehementă la aspectul
excesiv procedural al gramaticii analitice, şi mai ales al şcolii lui Z. Harris. Performanţa apare direct nemijlocit
Taxinomiile (clasificările) sunt comune modalităţii analitice şi celei insă, nu este supusă direct obseTvatfe '
generativ-transformaţionale. Dar, în timp ce în gramatica analitică clasificarea este '
obiectivul ultim şi cel mai important, „subcategorizarea" din gramatica
transformaţională este numai una dintre operaţiile intermediare, anterioară
transformărilor, care urmăreşte reprezentarea structurilor de bază în termenii
trăsăturilor sintactico-semantice distinctive. Prin urmare, nu prezenţa taxinomiei
deosebeşte cele două orientări, ci perspectiva din care este abordată clasificarea şi , oseva .ii. Competenţa, din
locul acordat clasificării2. performanţei. De aici se naşte necesitatea manifestări ale în studiul
Obiectivul fund Jental^ competenţei.
BIBLIOGRAFIE . • -•! ni
Solomon Marcus, Analitic şi sintetic, două ipostaze fundamentale ale cercetării _________, .„„uaiucruai al gramaticii transformaţionale este explicarea
limbajului, în „Aspecte matematice în studiul limbajului", Limbaj, logică, competenţei lingvistice. Ea este o gramatică a competenţei (este unul dintre
filozofie, Ed. Şt., 1968, p. 77-83; Vasiliu, Semantica, p.33- 46; Manoliu, Structu- modelele ipotetice ale competenţei), şi nu o gramatică a performanţei.
ralismul, p. 70-82; Guţu Romalo, Sintaxa, p. 13-25. l Limitându-şi explicaţiile la competenţă, înţelegem de ce gramatica
te neutră din punctul de vedere al distincţiei emiţător / receptor, tică a
l emiţătorului (adică un sistem formal care să explice felul • codează un
2. Baza teoretică a gramaticii transformaţionale de tip N. Chomsky mesaj), nici o gramatică a receptorului (adică un : să explice felul de
2.1. Competenţă / performanţă [ decodare a mesajului receptat). 2.2. Caracterul generativ al gramaticii

i
Competenţa reprezintă aptitudinea oricărui vorbitor nativ al unei limbi dfl
a emite spontan sau de a percepe (a înţelege) spontan un număr infinit de fraze pe
care el nu le-a pronunţat şi nu le-a auzit niciodată înainte. Această aptitudine se
explică prin faptul că orice vorbitor nativ are înmagazinat în memorie un sistem
finit de reguli gramaticale, comun pentru vorbitorii aceleiaşi limbi, care-i permit
1
Direcţia analitică este reprezentată de mai multe şcoli lingvistice (americane şi europene), fără a
exista întotdeauna o înrudire genetică între ele: „descriptivismul" american al lui Z. Harris, şcoala de
la Praga (realizată în jurul lui Troubetzkoy), şcoala daneză (= şcoala „glosematică"), constituită în
jurul lui L. Hjelmslev, şi şcoala franceză, descinzând direct din ideile lui Ferdinand de Saussure. ^
2
Cf. Manoliu, Structuralismul, p. 75; t --i-^^ .jlwitliu! n.,i> :uJ -jl&3ulr.t;)-j i '4'
Din competenţă face parte ceea ce Chomsky numeşte „creativitatea" limbajului, i
adică posibilitatea oricărui vorbitor nativ de a produce şi a înţelege enunţuri pe care el
nu le-a auzit niciodată înainte.
Gramatica transformaţională, care este un model al competenţei, trebuie să
asigure explicarea „creativităţii". Aceasta se realizează prin conceperea ei ca un
mecanism do tip generativ, adică în stare să producă (să genereze) infinitatea de
enunţuri concrete ale unei limbi. Şi chiar dacă descrierea se bazează pe un corpus
redus de enunţuri reale, rezultatele sunt „proiectate" asupra unui set infinit de
enunţuri, care reprezintă limba.
2.3. Structură de adâncime / structură de suprafaţă

n
 Orice vorbitor nativ al limbii române, fără nici o pregătire lingvistică
Pecială, „simte" că enunţurile: El te consideră inteligent şi El consideră că tu eşti
e
'igent, Ion si Gheorghe se îmbrăţişează şi Ion se îmbrăţişează cu Gheorghe,
artea elevului şi elevul are cartea sunt echivalente (sinonime) două r.ât«> >*<-•-
~y"

,____y • iun se îmbrăţişează cu Gheorghe,

T . i,.ci'«/ are cartea sunt echivalente (sinonime) două câte două.
|»°irnte că enunţul: Ei se apără este interpretabil în două feluri, fie ca: „fiecare se
apară pe sine", fie ca: „ei se apără unul pe celălalt" w ^-------- ' "
Făcând este interDrerah.'i ^~
CânJ

..simte" că enunţul: Ei se apără este in*»------' " " "

.
ou euri, fie ca: „fiecare se
, ca: „e se apără unul pe celălalt", sau că enunţul: L-am văzut
când este interpretabil fie ca: „1-am văzut când trecea el", fie ca: „l-am văzut
treceam eu". Sesizează că în enunţul: El s-a întors vesel lipseşte,
13

a
Pară ne <•;„_» -
bUUlIIl^iv^g,^, ~w.„ . ,,_. _ _ ------- y
îmbolnăvindu-se se subînţelege „...fiindcă el s-a îmbolnăvit". ' "
Această capacitate de a „simţi" (a sesiza) echivalenţele şi ambiguităţi)
precum şi de a sesiza elementele „subînţelese" este comună tuturor vorbitorjl 0'
unei limbi, aparţinând competenţei, în consecinţă, o gramatică transformaţională ca
model al competenţei, trebuie să explice aceste fenomene. Pentru explicaţie, S-recurs
la o anumită ipoteză asupra modului de organizare a limbii, potrivit cărei limba
este organizată pe două niveluri: un nivel profund, numit, structură de
adâncime, unde ambiguităţile se dezambiguizeză, unde sinonimia şi omonimia se
rezolvă, fiind, deci, nivelul ideal din punct de vedere semantic, şi un nivel
superficial, numit structură de suprafaţă, unde apar toate „anomaliile" de care
vorbeam (sinonimie, ambiguitate, elipsă).
Numai nivelul de suprafaţă este supus direct observaţiei, în timp ce nivelul
de adâncime este intuit de lingvist, sarcina acestuia fiind să-1 descopere şi să-1
construiască. Procesul de descoperire a structurii de adâncime este un proces
mental, constând în construirea unei scheme abstracte capabile să explice structura
semantică şi sintactică a enunţului. Şi ca orice construct abstract, justeţea structurii
de adâncime nu poate fi probată decât relativ, în decizia asupra validităţii unei
structuri de adâncime intervin, pe lângă criteriul gradului de adecvare la limba
concretă pentru care structura a fost construită, şi criterii privind economia şi
simplitatea modelului, „măsurabile" în numărul de reguli propus.
2.4. Gramaticalitate / agramaticalitate
Din competenţa lingvistică face parte şi capacitatea vorbitorului nativ de a
„simţi" care enunţuri sunt bine formate şi care sunt prost formate. Orice vorbitor
nativ al limbii române va recunoaşte, de exemplu, că secvenţa *El devine pe
profesor este prost formată, dar că secvenţa El devine profesor este corect formată.
Cum gramatica transformaţională este un model al competenţei, unul dintre
obiectivele ei este să distingă explicit enunţurile „gramaticale", deci bine formate,
de cele „agramaticale", deci prost formate, şi să stabilească gradul de deviere în
raport cu gramaticalitatea.
Este gramatical orice enunţ care se produce prin aplicarea regulilor unei
gramatici transfonnaţionale şi este agramatical orice enunţ care încalcă una sau
mai multe dintre aceste reguli. ^u. -
2.5. Criteriile de decizie asupra validităţii unei gramatici *it
O achiziţie modernă în lingvistică, preluată şi de transformaţionalişti, este
ideea existenţei mai multor tipuri de gramatici ale aceleiaşi limbi şi chiar a
existenţei mai multor gramatici în cadrul aceluiaşi tip. în aceste condiţii, se pune
problema alegerii dintre mai multe gramatici posibile şi a stabilirii criteriilor de
decizie asupra validităţii unei gramatici.
Teoria transformaţională stabileşte aceste criterii, punând la baza lor
principiul gradului de „adecvare". Este mai „adecvată" gramatica având o putere
generativă mai mare, o putere descriptivă mai mare şi o putere explicativă mă'
mare.
14
matica transformaţională are o putere generativa mai mare, în sensul capacităţii
&a aenera porţiuni mai întinse ale limbilor naturale.
e
' '{n comparaţie cu alte gramatici (generative şi nongenerative), gramatica
-jformaţională are o putere descriptivă mai mare, în sensul capacităţii ei de a ^
crie şi explica fenomenele de omonimie şi de sinonimie sintactică. De exemplu,
ot
aramatică analitică (unde nu se disting cele două niveluri: de adâncime şi de
° prafaţă) nu are capacitatea de a explica pluralitatea de valori semantice ale
S
enjtjvului românesc, adică faptul că în unele construcţii avem a face cu un genitiv
posesiv" (ex. cartea elevului), în altele, avem a face cu un genitiv „obiectiv" (ex.
"administrarea averii), iar în altele, cu un genitiv „subiectiv" (ex. plecarea tatei).
într-o gramatică transformaţională, însă, valorile diferite ale genitivului îşi găsesc
explicaţia în structuri de adâncime diferite: structura elevul are cartea explică
valoarea „posesivă", structura (subiect nedeterminat)^ administrează averea explică
valoarea^„obiectivă", iar structura tata pleacă explică valoarea „subiectivă".
în comparaţie cu alte gramatici, gramatica transformaţională permite
generalizări semnificative asupra modului de organizare şi de funcţionare a limbii,
cum ar fi ipoteza asupra organizării limbii pe două niveluri. Din acest punct de
vedere, puterea explicativă a gramaticii transfonnaţionale este mai mare decât a
altor gramatici.
; OŢIOS»
2.6. Gramatica universală • 1 3*63
Spre deosebire de structuraliştii ante-chomskyeni, care au subliniat
diversitatea limbilor, atrăgând atenţia asupra specificului structural al fiecărei limbi,
N. Chomsky a subliniat asemănările dintre limbi, considerând că acestea sunt
profunde (se plasează la nivelul structurii de adâncime), în timp ce diferenţele sunt
superficiale (apar la nivelul structurii de suprafaţă).
în acord cu această idee, N. Chomsky stabileşte un fond comun al limbilor,
constituit dintr-un număr de universalii substanţiale şi de universalii formale.
Aparţin universaliilor substanţiale categorii lingvistice de tipul: GN (=grup
nominal), G V (=grup verbal), P (= propoziţie), Nominal, Verb, Prepoziţie, Adjectiv
etc., iar universaliilor formale, tipurile de reguli şi de restricţii formale postulate de
gramatica transformaţională.
Explicaţia acestui fond comun al limbilor o constituie, în teoria lui
• Chomsky, faptul că fiinţele umane sunt genetic înzestrate cu o facultate a limbii,
care ar fi „răspunzătoare" de aceste trăsături universale, trăsături constituind partea
'"născută a limbajului uman. .,.
:/h'l
BIBLIOGRAFIE '
Pentru teoria gramaticii transformaţionale de tip Chomsky, să se consulte: <"f
î>. Golonpntm_EretescU; ^Structura de suprafaţă şi structura de
adâncime în ' "
P 15 -0 P
fo7m , , *- * Dindele8an> Concepte de bază ale gramaticii
5 Malt, l LR' p.
Structuralismul, X m
° %9)188-190.
^59-70, ' 5> P" 435 Şl to, Manoliu,
•
 caracterul
3.1. Organizarea gramaticii; „ centralitatea " sintaxei O succesiune ordonată de reguli de structură având ca punct de plecare
simbolul iniţial P alcătuieşte o derivaţie sintactică; exemplu: # P #
Termenul gramatică are altă semnificaţie decât termenul traditin CPred-^Circ
gramatica, în concepţia transformaţională, reprezintă un ansamblu finit de re i- Pred icatAS ub iectACirc
^are operează asupra unui vocabular finit, reguli capabile să genereze infinitat '
Anunţurilor corecte ale unei limbi. a VAMPAGNANACirc VAMPANominalAArtANACirc VAMPASAFlexA ArtANACirc
Vocabularul este constituit dintr-un număr de termeni primari, daţi • VAMPASAFlexAArtANA PrepAAv Reprezentarea grafică a unei derivaţii este
^edefiniţi, conţinând: a) un număr de categorii gramaticale, de tipul: GV, GN GA o diagramă de tip arbore;
£jAv, P; b) un număr de categorii lexicale, corespunzând, în mare, clasei *' exempl
^orfologice din gramatica tradiţională, de tipul: Nominal (=clasa substantivului)
v /- ^clasa verbului), Aj (=clasa adjectivului), Personal (=clasa prenumelor
personal ţ-ţe persoana I, II, IV, V); c) un număr de formative gramaticale, de
tipul: Pasiv j inpersonal, Refl, Nedefinit, Participiu, Infinitiv; d) #£# utile
formative lexicale -^prezentând inventarul de rădăcini ale cuvintelor unei limbi.
Un loc special ocupă simbolul „iniţial" P (= propoziţie), constituind
punctul de plecare al procesului derivaţional. GT-
Gramatica transformaţională cuprinde trei componente: un component ed S
fundamental, componentul sintactic, singurul cu funcţie generativă, şi două Predicat
Componente interpretative: cel fonologie şi cel semantic. Componentul sintactic
^gte pur formal, în sensul că el produce construcţii, dar nu sub forma lor concretă,
^j sub forma unor relaţii abstracte între simboluri (ex. SAArtANAVAMPASAArtA £?e...Ac
sau SAArtANAVAMPAAv). „Interpretarea" acestor structuri abstracte ţtiseamnă
punerea lor în corespondenţă cu construcţii reale. Componentul fonologie
realizează punerea în corespondenţă cu o secvenţă de semne sonore, iar
Componentul semantic, cu o succesiune de sensuri.
Ceea ce este caracteristic organizării modelului transformaţional este vin-
Clasarea în „centrul" gramaticii a sintaxei şi specificarea conţinutului celorlalte -e e]ey-
Componente numai prin raportare la sintaxă. de acolo
3.2. Tipuri de reguli

Gramatica transformaţională distinge: regulile „de rescriere" şi regulile „de

transformare".
Regulile de rescriere se aplică simbolurilor, având fie forma: X --> ''
/W—Z („X se rescrie ca Y în contextul W-- Z"), când este vorba de reguli
Contextuale, fie forma: X —> Y, când este vorba de reguli noncontextuale (sau
5,libere de context").
Regulile de rescriere se împart, la rândul lor în: a) reguli de structură a
^ c„ D s,:s!, u-G .N»«•» «M * vSK v d°m^ â ':s;.. c „ a :™- î
frazei (= reguli de constituenţi): b) reguli de subcategorizare; c) reguli lexicale. i domină' ,, Subiect
Ce se
prez m Pnn: GN>
Subi ce se
Regulile de structura a frazei (=reguli de constituenţi) convertesc ufl
gjmbol într-o succesiune de simboluri (ex. P--> GPred ACirc; GPred-->Predicat O " (C6ea

/-Subiect; Predicat->VAMP; Subiect-->GNAN; GN-->NominaIAArt etc.). ' '

în formularea acestor reguli se evită rescrierea unui simbol printr-un a
gimbol (adică reguli de tipul: Predicat->V, Subiect->GN), evitându-se,
smgur enunţ. Exemplu ' adică ™ vederea
16 17
 G Pred contextul [--Subiect^bind], dar nu admite contextul [-GN AAc] sau conte* ^
[--Obdir]. In cazul oricăruia dintre aceste verbe, regulile de subcategorizare str>c
Circ

GA
Predicat Subiect

V MP Conj #P#
Circ
Gpred
Prep GN
Predicat Subiect
X^
Nominal
V MP
S ¥\e\

ul la şcoal- -ă acum
trebu- -ie să plec- -e copil-

în exemplul dat, se aplică de câte două ori regulile de rescriere a lui P, a

Predicatului, a Subiectului, a lui Circ, a lui GN şi a Nominalului. Dar fiecare
regulă, teoretic, se poate aplica de un număr nelimitat de ori, permiţându-se
generarea unor enunţuri de o extensiune teoretic infinită.
Regulile de subcategorizare se aplică exclusiv formativelor lexicale. Ele
pot fi: contextuale şi noncontextuale. în cadrul subcategorizării noncontextuale.
formativul lexical se rescrie treptat printr-un ansamblu de trăsături semantice
inerente, de tipul: [± Animat], [± Uman], [± Abstract], [±.Mod], [± Timp] etc. « (Ci) La
cadrul subcategorizării contextuale, formativul lexical se rescrie printr-un ansamW» unde cat ( c i)
de trăsături contextuale. Regulile de subcategorizare contextuală se subdivid m frici Canea
a') reguli de subcategorizare strictă; a") reguli selecţionale. es™

, lo
» Participa l a
Regulile de subcategorizare strictă înregistrează restricţiile combinatof.
ale formativelor lexicale, restricţii exprimate în termenii „categoriilor" (sau
părţilor de vorbire) sau ai „funcţiilor" sintactice. De exemplu, clasa verbele^
aparţine, contraveni, corespunde, dăuna, a se deda, dedica, incumba, premen-,
trebui, veni... admite contextul [~GNANAGNAD] sau, în termenii funcţiilor, adm'
indică : V"^~ selecţionale înregistrează, ca şi regulile de subcategorizare strictă,
Reg" ! i tunătorii ale formativelor lexicale, dar, în timp ce în
n
tfj cta res tricţiile sunt formulate în termenii „funcţiilor" sau ai
" - subcategorizarea selecţionată restricţiile sunt formulate în
",ategon'lor_^n.|or semantice ale vecinătăţilor. De exemplu, clasa verbelor
termenii trasa afana, agonisi, ajusta, amenaja, amortiza, amplifica, anula, ara,
actuali'0' aano -^ zj'ţja obiectului direct, nominale cu trăsătura [-Animat] şi nu
asana-- acc • '|e cu trăsătura [+Animat]; clasa verbelor admonesta, alfabetiza,
accepta no rQ aresta, deporta, maltrata, mitui, muştrului, ofensa... acceptă, în
amnistia, ap Direct, nominale cu trăsăturile [+Animat, +Uman] şi nu acceptă
poziţia Ou"'~'t~ăsaturjie [+ Animat, -Uman] sau cu trăsătura [-Animat]. Pentru un
nOI
b'din prima clasă, regulile selecţionale indică: V->[--[-Animat]-Obdir], iar
VCr
'un verb din clasa a doua, regulile selecţionale indică: V-->[~[+Uman]
Regulile lexicale introduc formativele lexicale, înlocuind simbolurile
nreterminale, adică simbolurile cărora nu li se mai pot aplica reguli de rescriere, cu
formative lexicale (cu rădăcini). O regulă lexicală are forma: V->amplific-, ar-
cit-, cânt-, lucr-... sau S->elev-, student-, băiat-, copil-...
Regulile de transformare se aplică nu unor simboluri (ca regulile de
rescriere), ci uncr --tructuri (unor succesiuni de simboluri), pe care le convertesc
în alte succesiuni de simboluri. Regulile de transformare asigură, din punct de
vedere tehnic, legătura dintre structura de adâncime şi cea de suprafaţă,
18
convertind o construcţie de bază (rezultată din aplicarea regulilor de
structură, de subcategorizare şi a celor lexicale) într-o construcţie de suprafaţă.
Condiţia oricărei transformări este păstrarea integrităţii semantice a
structurilor transformate, ceea ce înseamnă că toate modificările de structură
determinate de transformări, inclusiv suprimările de constituenţi, se fac fără
pierdere de informaţie semantică.
Regulile de transformare explică legătura pe care o constatăm între
diversele construcţii ale unei limbi, care, deşi sunt diferite sub aspectul
constituenţ.lor, se „leagă" între ele printr-o echivalenţă semantică integrală sau
printr-o echivalenţă parţială. Regulile de transformare explică, de asemenea,
nomenul opus echivalenţei, constând în posibilitatea unei singure structuri
sintactice de a primi interpretări semantice diferite.
(C } FI - regulile de transformare stabilesc „legătura" unor construcţii ca: desteot
S
?,™°arce Vesel §' ^2) El s* întoarce şi el este vesel; (C,) El se crede obosit- 're? /
CredS Că d eSte de?tept
> (C)) El pare °bosit şi (C2} Pare că el este
Gheor he
S ?' (C2> Ion ^ Gheorghe se ceartă; tre°ând spre şcoală S' (C2) ^-
ean văzut când trecea spre şcoală, t0ta' echivalente' sau asigură
„legătura" unor construcţii ca: P£ '°S şi (C2) Se merSe Pe '°s'> (ci) Elev"
citesc cartea şi (C2) (Cl) /O" întâlne*te Pe Gh^rghe şi (C2) Ion se El îmi
im
pune ceva şi (C2) El îşi impune ceva; (C,) staţie şi (C2)
participarea lui Ion la demonstraţie, unde C, şi
1
9

de transformare, prin producerea (obţinerea) unei construcţii din cealaltă. DQ
exemplu, El se întoarce vesel se obţine din construcţia bipropoziţională El se
întoarce şi el este vesel. Transformarea constă, în acest caz, în suprimarea
subiectului din a doua propoziţie şi a copulei, suprimări posibile dat fiind faptul că
nu antrenează pierdere de informaţie semantică (copula este asemantică, iar
informaţia subiectului este redundantă, fiind cuprinsă în informaţia primului
subiect).
Tot regulile de transformare explică şi fenomenul opus echivalenţei:
explică, de exemplu, de ce construcţiile El iese inginer şi El iese îngândurat, cu
aceeaşi structură funcţională (Predicat ASubiectAAtributiv), sunt interpretabile
semantic diferit, în sensul că a ieşi din prima construcţie intră în seria sinonimică a
deveni, a se face, iar a ieşi din a doua construcţie intră în seria sinonimică a pleca
(de acasă), a părăsi (o încăpere). Cele două construcţii sunt diferite sub aspectul
regulilor de transformare: prima este o construcţie de bază, deci asupra căreia nu
s-a aplicat nici o transformare, iar a doua este obţinută prin transfomare, din
construcţia de bază: El iese si el este îngândurat. Transformarea constă în
suprimarea copulei, a conjuncţiei şi a subiectului redundant.
în concluzie, orice gramatică transformaţională de tip N. Chomsky conţine
un component de bază, alcătuit din totalitatea regulilor de rescriere şi având ca
obiectiv final generarea structurilor de bază, şi un component transformaţional ,
conţinând regulile de transformare şi având ca rezultat convertirea construcţiilor de
adâncime în construcţii de suprafaţă.
nil ztrt
BIBLIOGRAFIE > o- >**•
Pentru aparatul tehnic transformaţioaafcisă se consulte: Vasiliu,Golopenţia,
Sintaxa, p. 28-54. , 9«i, '^UV
4. Modelul „cazurilor" al lui Ch. J. Fillmore
Transformaţional ismul însuşi nu este o concepţie unică şi unitară. Modelul
propus de Ch. i. Fillmore se diferenţiază destul de mult de aspectul chomskyan al
gramaticii transformaţionale.
Deosebirea dintre cele două modele priveşte, în primul rând, viziunea
asupra naturii structurii de adâncime, cu consecinţe directe asupra repartiţiei
diferite a faptelor între structura de adâncime şi cea de suprafaţă şi asupra
semnificaţiei componentului transformaţional.
Am văzut că în concepţia lui N. Chomsky structura de adâncime este
organizată strict sintactic, structura propoziţiilor de bază (nucleare) fiind
reprezentată în termenii unei analize de constituenţi imediaţi (în termenii
„categoriilor" sau ai „funcţiilor" sintactice).
Ideea de la care porneşte Ch. J. Fillmore în elaborarea noii teorii este că
descrierea sintactică, atât în termenii categoriilor, cât şi ai „funcţiilor", este
semantic nerelevantă. Argumentele sunt, în esenţă, următoarele :
a) „Categorii" (sau „funcţii" sintactice) diferite au acelaşi conţinut
20
celaşi conţinut se exprima o uaia prin uuicci uircci, aua uaia prin SUDICUI , m
onstrucţiile: El se vindecă cu vitamine - Vitaminele îl vindecă, acelaşi conţinut
ernantic se exprimă printr-un obiect prepoziţional şi printr-un subiect; în
onstrucţiile: Fruntea şiroieşte de sudoare - Sudoarea şiroieşte pe frunte, acelaşi
onţinut semantic (diferit, însă, de exemplul anterior) se exprimă o dată prin
ubiect, altă dată prin grup prepoziţional; în construcţiile: El scapă din vedere ceva
. Ceva îi scapă din vedere, acelaşi conţinut se exprimă prin subiect şi prin obiect
indirect etc. Asistăm, în acest caz, la neutralizarea opoziţiilor sintactice: subiect
/obiect direct, subiect / grup prepoziţional, subiect / obiect indirect.
b) Aceeaşi „categorie" (sau „funcţie") sintactică poate exprima conţinuturi
semantice diferite. De exemplu, nominalul în nominativ (deci, subiectul) poate
exprima: „agentul" (ex. Elevul citeşte), „pacientul" (ex. Preţul urcă, Piatra
crapă), „cauzalul" (ex. Căldura usucă plantele, Necazurile l-au îmbătrânit),
„experimentatorul" (ex. Copilul se bucură, El îmbătrâneşte)^-, „locativul" (ex. Mă
doare capul, Strada răsună de ţipete), „instrumentul" (ex. Vitaminele fortifică
organismul), „ţinta" (=punctul de ajungere) (ex. Ion primeşte o scrisoare) etc. sau
nominalul în dativ (deci, obiectul indirect) poate exprima: „beneficiarul" (ex.
Ţi-am cumpărat flori), „experimentatorul" (sau, în termeni tradiţionali, subiectul
logic) (ex. îmi place cartea), „ţinta" (=punctul de ajungere) (ex. Ji-am trimis o
carte, Mi-a venit o scrisoare) etc. Asistăm, în acest caz, la o neutralizare a
opoziţiilor semantice : „agent"/ „pacient" / „cauzal" / „experimentator"/ „locativ"/
„instrument"/ „ţintă" etc.
Situaţiile de Ia (a) şi (b) dovedesc că elementele care compun construcţiile
de bază („categorii" sau „funcţii") sunt semantic nerelevante, în locul lor,
Ch. J. Fillmore propune alte distincţii, de natură logico-semantică, aşa-numitele
„categorii cazuale" (sau simplu „cazuri") 4. Ca mod de concepere, „cazurile" se
apropie de „actanţi", din teoria lui L. Tesniere 5 ,sau de „roluri", din teoria lui
D.T. Langendoen6.
Teoretic, cercetătorii recunosc valoarea universală a „cazurilor" şi, implicit,
existenţa unui inventar comun de „cazuri" pentru toate limbile, în fapt, inventarul
de „cazuri" diferă de la un cercetător la altul, în funcţie de caracterul mai detaliat
sau mai puţin detaliat al analizei semantice.
Spre deosebire de N. Chomsky, în teoria lui Fillmore, structura de
adâncime este organizată în categorii logico-semantice, iar structurarea sintactică
revine în exclusivitate componentului transformaţional, plasându-se, deci, la nivelul
structurii de suprafaţă, în această concepţie, rostul transformărilor este de a „aşeza"
să se observe că „experimentatorul", deşi caracterizat prin [+ Uman], este totdeauna „nonagent",
adică nu este autorul, instigatorul, acţiunii.
4 Dintre lucrările lui Ch. J. Fillmore semnalăm: The Case for Case, în „Universals in Linguistic
ineory", Em. Bach. R. Harms (eds.), 1968; Toward a Modern Theory of Case. în „Modern Studies in
"^'stl: Readings in Transformationai Grammar". D.A. Reibel, S.A. Schane (eds.), 1969; Grammar
°1 Hitting and Breaking, în „Readings in English Transformationai Grammar", R.A. Jacobs ^
a. Rosenbaum (eds.), 7970.
Lucien Tesniere, Elements de syntaxe structurale, 1959
O V\ Ti f
'',",
ar
'""
=, A\* La"gendoen, Roles and role structure, în „Essentials of Erfglish Grammar", Hoit, Rinehart ar|
aWinston. 1970, p. 59-100.
21
U.... - - -- -- -- j -, - -- _
poziţiile sintactice de subiect, obiect direct, obiect indirect, obiect prepoziţional etc.
Orice propoziţie de bază (nucleară) se reprezintă prin structura: P—
>VAC!AC2...ACn, adică un verb şi unul sau mai multe „cazuri" (= categorii logico-
semantice). Fiecare „caz" apare într-o propoziţie de bază o singură dată şi orice
propoziţie de bază cuprinde cel puţin un „caz".
Subcategorizarea se efectuează în funcţie de „cazurile" (numărul şi felul lor)
pe care un verb le presupune conceptual. Dintr-o analiză de acest tip obţinem :
aminti: [--(Cauzal)AExperimentatorAPacient]
citi: [~AgentAPacient] ''
îmbătrâni: [-(Cauzal)AExperimentator] plăcea: [-
ExperimentatorAPacient] sparge: [—(Agent /
Cauzal)APacientA(Rezultat)] tremura: [-
(Cauzal)AExperimentator] trimite:
[AgentAPacientAŢintăA(Instrument)] ustura: [--
ExperimentatorALocativ].
Parantezele rotunde indică posibilitatea ca un anumit „caz" să nu se
actualizeze în structura de suprafaţă. Astfel, verbul îmbătrâni apare şi în
construcţia: Ion îmbătrâneşte, cu structura: Verb AExperimentator, dar şi în
construcţia: Necazurile l-au îmbătrânit, cu structura: Verb ACauzalAExperi-
mentator. De asemenea, verbul aminti apare şi în construcţia: îmi aminesc ceva, cu
structura: VerbAExperimentatorAPacient, dar şi în construcţia: Melodia asta îmi
aminteşte de ceva, cu structura: VerbACauzalAExperimentatorAPacient. Semnul / se
utilizează pentru incompatibilitatea a două „cazuri" în aceeaşi construcţie (este
situaţia Agentului şi a Cauzalului, care nu pot apărea simultan, ci numai alternativ,
într-o construcţie; ex. Copilul sparge geamul în bucăţi, unde apare Agentul, şi
Vântul sparge geamul, unde apare Cauzalul), în situaţia acestui verb, includerea
între paranteze a „cazurilor" Agent / Cauzal explică o construcţie ca: Furunculul a
spart, în care singurul „caz" prezent în structura de suprafaţă este Pacientul.1*^ •*
BIBLIOGRAFIE
a) Pentru aspectul teoretic, vezi: Cabriela Pană Dindelegan, Reflecţii pe
marginea „ Teoriei cazurilor" a lui Ch. J. Fillmore, în SCL XXIII (1972), l, p.49
şi urm.
b) Pentru utilizarea modelului fillmorian în interpretarea verbului, vezi
Măria Manoliu Manea, Mă seacă la inimă. Romanian vs. Românce: The jfV
Objectivization ofthe Experiencer, în RRL XX (1975), 5, p. 53 1 şi urm.
5. Noi orientări semanticiste
în ultimul timp, unul dintre aspectele cele mai controversate ale concepţiei
transformaţionale chomskyene este definirea şi situarea etapei inserţiei lexicale în
interiorul procesului derivaţional, adică stabilirea conţinutului regulilor lexicale şi a
momentului în care intervine aplicarea lor.
în concepţia lui N. Chomsky, toate formativele lexicale (rădăcinile cuvinte-
v
d,:.•;!-.%!.£.*'.
22
. ţervenind după apucarea regumor ue sirucuira şi a rcgumur ue suucaiegori/ A*c\
în momentul în care derivaţia sintactică a ajuns la şiruri preterminale /=secvenţe
de simboluri cărora nu li se mai poate aplica nici o regulă de rescriere). In u,mă
intervenţiei regulilor lexicale, şirurile^preterminale se modifică în şiruri terminale
(ex. e\ev-*-ul*cit-*-eşte*lecţi-*-ă). în concepţia chomskyană, regulile lexicale
aparţin componentului de bază al gramaticii, fiind anterioare ciclului
transformaţional,
Spre deosebire de N. Chomsky, pentru care toate formativele lexicale sunt
ireductibile8, Lalcoff, Postai, McCawley atrag atenţia asupra faptului că anumite
formative lexicile se comportă ca unităţi complexe, fiind decompozabile în
elemente semantice primitive, numite „predicate atomice". Compunerea acestor
elemente subiacente, pentru obţinerea unui element de suprafaţă unic (a unui singur
lexem) se asigură prin aşa-numitele transformări prelexicale, adică transformări
anterioare inserţiei lexicale, anterioare regulilor lexicale.
De exemplu, formativul lexical kill9 (rom. ucide) se compune din
încorporarea „predicatelor atomice" primitive: CĂUŞE (rom. „a cauza", „a face
să"), BECOME(rom. „a deveni"), NOT (rom. „nu"), AL1VE (rom. „viu", „în
viaţă"). Elementul lexical de suprafaţă kill este rezultatul unui lanţ de transformări
prelexicale, numite transformări „de ascensiune a predicatului"10. Prin „ascensiunea
predicatului" ALIVE, se obţine: CAUSEABECOMEADEAD (adică „a face să"A „a
deveni"A„ mort"). Printr-o nouă transformare „de ascensiune", se obţine:
CAUSEAD1E (adică „a face să"A„a muri"), iar printr-o nouă transformare, se
ajunge la cuvântul de suprafaţă kill (rom. ucide).
Ideea transformărilor prelexicale a condus la negarea structurii de
adâncime de tip chomskyan, care, în teoria clasică, este rezultatul regulilor de
rescriere, fiind anterioară ciclului transformaţional. în acelaşi timp, ideea
elementelor semantice primitive subiacente a condus la o nouă ipoteză asupra
structurii profunde, concepută, de astă dată, exclusiv semantic, dar într-o altă
viziune decât cea fillmoriană. Conceptul de „predicat atomic" repetabil, de tipul:
FACE, DEVENI nu apare la Fillmore.
BIBLIOGRAFIE
GeorgeLakoff, On the Nature ofSyntactic Irregularity, 1965; Paul Postai, On
the Surface Verb „ Remind", în „Studies in Linguistic Semantics", Ch. J. Fillmore,
.u R.T. Langendoen (eds.), 1971; James D. McCawley, Lexical Insertion in a
Transformaţional Grammar without Deep Structure, în „Papers from the Fourth *
j^j- Regional Meeting of Chicago Linguistic Society", 1968; James D. McCawley,
' The Role of Semantics in a Grammar, în „Universals in Linguistic Theory", E.
Bach, R.. Harms (eds.), 1968; Langages 27, Septembre 1972: La semantique
generative; Mariana Tuţescu, Precis de semantique franyaise, EDP, 1974, p. nt
160-174.
i V;
, §3.2
'-pnstatarea lui M. Chomsky se referă numai la cuvintele simple, neobţinute prin sufixare sau
pretixare.
Alegerea, pentru exemplificare, a verbului englezesc kill se explică prin folosirea excesivă a acestui
'11 în întreaga literatură ilustrând noua concepţie. • engl. predicai? lifting (Ia Lakoff) şi predicate
raising (la McCawley).
23
 Pentru înţelegerea corectă a transformaţionalismului, deosebit de utile sunt
specificările lui Em. Vasiliu cu privire la două dintre ideile transformaţionale de
bază: a) distincţia structură de adâncime / structură de suprafaţă; b) ideea
asemănărilor profunde dintre limbi şi, implicit, a gramaticii universale.
Em. Vasiliu atrage atenţia asupra faptului că ideea de „structură profundă"
nu este decât o ipoteză asupra structurii limbii şi că a face cuiva obiecţia că nu ia în
consideraţie structura de adâncime şi, mai mult, că nu ia în consideraţie o anumită
structură de adâncime echivalează cu a face obiecţia că nu foloseşte aceeaşi
ipoteză. Greşeala multor transformaţionalişti constă în identificarea propriei lor
interpretări cu gramatica transformaţională însăşi, deci în confundarea teoriei
transformaţionale cu una dintre interpretările ei posibile.
Em. Vasiliu subliniază, de asemenea, că gramatica transformaţională nu
este decât o construcţie formală, teoretică, în cadrul căreia conceptele nu au
sensul intuitiv din limba curentă, ci numai sensul stabilit explicit în interiorul şi în
termenii teoriei, îndoielile din timpul din urmă asupra „existenţei" structurii de
adâncime se datoresc unei false identităţi între conceptele construcţiei teoretice şi
faptele din limbile naturale. „Justeţea" unei construcţii teoretice nu este decât
relativă; ea nu trebuie căutată în existenţa imediată a unui corespondent în limbile
naturale, ci în capacitatea modelului de a explica fenomene din limbile naturale.
în ceea ce priveşte ideea asemănărilor profunde dintre limbi, Em. Vasiliu
atrage atenţia că acceptarea ei depinde exclusiv de gramatica în termenii căreia se
face descrierea limbilor. Dacă se recurge la un sistem suficient de abstract, el poate
fi unic pentru toate limbile, iar dacă se recurge la sisteme mai puţin abstracte apar.
fără îndoială, diferenţe structurale între limbi. De altfel, ceea ce apare imediat
observaţiei noastre este diferenţa dintre limbi. Tot ceea ce este „dincolo" de această
diferenţă nu este decât o ipoteză construită şi ipoteza este utilă în măsura în care
ea asigură explicarea diferenţelor.
Observaţiile lui Em. Vasiliu, valabile pentru orice cercetare bazată pe
metoda modelării (a constructelor teoretice, formale), pun în evidenţă caracterul
vulnerabil al „absolutizărilor" de orice tip, fie „absolutizarea" transformaţio-
nalismului sau a unei anumite interpretări transformaţionale, fie „absolutizarea"
orientărilor de tip netransformaţional, analitic.
BIBLIOGRAFIE
Să se vadă articolele lui Em. Vasiliu, Grammaire transformationnelle; theorie et
interpretation, în „Revue romane" (Danemarca), numero special 4, 1970, p. 19 şi
urm. ; Structurez profondes et,,language universals", în „Bulletin de la Societe
roumaine de linguistique romane", VII (1970), p.21 şi urm.; Există structuri de
adâncime?, în SCL, XXIV (1973), l, p.3 şi urm. în legătură cu ultimul articol, să se
vadă şi răspunsul lui Ion Coteanu, în legătură cu „structura de adâncime", în
-.!*,
'"•'Vf,
'. Ef* £ţţi».'v.*-. sYiy'jsto'-i•. •. iţ ţTtoilB î fii) v.v"î\iv' "iSVi-jsWio, .iţfts .t3 G
U 25
SCL, XXV (1974), 2. p. 169-170.
7.1. Opţiunea pentru sintaxa transformaţională
Dintre cele două modalităţi de descriere a sintaxei unei limbi: modalitatea
analitică şi cea generativ-transformaţională, în acest curs se adoptă modalitatea
generativ-transformaţională.
Dintre tipurile de transformaţionalism, cursul adoptă, în linii generale,
concepţia transformaţională de tip N. Chomsky, potrivit căreia structura de
adâncime este organizată în categorii sintactice, şi nu semantice. Adoptarea
transformaţionalismului de tip chomskyan se explică prin calitatea acestuia de a
asigura descrierea sintactică structurală a enunţurilor generate, creându-se astfel
puntea de legătură cu oricare dintre orientările moderne nongenerativiste şi, de
asemenea, cu sintaxa tradiţională.
Adoptarea concepţiei transformaţionale chomskyene priveşte exclusiv
natura structurii de adâncime; multe alte elemente de concepţie din curs nu apar în
lucrările iui N. Chomsky. Poziţia subiectului, implicată în „centralitatea" verbului 11,
rolul cazului şi al prepoziţiei ca elemente de concatenare (legare) şi de ordonare a
constituenţilor12 , opoziţia grup predicativ / circumstanţial 13, concepţia asupra
funcţiilor sintactice 14 sunt numai câteva dintre aspectele diferite faţă de
transformaţionalismul chomskyan. Pe de altă parte, în cuprinsul acestui curs, de
câte ori va fi cazul, se vor sublinia, în mod expres, limitele modelului de tip
Chomsky, adică ale modalităţii de descriere strict sintactice 15, sugerându-se
necesitatea continuării (sau combinării) descrierii de tip sintactic cu o descriere
„cazuală" (semantică)16.
Deşi se adoptă transformaţionalismul de tip chomskyan, se evită, în mod
deliberat, aparatul prea tehnic transformaţional, cu reguli formalizate, cu restricţii
stricte de ordonare a regulilor, cu convenţiile grafice (arbori) curente în literatura
transformaţională. Adoptarea concepţiei transformaţionale, în perspectiva
renunţării la aparatul prea tehnic, este posibilă, deoarece transformaţionalismul nu
se reduce la o tehnică de descriere, ci reprezintă, înainte de toate, o concepţie
asupra modului de funcţionare a limbajului uman, deci o teorie a limbii.
7 . 1 . 1 . Adoptarea concepţiei transformaţionale ne obligă să limităm
descrierea la nivelul competenţei, eliminând din sfera noastră de interes nivelul
actualizărilor (al performanţei). Este motivul pentru care lipsesc din acest curs
observaţiile privind topica (aşezarea constituenţilor), observaţiile de natură
stilistică, observaţiile normative, observaţiile privind „teoria enunţării", lipsesc
distincţiile: emiţător / receptor, vorbit / scris, marcat stilistic / nonmarcat (neutru)
et
c., care, deşi foarte importante din punctul de vedere al unei sintaxe generale, sunt
nesemnificative la nivelul competenţei (al invariantelor sintactice).
J'Vezi capitolul I. ... , ^ vâ ^H^ ,f'
2
Vezi capitolul al II-lea, §3.1. .K- ...nsqt* .ţtowtfyM'.tJ î'
J Vezi capitolul al 11-lea, § 1.2. *if ;-,j\ 5;~ ••••<--,.• ,--•!••> riqo ,w«^vsn biîwir.iT 8!
* Vezi infra, § 7.2. MH,-, imi;- , ,K> v A ,| A ,V! .V ,{AD
16 s'"'' de exemPlu' capitolul al IV-lea, § K& şi capitolul al V-lea, § 3.3.tf !:,qKrmo ¥A ,(A ,t :.<;mw ~"
Sunt şi concluziile din Postfaţă (la ediţia.* J976). ' i giuf;>inJ? o m
asemenea anan^e, ti, uim^un iv a , pn^un^ K w..i. u impunai,^ un.-. .»•.______
performanţei, care trebuie să completeze pe aceea a competenţei. Sintaxa
performanţei reprezintă, însă, o etapă ulterioară, realizabilă numai în condiţiile
existenţei în prealabil a unei sintaxe a competenţei.
7.1.2. Concepţia transformaţională explică unele aspecte ale modului de
organizare a descrierii, şi anume :
- Un capitol destinat analizei relaţiilor sintactice precedă inventarierea
structurilor, asigurând descrierea structurală de detaliu a acestora. Este partea de
analiză structurală prezentă şi în descrierile de tip analitic şi încorporată de sintaxa
transformaţională.
- Sunt tratate separat structurile de bază ale grupului verbal şi structurile
obţinute prin transformare.
- Un capitol este destinat subcategorizării verbului în termenii vecinătăţilor,
urmărindu-se şi implicaţiile semantice ale subcategorizării.
- Fenomenele de sinonimie şi de ambiguitate sintactică, explicate dintr^o
perspectivă transformaţională, deci ca fenomene ale structurii de suprafaţă, sunt
examinate în capitolul destinat structurilor rezultate din transformare.
7.2. Sintaxă „categorială" /sintaxă „funcţională"
N. Chomsky17 atrage atenţia asupra faptului că o descriere în termenii
funcţiilor sintactice, adică în termenii subiectului, predicatului, complementului
direct, complementului indirect etc., este redundantă, fiind integral şi direct
derivabilă dintr-o descriere „categorială", adică în termenii claselor morfologice, în
acest sens, N. Chomsky arată că informaţia arborelui A, care include atât
„categorii", cât şi funcţii sintactice, este total identică cu informaţia arborelui B,
alcătuit în exclusivitate din „categorii"18. Arbore A :
17 Cf. N. Chomsky, Aspects, p. 68-74.
18 Termenul categorie, opus la N. Chomsky aceluia de funcţie, are în vedere simboluri ca : GN, GV.
GAj, V, N, Aj, Av etc., simboluri împrumutate din gramatica constituenţilor imediaţi. Ultimele : V, N
(= nume), Aj, Av corespund, în mare, claselor morfologice (părţilor de vorbire).
19 Arborele are o structură identică cu cea descrisă de N.Chomsky. oHv>'k mo 3iiiv<b>; ri ,•; trtwg ''
26
Informaţia adusă de funcţiile sintactice Subiect, Predicat, Obdir poate fi
suplinită de următoarele definiţii relaţionale :
(i) Subiect : [GN, P], ceea ce notează relaţia de dominare directă GN > P (se
citeşte „GN este dominat de P" sau „P domină pe GN");
(ii) Predicat: [GV, P], ceea ce notează relaţia de dominare directă GV > P;
(iii) Obdir: [GN, GV], ceea ce notează relaţia de dominare directă GN > GV.
în definiţiile date, fiecare funcţie este specificată în termenii unei relaţii de
dominare stabilite între două „categorii". Aceste definiţii, înregistrând o relaţie
univocă între o informaţie „funcţională" şi una de natură „categorială", pledează
pentru caracterul predictabil (redundant) al funcţiilor sintactice. Este motivul pentru
care N. Chomsky propune renunţarea Ia arborele A, redundant, în favoarea
arborelui B, neredundant, şi, implicit, eliminarea funcţiilor din reprezentările
sintactice.
în ling\'istica românească, lucrarea Galeriei Guţu-Romalo, Sintaxa, realizează
definirea „formală" a funcţiilor sintactice (în terminologia autoarei, a „poziţiilor
sintactice"), folosind, drept criterii de bază, „participarea la un anumit tip de relaţie
sintactică " şi „ realizarea strict specifică " a unei funcţii^.
Definind funcţia de subiect prin „ nume în nominativ impunând acordul verbului
cu care intră în relaţie de interdependenţă " ^, funcţia de complement direct prin ,, nume în
acuzativ, termen dependent in cadrul unei relaţii de subordonare faţă de verb"^^, funcţia
de complement indirect prin „nume în dativ, dependent de un verb"^^ etc., autoarea
stabileşte o relaţie necesară, o corespondenţă univocă între descrierea „ categorială" fi
cea „funcţională". Şi sub acest aspect, cartea Valeriei Guţu-Romalo este o demonstraţie
pentru valabilitatea punctului de vedere chomskyan privind funcţiile sintactice.
Dată fiind natura redundantă (predictabilă) a informaţiei aduse de funcţii,
Se pune, în mod firesc, întrebarea dacă o descriere „categorială" nu suplineşte
integral o descriere în termenii funcţiilor, ceea ce ar însemna renunţarea la ultimul
t]
P de descriere. Opinia noastră este că, deşi informaţia adusă de funcţii este
. .oitmo« ot.v v
:
5 .''J*t r CV , p. -.••>;, Oc .(£,
i'^VUrS" - ii,m,'. \ "7î -f' - v ,
'-•'-'.ii ÎB 'liîovfn: 3
2
7
 7.2.1. Inventarul de funcţii sintactice diferă de la o limbă la alta, ca urmare
.

- Introducerea în descriere a funcţiilor sintactice înseamnă o ierarhizare a

trăsăturilor sintactice sub aspectul relevanţei lor semantice: numai contextele [--
24 Cf. Guţu Romalo, Sintaxa, p. 90 (§ 2). .(f,W
Subiect], [--Obdir], [--Obind], [—Atributiv], [—Circ] au valoare semantic o. i .n,.W'
distinctivă, nu şi contextele [--S], [--Pro], [—Av], [~Aj] (adică Substantiv, Pronume, 25 Vezi capitolul al III-lea. -,:•-.
Adverb, Adjectiv), aflate sub dominaţia celor dintâi. Adică, două verbe se
deosebesc semantic pe baza apariţiei lor succesive în contextele [--Obdir] /
[-- Atributiv] (ex. El mă ajunge l El ajunge profesor) sau pe baza apariţiei lor
succesive în contextele [--Circ] / [—Obdir] (ex. EI trage la han l El trage căruţa),
dar nu se deosebesc semantic pe baza apariţiei succesive în contextele [--Aj], [—S],
[—Personal], [—GPrep] (ex. El este nervos l El este profesor l Tu eşti tu însuţi l El
este de piatră) sau pe baza apariţiei succesive în contextele [--Av], [—GPrep] (ex.
El locuieşte aici l El locuieşte la hotel) etc.
- Introducerea în descriere a funcţiilor sintactice înseamnă luarea în consideraţie
nu numai a raporturilor de succesiune (sintagmatice), aşa cum se întâmplă în cazul
descrierii de constituenţi, ci, simultan, a raporturilor sintagmatice şi paradigmatke.
O funcţie sintactică înseamnă, în plan paradigmatic, o clasă de substituţie24 , deci o
clasă de termeni neopozabili la nivel sintactic, iar, în plan sintagmatic, o poziţie
constantă şi, implicit, o relaţie constantă.
Cele două argumente constituie motivul pentru care descrierea din acest
curs se va face atât în termenii funcţiilor sintactice, cât şi în termenii „categoriilor".
Cele două modalităţi se completează într-o reprezentare a structurii propoziţiei de
tipul :

Subiect
XX
GN N

Circ
t
l Av
IPrep'Xj
Predicat
Obdir Obsec Obprep Atributiv
Obind
XX XX XX
V MP GN pe.Ac GN D GN Ac Prep GN i GN i N l
GAj l

unde pe primul nivel al derivaţiei apar simbolurile funcţionale : Predicat, Subiect,

Obdir, Obind, Obsec, Obprep, Atributiv, Circ, iar pe al doilea nivel al derivaţiei
apar simbolurile „categoriale" : V, GN, GAj, Av, precum şi elementele care asigură
legarea acestora : N(=nominativ), Ac(=acuzativ), D(=dativ), Prep(=prepoziţie),
MP(= mprfemele predicaţiei)25.
în această reprezentare a structurii propoziţiei, în care fiecare funcţie este
redată prin doi termeni (pentru Predicat, V şi MP; pentru Subiect, GN şi N; pentru
Obdir, GN şi pe... Ac), şi nu printr-unul singur, redundanţa descrierii, acuzată de
N. Chomsky, este evitată.
 cercetător la altul, ca urmare a unor interpretări, decizii subiective, diferite
asupra aceluiaşi material. C
Plasând descrierea din acest curs la nivelul structurii de adâncime, vom
moaşte, m structura grupului verbal, următoarele funcţii: predicat, subiect, A
hiect direct, obiect secundar, obiect indirect, obiect prepoziţional,
tributiv, circumstanţial, cantitativ. Semnificaţia fiecărei funcţii, precum şi P
motivarea acceptării acestui inventar de funcţii, şi nu a altuia, le vom da în capitolul
al III-lea. I

7. 3. Sintaxa propoziţiei si sintaxa frazei T

7.3.1. Adoptarea în descriere a funcţiilor atrage după sine renunţarea la O

organizarea descrierii sintactice după principiul propoziţie / frază, în concepţia
funcţiilor sintactice, fraza nu există ca entitate distinctă, propoziţiile subordonate L
nefiind altceva decât realizări posibile ale funcţiilor, deci nefiind altceva decât
termeni alternativi, alături de alţi termeni, ai unei clase de substituţie. („... o clasă U
de substituţie include unităţi diferite ca structură, cuvinte, grupuri de cuvinte,
propoziţii "26). L

Analogia dintre organizarea propoziţiei şi a frazei şi, in mod special, dintre părţile I
subordonate de propoziţie şi propoziţiile subordonate o găsim formulată şi în sintaxa
tradiţională, sub forma principiului „corespondenţei" dintre părţile de propoziţie şi V
propoziţii (c f. Mioara Avram, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi
părţile de propoziţie, în SG, / ( 1956), p. 141 şi urm.). Dar formularea acestui principiu n-a E
avut urmări directe asupra modului de concepere a frazei şi asupra organizării descrierii
sintactice. R

7.3.2. La aceeaşi idee, a renunţării la organizarea descrierii sintactice după B

principiul propoziţie / frază, conduce şi adoptarea concepţiei transformaţionale.
în sintaxa transformaţionalâ, cuprinderea nivelului frazei se realizează prin U
recursivitatea acestei gramatici27, şi anume: prin includerea simbolului iniţial P şi în
alte puncte ale derivaţiei sintactice decât în punctul i n i ţ i a l . De exemplu, se L
introduce simbolul iniţial P în regula de rescriere a lui GN (deci în expansiunea
grupului nominal): GN-->(Det) ANominalA(Art)A(ConjA #P# )A(Rel). -
Din punctul de vedere al sintaxei transformaţionale, fraza alcătuită prin
„
subordonare nu este altceva decât o expansiune posibilă, alături de altele: este acea
expansiune care înglobează, ca termen dependent, simbolul inţial P. în exemplul dat
C
(în regula de rescriere a lui GN), expansiunile: 1. Nominal, 2. Det ANoininal,
•>• NominalAArt reprezintă nivelul propoziţiei, iar expansiunile: 4. NominalAArtA E
A
ConjA#P# (ex. faptul ca pleci, faptul să pleci), 5. NominalAArtARel (ex. modul
cum lucrezi, locul unde lucrezi, obiectul ce lucrezi) reprezintă nivelul frazei. N
7.3.3. Cele afirmate în § 7.3.1. şi § 7,3.2. explică de ce în organizarea T
ac
estui curs nu vom găsi o parte destinată sintaxei propoziţiei şi o parte distinctă
ţCf. GuţuRomalo, lucr. cit., p. 90. rentru conceptul
... % R
de recursivitate. vezi supra, § 3.2
, -si
U
29
"

A
 enunţurilor determinată de
L compatibilităţile
sintactice ale verbului-centru;
E
1.2. Organizarea lexicală
N determinată de restricţiile
selecţionate ale
U verbului-centru :
1.3. Organizarea cazuală
N (semantică) determinată de
compatibilităţile
Ţ semantice ale verbului-centru;
$,'
U 2. Diferite modele de descriere în
care verbul este plasat în centrul
L enunţului^/ '
3. Subordonarea subiectului faţă
U de verb;
* . 1 ce, cu rare şi
<*
I 4. Repercusiuni asupra concepţiei . nesemnificative excepţii1,
•'u-.
şi organizării cursului; V în jurul verbului Ia mod
1. Argumente; Bibliografie. ?f* e personal se organizează
B
1.1. Organizarea sintactică a •!
r întregul enunţ. Verbul este
n
b constituentul care asigură
.' u structurarea enunţurilor,
l determinând o anumită
e structură sintactică şi
s semantică a acestora2.
t Afirmaţia că verbul
e este centrul enunţului, că
c verbul este „responsabil" de
e organizarea sintactică şi
n semantică a enunţurilor îşi
t găseşte argumentarea în
. r faptul că, în funcţie de
&: .
U' u compatibilităţile sintactice
U'J
' l şi semantice ale verbelor,
e enunţurile limbii române au
n structuri diferite.
u
n 1.1.
ţ Compatibilităţile sintactic
li u diferite ale verbelor sunt
o l „responsabile" de structura
q u diferită a unor enunţuri ca:
e i, Plouă, El aleargă, îmi
H
q
d place cartea, Mă cuprinde
e tristeţea, El devine medic,
o Ei l-au numit Gheorghe, El
a mă învaţă carte, Ei ne-au
r trimis o scrisoare etc.
e Enunţurile se deosebesc
î au a z inative în El devine medic
n tri r a etc.).
t mi g t Aceleaşi
r so ă, i compatibilităţi sintactic
e scr n v diferite ale verbelor sunt
e iso o î „responsabile":
l ar m n __~de apariţia unui
e e} in M constituent adjectival în
p şi at ă enunţuri ca: El ajunge
r se iv bogat, El s-a
i de şi c Enunţurile care nu conţin un
n ose d u verb la mod personal (nu avem în
n bes at p vedere enunţuri ale dialogului,
unde ornisiunea unor componente,
u c şi iv r inclusiv a verbului, este frecventă,
m pri în i ci ne referim la aşa-numitele
ă n î n enunţuri '.nominale") sunt cazuri
r caz m d excepţionale, atât ca frecvenţă
u ul i e (numărul lor este incomparabil
mai mic decât <>' enunţurilor
l dif pl „normale"), cât şi ca semnificaţie
d erit a t în ansamblul limbii (asemenea
e im c r enunţuri sunt devieri
n pus e i alte şti
o ace c s e
'a normele limbii standard,
m sto a t apariţia lor fiind circumscrisă la
aspectele stilistic „marcate" ale
i r rt e limbii române).
n no e ţ . Nu trebuie să se înţeleagă de
a mi a, e aici că verbul este singurul
l nal n a factor „responsabil" de
te
structurarea §rală a
e e o , enunţurilor. Verbul realizează
a (no m d prima structurare a enunţurilor,
d mi in o plasând componentele "untului
m nat at u într-o anumită poziţie, într-o
i iv iv ă anumită ierarhie faţă de el. în
cadrul enunţului se realizează şi
s în şi n ructurări: ale grupului
e El ac o nominal, ale grupului
( ale u m adjectival sau adverbial.

30
neschimbat, El se ţine mândru şi, dimpotrivă, de absenţa adjectivului (subordonat organizarea diferită a enunţurilor: în El aleargă, se realizează structura Verb AAgent,
faţă de verb) din alte enunţuri (vezi : El lucrează grădina); în El citeşte lecţia, se realizează structura Verb AAgentAPacient, în Mă doare capul,
A A
- de apariţia obligatorie a unui grup prepoziţional, cu o anumită prepoziţie, în se realizează structura Verb Experimentator Locativ, în îmi place cartea, se
A A
a|j ze ază structura Verb Experimentator Pacient, în Frigul l-a îmbolnăvit, se
enunţuri ca: El abuzează de tine, El apelează la prieteni, El atentează la bunurile A A
ea'izează structura Verb Cauzal Experimentator, în Furtuna a spart fereastra în
publice, El se bazează pe ajutorul tău, El beneficiază de ajutor, El se bizuie pe
prieteni, Contribuţia constă în clasificare etc. şi, dimpotrivă, de absenţa grupului bucăţi, se realizează structura Verb ACauzalAPacientARezultat, în Microfonul
prepoziţional din alte enunţuri (vezi: El îmi citeşte o carte); amplifică sunetul, se realizează structura Verb AInstrumentAPacient, în Ei ne-au
- de apariţia obligatorie a unui circumstanţial (adverb, grup prepoziţional sau grup trimis veşti, se realizează structura VerbAAgentA TintăAPacient, în El locuieşte la
cu numeral) în enunţuri ca: El se comportă corect, El cântăreşte mult, Caietul costă
Bucureşti, se realizează structura VerbAExperimentatorALocativ.
în concluzie, restricţiile sintactice impuse de verb, constând în constrângeri
mult, Discuţia decurge furtunos, Şedinţa durează mult, El se poartă cuviincios,
exercitate asupra claselor morfologice admise ca vecinătăţi, asupra cazului impus
Durererea răspunde în spate, Carnea îmi revine douăzeci de lei etc. şi, dimpotrivă,
diverselor nominale, asupra prepoziţiei impuse nominalului sau adverbului, asupra
de absenţa acestui constituent din alte enunţuri (vezi: El mă anunţă asta);
conjuncţiei cu care se construiesc diversele propoziţii, asupra caracterului facultativ
- de apariţia obligatorie a constituentului reflexiv în enunţuri ca: El se bizuie pe
sau obligatoriu al diverşilor determinanţi verbali, asupra acceptării ca vecinătăţi a
tine. El se codeşte de la treabă, El se dedă băuturii, El se extaziază în faţa nominalelor sau a propoziţiilor conjuncţionale, reprezintă unul din factorii
tabloului, El se hazardează în ceva, El se mândreşte cu tine etc. şi, dimpotrivă, de „responsabili" de o primă structurare sintactică a enunţului.
absenţa reflexivului din alte enunţuri (vezi: Mă doare capul, îmi place cartea); Restricţiile selecţionale impuse de verb vecinătăţilor (nominale şi adverb)
- de apariţia, în poziţia obiectului direct, numai a nominalului, nu şi a explică structurarea „lexicală" a enunţurilor, în sensul limitării vecinătăţilor la clase
propoziţiilor conjuncţionale (vezi: El actualizează subiectul, El adnotează un text, lexicale cu anumite particularităţi semantice.
El agoniseşte bani etc.), de apariţia, în poziţia obiectului direct, şi a nominalului, şi Compatibilităţile semantice ale verbelor dau seama de structurarea
a propoziţiei conjuncţionale (vezi: El aşteaptă o scrisoare, El aşteaptă să plece, El semantic diferită a enunţurilor.
doreşte o carte. El doreşte să citească), de apariţia, în poziţia obiectului direct,
numai a propoziţiei conjuncţionale, nu şi a nominalului (vezi: El binevoieşte să
2. Toate aceste constrângeri, sintactice, selecţionale şi semantice, concură la
plece, El consideră că am greşit etc.).
conceperea verbului ca centru al enunţului. Plasarea verbului în centrul enunţului este
1.2. Tot verbul, ca urinare a restricţiilor selecţionale impuse vecinătăţilor comună unor modele diferite de descriere a structurii propoziţiei, şi anume : a) un
model sintactic „categorial", a cărui reprezentare grafică este :,^,
(nume şi adverb), este „responsabil" de limitarea vecinătăţilor la anumite clase
lexicale. #P# ' '/: oiibnt
Verbului i se datorează limitarea subiectului la clasa numelor cu trăsătura isc.-
18
[+Uman ] în enunţuri ca: El batjocoreşte pe cineva, la clasa numelor cu trăsăturile
[+Animat, -Uman] în enunţuri ca: Vulpea adulmecă, Oaia behăieşte, Câinele _
chelălăie, la clasa numelor cu trăsătura [-Animat] în enunţuri ca: Vântul adie, __
Soarele asfinţeşte, Avionul aterizează, Râul curge.
Verbul explică restrângerea obiectului direct la nume cu trăsătura [+Uman] '"W
în enunţuri ca: El admonestează copilul, El mituieşte pe funcţionar, El l-a ofensat, la Refl GN,AN pe...AcAGN2 GN3AD Prepx...XAGN4 GAj GAv' t ţ
nume cu trăsăturile [+Animat, -Uman], în enunţuri ca: El adapă caii, El b) un model sintactic „funcţional", a cărui reprezentare grafică este : >
potcoveşte caii, El priponeşte caii, la nume cu trăsătura [-Animat ] în enunţuri ca: El
"
agoniseşte bani, El amenajează un teren, El anulează un act.
Verbul este „responsabil" de prezenţa obligatorie a vecinătăţii adverbiale cu #?#
trăsătura [+Mod] în enunţuri ca: El se comportă corect, Discuţia decurge furtunos,
El se poartă corect, El procedează bine, de prezenţa adverbelor cu trăsătura
[+Cantitate] în enunţuri ca: Sacul cântăreşte mult, Caietul costă mult, Casa
valorează mult, de vecinătatea adverbelor cu trăsăturile [+Aspect, +Durativ] în Predicat Subiect Obdir Obind Obsec Obprep Atributiv Circ ' c)
enunţuri ca: Amintirea mai dăinuie încă, Şedinţa mai durează. Amintirea mai
'"
stăruie încă.
15 ib ;'• fi
uw, !
32
Agent Pacient Cşjizal Instrument Experimentator.,
Un model semantic („cazual" sau „actanţial"), a cărui reprezentare grafică este:

"nta*a grupului verbal ' - si 33

 CAPITOLUL AL II-LEA
RELAŢIILE DIN INTERIORUL GRUPULUI VERBAL.
ELEMENTELE CARE ASIGURĂ COEZIUNEA GRUPULUI
Verb Actant|j..... Circumstanţial

De ş i d i f e r i t e c a m od a l i t a t e d e de s c r i e r e , t oa t e a u î n c om u n: 1. Conceptul de „grup verbal";

a) „centralitatea" verbului şi b) subordonarea subiectului faţă de verb.
3. într-un model sintactic, subordonarea subiectului faţă de verb se susţine
prin următoarele argumente: a) Apariţia unui constituent în poziţia de subiect este
subordonată capacităţii verbului de a admite această poziţie (există şi verbe
„inapte" sintactic de a admite subiect vezi: Plouă, Ninge, Tună sau îmi pare bine
de ceva, îmi pasă de ceva, I s-a urât de tine); b) Coeziunea între subiect şi verb se
realizează nu numai prin repetare de morfeme (acord), ci şi prin caz. Cazul este
mijlocul care asigură legarea de verb şi a altor constituenţi din grupul verbal (vezi
obiectul direct şi cel indirect), Deci, din punctul de vedere al legăturii cazuale,
subiectul nu se deosebeşte de cele două obiecte; c) Subiectul şi obiectul direct au
faţă de verb o poziţie similară, evidentă în cadrul transformării pasive, în care
obiectul direct ajunge să ocupe poziţia subiectului.
într-un model semantic („actanţial" sau „cazual"), subordonarea
subiectului faţă de verb se explică prin calitatea lui de „actant" (de „caz"), actant
„regizat" de verb, ca oricare dintre ceilalţi actanţi din grupul verbal. Faptul că
acelaşi actant poate apărea ca subiect şi ca obiect direct (ex. Şedinţa începe, Ei
încep şedinţa; El îmbătrâneşte, Necazurile l-au îmbătrânit), ca subiect şi ca obiect
indirect (ex. El scapă din vedere ceva, îi scapă din vedere ceva), ca subiect şi ca
grup prepoziţional (ex. Mă pasionează fizica, Mă pasionez de (după) fizică) etc.
atenuează opoziţiile stricte dintre aceşti constituenţi, plasându-i, din punct de
vedere semantic, pe aceeaşi poziţie faţă de verb.
4. Argumentele prezentate anterior explică de ce, în cuprinsul acestui curs,
verbul este considerat „centrul" enunţului, iar subiectul este subordonat verbului.
Explică, de asemenea, un anumit aspect din organizarea cursului, şi anume:
deschiderea cursului cu sintaxa grupului verbal.
BIBLIOGRAFIE
a) Pentru conceptul de enunţ şi pentru structurarea enunţurilor româneşti, să se
consulte: Sorin Staţi, Elemente de analiză sintactică, EDP, 1972, p. 11-29;
Guţu Romalo, Sintaxa, p. 29-34; p. 71-88; M. Cvasnîi, Despre enunţ, în LL,
1974, 4, p. 653 şi urm.
b) Pentru subordonarea subiectului faţă de verb, vezi şi: Sorin Staţi, Sintagma şi
locul ei în structura limbii, în ELS, p. 118; Valeria Guţu Romalo, în problema
clasificării verbelor, încercare de clasificare sintagmatică, în ELS, p. 294;
Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 58-61. •»>,
îi J'&i •
1. L Delimitarea de conceptele corelative: grup nominal, grup adjectival, *
grup adverbial; 1.2. Distincţia: grup
verbal /grup predicativ;
2. Relaţiile din interiorul grupului verbal;
2.0. Teoria relaţiilor: concepţia lui L. Hjelmslev;
2.0.1. Manifestarea formală a relaţiilor sintactice: recţiunea, acordul,
aderenţa;
2.1. Examinarea relaţiilor din interiorul grupului verbal din punctul de
vedere al teoriei formulate;
2.1.1. Relaţiile diferitelor vecinătăţi faţă de verbul-centru;
2.1.2. Relaţiile vecinătăţilor între ele;
2.1.3. Concluzii;
3. Elementele care asigură coeziunea grupului;
3.1. Cazul;
3.2. Prepoziţia;
3.3. Acordul;
3.4. Conjuncţia;
3.5. Relativul;
3.6. Concluzii; Bibliografie.
1. Conceptul de „grup verbal"
1.1. Grupul verbal, grupul nominal, grupul adjectival şi grupul adverbial se
definesc şi se delimitează în funcţie de calitatea morfologică a „centrului", a
constituentului în jurul căruia se organizează grupul. Astfel, grupul verbal se
organizează în jurul verbului (indiferent de modul la care apare, personal /
nepersonal) şi include verbul şi toţi determinanţii lui direcţi; grupul nominal se
organizează în jurul unui centru nominal şi cuprinde numele şi determinările lui;
grupul adjectival se organizează în jurul unui centru adjectival şi este format din
adjectiv şi determinările lui; grupul adverbial se organizează în jurul adverbului şi
este format din adverb şi determinanţii lui.
In enunţul: Ţările noastre, conştiente de responsabilitatea care incumbă
tuturor statelor mari, mijlocii sau mici, indiferent de situarea lor geografică, de
nivelul lor de dezvoltare sau de sistemul politic, economic şi social, afirmă hotărât
voinţa lor comună să extindă colaborarea lor politică, să intensifice cooperarea
ec
onomică reciproc avantajoasă, să întărească legăturile, de prietenie printr-o mai
dl3/ "una cunoaştere reciprocă a valorilor lor materiale şi spirituale, decupăm, potrivit
Principiului stabilit, următoarele grupuri sintactice: pKM,: tsirttr.-

35
 - în jurul verbului afirmă se organizează grupul: Ţările afirmă hotărât voinţa;
- în jurul verbului incumbă se organizează grupul: care incumbă statelor
indiferent;
- în jurul verbului să extindă se organizează grupul: să extindă colaborarea;
- în jurul verbului să intensifice se organizează grupul: să intensifice cooperarea;
- în jurul verbului să întărească se constituie grupul: să întărească legăturile
printr-o cunoaştere;
b) grupuri nominale:
Cî'*~
- în jurul centrului ţările se organizează grupul: ţările noastre conştiente;
- în jurul centrului responsabilitatea se organizează grupul: responsabilitntea
care incumbă tuturor statelor mari, mijlocii sau mici1;
- în jurul centrului statelor se constituie grupul: tuturor statelor mari, mijlocii sau
mici;
- în jurul centrului situarea se constituie grupul: situarea lor geografică;
- în jurul centrului nivelul se constituie grupul: nivelul lor de dezvoltare;
- în jurul centrului sistemul se constituie grupul: sistemul politic, economic şi
social;
- în jurul centrului voinţa se organizează grupul: voinţa lor comună să extindă ....
să intensifice .. , să întărească2;
- în jurul centrului colaborarea se organizează grupul: colaborarea lor politică;
- în jurul centrului cooperarea se constituie grupul: cooperarea economică
avantajoasă;
- în jurul centrului legăturile se constituie grupul: legăturile de prietenie;
- în jurul centrului cunoaştere se formează grupul: bună cunoaştere reciprocă a
valorilor;
- în jurul centrului valorilor se formează grupul: valorilor lor materiale şi
spirituale;
c) grupuri adjectivale:
- în jurul adjectivului conştiente se constituie grupul: conştiente de
responsab ilitatea;
- în jurul adjectivului avantajoasă se formează grupul: reciproc avantajoasă;
d) grup adverbial:
- în jurul adverbului indiferent se constituie grupul: indiferent de situarea, de
nivelul, de sistemul.
1 Acest grup nominal are ca specific „încorporarea" unei propoziţii, propoziţia, în ansamblu
funcţionând ca determinant al numelui-centru.
2 Acest grup nominal „încorporează" trei propoziţii.- niiqing ais'iG
care are capacitate predicativă şi, deci, autonomie este grupul verbal, ceea ce
înseamnă posibilitatea acestuia de a constitui el singur un enunţ. Nu trebuie să se
înţeleagă de aici că, în toate apariţiile lui, GV este autonom; GV poate apărea şi ca
modificator al unui grup nominal sau al altui grup verbal (vezi cazurile când centrul
grupului este un verb la mod nepersonal), situaţie când nu are autonomie. Dar, spre
deosebire de celelalte grupuri, care apar numai ca modificatori, GV poate apărea şi
autonom. , w» >-»i <*
:
1.2. Distincţia: grup verbal /grup predicativ Wl
Cele două concepte, GV (= grup verbal) şi GPred (= grup predicativ),
corespund distincţiei categorial / funcţional 3: GV este o noţiune categorială, iar
GPred, una funcţională. GV, neutru din punctul de vedere al funcţiei, este organizat
în jurul oricărui centru verbal, indiferent de predicativitatea sau nonpredicativitatea
acestuia. De aceea, se constituie şi în jurul unui verb la mod nepersonal: infinitiv,
gerunziu, participiu sau supin 4. GPred, legat obligatoriu de funcţia „predicativă",
este organizat în jurul unui verb la mod personal.
Deosebindu-se din punct de vedere funcţional, cele două grupuri nu se
suprapun perfect nici sub aspectul structurii de constituenţi: GV include toţi
determinanţii verbului, indiferent de natura relaţiei şi de gradul de coeziune faţă de
verb, în timp ce GPred include numai determinanţii necesari, deci determinanţii
strâns legaţi de verb.
Fac parte din categoria determinanţilor necesari:
a) determinanţii legaţi de verb printr-un raport de recţiune cazuală, adică
determinanţii cărora verbul le impune, ca restricţie de formă, un anumit morfem de
caz; în această situaţie sunt subiectul, obiectul direct, obiectul indirect, obiectul
secundar;
b) determinanţii legaţi de verb printr-un raport de recţiune prepoziţională, adică
determinanţii cărora verbul le impune, ca restricţie de formă, o construcţie
prepoziţională cu o anumită prepoziţie; intră în această categorie determinanţii de
tipul: abuzează de voi, apelează la voi, atentează la bunurile (tale), se bazează pe
voi, beneficiază de ajutor, constă în ceva etc.;
c) determinanţii nesuprimabili, adică determinanţii a cărur omisiune afectează
integritatea sintactică şi semantică a enunţului. (De exemplu, în enunţurile El
devine profesor şi El procedează corect, determinanţii profesor şi corect sunt
nesuprimabili, deoarece, în absenţa lor, enunţurile * el devine, * el procedează sunt
nereperate. In enunţurile El este studios, El arată palid, determinanţii studios şi
palid sunt, de asemenea, nesuprimabili, deoarece, în absenţa lor, secvenţele el este,
el arată sunt ambigue).
Conceput în felul acesta, grupul predicativ conţine verbul la mod personal
Ş' următorii determinanţi: subiectul, obiectul direct, obiectul secundar, obiectul
'"direct, obiectul prepoziţional, atributivul, circumstanţialul. Circumstanţialul apare
^ Vezi Introducere, § 7.2.
'n capitolul al IV-lea, § 9, vom analiza grupurile verbale constituite în jurul unei forme verbale
ne
Personale.
36. 3
7
determinantul circumstanţial este nesuprimabil (ca în exemplele: El se comportă
bine, Discuţia decurge normal, El procedează bine, Şedinţa durează două ore,
Caietul costă cinci lei, El trage la un han), acest determinant este necesar şi, deci,
face parte din expansiunea grupului predicativ, în situaţiile în care determinantul
circumstanţial este suprimabil, în sensul că suprimarea lui nu afectează nici
integritatea enunţului, nici sensul verbului (ca în exemplele: El citeşte poezia
corect, El îşi face lecţiile în grădină, El învaţă zilnic o poezie, El mă aşteaptă două
O re), acest determinant nu este necesar, deci nu face parte din expansiunea
grupului predicativ. Se precizează, astfel, opoziţia: GPred / Circ, care constituie o
primă structurare în cadrul lui P, şi anume :
Circ
GPred
Nu orice determinant din clasele (a), (b), (c) este obligatoriu exprimat. Sunt
şi determinanţi necesari neexprimaţi, virtuali, existând ca trăsături combinatorii
latente ale verbului, a căror actualizare oricând este posibilă. Pentru aprofundarea
acestui aspect, facem apel la conceptele lui Hjelmslev de cataliză, de entitate
catalizată şi de entitate incatalizată (interpolată sau compensatoare)6, în enunţul
Elevul învaţă, fiindcă profesorul îi cere, cele două grupuri predicative constituite în
jurul verbelor învaţă, cere reprezintă entităţi incomplete. Grupurile complete,
obţinute în urma operaţiei de „cataliză", presupun prezenţa în fiecare a unui obiect
direct (învaţă ceva, cere ceva). Obiectul direct reprezintă entitatea „incatalizată",
iar, în termenii discuţiei noastre, reprezintă determinantul necesar.
v.
2. Relaţiile din interiorul grupului verbal
2.0. In acest curs, la baza examinării relaţiilor din interiorul grupului verbal
sta teoria formulată de L. Hjelmslev 7. Teoria hjelmsleviană permite o mai
riguroasă diferenţiere şi descriere a relaţiilor sintactice şi o mai exactă ierarhizare a
constituenţilor din punctul de vedere al gradului lor de „legare" faţă de centrul
(nucleul) grupului sau de „legare" între determinanţii înşişi (între „modificatori").
L. Hjelmslev distinge următoarele tipuri de relaţii de succesiune (relaţii
sintagmatice): a) „dependenţa reciprocă" ( „interdependenţa" sau „solidaritatea"),
pe care o defineşte în termenii: A~>B şi B~>A, adică „A presupune pe B" şi „B
presupune pe A"; b) „dependenţa unilaterală" (sau „selecţia"), pe care o defineşte
în termenii: A—>B, dar B nu îl mai cere pe A, adică „A presupune pe B" dar „B nu
presupune pe A"; c) „relaţia facultativă" (sau „constelaţia" sau „combinarea"), pe
care o defineşte în termenii : AAB, dar B nu îl mai presupune pe A, şi A nu îl mai
5 Vezi structura lui P în capitolul al IlI-lea, § l.
l iS
6 Cf. L. Hjelmslev, Prolegomena, p. 201-202, ^ ^
7 Cf. L. Hjelmslev, lucr. cit., p.24-28
B" şi „B nu cere, în mod necesar, pe A".
L. Hjelmslev discută, alături de interpedenţe, de dependenţe unilaterale şi
je relaţii facultative, şi incompatibilităţile reciproce, pe care le priveşte tot ca o
manifestare a unor caracteristici combinatorii.
i"
2.0.7. Manifestarea formală a relaţiilor sintactice : recţiunea, acordul,
aderenţa
A) Recţiunea t
Recţiunea este o formă de manifestare a constrângerilor (restricţiilor) .
combinatorii dintre două cuvinte aflate în relaţie sintactică, constând în impunerea
unei anumite caracteristici de formă gramaticală de către un cuvânt celuilalt.
Noţiunea de recţiune se subordonează aceleia de relaţie obligatorie,
deoarece termenii legaţi prin recţiune se asociază, în orice apariţie a lor, cu aceeaşi
restricţie de formă gramaticală. Recţiunea presupune, în mod necesar, o orientare
(o direcţie) a relaţiei: un termen al relaţiei cere (impune) restricţia, iar celălalt se
acomodează (se supune) ei. Recţiunea permite predictarea (deducerea) unei forme
gramaticale din alta, ceea ce înseamnă că ea se asociază cu o reducere sensibilă a .,
cantităţii de informaţie gramaticală procurată de unul din termeni.
Caracteristica (restricţia) de formă poate fi:
- cazuală (un termen impune celuilalt cazul);
- temporală sau modală (un termen impune timpul sau modul);
- prepoziţională (un termen impune celuilalt construcţia obligatorie
cu o anumită prepoziţie);
- conjuncţională (forma impusă priveşte conjuncţia).
în limba română sunt legate prin recţiune grupuri sintactice de tipul:
a) Prepoziţie+Nume (prepoziţia impune cazul); ex. în grupurile contra
duşmanilor, asupra duşmanilor, prepoziţiile asupra şi contra impun genitivul; în
grupurile datorită ţie, graţie ţie, prepoziţiile impun dativul; în grupurile la şcoală,
pentru tine, cu tine, prepoziţiile cer acuzativul.
b) Verb+Nume (verbul impune cazul); ex. în grupurile îmi place cartea, îmi
lipsesc cărţi, îmi rămân bani, verbele cer numelor cu care se combină cazurile
nominativ şi dativ; în grupurile el ară ogorul, ţăranul coseşte fânul, verbele impun
cazurile nominativ şi acuzativ.
c) Verb+Prepoziţie+Nume (verbul cere o anumită prepoziţie şi numai una); ex. în
grupurile abuzează de tine, apelează la tine, beneficiază de ajutor, constă în
următoarele, culminează cu ceva, depinde de tine, verbul impune, ca restricţie
sintactică, obligativitatea unei anumite prepoziţii.
d) Verb+Verb (verbul regent cere o anumită conjuncţie şi, implicit, determină o
re
stricţie modală); ex. în grupurile aranjez să plec, aştept să plec, doresc să plec,
Permit să pleci, plănuiesc să plec, prefer să plec, verbul cere conjuncţia să şi, deci,
^odul conjunctiv; în grupurile adeveresc că aşa s-a întâmplat, afirm că a plecat,
"u că a plecat, arăt că aşa s-a întâmplat, verbul impune conjuncţia că şi, deci,
e
*clude apariţia conjunctivului în propoziţia subordonată; în grupurile controlez
39
 B) Acordul
Acordul este tot o formă de manifestare a constrângerilor (restricţiilor)
combinatorii dintre două cuvinte aflate în relaţie sintactică, constând în repetarea
morfemelor (a informaţiei gramaticale) de la un cuvânt la celălalt.
Ca şi în cazul recţiunii, şi acordul presupune o orientare (o direcţie) a
relaţiei: dintre cele două cuvinte legate prin acord, unul impune restricţia de formă,
iar celălalt se supune ei. Ca şi în cazul recţiunii, acordul permite pred i c ta re a
(deducerea) unei forme gramaticale din alta.
De exemplu, se repetă, cu direcţia Subiect-->Predicat, morfemele
(informaţia) de persoană şi de număr: eu citesc - tu citeşti; eu citesc - noi citim. Se
repetă, cu direcţia nominal (subiect)—>adjectiv (atributiv), morfemele (informaţia)
de gen, număr şi caz: eleva este studioasă - elevele sunt studioase.
C) Aderenţa •ol
în cazul „aderenţei", legarea unor determinanţi de centrul grupului sau între
ei nu se asociază cu mărci gramaticale speciale, nefiind, deci, supusă unei restricţii
de formă gramaticală. Aderenţa înseamnă simpla alipire a doi constituenţi (vezi, de
exemplu, legarea adverbului de verb), alipire care se asociază (dar nu obligatoriu)
cu restricţii de topică. De exemplu, alipirea reflexivului la verb se supune unei
restricţii constând în antepoziţia obligatorie a reflexivului, în schimb, alipirea
adverbului nu se supune vreunei restricţii de topică.
2.1. Examinarea relaţiilor din interiorul grupului verbal din punctul de
vedere al teoriei formulate
In interiorul grupului verbal relaţiile se stabilesc, pe de o parte, între
diverşii determinanţi şi centrul verbal, iar, pe de altă parte, între determinanţii
înşişi. ; locuieşte aici, El procedează corect, El provine din Moldova, Copilul se poartă
2.1.1. Relaţiile contractate de diverşii determinanţi (de diversele vecinătăţi)
faţă de verb sunt de interdependenţă şi de dependenţă unilaterală.
2.1.1.1. Relaţii de interdependenţă se stabilesc între:
a) Verb şi nominalul subiect. Mai mulţi cercetători au atras atenţia asupra
caracteristicilor acestei relaţii, constând, pe de o parte, în imposibilitatea suprimării
oricăruia dintre cei doi termeni, iar, pe de altă parte, în caracterul bilateral al
restricţiilor formale: verbul impune subiectului, ca restricţie de formă, cazul
nominativ, iar subiectul impune verbului forma de persoană şi număr8.
b) Verb şi nominalul obiect direct. Toate construcţiile în care nominalul obiect
8 Vezi Guţu Romalo. Sintaxa, p. 38-39. Autoarea atrage atenţia asupra construcţiilor de tipul: Citesc,
Scrii, Aleargă, care nu trebuie interpretate ca fiind construcţii cu subiect „inexistent": „el este
întotdeauna presupus de predicat, dar, în asemenea situaţii, neexprimat (de aceea se vorbeşte de
subiect subînţeles sau inclus)".
40
neomisibilitatea atât a obiectului, cât şi a verbului (vezi construcţiile: El adaugă
câteva cuvinte, El adoră copiii. El agreează marea, El clarifică problema, El
deduce rezultatul, El proiectează o excursie, El reconsideră trecutul etc.).
c) Verb şi nominalul obiect indirect. Toate construcţiile în care ocurenţa
obiectului indirect este obligatorie, el fiind nesuprimabil, constituie cazuri de
interdependenţă (vezi construcţiile: Casa îmi aparţine, El se consacră studiului,
Furtul contravine legilor, Ţigările dăunează sănătăţii, El se dedică studiului, L-au
deferit justiţiei, Asta a premers catastrofei, Lucrarea răspunde exigenţelor etc.).
d) Verb şi atributivul „de bază"9, în toate construcţiile conţinând un atributiv „de
bază", acesta este nesuprimabil, ceea ce înseamnă că relaţia pe care o contractează
cu verbul este de interdependenţă (vezi construcţiile: El alunge medic, El arată
palid, El a devenit profesor, El este inteligent, El iese medic, Tăcerea înseamnă
acceptare, El îmi vine cumnat).
e) Verb şi obiectul prepoziţional, în toate construcţiile în care ocurenţa unui grup
prepoziţional este obligatorie şi în care verbul „regizează" o anumită prepoziţie,
relaţia dintre verb şi prepoziţie este de interdependenţă: verbul „cere" prezenţa unei
prepoziţii şi, implicit, a grupului prepoziţional, iar grupul prepoziţional în discuţie
„cere" prezenţa verbului (vezi construcţiile: abuzează de voi, apelează la voi, se
bizuie pe ajutor, depinde de voi, optează pentru plecare, participă la demonstraţie
etc.).
f) Verb şi reflexiv. Construcţiile în care ocurenţa reflexivului este
obligatorie,verbul neputând apărea decât într-un context reflexiv, conţin o relaţie de
interdependenţă între verb şi constituentul reflexiv (vezi construcţiile: El se
burzuluieşte, El se codeşte de la treabă, El se erijează în cunoscător, El se
eschivează de la treabă, El se mândreşte cu voi etc.).
g) Verb şi circumstanţial. Caracterul obligatoriu (nesuprimabil) al determinării
circumstanţiale, pentru unele verbe, este semnul relaţiei de interdependenţă dintre
verb şi circumstanţial (vezi construcţiile: El se comportă normal, Scrisoarea
datează din secolul trecut, Discuţia decurge furtunos, Titlul figurează în notă, El
cuviincios, Sacul cântăreşte zece kilograme, Caietul costă cinci lei etc.).
în concluzie, toate clasele de determinanţi obligatorii apar faţă de verb
într-o relaţie de interdependenţă. Subiectul şi atributivul „de bază" sunt
determinanţii care, în toate apariţiile lor, intră într-o relaţie de interdependenţă cu
verbul. Ceilalţi determinanţi (obiectul direct, obiectul indirect, obiectul
prepoziţional, circumstanţialul) satisfac fie o relaţie de interdependenţă, fie o relaţie
de dependenţă unilaterală, în funcţie de posibilitatea suprimării sau nonsuprimării
acestora, trăsătură care variază de la un verb la altul.
2.1.1.2. Relaţii de dependenţă unilaterală se stabilesc între: a) verb şi
obiectul direct; b) verb şi obiectul indirect; c)verb şi obiectul secundar; d) verb şi
obiectul prepoziţional; e) verb şi atributivul „transformat".
"• In acest curs, vom distinge atributivul ..de bază", obţinut prin reguli de structură, de atributivul
"transformat", rezultat din transformări. Primul va fi discutat în capitolul al III-lea (vezi § 2.9.), iar al
d
°ilea. în capitolul al IV-lea (vezi § 7). între cele două atributive, diferenţele privesc nu numai modul
de
generare, ci şi relaţia pe care o contractează fiecare cu verbul (vezi infra § 2. l. l .2)
4
1
admite suprimarea. Verbul este „responsabil" de acceptarea sau nonacceptarea
suprimării. Astfel, verbe ca: citi, cânta, iubi, lucra, mînca admit suprimarea
obiectului direct ( vezi construcţiile: El citeşte, El cântă, El iubeşte, El lucrează, El
mănâncă, în comparaţie cu: El citeşte ceva, El cântă ceva, El iubeşte pe cineva
etc ), verbe ca : da, compune, deveni, trimite admit suprimarea obiectului indirect
(vezi construcţiile: El compune o scrisoare, El dă o carte, El devine profesor, El
trimite o scrisoare, în comparaţie cu: El îmi compune o scrisoare, El îmi dă o carte,
El îmi devine profesor, El îmi trimite o scrisoare), verbe ca: asculta, examina,
întreba, învăţa admit suprimarea obiectului secundar vezi construcţiile: El mă
ascultă, El mă examinează, El mă întreabă, El mă învaţă, în comparaţie cu:.El mă
ascultă lecţia, El mă examinează lecţia, El mă întreabă lecţia, El mă învaţă
poezia), iar verbe ca: ajuta, povesti, salva admit suprimarea grupului prepoziţional
(vezi construcţiile: El mă ajută, El îmi povesteşte ceva, El m-a salvat, în comparaţie
cu: El mă ajută la matematică, El îmi povesteşte ceva despre tine, El m-a salvat de
la moarte); verbe ca: alerga, citi, compune, învăţa, lucra admit suprimarea
circumstanţialului (vezi construcţiile: El aleargă, El citeşte, El compune versuri, El
învaţă o limbă (străină), El lucrează, în comparaţie cu: El aleargă mult, El aleargă
pe stradă, El citeşte corect, El citeşte în grădină, El compune versuri zilnic, El
învaţă corect o limbă străină, El lucrează în grădină).
Posibilitatea suprimării determinantului este, în aceste construcţii în care
verbul este neomisibil, semnul relaţiei de dependenţă unilaterală.
în concluzie, singurul determinant care, în orice apariţie a lui stabileşte cu
verbul o relaţie de dependenţă unilaterală este atributivul „transformat". Prin
aceasta atributivul „transformat" se deosebeşte de atributivul „de bază",
caracterizat, aşa cum am arătat, printr-o relaţie de interdependenţă faţă de verb. Să
se compare, în acest sens, construcţiile: El iese medic / El iese pe stradă
îngândurat şi El îmi vine cumnat / El vine acasă bolnav, unde medic şi cumnat
sunt constituenţi neomisibili, în timp ce îngândurat, bolnav sunt omisibili.
2.1.1.3. L. Hjelmslev atrage atenţia asupra faptului că, alături de
interdependenţe, de dependenţe unilaterale şi de relaţii facultative, apar şi
incompatibilităţi reciproce.
în interiorul grupului verbal românesc, se constată incompatibilitatea
VANominal în genitiv, adică este imposibilă legarea directă (fără prepoziţie) a unui
genitiv de verb. Dintre cazuri, genitivul este singurul care nu apare în vecinătatea
unui verb.
Sub acest aspect, româna se deosebeşte de latină, unde genitivul este
„regizat" (impus) de o clasă de verbe (vezi verbele: impleo, egeo, memini,
obliviscor, admoneo, commoneo, piget, pudet, taedet, miseret, accuso, condemno,
absolvă, interest, refert) ]a. înlocuirea regimului cazual al acestor verbe (a
construcţiei lor cu genitivul) cu un regim prepoziţional (cu o construcţie cu
prepoziţie) reprezintă o importantă modificare structurală a sistemului sintactic
verbal în evoluţia lui de la latină la română.
2.1.1.4. în concluzie, în cadrul grupului verbal, relaţiile diverselor
-i» S.
10 Cf. N. 1. Barbu, Gramatica limbii latine, 1958, p. 140.,,"-,
deci coeziuni 11, ceea ce indică un grad strâns de legare a constituenţilor faţă de
centru12.
2.1.2. La coeziunea înartă a grupului verbal contribuie, pe lângă legarea
diverşilor determinanţi de centru şi legarea determinanţilor între ei. Intre
determinanţi se stabilesc următoarele tipuri de relaţii:
a) Relaţii facultative
- Relaţia dintre constituentul în dativ şi cel în acuzativ este facultativă,
deoarece cei doi constituenţi nu se presupun obligatoriu: sunt structuri în care apare
dativul, şi nu apare acuzativul (vezi îmi place muzica) şi sunt structuri în care apare
acuzativul, dar nu apare dativul (ex. Mă cuprinde frica).
- Relaţia dintre constituentul în nominativ şi cel în acuzativ este, de
asemenea, facultativă, deoarece cei doi constituenţi, deşi compatibili, nu se
presupun reciproc: sunt construcţii în care apare nominativul, dar nu şi acuzativul
(este cazul construcţiilor intranzitive; vezi El aleargă) şi sunt construcţii în care
apare acuzativul, dar nu şi nominativul (este cazul construcţiilor impersonale de
tipul: Mă plouă, Mă cheamă Gheorghe^).
- Relaţia dintre nominalul în dativ şi atributiv este tot facultativă: aceşti
constituenţi, deşi compatibili, nu se presupun reciproc. Există construcţii în care
dativul şi atributivul sunt coocurenţi (vezi El îmi este prieten); există construcţii în
care apare numai dativul, nu şi atributivul (vezi îmi place muzica, îmi aparţine
cartea); există construcţii în care apare numai atributivul, nu şi dativul (vezi El se
face inginer, Mă cheamă Gheorghe).
b) Relaţii de dependenţă unilaterală
- Relaţia dintre nominalul obiect secundar şi nominalul obiect direct este de
dependenţă unilaterală, deoarece prezenţa într-o structură a obiectului secundar
implică prezenţa obiectului direct, dar nu şi invers. Există numeroase construcţii
tranzitive cu obiect direct, dar fără obiect secundar (vezi Mă doare capul, El mă
iubeşte, El mă strigă), în timp ce în toate construcţiile cu obiect secundar este
coocurent şi obiectul direct (vezi El mă anunţă ora plecării. El mă ascultă lecţia,
El mă învaţă lecţia).
- De asemenea, relaţia dintre atributiv şi un alt nominal al structurii (fie
subiect, fie obiect direct, fie obiect indirect) este de dependenţă unilaterală,
deoarece ocurenţa atributivului implică ocurenţa, în aceeaşi structură, a
nominalului, dar nu şi invers. Există numeroase construcţii cu subiect, obiect direct
sau obiect indirect, dar fără atributiv în timp ce toate construcţiile cu atributiv cer
coocurenţa unui nominal (în construcţiile: El ajunge medic, El devine medic, El s-a
făcut medic, El este medic, El iese medic, Barabule înseamnă cartofi, nominalul
coocurent este subiect; în construcţiile Mă cheamă Ion, Ei l-au denumit obiect
Se
cundar, Ei au intitulat filmul Răscoala, Ei îl numesc Ion, Ei îl strigă Ion,
l Pentru conceptul de coeziune vezi L. Hjelmslev. lucr. cit., p. 65.
' Analiza tipurilor de relaţii dintre diversele vecinătăţi şi centru poate fi luată drept
P/a,'ce de Gheorghe).
bază de
4
i 3
 nominalul coocurent este obiect indirect). -b
Prin urmare, atât nominalul obiect secundar, cât şi nominalul atributiv
contractează o relaţie de dependenţă unilaterală faţă de alt nominal al structurii.
Pe n tru a l e d eo seb i , tr eb u ie fă cu t ap el la aj t ti p de re la ţie d ec ât re la ţi ile d e
succesiune, şi anume la relaţia referenţială 14 . în cazul atributivului, atributivul şi
nominalul coocurent sunt coreferenţiale, au deci acelaşi referent, iar în cazul
obiectului secundar, obiectul secundar şi obiectul dtct sunt, dimpotrivă, diferite sub
aspect referenţial. Diferenţa referenţială, în cazul obiectului secundar, explică şi
trăsăturile semantice diferite ale celor două obiecte: [-Animat], pentru obiectul
secundar, şi [+ Animat +Uman ] pentru obiectul direct, c) Incompatibilităţi
în grupul verbal se constată, pe de o parte, incompatibilitatea dintre
obiectul secundar şi atributiv, iar, pe altă parte, dintre obiectul secundar şi obiectul
indirect; prezenţa obiectului secundar exclude prezenţa atributivului şi a obiectului
indirect şi invers.
O construcţie ca: El îmi anunţă ora plecării, alături de El mă anunţă ora
plecării nu contrazice afirmaţia făcută, deoarece numai în a doua construcţie apare
structura VerbAObdirAObsec; în prima construcţie prezenţa obiectului indirect are
ca urmare modificarea structurii în VerbAObindAObdir15.
în concluzie între determinanţii grupului verbal se stabilesc relaţii
facultative, de dependenţă unilaterală şi incompatibilităţi. Nu înregistrăm cazuri de
interdependenţă.
Prezenţa relaţiilor de dependenţă unilaterală între determinanţi atrage
atenţia asupra unor structuri obligatoriu ternare (anume: VerbAObdirAObsec şi
VerbA { Subiect, Obdir, Obind} AAtributiv), în timp ce celelalte structuri (anume:
VerbASubiect, VerbAObdir, VerbAObind, VerbAObprep, VerbARefl, Verb^irc) sunt
binare.
2.1.3. Concluzii 'H: -'•
- « ~\ f -.
„Coeziunile" dintre diverşii determinanţi şi centru , precum şi 16
•dependenţele unilaterale dintre determinanţi pledează pentru o legătură foarte
strânsă a constituenţilor în cadrul grupului verbal. Grupul verbal se distinge de
celelalte grupuri sintactice printr-un înalt grad de coeziune. **
''
ric • • < •
•1*3' •>
14 Pentru relaţia referenţială. cf. Guţu Romalo, Sintaxa, p. 35; pentru analiza atributivului, id.,p. 134.
15 Interpretarea aceluiaşi nominal ora o dată ca obiect secundar, altă dată ca obiect direct se explică
prin faptul că numai în prima construcţie acest constituent acceptă: a) pronominalizarea printr-o formă j
de pronume personal (vezi El mi-a anunţat-o); dublarea complementului (vezi Ora el mi-a anunţat-o)'^
c) pasivizarea (vezi Ora mi-a fost anunţată). Toate aceste probe nu sunt valabile pentru a doua j
construcţie: secvenţele *£/ m-a anunţat-o, "Ora m-a anunţat-o, *Ora m-a fost anunţată sunt
nereperate. ,si A,w,
16 Vezi supra, §2.1.1.4, unde se cuprind interdependenţele şi dependenţele unilaterale. ^ţ> ^ ; 8 p 'tăţii, vezi capitolul al IV-lea, § 1.1. (a) şi § 2.5. .. ^entru similitudinea funcţională dintre caz şi
44
3.1. Cazul
Rolul cazului în interiorul grupului verbal este dublu: pe de o parte, el
asjjrură legarea diverselor nominale de centru, iar, pe de altă parte, el ierarhizează
aceste nominale, conferindu-le o anumită poziţie faţă de verb.
Acelaşi nominal se poate plasa diferit faţă de verb în funcţie de „legătura
cazualâ". Astfel, în construcţiile: El fierbe apa /Apa fierbe, Apa putrezeşte lemnul /
lemnul putrezeşte, Frigul crapă piatra / Piatra crapă de frig, Necazurile îl
îmbătrânesc / El îmbătrâneşte, Negustorii au scăzut (au urcat) preţul / Preţul a
scăzut (a urcat). Ei încep şedinţa /Şedinţa începe, acelaşi nominal se plasează faţă
de verb ca obiect direct şi ca subiect, după cum legătura se realizează prin acuzativ
sau, dimpotrivă, prin nominativ 17.
Cazul, ca element conectiv al nominalelor fără de verb, este „regizat" de
verb. Verbul, în ultimă analiză este răspunzător de plasarea nominalelor în poziţii
diferite. Afirmaţia se susţine în două situaţii diferite: a) dacă alegem, la întâmplare,
câteva construcţii verbale (de exemplu: îmi place cartea, Mă cheamă Ion, îmi
aparţine casa, El mă îngrijeşte îmi incumbă o responsabilitate, îmi vine o
scrisoare) şi înlocuim verbele din aceste construcţii cu alte verbe (rămânând în
limitele unor construcţii parţial sinonime), constatăm că apar diferenţe în ce
priveşte cazul „regizat" (vezi Iubesc cartea, îmi zice Ion, Casa este a mea, El vede
de mine, Am o responsabilitate, Primesc o scrisoare); b) dacă alegem o anumită
formă verbală şi o înlocuim cu altă formă din paradigma verbului (anume: înlocuim
forma activă cu cea pasivă), constatăm că are loc o reorganizare a construcţiei şi,
implicit, apar alte reguli de selecţie a cazului: în locul acuzativului, selectat în
construcţia activă este selectat nominativul în construcţia pasivă, în (a), verbul ca
unitate lexicală este răspunzător de selecţia cazurilor; în (b), o anumită formă din
paradigmă este răspunzătoare de selecţia cazurilor. Şi într-o situaţie, şi în cealaltă,
responsabilitatea aparţine, în exclusivitate, verbului.
Indicăm rolul cazului în interiorul grupului verbal în schema:
Caz
Verb, > Nominal i
. Nominal-,
"nde cazul este cuprins nu ca termen constituent al grupului, ci ca element care
'£agă şi ierarhizează nominalele faţă de verb.
3.2. Prepoziţia . ".
Funcţia prepoziţiei în interiorul grupului verbal, ca şi a cazului, este dublă:
P* de o parte ea asigură legarea de centru a nominalelor şi a adverbelor, iar pe de
{
ă parte, plasează nominalele faţă de verb, conferindu-le o anumită poziţie, o
e -nstrucţiile de acest tip reprezintă cazuri de ergativitate. Pentru examinarea fenomenului ,
8 tlv
prepoziţie, cf. concepţia fillmoriană din The Case.
j
45
legătura cu verbul se realizează cazual sau prepoziţional.
Ca şi pentru caz, verbul este răspunzător, în ultimă analiză, de alegerea ca
element conectiv fie a cazului, fie a prepoziţiei. Astfel, verbul explică prezenţa
grupului prepoziţional şi selecţia unei anumite prepoziţii în construcţii ca: Ion
abuzează de ei, Ion apelează la voi, Ion se bazează pe ei, Evenimentele au culminat
cu o încăierare, Situaţia se repercutează asupra calităţii muncii, El optează pentru
plecare etc. Ca dovadă, schimbarea verbului, chiar în limitele unor construcţii
parţial sinonime, antrenează adoptarea ca element conectiv a cazului, în locul
prepoziţiei (vezi construcţiile: Ion îi foloseşte mult, Ion vă cere ajutor, Ei sunt
sprijinul lui Ion, O încăierare încheie evenimentele, Situaţia influenţează calitatea
muncii, El alege plecarea), în alte construcţii, alegerea ca mijloc conectiv a
prepoziţiei, şi nu a cazului, se datoreşte prezenţei în enunţ a unei anumite forme din
paradigma verbală: astfel, pasivul, spre deosebire de activ, impune legarea unui
nominal prin prepoziţie (să se compare: Inginerii construiesc podul / Podul este
construit de ingineri); reciprocul, spre deosebire de nonreciproc, impune de
asemenea legarea unui nominal prin prepoziţie (să se compare: Ion salută un
prieten /Ion se salută cu un prieten).
Fiind răspunzător de selecţia grupului prepoziţional şi a unei anumite
prepoziţii, verbul, ca unitate lexicală sau ca formă din paradigmă, asigură
predictabilitatea prepoziţiei. $'
Indicăm rolul prepoziţiei în interiorul grupului verbal, un rol simila*3SU al
cazului, incluzând prepoziţia nu ca element constituent al structurii, ci ca elwnent
cu rol de legare şi de ierarhizare a nominalelor; vezi schema : .4fl
Caz
Prep
Nominal,
' unde plasăm acordul alături de Caz.
3 . 2 . 1 . Nu în orice apariţie a verbului într-un context prepoziţional
prepoziţia apare ca regim al verbului. Există construcţii în care prepoziţia este
purtătoare ea însăşi de informaţie semantică, indicând diverse raporturi semantice (v.
construcţiile: El lucrează în grădină, ~ lângă grădină, ~ sub brazi, ~ pe deal, ~ peste
drum, ~ de dimineaţă până seara, ~ la maşină, ~ cu Ion, ~ pentru câştig). Intre verb
şi prepoziţie nu se stabileşte aici nici o relaţie necesară, aşa cum dovedesc
posibilitatea suprimării grupului prepoziţional şi posibilitatea alegerii dintre mai
multe prepoziţii, în funcţie de nuanţa semantică pe care dorim s-o exprimăm, în
acest caz, grupul Verb A Prep nu este legat prin recţiune 19 , iar prepoziţia nu este
determinată de regimul verbului.
Pentru a sublinia statutul diferit al acestei prepoziţii în raport cu situaţia
discutată în § 3.2., formulăm schema: Verb A Prep A Nominal, unde Prep apare ca
termen de sine-stătător al structurii.
' Cf. Guţu Romalo. Sintaxa, p.39. Un punct de vedere asemănător apare la Vasiliu, Golopenţia,
19 Vezi, pentru comparaţie, situaţia prezenta» în § 2.0.1. (A), unde prepoziţia se leagă
recţiune de ver
Vln
reciune. «'" •**'• '"
46
Iteraţia morfemelor asigură legarea următorilor constituenţi ai grupului
verbal: a) legarea subiectului de centrul verbal; b) legarea a doi determinanţi
verbali între ei, şi anume legarea atributivului de nominalul coocurent.
3.3.1. Aşa cum s-a arătat mai sus 20, relaţia dintre subiect şi centrul verbal
este de interdependenţă, dată fiind imposibilitatea suprimării oricăruia dintre
termeni şi dat fiind caracterul bilateral al restricţiilor formale: verbul impune
subiectului, ca restricţie de formă, cazul nominativ, iar subiectul impune repetarea
în forma verbului a morfemelor de persoană şi număr, iar, în cazul verbului pasiv, şi
a morfemului de gen.
Repetarea morfememelor, cu direcţia Subiect ->Verb face ca relaţia de
interdependenţă dintre subiect şi predicat să se detaşeze de celelalte
interdependenţe constatate în interiorul grupului verbal 21. Este motivul pentru care
structura Subiect AVerb este considerată ca „nucleu structural al enunţului" 22, în,
jurul căruia se grupează celelalte componente. „Centralitatea" verbului,
argumentată de noi în capitolul I, ne-a determinat să nu detaşăm Subiectul de
ceilalţi determinanţi legaţi de verb prin interdependenţă. Subordonăm, în fond,
acordul, ca element de coeziune în interiorul grupului verbal, cazului, plecând de la
constatarea că, în timp ce cazul „leagă" şi „ierarhizează" diverşii determinanţi faţă
de verb^acordul are exclusiv funcţie de „legare" 23.
In concluzie, marcăm rolul acordului în relaţia Verb-Subiect în schema:
Acord-Caz
Verb ^Nominal
nominativ
3.3.2. Legarea atributivului de nominalul coocurent, în cadrul relaţiei de
dependenţă unilaterală dintre ele, se manifestă tot prin acord: nominalul implicat de
atributiv impune acestuia, atunci când se exprimă prin adjectiv, repetarea
morfemelor de gen, număr şi caz (ex. El este bolnav, Ea este bolnavă, Ei sunt
bolnavi, Ele sunt bolnave). Repetarea de morfeme cu direcţia Nominal--> Atributiv
este determinată, în acest caz, de specificul gramatical al clasei adjectivului, în
situaţia realizării atributivului nu prin adjectiv, ci prin substantiv sau pronume,
repetarea de morfeme este posibilă, dar nu necesară. Atunci când acordul se
realizează (vezi construcţiile: Ea este studentă /El este student, în comparaţie cu:
Sportul înseamnă sănătate sau Ei au denumit filmul Răscoala, unde acordul nu se
20 Vezi supra, § 2.1.1.1. (a).
21 Vezi interdependenţele Verb-Obdir, Verb-Obind, Verb-Atributiv, Verb-Obprep Verb-Refl Verb-
£»•<:(§ 2.1.1.1.).
sub'"* 0 ' P ' 67" 68' unde însă ' - Nucleul Prepoziţional" include nu numai subiectul şi verbul, ci 23 pCtU' Ş'
grupul
predicatului (adică verb şi determinanţi)
entru
re aspectele particulare ale acordului predicatului cu subiectul, pentru modul în care se a|
izează repetarea morfemelor de persoană şi număr, cf. Guţu Romalo, Sintaxa, p. 61-62.
4
7
atributivului şi al nominalului coocurent24. 48
Caracterul „coreferenţial" al atributivului şi al nominalului c©ocurem\3
semnul unei relaţii semantice foarte strânse între aceste două componente,-s« .
substituie acordului, manifestare a unei relaţii strict formale. ,,

3.4. Conjuncţia

Rolul conjuncţiei, în interiorul grupului verbal, este de legare a

vecinătăţilor prepoziţionale de centru. Deci, spre deosebire de caz şi de prepoziţie,
al căror rol este dublu: de „legare" şi de „ordonare" („ierarhizare") a diverselor,
componente, conjuncţia îndeplineşte exclusiv rol de „legare". Sub aspectul
„ordonării" determinanţilor, conjuncţia determină, dimpotrivă, neutralizarea
„ierarhiilor" dintre determinanţi, ca urmare a posibilităţii de legare a mai multor
determinanţi prepoziţionali prin aceleaşi conjuncţii (vezi construcţiile: El doreşte să
plece, Este important să plece, L-am învăţat să lucreze, El se gândeşte să plece,
Dorinţa este să plece, unde, indiferent de poziţia determinantului faţă de verb,
indiferent că acesta funcţionează ca subiect, obiect direct, obiect secundar, obiect
prepoziţional sau atributiv, determinantul prepoziţional se leagă de verb prin
aceeaşi conjuncţie).
Ca şi prepoziţia, conjuncţia apare în două tipuri de construcţii: a) în
construcţii în care conjuncţia este univoc determinată, fiind „regizată" de verbul
regent (vezi construcţiile: El bănuieşte că..., El consideră că..., El presimte că.... Se
cheamă că..., unde verbul admite numai contextul [-- că AP], nu şi [—săAP], sau
construcţiile: El apucă să plece, El binevoieşte să plece, El poate să plece, El nu
pregetă să ne ajute, Se cade să..., Merită să..., Trebuie să.... unde verbul admite
numai contextul [~să*P], nu şi [~căAP]); b) în construcţii în care verbul regent are
capacitatea de a alege între mai multe conjuncţii, în funcţie de nuanţa semantică pe
care dorim s-o exprimăm (vezi construcţiile: îmi prieşte că stau la munte, îmi
prieşte să stau la munte, îmi prieşte dacă stau la munte, unde distincţia că / să l
dacă marchează opoziţiile semantice: real (că) l posibil (să) l ipotetic (dacă), sau
vezi construcţiile: El îmi spune că pleacă, El îmi spune dacă pleacă, unde distincţia
că/dacă marchează opoziţia noninterogativ / interogativ).
Spre deosebire de (a), în (b) conjuncţia este purtătoare ea însăşi de
informaţie semantică, fiind constituent de-sine-stătător al structurii.
Cele două apariţii funcţional diferite ale conjuncţiei le marcăm schematic
prin:

a) Verbx-""^ ^\P şi b) Verb A Conj AP

3.5. Relativul (= pronume sau adverb relativ)

"'*"

'

Rolul relativului, ca şi al conjuncţiei, constă în legarea diverşilor

determinanţi prepoziţionali de centru. Ca şi în cazul conjuncţiei, rolul relativului
24 Pentru susţinerea acestei idei şi pentru analiza „acordului" atributivului, vezi Guţu Romalo.
Sintaxa, p. 60 (§ 3.2.) şi p. 136 (§ 3.).
determinanţii prepoziţionali, ocupând poziţii sintactice emerite, se pot prin aceleaşi
relative (vezi construcţiile: Mă interesează unde (cine) a fost, El verifică unde
(cine) a fost , El mă întreabă unde (cine) a fost, Mă gândesc unde (cine) a fost,
întrebarea este unde (cine) a fost).
Spre deosebire, însă, de conjuncţie, care apare în două tipuri de construcţii:
a) exclusiv cu rol gramatical, în cazul când este „regizată" de verb; b) cu rol
semantic în cazul când alegerea conjuncţiei este liberă, neconstrânsă de restricţii
din partea verbului regent, relativul, în toate apariţiile sale, este purtător el însuşi de
informaţie, realizând, deci, numai tipul (b) de construcţie. Pentru această
interpretare pledează natura de substitut a relativului (fie el pronominal sau
adverbial), precum şi tipul de relaţie stabilit între verbul regent şi relativ, relaţie
care nu stă sub semnul restricţiilor foarte stricte impuse de verb. Relativul nu este
„regizat" de verbul regent, aflându-se, faţă de acesta, într-o relativă independenţă 25.
în concluzie, în toate apariţiile sale, statutul relativului este: Verb ARAP, deci
statutul unui constituent purtător el însuşi de informaţie.

3.6. Concluzii

Am enumerat în § 3 modalităţile care asigură legarea vecinătăţilor de

centru şi a vecinătăţilor între ele, deci care asigură „coeziunea" grupului verbal.
Am stabilit funcţiile diferite ale diverselor elemente conective: a) cazul şi
prepoziţia, pe lângă funcţia conectivă, au şi funcţie de „ordonare" (de
„ierarhizare"); b) prepoziţia şi conjuncţia, în unele apariţii, au funcţie semantică, de
constituent propriu-zis, iar, în alte apariţii, sunt „regizate" de verb, având exclusiv
rol gramatical; c) relativul, în toate apariţiile sale, are funcţie semantică, de
constituent propriu-zis.
Am distins, schematic, funcţia exclusiv gramaticală de situaţiile în care
elementele conective au şi funcţie semantică, prin includerea unora numai ca
„legături", iar a altora ca termeni constituenţi; vezi distincţia :

Nominal / VerbAPrepANominal
Verb

Am scos în evidenţă pluralitatea funcţională a unora din mărcile conective

(vezi cele două funcţii ale cazului) sau lipsa de omogenitate a altora (vezi statutul
diferit al prepoziţiei şi al conjuncţiei).
Am subliniat similitudinea funcţională dintre caz şi prepoziţie, ambele cu
r
°l de „ierarhizare" a nominalelor, rol extrem de important în structurarea
enunţurilor.
In urma acestei discuţii, grupul verbal ne apare ca un lanţ de vecinătăţi,
Alcătuit djn verb şi determinanţi, între care legătura se realizează prin: a) morfeme
'* Vorbim de independenţă relativă, şi nu totală, deoarece regulile lexicale de rescriere a lui R sunt
subordonate restricţiilor selecţionate ale verbului regent. De exemplu, un verb ca citi, care se
caracterizează selecţionai prin restricţia [+ Uman] pentru subiect şi [-Animat] pentru obiectul direct va
ale
ge dintre relativele pronominale pe (ori)cine, pentru introducerea „subiectivei", şi pe (ori)ce, ceea ce-
pentru introducerea „obiectivei directe", şi niciodată invers (ex. Oricine vrea citeşte ce-i place}.

49
:a grupului verbal
Sintax,
c) aderenţa (sau „alipire ). *'•
Coeziunea grupului verbal, demonstrată în § 2.1.3. pe baza tipuril 0r .
relaţii contractate între constituenţi, se susţine aici prin constatarea unor
speciale cu rol conectiv. Având în vedere că aceste morfeme, în mare parte, Su
„regizate" de verb, deducem de aici că fenomenul coeziunii grupului verbal est e "'
din punctul de vedere al elementelor conective, „dirijat" de verb. Apar, d. e'c-'
argumente suplimentare pentru susţinerea „centralităţii" verbului 26.
' '
• e" de verb, deoarece constrângerile verbului nu se manifestă şi la distanţă,
3.6.1. Am discutat până acum elementele conective, fără a distinge gru Dui
verbal „de bază", deci construcţiile de bază ale grupului verbal, de grupul verb ai
„transformat", rezultat din transformare.
Din punctul de vedere al distincţiei structură de bază / structură
transformată, o situaţie clară au: a) relativul, care, în orice apariţie a lui, e$t e
rezultatul unor transformări, fie o transformare interogativă, ca în propoziţij| e
relative interogative (ex. Mă interesează cine a venit, El mă întreabă cum
procedez)27, fie o transformare de relativizare, ca în propoziţiile relative
noninterogative (ex. Cine munceşte conştiincios obţine rezultate bune, Dau cui are
nevoie, Ştiu ce va urma)28; b) cazul şi prepoziţia, care apar în structurile de bază ca
elemente de „ierarhizare" a nominalelor şi, implicit, de organizare a propoziţei;
c) dintre conjuncţii, conectivul dacă, prezent numai în structura de suprafaţă, el
fiind „semnul de suprafaţă" al unei subordonate interogative totale29.
O situaţie mai puţin clară au conectivele că şi să, a căror plasare în
structura de bază (în vecinătatea directă a verbului) sau în structura de suprafaţă
este mai mult un act de „decizie" (de interpretare).
Ele pot fi interpretate în două feluri: (A) toate construcţiile cu structura
VerbAConjA #P# derivă din structura de bază: VerbANominalAConjA#P# , printr-o
transformare de suprimare a nominalului (ex. Mă gândesc la faptul să plec -> Mă
gândesc să plec). Potrivit acestei interpretări, propoziţia conjuncţională ( =secvenţa
ConjA #P#) apare, în construcţia de bază, ca determinant (vecinătate) al numelui, şi
numai în construcţia de suprafaţă apare ca determinare (vecinătate) verbală.
(B) Nu toate construcţiile cu structura: VerbAConjA#P# au aceeaşi istorie
derivativă, deosebirea fiind dată de calitatea conjuncţiei de a fi „regizată" sau nu de
verb. Pentru cazurile în care conjuncţia este „regizată" de verb, fiind univoc
determinată (ex. trebuie să..., reiese că...), construcţia VerbAConjA#P# este de baza,
verbul apărând nemijlocit în vecinătatea conjuncţiei. Pentru celelalte cazuri, în care
conjuncţia nu este „regizată" de verb, în care verbul are posibilitatea de a alege, diij
raţiuni semantice, fie pe că, fie pe să (ex. Mă impresionează că te văd aşa - MV
impresionează să te văd aşa), construcţia VerbAConjA#P# are istoria derivativa
descrisă la (A)30.
26 Vezi capitolul I.
27 Pentru examinarea amănunţită a subordonatelor relative interogative, vezi capitolul al lV-l ea'
§ 10.2.1.
28 Relativele noninterogative vor fi analizate în capitolul al IV-lea, § 10.2.2
29 Pentru examinarea subordonatelor introduse prin dacă, vezi capitolul al IV-lea, § 10.1.2.
30 Cele două situaţii diferite reprezintă cele două tipuri de „complementari" stabil^ 6 ^
P. S. Rosenbaum: „complementarea grupului verbal" / „complementarea grupului nominal' (
Phrase Structure Principles ofEnglish Complex Sentence Formation, în „Modern Studies in Eng'lS
p. 316 şi urm.; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 30-31).
50 . •!;*«* ,,. ....
îzarea, ca mod de generare, a tuturor subordonatelor necircumstanţiale;
OI1l0
"H năşeşte dificultatea practică de a distinge verbele care acceptă contextul b)
se .;ja'|AConjA#P#], de verbele care acceptă numai [-ConjA# P# ]. De exemplu, [-
^°IT11^nna cu siguranţă că un verb ca: afla acceptă contextul [-NominalAConjA putem
a ^ faptul că...), dar avem o doză de incertitudine în legătură cu un verb
^nri (ex. (?) doresc ^ tul să -)~
c3
Interpretarea (A), însă, pierde din vedere calitatea unor conjuncţii de a fi
ermediul nominalului, adică în structura VerbANominalAConjA#P#. Avantaje şi
dezavantaje există şi pentru o interpretare şi pentru alta. Ca alegerea uneia
dintre ele este, după cum spuneam, un act de „decizie". Cum a 'ţja noastră are loc
în capitolul destinat relaţiilor din interiorul grupului verbal, 'te firesc să optăm
pentru interpretarea (B), care are avantajul evidenţierii mai e, a relaţiilor
Verb^onj şi a statutului diferit al conjuncţiei, tocmai din punctul de vedere al
relaţiilor faţă de verb.
în concluzie, în cuprinsul acestui curs, contextul [—Conj A#P#] va fi
interpretat în două feluri: a) ca vecinătate nemijlocit verbală; b) ca vecinătate a
numelui, care ajunge, însă, prin transformare, o vecinătate verbală.
BIBLIOGRAFIE
a) Pentru relaţii sintactice să se vadă: Gram. Acad II, § 506-§ 509;
D. Draşoveanu, Observaţii asupra cuvintelor relaţionale, în CL, XIII (1968), l, p. 19 şi
urm.; S. Staţi, Elemente de analiză sintactică, EDP, 1972, p. 36-57; V. Guţu
Romalo, Note asupra relaţiilor sintactice, în SCL, XXIV (1973), 5, p. 551 şi urm.;
V. Guţu Romalo, Sintaxa, p. 35-70; Pană Dindelegan, Sintaxa, p.266 (§ l .5.) -p.
268 (§ l .9.2.); C. Dimitriu, Observaţii în legătură cu raporturile sintactice, în AUI,
XX (1974), p. 9 şi urm.; Ec. Teodorescu, Raportul apozitiv şi cel predicativ, în
AUI, XX (1974), p. 5 şi urm.; Gabriela Pană Dindelegan, Tipuri de relaţii în
interiorul grupului verbal, în LL, 1975, 2, p. 226 şi urm.
b) Pentru elementele conective, examinate din punct de vedere transformaţional,
vezi: Mihaela Mancaş, Observations sur la syntaxe des completives et des
subjectives dans lagrammaire generative, în „Cahiers", II (1965), p. 127 şi urm.,
Gabriela Pană, Propoziţiile relative în gramatica transformafională, în SCL,
XVII (1966), 3. p. 321 şi urm.; Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 79-80, p. 87,
p. 91-94; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 30-37.
i o »i| ,1.» -u >qmq-
••!» &a»dc<. .^...
,£
<ti!?v's.3-":.-,a a &N£ pt-ziţî' Circ şv-s «ten A
"«,'i
iV~7.
l*
 CAPITOLUL AL III-LEA

STRUCTURILE DE BAZĂ ALE GRUPULUI VERBAL

1. Regali de structură;
2. Funcţii sintactice; inventar, definiţie, realizări; Jcat Subiect Impersonal Obdir Pasiv Obsec Obind Refl Obprep Atributiv Circ; Cant2
3. Inventarul structurilor de bază formulat în termenii funcţiilor.

/. Reguli de structură 2. funcţii sintactice: inventar, definiţie, realizări

2.0. Inventarul funcţiilor şi indicaţii asupra modului de definire;
Structurile de bază ale grupului verbal românesc sunt date de următoarele
reguli : 2.1. Predicatul;
(1) P -> GPredA(Circ)A(Cant) 2.2. Subiectul;
A A A
2.3. Obiectul direct;
(2)
A
GPred-->Predicat
A A
(Subiect)
A
(Impersonal)
A
(Obdir)A(Pasiv)A(Obsec)A(Obind) 2.4. Obiectul secundar;
(RefI) (Atributiv) (Obprep) (Circ) (Cant)
(3) Predicat ->(Refl)AVAMPA(Prep) , , 2.5. Obiectul indirect;
(4) Subiect --> {GNAN ,ConjAP} ' : 2.6. Obiectul prepoziţional;
A A
(5) Obdir --> {GN {pe ... Ac ,Ac}, Conj P} 2.7. Circumstanţialul;
(6) Obind --> GNA{ D,la ... Ac} i.. 2.8. Cantitativul;
(7) Obsec -->{ GNAAc, Conj AP} J 2.9. Atributivul;
(8) Obprep --> {GNAPrepx... X, ConjAP} ^ 2.10. Pasivul, Impersonalul, Reflexivul.
(9) Atributiv --> {{GN, GAj}AN, Prep.... XAGN, GAv}
2.0. Inventarul funcţiilor şi indicaţii asupra modului de definire
(10) Circ --> {(PrepA{GAv,Prepx... XAGN}, GN,ConjAP}
(11) Cant --> {(Prep)A{NumeralA(de)AS, GAv}, GN} Constituenţii grupului verbal, formulaţi în termenii funcţiilor sintactice,
(12) GN«> (Det)ANominalA(Art)A(Nedef)A(ConjAP) A(deA sunt: Predicat, Subiect, Obdir, Obsec, Obind, Obprep, Atributiv, Circ,, Cant,, Circ 2,
(13) Nominal --> {(Personal)APersonal, (Pro)AS}AFlex
Cant23.
Fiecare funcţie se defineşte relaţional, stabilind, în acelaşi timp, relaţii de
Primele două reguli înregistrează structurile grupului verbal în termenii
dominare şi de vecinătate4. Fiecare funcţie intră în două relaţii de dominare: ca
funcţiilor sintactice; începând cu regula (3), structurile sunt detaliate în termenii
termen „dominat" şi ca termen care „domină", şi în mai multe relaţii de vecinătate.
categoriilor. Parantezele rotunde notează prezenţa facultativă a constituenţilor
Specificul relaţional al fiecărei funcţii se configurează, deci, din alăturarea celor
incluşi între paranteze; de exemplu, în expansiunea Predicatului, constituenţii Refl
două tipuri de relaţii. Dintre relaţiile de vecinătate reţinem, pentru caracterizare,
(= reflexiv) şi Prep (=prepoziţie) sunt facultativi, ceea ce înseamnă că Predicatul
iurnai relaţiile obligatorii, deci contextele care apar în mod constant pentru toate
poate avea fie structura minimă: V AMP, fie una dintre structurile: RefTV AMP; re
alizările unei funcţii sintactice, şi eliminăm relaţiile de vecinătate facultative, deci
VAMPAPrep, ReflAVAMPAPrep'. Parantezele acolade indică posibilitatea alegerii c
°ntexteje posibile, dar nu necesare.
succesive a constituenţilor, de exemplu în rescrierea Subiectului, se poate alege fi e
In cele ce urmează, descrierea fiecărei funcţii începe cu caracterizarea re|
succesiunea GN (=grup nominal) AN (=caz nominativ), fie succesiunea Con)
aţională.
(=conjuncţie)AP (=propoziţie), deci fie un nominal, fie o propoziţie conjuncţionala2'
Regulile (1)-(13) indică următoarea schemă de organizare structurală 3
propoziţiei:

1 Vezi infra, §2.1.2. „ entru argumentele prin care se susţine distingerea a două poziţii Circ şi a două poziţii Cant, vezi
2 Vezi infra, § 2.2.2. in :.-M-j»wes. te î- 4pe Şi2'8'
ntru
relaţiile de dominare şi de vecinătate, vezi Introducere, § 3.2 \ ~. '

52 53

2.1.1. Caracterizare relaţională;
2.1.2. Realizările (structura) predicatului;
2.1.2.1. Structura V^MP;
2.1.2.2. Structura
Reft^MP;
,2.1.2.3. Structura V^MP^Prep.
2.1.1. Caracterizare relaţională
Predicatul se caracterizează prin:
- relaţiile de dominare: a) Predicat > GPred (Predicat dominat de Gru
predicativ) şi b) Predicat < VAMP (Predicatul domină succesiunea VAMP);
^ context antrenează modificări în sensul verbului10. De exemplu, ocurenţa într"Ullui a
- una sau mai multe dintre relaţiile de succesiune: [-Subiect],[-- ObinHi
[-Obdir], [- Obprep], [ -Atributiv], [- Obsec], [- Circ], [- Cant].
J
' „actualizează" sensul „a avea grijă de..." (ex. Văd de copii, Văd de a)
In ceea ce priveşte relaţiile de succesiune, trebuie subliniat că n
înregistrăm în limba română structuri de bază formate exclusiv din Predicaţi
Structurile de bază sunt obligatoriu bi sau plurimembre. Construcţii de tipUl
Tună, Plouă, Fulgeră, Ninge, Burniţează, Geruieşte, care par să contrazică aceasta
afirmaţie, sunt, din punctul de vedere al interpretării transformaţionale6, bimembre
în structura de adâncime, unde apare şi un subiect nedefinit. Lipsa subiectului este
un fenomen „de suprafaţă". Atunci când structurile de bază sunt bimembre în afara
Predicatului, apare Subiectul (ex. Elevul aleargă). Când structurile de bază sunt
impersonale, în afara Predicatului apar constituenţii ObindAObprep (ex. îmi pasăde
voi) sau constituenţii CircAObprep (ex. E bine de voi).
Prin regulile (2) şi (3) (vezi supra, § 1) se stabileşte că singurul constituent
care apare obligatoriu în oricare din realizările grupului predicativ este Predicatul
(vezi regula (2)) şi, implicit, verbul (vezi regula (3)). Sunt posibile, deci, în limba
română structuri verbale de bază din care poate lipsi, succesiv, oricare dintre ceilalţi
constituenţi, inclusiv constituentul Subiect, dar nu sunt posibile structuri de bază
din care să lipsească Predicatul. Asta nu înseamnă, însă, că nu sunt posibile
structuri de bază monomembre, alcătuite numai din Predicat.
2.7.2. Realizările (structura) predicatului
2.1.2.1. Regula (3) stabileşte că structura minimă a Predicatului este V
(=radical verbal)AMP (=morfeme ale predicaţiei). V reprezintă orice radical verbal.
fiind nesemnificativă distincţia curentă verb predicativ / verb nepredica^
(copulativ)1. Orice verb, indiferent de clasa sintactică sau de clasa lexicală din care
face parte, indiferent de calitatea copulativ / necopulativ, poate realiza singi r
poziţia sintactică de Predicat, cu condiţia „actualizării" Iui printr-o formă la un m 0(i
personal. Asta înseamnă că renunţăm la conceptele predicat verbal /predic"1
nominal* şi, implicit, la includerea numelui predicativ în structura Predicatul"1
Numele predicativ (în terminologia noastră, Atributiv), realizat prin adjectiv &
5 Vezi, infra, § 3, inventarul de structuri.
6 Cf. infra, § 2.2.1. ludb & ssvigfiiizib w yiea rthrş
7 Cf. Gram. Acad. l, § 196 şi II. § 532.
8 ld., II, § 527 şi § 531. -iwaţibeti:^ î w* .M&
sUD
"Herea lui în structura Predicatului nu este justificată nici sintactic, nici !
tic „Delexicalizarea" („golirea de sens", „conţinutul semantic mai slab")
s e n
i î copulativ, criteriul folosit curent de gramaticile noastre pentru a susţine v
redicatului nominal, nu este un argument convingător. Faptul că în prezenţa
idseaP j predicativ, deci în contextul unui adjectiv sau al unui substantiv în
nUtT1 nonlin
tjv verbul dobândeşte un alt sens decât sensul pe care acelaşi verb îl are în
*„v't nu este un argument pentru „delexicalizare" sau „golirea de sens" a
. fnntext nu este un argument pentru
alt
vei
h lui Ş> de asemenea, nu este un argument nici pentru includerea numelui <{•
ativ în structura predicatului, deoarece, în mod curent, apariţia verbului - 'n alt
VF
vedea în contextul [-Obdir] „actualizează" sensul „a percepe cu ajutorul " i " (ex.
Văd pe Gheorghe, Văd maşina), iar ocurenţa lui în contextul bprep]
Nimănui, însă, nu i-a trecut prin minte să includă în structura predicatului biectul
prepoziţional, în acelaşi fel, ocurenţa verbului a răspunde în contextul
?..ObindAObdir] „actualizează" sensul „a spune ceva când eşti întrebat" (ex. El
mi-a răspuns ceva); ocurenţa aceluiaşi verb în contextul [-Obprep] are ca efect
apariţia sensului „a da socoteală, a fi responsabil" (ex. El răspunde de noi (de
producţie)); ocurenţa în contextul [-Obind], fără, însă, a satisface şi [-Obdir]' 1 are
ca efect apariţia sensurilor „a satisface, a corespunde" (ex. El răspunde
aşteptărilor) şi „a reacţiona la solicitări, la provocări" (ex. El răspunde atacurilor);
ocurenţa în contextul [-Circ], şi anume în contextul unui circumstanţial de loc,
„actualizează" sensul „a avea comunicaţie cu..., a străbate până la..." (ex. Durerea
răspunde în spate). Nimănui, însă, nu i-a trecut prin minte să includă în structura
predicatului obiectul direct, în prima construcţie, obiectul prepoziţional, în a doua,
obiectul indirect sau circumstanţial în următoarele construcţii, deşi fiecare în parte
modifică sensul de bază al verbului.
în concluzie, faptul că în contextul [-Nume predicativ] verbul realizează
un sens diferit faţă de sensul din alt context nu este specific situaţiei de nume
predicativ şi, deci, nu este suficient pentru a susţine includerea numelui predicativ
în structui a predicaţii Iu i.
Un punct de vedere asemănător apare in Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, unde
simbolul Predicativ, corespunzător numelui predicativ, este considerat un constituent de-
sine-stătător; Pană Dindelegan, Sintaxa, unde simbolul Atributiv este un constituent
distinct de Predicat; Guţu Rontalo, Sintaxa, unde, de asemenea, numele predicativ nu intră
m stru
ctura predicatului, ci constituie o poziţie sintactică distinctă.
2.1.2.2. Un constituent cu statut facultativ în structura Predicatului este
Refl.
Refl (=reflexiv) intră în structura Predicatului în următoarele trei situaţii
sintactice:
a
) Când verbul nu cunoaşte în limba română decât construcţia reflexivă,
l ] Cengru analiza amănunţită a acestui aspect, vezi capitolul al V-lea, § 3.1.
ai °e c"ferent'ază această apariţie faţă de prima construcţie (ex. El mi-a răspuns ceva)
ne
satisfacerea contextului [-Ob'dir]. '
55
verbelor: a se bizui, a se bosumfla, a se burzului, a se căciuli, a se codi, o 4 ' •
crampona, a se cruci, a se deda, a se erija, a se eschiva, a se extazia, a se grozâ\, a
se gudura, a se hazarda, a se holba, a se iţi, a se izmeni, a se lamenta, a se lăfy a se
milogi, a se mândri, a se mocăi, a se opinti, a se oţărî, a se pocăi, a se poti ctll a se
preta, a se prevala, a se pripăşi, a se prosterna, a se proţăpi, a se ramoli, a s răsti, a
se răţoi, a se răzgândi, a se recrea, a se reculege, a se repauza, a & revanşa, a
se sclifosi, a se sfii, a se sforţa, a se sinchisi, a se smeri, a se speti, a Se strădui, a se
teme, a se tângui, a se tolăni, a se văicări, a se vănzoli, a se zbânţui, u se zbengui, a
se zgâi, a se zgribuli, a se alia, a se ciorovăi, a se dondăni, a Se împrieteni, a se
învecina, a se înfrăţi, a se sfădi, a se solidariza, a se cuveni, a Se întâmpla, ase
năludn.
b) Când acelaşi verb satisface două construcţii diferite, una reflexivă
cealaltă nereflexivă, fiecare construcţie „actualizând" sensuri diferite ale verbului
în asemenea cazuri, reflexivului îi revine rolul de dezambiguizare a sensului
verbului, ca în exemplele: El ajunge acasă (unde ajunge „a sosi) / El s-a ajuna
(unde ajunge „a se căpătui, a parveni"); El alege {ceva, pe cineva}(unde alege: \ t
„a opta pentru ceva sau cineva" şi 2) „a curăţa prin selecţie") / El s-a ales cu ceva
(unde alege „a rămâne cu ceva folositor sau păgubitor"); El apucă pâinea (unde
apuca „a prinde, a lua, a înşfăca") / El se apucă de lucru (unde apuca „a începe");
El aşteaptă {ceva, pe cineva} (unde aştepta „a sta undeva pentru a vedea pe cineva
sau ceva") / El se aşteaptă la asta (unde aştepta, „a prevedea că ceva se întâmplă
într-un anumit fel"); Praful l-a chiorât (unde chiori „a deveni chior") / El se
chiorăşte la {ceva, cineva} (unde chiori „a se uita atent, cu curiozitate"); Acţiunea
comportă riscuri (unde comporta „a aduce cu sine") / El se comportă bine (unde
comporta „a se purta"); El jeleşte pe cineva (unde jeli „a boci pe...") / El se jeleşte
că... (unde jeli „a se vaită")13.
în (b), cele două construcţii, cea reflexivă şi cea nereflexivă, reprezintă
fiecare o construcţie de bază.
c) Când acelaşi verb realizează două construcţii sinonime, una reflexivă,
alta nereflexivă, deci situaţiile în care reflexivul este, din punct de vedere semantic,
facultativ; vezi construcţiile: El boceşte/ El se boceşte; El gândeşte / El se
gândeşte; El jură că... / El se jură că... Găina ouă / Găina se ouă; Copilul
scânceşte / Copilul se scânceşte; I-a căşunat să plece /1 s-a căşunat să plece; El
coalizează cu duşmanul / El se coalizează cu duşmanul etc.
între construcţia reflexivă şi cea nereflexivă nu simţim vreo distincţie de
tipul [+Intensitate] / [-Intensitate] sau [+Participare afectivă] / [- Participare
afectivă]14, ceea ce ne-a determinat să le considerăm sinonime. Singura deosebire
12 Intră în (a) verbe din două categorii lexicale: fie verbe neologice, recent intrate în limbă, fie vert»-
din fondul vechi, mai ales din fondul familiar al limbii, cu puternică încărcătură stilistică. O l' 5'3
completă a verbelor din cea de a doua categorie găsim în Al. Graur, Leş verbes „reflichis" e"
roumain, în BL, VI, 1938, p. 42-89.
13 Să se observe că în puţine situaţii distingerea celor două sensuri se realizează exclusiv pr" 1
reflexiv. La distingerea lor concură simultan mai multe trăsături sintactico-selecţionale.
14 Opoziţia [+Intensitate] / f- Intensitate] sau [+Participare afectivă] / [- Participare afectivă] esli
adusă frecvent în discuţie pentru interpretarea reflexivului aşa-zis „dinamic", în opoziţie cu acti yU
„nondinamic".
56
•stru stilistic.
Spre deosebire de (b), în (c) numai una dintre construcţii este de bază. în a
situaţie, alegerea construcţiei de bază este o chestiune de decizie, oricare
construcţii putând fi interpretată ca structură de bază. Noi am preferat °"
erea construcţiei reflexive, ceea ce are ca urmare derivarea construcţiei 1
flexive printr-o transformare de suprimare a reflexivului. Este posibilă
ner
..jmarea reflexivului, deci eliminarea unui constituent fără pierdere de 5
f rrnaţie semantică, dat fiind asemantismul reflexivului în aceste construcţii. ' n
Raportând inventarul de verbe reflexive din (a), (b), (c) la ceea ce dau
maticile curente cu privire la valorile reflexivului, constatăm că se includ aici °
flexive dinamice (ex. El s-a ajuns, El se gândeşte, El se jură), reflexive
_ersonale ^ex şe ca£je sa ^ şe cuvine să..., Se întâmplă să...), reflexive reciproce (ex a se
alia, a se ciorovăi, a se certa, a se învecina), reflexive eventive (ex. a se ramoli, a
se înroşi), care toate au în comun ocurenţa verbului într-un context reflexiv, în
structura de bază.
în concluzie, face parte din structura Predicatului reflexivul afuncţional 15 şi
nepronominal. Calitatea de reflexiv nepronominal, adică de nonsubstitut, se
verifică prin imposibilitatea substituţiei, în aceste construcţii, a reflexivului
printr-un substantiv sau un alt pronume16.
2.1.2.3. Prepoziţia face parte din structura Predicatului într-un număr
restrâns de construcţii (ex. El se erijează în cunoscător, El face pe deşteptul), în
care prepoziţia formează unitate sintactică cu verbul, şi nu cu nominalul (substantiv
sau adjectiv) următor, date fiind caracteristicile acestui nominal. Acest nominal are
caracteristicile sintactice ale unui Atributiv, deoarece participă la o structură ternară
şi, în cadrul acestei structuri, la o relaţie de coreferinţă cu subiectul 17 (vezi şi
realizarea acordului: El face pe deşteptul, Ea face pe deşteaptă; El se erijează în
cunoscător, Ei se erijează în cunoscători). Nici un alt grup prepoziţional românesc
nu prezintă aceste caracteristici, ceea ce ne-a determinat să grupăm sintactic
prepoziţia cu verbul, incluzând-o în structura Predicatului, şi să interpretăm aceste
construcţii ca realizând structura PredicatASubiectAAtributiv.
O situaţie sintactică asemănătoare, sub anumite aspecte, găsim în gramatica
llm
bii engleze, în categoria „predicatului complex" (sau „verbe complexe"), care se
caracterizează prin gruparea sintactică a „particulei" (prepoziţie sau adverb) cu
Cerbul anterior, şi nu cu determinantul următor, în construcţii ca: lcan'l account for
'* octions, I ask for his opinion, He doesn't care for films about war, l look for my
Sasses, prepoziţia se grupează cu verbul, şi nu cu obiectul direct următor.
2.1.2.4. în concluzie, realizările structural diferite ale Predicatului sunt:
"ÎTr----------
.j °mPară cu construcţiile reflexiv-pasive, unde reflexivul apare ca morfem al Pasivului (vezi
ca
Reci a ' '^~' ea > § 2), cu construcţiile reflexiv-reciproce, unde reflexivul apare ca morfem al ca
m fCU'U' ^vez' ace'a5' capitol. § 4) şi cu construcţiile reflexiv-impersonale, unde reflexivul apare
16 rj° m al Impersonalului (acelaşi capitol, § 6).
vai0 0rnPara cu construcţiile reflexiv-obiective, unde reflexivul are calitate de substitut, deci cu
17 pre Pronominală (vezi capitolul al IV-lea, §3).
e
ntru caracteristicile Atributivului, vezi infra. § 2.9. " '"""' ..(< ~
57
 - ReflAVAMP (ex. S-a întâmplat o nenorocire, El se gândeşte),
- VAMPAPrep (ex. El face pe deşteptul):
- ReflAVAMPAPrep (ex. El se erijează în cunoscător).
2.2. Subiectul
2.2.1. Caracterizare relaţională;
2.2.2. Realizările (structura) subiectului.
2.2.1. Caracterizare relaţională
Subiectul se caracterizează prin:
- relaţiile de dominare: a) Subiect > GPred (Subiectul este dominat de Grupuj
predicativ) şi b) Subiect G <GNAN (Subiectul domină succesiunea GNAN);
- relaţiile de vecinătate: [Predicat — Impersonal].
Dintre relaţiile de vecinătate ale Subiectului, n-am reţinut relaţia cu Obdir
cu Obind, cu Circ, cu Cant, cu Obprep etc., nefiind obligatorii: sunt posibile
structuri verbale de bază cu Subiect din care poate să lipsească oricare din aceşti
constituenţi (ex. Tu alergi, Pasărea ciripeşte). Singurele relaţii de vecinătate
obligatorii sunt: a) cea cu Predicatul, deoarece orice ocurenţă a constituentului
Subiect „cere" prezenţa obligatorie, în aceeaşi structură de bază, a constituentului
Predicat şi b) cea cu Impersonalul, având în vedere că orice ocurenţă a simbolului
Impersonal 18 „cere" prezenţa obligatorie, în aceeaşi structură de bază, a
constituentului Subiect. Deci, sensul obligativităţii celor două relaţii este diferit:
Subiect —> Predicat, dar Impersonal —> Subiect. Relaţia obligatorie Subiect-
Impersonal marchează o legătură necesară între transformarea impersonală şi
ocurenţa Subiectului în structura de bază19.
Subiectul, deşi prezent în foarte multe dintre structurile de bază ale
grupului verbal20, nu este un constituent obligatoriu, fiind posibile în limba română
structuri de bază din care lipseşte Subiectul. Şi, când afirmăm aceasta, nu ne
gândim la construcţii ca: Tună, Fulgeră, Plouă, Burează, Ninge, Viscoleşte,
deoarece le interpretăm ca fiind construcţii în care lipsa subiectului este un
fenomen „de suprafaţă". Ele se obţin printr-o transformare de suprimarea
subiectului nedefinit (ex. CevaAFACE*tună => Tună; Ceva*FACEAfulgeră =?
Fulgeră)^. De asemenea, nu ne gândim la construcţii ca: Astăzi se călătoreşte mw
Se ajunge cu trenul, Se trece este dorinţele mele, deoarece le interpretăm, ca şi Pe
cele dintâi, ca fiind construcţii în care lipsa subiectului este un fenomen ,,d e
suprafaţă". Ele se obţin printr-o transformare impersonală, care consta" 1
suprimarea subiectului de adâncime şi introducerea unui morfem impersonal se(e y
Oricine zboară astăzi cu avionul => Astăzi se zboară cu avionul)22.
Existenţa unor structuri de bază fără subiect o susţinem prin construcţii
& I se abate (îi abate) de plecară, I s-a acrit de şcoală, îi arde de plimbare, /'
P°'
18 Pentru semnificaţia şi natura acestui simbol, cf. § 2.10.
19 Pentru transformarea impersonală, vezi capitolul al IV-lea, § 6.2.5.
20 Vezi § 3, inventarul de structuri. ":-^
21 Pentru analiza acestor construcţii, vezi capitolul al IV-lea, § 6.2.4. ?"............
22 Cf. capitolul al IV-lea. § 6.2.5.' ' J! ! A
'' ••'
58
• e de tine, E vai de tine. Aceste construcţii, deşi puţin numeroase, sunt
U"'
njficative în ansamblul limbii române, constituind o particularitate sintactică s
f turală a acesteia, în comparaţie cu alte limbi. Dacă adăugăm la aceste structuri
"
construcţiile de suprafaţă de tipul: Tună, Fulgeră, Plouă, caracterizate, de
lipsa subiectului, apare şi mai clară particularitatea limbii române "avea
structuri impersonale, structuri fără subiect.
2.2.2. Realizările (structura) subiectului
Regula (4) stabileşte cele două realizări posibile ale funcţiei Subiect: fie
rin succesiunea GN AN, adică un nominal (sau grup nominal) legat de verb prin
azul nominativ (ex. Elevul citeşte, Tu citeşti), fie prin succesiunea ConjAP, adică o
opoziţie C0njuncţională (ex. Era să cad, Trebuie să plec, Urma să plec), în
capitolul al II-lea23, am deosebit construcţiile în care propoziţia conjuncţională este
legată direct de verb, în structura de bază, de construcţiile în care propoziţia
conjuncţională apare în structura de bază ca adjunct al numelui (ex. îmi prieşte
faptul că stau la munte; îmi repugnă faptul să mint). Pentru ultimul tip, legarea de
verb a propoziţiei conjuncţionale este un fenomen „de suprafaţă" şi apare printr-o
transformare de suprimare a nominalului.
2.3. Obiectul direct (=Obdir)
2.3.1. Caracterizare relaţională;
2.3.2. Realizările (structura) obiectului direct;
2.3.2.1. Realizare cazuală / realizare prepoziţională;
2.3.2.2. Realizare conjuncţională (= Conj^P);
2.3.2.3.„Dublarea" obiectului direct.
2.3.1. Caracterizare relaţională
Obiectul direct se caracterizează relaţional prin:
- relaţiile de dominare: a) Obdir > GPred (Obiectul direct este dominat de Grupul
Predicativ) şi b) Obdir < GNApe... Ac sau Obdir < GNAAc (Obiectul direct domină
Accesiunea GNApe...Ac sau succesiunea GNAAc);
- relaţiile de vecinătate: [Predicat-SubiectAPasiv].
a) Dintre relaţiile de vecinătate ale obiectului direct n-am reţinut, pentru
Caracterizare, relaţia cu Obind, cu Obprep, cu Obsec, cu Atributiv, cu Circ, cu Cant,
arece aceste contexte, deşi sunt posibile, nu sunt necesare: există construcţii cu
obi ° ect n care nu
' apare obiectul indirect (ex. El mă aşteaptă), construcţii cu
Atr'h ect
d'n care lipseŞte obiectul secundar (ex. El citeşte romanul) sau lipseşte
utivul (ex. El lucrează grădina) etc.
:m :
' '" cu s,,!,; ^m retinut, pentru caracterizare, relaţiile de vecinătate cu Predicatul şi
'>e&' '' '' relaţii obligatorii. Orice apariţie a lui Obdir „cere"
''•*•'•••ayt- '' obligatoriu aceeaşi structură de bază a constituentului
Predicat. De asemenea, orice 11 structura de bază, a lui
Obdir „cere" obligatoriu coocurenţa
^ «ipitolul al II-lea. §3.6.1. !";'
59
sa apară Ubdir, dar sa lipsească Subiectul. Construcţii ca: Mă plouă. Mă Ion,
Mă striga Ion, care par să infirme constatarea făcută, sunt, în interpretare'
noastră, structuri de suprafaţă, lipsa subiectului fiind aici urmarea un e
transformări. Fiecăreia dintre aceste construcţii îi corespunde „în adâncime"
structură cu subiect: Ceva^FACE^mă plouă, pentru prima construcţie, şi Oricine rnf
cheamă (strigă) Ion, pentru celelalte.
c) Am introdus în caracterizare relaţia de vecinătate cu Pasivul24, tot o
relaţie obligatorie, în comparaţie cu relaţiile anterioare: Obdir-Predicat
Obdir- Subiect, obligativitatea relaţiei cu Pasivul se manifestă în sens invers'
Pasivul este acela care „cere" ocurenţa, în aceeaşi structură de bază a
constituentului Obdir. Există, în limba română, o legătură necesară între
transformarea pasivă şi structurile cu obiect direct 25. Sub acest aspect, limba
română se deosebeşte de engleză, de exemplu, unde pasivizarea, deşi se aplică, în
mod curent, unei structuri tranzitive, se poate aplica şi unei structuri intranzitive^
Deci, în cazul englezei, n-am putea introduce în caracterizarea obiectului direct
relaţia cu Pasivul.
d) N-am introdus în caracterizare relaţia cu Refl27 (^reflexivul), care, deşi
este posibilă (vezi, de exemplu, construcţiile tranzitive reflexiv-obiective: Mă spăl,
Mă apăr, Mă oblig la ceva), nu este obligatorie. Transformarea reflexivă acţionează
nu numai asupra structurilor tranzitive, ci şi asupra structurilor intranzitive, în cazul
cărora Refl stabileşte o relaţie necesară cu constituentul Obind28.
Comparând caracteristicile relaţionale ale obiectului direct cu cele ale
subiectului, se constată că au în comun: 1) relaţia de dominare (a), în sensul că
ambele funcţii apar sub dominanţa lui GPred; 2) relaţia de vecinătate cu Predicatul.
Ceea ce le deosebeşte este: 1) relaţia de dominare (b), Subiectul dominând
succesiunea GNAN, iar Obdir, fie succesiunea GN Ape...Ac, fie succesiunea
GNA Ac; 2) relaţia cu Impersonalul, în cazul Subiectului, şi cu Pasivul, în cazul lui
Obdir.
Această comparaţie reliefează notele comune şi diferenţa specifică, oferind,
deci, elementele definiţiei celor două funcţii.
- Asemănarea în ceea ce priveşte relaţia de dominare (a) atrage atenţia asupra
faptului că ambele funcţii ocupă o poziţie sintactică similară în raport cu
Predicatul29.
- Diferenţa în ceea ce priveşte relaţia de dominare (b) atrage atenţia asupra
faptului că ceea ce deosebeşte subiectul şi obiectul direct este „realizarea lor
specifică"30; o poziţie sintactică se leagă de verb prin cazul nominativ, cealaltă
24 Pentru natura acestui constituent, vezi infra § 2.10.
25 Pentru transformarea pasivă, vezi capitolul al IV-lea. § 2.4.
26 Vezi de exemplu, construcţiile pasive ale unor verbe intranzitive: The doctor was sent for, Thti
room has not been slept in (exemplele apar în: L. Leviţchi, Gramatica limbii engleze, E.D.P.. 196'-
§ 202.)
27 Pentru natura acestui constituent, vezi § 2.10.
28 Pentru transformarea reflexivă, cf. capitolul al IV-lea, § 3.
29 Pentru plasarea subiectului pe o poziţie similară cu a obiectului direct, vezi şi capitolul I, § 3, S 1
capitolul al II-lea, § 3.1.
30 în legătură cu această observaţie, vezi definiţiile celor două funcţii la Guţu Rom alo. Sintaxa. A"1
pus între ghilimele o formulare din lucr. cit.
60
P
yj -
prezenţa aceleiaşi relaţii de vecinătate cu Predicatul este un indiciu pentru faptul
ubiectul şi obiectul direct se grupează în aceeaşi categorie a funcţiilor definite ?*
faport cu Predicatul şi, implicit, cu verbul, deci a funcţiilor sintactice din •n '
iorul grupului verbal. Este elementul care le diferenţiază de funcţiile definite în 'nterrt
raP
cu numele (din interiorul grupului nominal), în raport cu adjectivul (din nul
g
adjectival) sau în raport cu adverbul (din grupul adverbial). Stabilind relaţii
diferite: cu Impersonalul şi cu Pasivul, înseamnă că cele două " c tii participă, în
mod diferit, la transformări: subiectul este afectat de nsformarea
impersonală, iar obiectul direct, de transformarea pasivă.
2.3.2. Realizările (structura) obiectului direct
Regula (5) notează realizările structural diferite ale obiectului direct:
(a)GNApe...Ac(ex. Văd pe Ion, Văd pe elev);
(b)GNAAc (ex. Priveşte tabloul, îl privesc);
(c) ConjAP (ex. El apucă să plece).
2.3.2.1. Realizare cazuală / realizare prepoziţională
Primele două realizări au în comun exprimarea prin Nominal, diferenţa
constând în modul de legare a nominalului de verb, fie o legare cazuală, prin
acuzativ, fie o legare prepoziţională, prin pe.
Pentru cele două realizări ale obiectului direct există, în lingvistica românească, o
bibliografie foarte bogată. Bibliografia examinează trei probleme diferite: a) originea şi
vechimea construcţiei cu pe în limba română (vezi, dintre lucrările mai vechi: S. Puşcariu,
Despre pe la acuzativ, în DR, II, 1922; N. Drăganu, Morfemele româneşti ale
complementului în acuzativ şi vechimea lor, 1943, şi lucrările mai recente: Liviu Onu,
Acuzativul cu pe - calc slav în limba română ?, în Recueil d'etudes romanes, 1959;
FI, Dimitrescu, Despre pre la acuzativ în limba textelor traduse din slavă în secolul al XVI-
lea, în Contribuţii la istoria limbii române vechi, EDP, 1973; Diaconescu, Structură şi
evoluţie, p. 259-263 (§ 3.3.3.5.)); b) individualitatea limbii române în comparaţie cu
celelalte limbi romanice (vezi, în special, Al. Niculescu, Obiectul direct prepoziţional în
limbile romanice, în Individualitatea limbii române între limbile romanice. Contribuţii
&amaticale, Ed. Şt., 1965); c) regulile de folosire a lui pe în româna actuală (vezi
Al
- Mculescu, lucr. cit. ; Guţu Romalo, Sintaxa, p. 162-165).
Aşa cum s-a arătat, în numeroase rânduri, modalitatea (a), deci construcţia
cu
Pe a obiectului direct, constituie o particularitate structurală a limbii române, în
0|
nparaţie cu celelalte limbi romanice. Construcţia cu pe realizează distingerea, în
lr
n ba română, a obiectului direct de subiect, poziţii sintactice care, dată fiind
^onirrtia cazuală nominativ-acuzativ, sunt formal identice. Aceeaşi omonimie se
vă în celelalte limbi romanice, în primul rând, prin topică.
Cercetătorii au subliniat, în numeroase rânduri, că alegerea modalităţii (a)
.. este determinată nemijlocit de caracteristicile semantice ale nominalului
ct direct: un nominal cu trăsătura [-Animat] impune alegerea lui (b); un
mal cu trăsăturile [+Uman] şi [+Individualizat] impune alegerea lui (a), în
61

sau a alteia: dacă verbul nu admite pe poziţia obiectului direct decât nominale c
trăsătura [-Animat], asta înseamnă, implicit, alegerea lui (b) (ex. Ar pământul)
dacă verbul admite pe poziţia obiectului direct nominale cu trăsătura [-'-Uman], ^
înseamnă posibilitatea alegerii fie a construcţiei (a), fie a construcţiei (b) (ex. Ca w
profesor, Caut pe profesor; învăţ un student, învăţ pe un student). Numai în
această ultimă situaţie, „răspunderea" pentru alegerea uneia sau a alteia dint re
construcţii n-o mai poartă verbul.
Recent, în Guţu Romalo, Sintaxa, autoarea arată că trăsăturile semantice
„personal" şi „individualizat" (şi, respectiv, „nonpersonal", „nonindividualizat")
deşi deosebit de importante, fundamentale, nu sunt suficiente pentru o delimitare
clară între construcţiile cu şi fără pe, că suprapunerea lor este posibilă şi frecventa
mai ales în vorbirea familiară, mai puţin îngrijită. Aceste suprapuneri pun ţ n
evidenţă faptul că, în conştiinţa vorbitorilor de limbă română, pe ajunge să fie
simţit ca „ marcă a complementului direct, independentă, sau, mai corect.
deasupra oricărei restricţii" (subl. ns. - G.P.D.)31.
Din punctul de vedere al discuţiei noastre, diversele încălcări, în limbajul
popular sau familiar, ale regulilor de folosire a lui pe, deci diversele interferenţe
între construcţia cu pe şi cea fără pe, privesc nivelul performanţei, şi nu al
competenţei.
.'î
2.3.2.2. Realizare conjuncţională (=ConfAP) b n:
Realizarea (c), adică realizarea complementului direct ca propoziţie
conjuncţională, are în vedere construcţii de tipul El apucă să plece, El binevoieşte
să plece, El catadicseşte să răspundă, El poate să plece, unde realizarea prin
propoziţie, şi nu prin nominal, este cerută de regimul verbului regent.
Ca şi în cazul Subiectului32, şi pentru obiectul direct deosebim construcţiile
în care propoziţia conjuncţională este legată direct de verb, în structura de bază, de
construcţiile în care propoziţia conjuncţională apare în structura de bază ca adjunct
al numelui (ex. El află faptul că Ion a plecat, El şi-a amintit faptul că trebuie sa
plece, El ne-a spus faptul să plecăm). Pentru ultimele construcţii, legarea
propoziţiei de verb se realizează în structura de suprafaţă, în urma eliminării prin
transformare a nominalului faptul.
2.3.2.3. „ Dublarea " obiectului direct
Alte realizări structural diferite ale obiectului direct privesc refula (W'
deci regula de rescriere a Nominalului. Aceste realizări sunt: • "'•'
(d) Personal; frD
(e) S; ^"?;
(f) PersonalAPersonal; vs:
' S &••<*•> P' 69, §6.2.
A
(g)Pro S. <?- ;
"< -k- , ''Hibă e.exemPlu> Al. Niculescu, lucr. cit., p. 94 ; Em. Vasiliu, curs de sintaxă, ţinut la Facultate
„ 35 vezi j llteratură din Bucureşti, 1972-1973.
Structurile (d) şi (e) indică posibilitttCfe exprimlrii obiectifflft direct p
31 Lucr. cit., p. 165 •,M 'rif :&v
32 Vezi supra, § 2.2.2. --l
62
SUUJ
anele I, II, IV, V (ex. Te văd). Structura (g) indică posibilitatea exprimării ţ er .
tl! | u j direct printr-un pronume personal de persoanele III, VI (ex. // văd). urile
(O Ş' (g) dau seama de exprimarea dublă a obiectului direct, în (g), S^u i Direct
se exprimă prin substantiv şi este anticipat sau reluat printr-o formă ' ^ t u a t ă de
pronume personal de persoana a IlI-a sau a Vl-a (ex. // văd pe Ion, a vândut-o); în
(f), obiectul direct se exprimă printr-o formă accentuată de onal şi este dublat prin
forma neaccentuată a aceluiaşi pronume (ex. Te văd pe
mine mă
PersecutS)-
Pentru regulile de „dublare" a complementului direct în româna actuală, vezi :
, Reluarea complementului în limba română, în SG, III (1961), p. 93 şi urm.
AL'Graur, Reluarea complementului, în LR, XVIII (1969), l, p. 89; Guţu Romalo, Sintaxa,
'p. 165-167 (S 5).
„Dublarea" alături de construcţia cu pe asigură, în limba română,
rezolvarea sintactică a omonimiei cazurilor nominativ-acuzativ şi, implicit,
diferenţierea formală a funcţiilor subiect - obiect direct, în Guţu Romalo, Sintaxa,
autoarea semnalează construcţii ca: Poetul îl înţelege ţara, Poetul o înţelege tara33,
unde dublarea complementului are efectul de dezambiguizare a construcţiei,
plasând constituentul poetul în poziţia de subiect, în a doua construcţie, şi în poziţia
obiect direct, în prima construcţie. Puţine sunt situaţiile în care, ca în exemplul
citat, dublarea să fie singurul procedeu de distingere a celor două funcţii. De cele
mai muUe ori „dublarea" se adaugă altor modalităţi de distingere: Pe Gheorghe îl
caută Măria, distingerea celor două funcţii se realizează simultan prin construcţia
cu pe şi prin dublare; în Studentul cartea o citeşte, distingerea celor două funcţii se
realizează simultan prin „dublare" (cartea — o) şi prin topică (subiectul apare pe
primul loc).
Cercetătorii au semnalat adesea legătura „sintactică" dintre „dublare" şi
construcţia complementului cu pe, adică rolul lor comun dezambiguizator. Unii
cercetători^ au semnalat, de asemenea, legătura „semantică" dintre fenomene:
ambele se utilizează, de preferinţă, în condiţiile unui obiect direct individualizat,
definit. Există o incompatibilitate semantică, pe de o parte, între „nedefinire" şi
ublare, şi p e de altă parte, între „nedefinire" şi construcţia cu pe. Toate
construcţiile în care dubla exprimare este obligatorie 35 reprezintă în fond,
nsţrucţii în care obiectul direct, animat sau nonanimat, este definit, este
V dualizat
/0n' ' (ex. Cartea ai citit-o. Acest oraş l-ai vizitat, Bucureştiul îl cunosc, Pe
exn • cunosc' PS copil îl cunosc)^ şi, dimpotrivă, construcţiile în care dubla
cJe'r^6.6816 neaccePtată37 conţin un obiect direct neindividualizat (ex. Pâine
___' art* cumpără, Copii educă) sau nedefinit (ex. Pe nimeni nu vede, Nimic nu
.«'
de
-f
36
Exernln,V^ntarulacestorconstructii la Guţu Romalo, S/Hteca, p. 165, § 5 (a). *"
37
'd. D i «L6 apartin Valeriei Guţu Romalo, lucr. cit. ' ,, ,f; <
'P-I66> §5 (b). --^ .^fo.o, >1
63

2.4. Obiectul secundar (= Obsec)
2.4.1. Caracterizare relaţională;
2.4.2. Realizările obiectului secundar.
2.4.1. Caracterizare relaţională
Obiectul secundar corespunde celui de-al doilea obiect direct, obiectul
nonpersonal, din construcţiile cu „dublu complement direct" sau „dublu tranzitj ve
ale gramaticii tradiţionale 39 . Deci, funcţia de obiect secundar se realizează;
construcţii ca: El mă anunţă ora plecării, El mă examinează lecţia, El mă întreab'-
lecţia, El mă învaţă poezia.
Distingerea obiectului secundar de obiectul direct în aşa-numitele construcţii C!/
două complemente directe" apare la: Laura Vasiliu, Some aspects ofthe Grammar oft^
Verb Phrase with Special Refererence to Prepositional Constructions, în RRL, XII (19(j-
p.4; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 19-21, § 3; Guţu Romalo, Sintaxa, p. 170-171, § 9.
Obiectul secundar se caracterizează relaţional prin:
- relaţii de dominare: a) ObseOGPred (Obiectul secundar este dominat de Grupul
predicativ) şi b) Obsec<GNAAC (Obiectul secundar domină succesiunea GNAAc);
- relaţii de vecinătate: [Predicat—Obdir].
Această descriere relaţională conţine elemente suficiente pentru a susţine
distingerea obiectului secundar de obiectul direct, şi anume:
a) Obiectul secundar nu admite realizarea GNApe...Ac, ci numai GNAAc.
deci o realizare neprepoziţională ;
b) Obiectul secundar nu stabileşte relaţie cu Pasivul, ceea ce indică
indiferenţa acestui constituent faţă de transformarea pasivă, în timp ce obiectul
direct, prin pasivizare, îşi modifică poziţia sintactică în subiect (ex. Ion mă anunâ
// Eu sunt anunţată de Ion), obiectul secundar nu este afectat de transformare,
păstrându-şi neschimbată poziţia sintactică (ex. Ion mă anunţă ora plecării II £"
sunt anunţată de Ion ora plecării);
c) Obiectul secundar intră în relaţie obligatorie cu obiectul direct, în sensul
că ocurenţa obiectului secundar „cere" cu necesitate prezenţa, în aceeaşi structura
de bază, a obiectului direct. Deci, sub aspectul vecinătăţilor, ceea ce este speci' |C
obiectului secundar este participarea lui la o relaţie ternară: PredicatAObdirAObsec
La aceste deosebiri relaţionale, trebuie să adăugăm două deosebiri ca
apar la nivelul componentului transformaţional, şi anume: a) obiectul secund 3
spre deosebire de obiectul direct, nu acceptă transformarea de pronominali zaj'
printr-o formă a pronumelui personal (construcţii cum sunt: *El m-a anunţat-0' m-
a învăţat-o sunt nereperate); b) nu este posibilă coordonarea obiectului secui ^ şi
a obiectului direct (construcţii ca: *EI a învăţat pe Ion şi poezia 40,
38 Folosesc exemple cu obiect direct antepus verbului, deoarece aceasta este topica
constituenţilor) care ..cere", curent, dublarea obiectului.
39 Pentru construcţiile cu „două complemente directe", cf. Gram. Acad., II. § 601.
40 Construcţia cu ^i este posibilă numai în cazul unui fi adverbial. '' *" ^
64
"" tru faptul °ă nu avem a face cu poziţii sintactice identice" 1.
f6 Toate aceste deosebiri, constatate la nivelul constituenţilor şi la nivelul
reformărilor, susţin distingerea celor două funcţii. Elementele lor comune,
tra
.tan(j în: 1) plasarea ambelor funcţii sub dominanţa lui GPred; 2) realizarea
C r
° iiună, fie P™ succesiunea GNAAc, fie prin succesiunea Conj AP; 3) apariţia
CJ
'bel° r' funcţii în contextul [Predicat--], nu sunt suficiente pentru a le contopi
aI
T-o unică funcţie sintactică. Trăsăturile (1) şi (3) le-am întâlnit şi la Subiect şi,
1(1
si nu s-a pus nicicând problema contopirii subiectului şi a obiectului secundar •°
aceeaşi funcţie sintactică. Trăsătura (1) este o indicaţie pentru faptul că toate '
«te funcţii (Subiect, Obdir, Obsec) ocupă o poziţie sintactică similară faţă de
p e-licat; trăsătura (3) este o indicaţie pentru gruparea acestor funcţii în categoria
funcţiilor definite în raport cu Predicatul, deci cu verbul, în ceea ce priveşte
âsătura (2), ea este parţial comună cu o particularitate a subiectului: am întâlnit, şi
la subiect, succesiunea Conj AP. Singur faptul că obiectul secundar şi obiectul direct
au ca realizare comună un nominal neprepoziţional nu este suficient pentru a le
contopi, având în vedere mulţimea celorlalte trăsături diferenţiatoare.
2.4.2. Realizările obiectului secundar
Regula (7) stabileşte realizările structural diferite ale obiectului secundar:
a) GNAAc; b) ConjAP.
în (a), se indică realizarea prin Nominal. Cum transformarea de
pronominalizare, printr-o formă a pronumelui personal, nu este acceptată de
obiectul secundar, înseamnă că acest Nominal nu se poate actualiza printr-un
pronume personal de persoana a IlI-a sau a Vl-a. De asemenea, el nu se poate
actualiza prin Personal, în poziţia obiectului secundar neputând apărea pronumele
personale de persoana I, II, IV, V. Acest Nominal apare, în mod curent, ca S (ex. El
mă ascultă lecţia), ca pronume nehotărât (ex. El mă învaţă ceva (totul, orice)), ca
pronume interogativ (ex. Ce te-a anunţat Ion?), ca pronume negativ (ex. EI nu m-a
întrebat nimic), ca formă „neutrală" a pronumelui demonstrativ (ex. El mă învaţă
asta).
In (b), se indică realizarea obiectului secundar prin propoziţie
c
onjuncţională, ca în exemplele: El mă bârfeşte că sunt incorect, El mă
caracterizează că sunt deştept, El mă descrie că sunt înalt, El mă insultă că sunt
icapabil, El mă pârăşte că fur. în exemplele date, este vorba de o propoziţie
Con
Juncţională nesubstituibilă cu un nominal, ceea ce ne-a determinat s-o
c
°nsiderăm ca fiind legată direct de verb, în structura de bază.
a C e coorc onare
' ' funcţionează în condiţiile în care constituenţii supuşi coordonării aceeaşi
poziţie sintactică (cf. Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 149).: j»} ;•;>>) Sîjo-.wii iw>V £!-
Crupului verbal 65
 Z.2.l. Caracterizare relaţională; 2.5.2.
Realizările obiectului indirect;
2.5.2.1. Raportul dintre realizarea cazuală şi cea prepoziţională;
2.5.2.2. ,,Dublarea" obiectului indirect.
2.5.1. Caracterizarea relaţională
Obiectul indirect, aşa cum apare definit şi delimitat în acest curs
deosebeşte de complementul indirect din Gram. Acad.; el corespunde numai
situaţii de complement indirect, şi anume complementului indirect în dativ
construcţiei cu la substituibile cu dativul. Construcţiile prepoziţionale al
complementului indirect nesubstituibile printr-un dativ reprezintă ceea ce vom
numi în continuare obiect prepoziţional.
Pentru delimitarea celor două situaţii sintactice: obiect indirect şi obiect
prepoziţional, vezi: Pană Dindelegan, Sintaxa şi Guţu Romalo, Sintaxa.
Obiectul indirect se caracterizează relaţional prin:
- relaţii de dominare: a) Obind>GPred (Obiectul indirect este dominat de Grupul
predicativ) şi b) Obind < GNAD (Obiectul indirect domină succesiunea GNAD);
- relaţii de vecinătate: [Predicat--].
a) Relaţia de dominare (a) conferă obiectului indirect o poziţie similară cu
a subiectului sau a obiectului direct.
b) Ceea ce diferenţiază obiectul indirect de cel direct este relaţia de
dominare (b), adică faptul că legarea nominalului de verb se realizează, în cazul
obiectului indirect, prin Dativ.
c) Prezenţa vecinătăţii [Predicat--], comună şi pentru Subiect, Obdir
Obsec, indică includerea obiectului indirect în aceeaşi categorie a funcţiilor definite
în raport cu verbul.
d) Dintre relaţiile de succesiune ale obiectului indirect am reţinut numai
relaţia cu Predicatul ca relaţie obligatorie. Celelalte, adică vecinătatea cu Subiectul
cu Obdir, cu Atributiv, cu Circ, cu Reflexiv, sunt posibile, dar nu necesare: obiectul
indirect poate apărea în structuri de bază fără subiect (ex. îmi pasă de tine, îmi pan
bine de ceva); poate apărea în structuri de bază din care lipseşte Atributivul (ex. Ei
îmi trimit o scrisoare); poate apăreajn structuri de bază din care lipseşte Obdir (ex.
f mi trebuie cărţi, îmi lipsesc cărţi), în ceea ce priveşte relaţia cu Reflexivul, aceasta
este posibilă, dar nu obligatorie, în sensul că numai în unele structuri Reflexivul
este copcurent cu Obind (vezi, de exemplu, structurile de suprafaţă: îmi cumpă*
cărţi, îmi spun mie însumi cuvinte de îmbărbătare); în altele, este coocurent cu
Obdir (vezi, de exemplu, structurile tranzitive Mă spăl, Mă apăr)4-. Este motiv"1
pentru care Reflexivul nu apare în caracterizarea relaţională a obiectului indirect. ^
In concluzie, trebuie semnalat că, în comparaţie cu alte funcţii, ^
caracterizarea obiectului indirect nu apare o vecinătate proprie, specifică. UrrneaZ*
că „diferenţa specifică", în cazul obiectului indirect, este dată exclusiv de relaţii' 6
42 Vezi discuţia Reflexivului în capitolul al IV-lea, § 3. ••; -$»v,'<
66 htthav
2.5.2. Realizările obiectului indirect
Regula (6) stabileşte cele două realizări structural diferite ale obiectului
,a)VGNAD (ex. El spune ceva copiilor): /b) GNA/tf ... Ac (ex. El spune ceva la
copii), prima, o realizare cazuală, cealaltă, realizare prepoziţională.
Spre deosebire de subiect şi de obiectul direct, discutate anterior, nu apare,
• tre realizările de bază ale obiectului indirect, propoziţia conjuncţională 43.
^opoziţia relativă, singura care poate apărea în poziţia obiectului indirect (ex. Dau
i cere, Trimit material oricui îmi solicită, Răspund la cine mă întreabă), este un
f nomen „de suprafaţă", fiind rezultatul aplicării a două transformări succesive: o
transformare relativă, urmată de o transformare de suprimare a nominalului44.
2.5.2.1. Raportul dintre realizarea cazuală şi cea prepoziţională
Pentru cele mai multe construcţii, raportul dintre (a) şi (b) este de variaţie
liberă, acelaşi verb având capacitatea de a alege, fără vreo modificare în planul
semnificaţiei, ambele realizări (ex. El spune copiilor // El spune la copii, El dă
studenţilor // El dă la studenţi). Diferenţa dintre ele este de natură stilistică: cele
două construcţii se repartizează, de obicei, în subsisteme stilistice diferite,
construcţia cazuală fiind preferată în limba literară, iar cea prepoziţională, în
limbajul popular şi familiar. Sunt, totuşi, anumite situaţii în care nu există
posibilitatea alegerii succesive a ambelor construcţii, ci este obligatorie folosirea
construcţiei prepoziţionale. Limitarea posibilităţilor de construcţie la cea
prepoziţională nu este determinată de verb. „Răspunzătoare" de această restricţie
este structura lui GN: un GN conţinând un constituent numeral cardinal, ca centru
(ex. Am dat la trei) sau ca determinant (ex. Am dat la trei copii), restrânge
posibilităţile de construcţie ale obiectului indirect la (b).
2.5.2.2. „Dublarea" obiectului indirect
Regula ( 1 3) asigură, ca şi în cazul obiectului direct, includerea, în
structurile de bază, a construcţiilor cu obiectul indirect dublu exprimat. Realizarea
D
r
ersona!APersonal corespunde construcţiilor înecare un Personal formă accentuată
g
ste dublat printr-o formă neaccentuată (ex. îmi dă mie o veste, Ţie îţi cumpăr
^(i), iar realizarea Pro AS corespunde construcţiilor în care un substantiv este
ublat printr-o formă neaccentuată de pronume personal de persoana a IlI-a sau a
"a (ex. Studentului îi lipseşte o carte, Le trimite copiilor bomboane).
Pentru regulile de „dublare" a obiectului indirect, constând în enumerarea
când dublarea este obligatorie si a cazurilor când dublarea este
44 ylc'.'n structurile de suprafaţă obiectul indirect nu se realizează ca propoziţie conjuncţională.
ezi
capitolul al IV-lea. § 10.2.2. " •*" .-a ; ?<'•
facultativă, să se
6
7

„Dublarea" obiectului indirect nu are aceeaşi semnificaţie gramaticală,
fenomenul similar discutat la obiectul direct, în sensul că dublarea nu dobânde
aici valoare cazual distinctivă, şi nici valoare funcţional distinctivă. Ca adjunct*
unui verb, nominalul în dativ şi, implicit, funcţia de obiect indirect nu es
confundabil(ă) cu nici o altă formă cazuală şi, respeciv, cu nici o altă funct
Legarea de verb prin Dativ este o marcă suficientă, neambiguă, de exprimare
obiectului indirect. Numai în cazul construcţiei prepoziţionale a obiectului indire
dublarea asigură distingerea obiectului indirect de cel prepoziţional: în Spun i la
copii, la copii apare în poziţia obiectului indirect, ceea ce se demonstrează şi
posibilitatea dublării (ex. La copii le spun poveşti}; în Particip la demonstra
Melodia mă predispune la visare, construcţia cu la nu funcţionează ca obia
indirect, aşa cum dovedeşte şi imposibilitatea dublării.
2.6. Obiectul prepoziţional (= Obprep)
2.6.1. Circumscrierea obiectului prepoziţional. Tipuri de construcţii;
2.6.2. Testele de distingere de alte poziţii (funcţii) sintactice apropiate;
2.6.3. Caracterizare relaţională.
2.6.1. Circumscrierea obiectului prepoziţional. Tipuri de construcţii
Includem în această poziţie sintactică următoarele tipuri de construcţii
prepoziţionale:
(a) Construcţiile în care verbul „cere" obligatoriu ocurenţa unui conte
prepoziţional şi a unei anumite prepoziţii, ca în exemplele: El abuzează de...,
apelează la..., El atentează la..., El beneficiază de..., Noutatea constă în.... El i
cramponează de..., Evenimentele au culminat cu..., El se debarasează de...,
depinde de..., Ceva echivalează cu.... El excelează în..., El se identifică cu...,
jonglează cu..., El mediază între..., El militează pentru..., El optează pentru...,
participă la..., Asta predispune la..., El se pretează la..., El se prevalează de..., El t
privează de..., El se raportează la..., El recurge la..., Concluzia reiese din..., Ce se
repercutează asupra..., Ceva rezidă în..., Comicul rezultă din..., El se rezun la...,
El se sinchiseşte de..., El subscrie la..., El se teme de... . La această listă i adaugă
toate verbele intrinsec reciproce45 care cer obligatoriu, în structura de ba vecinătatea
unui grup prepoziţional cu prepoziţia cu: a coincide cu..., a colabc cu..., a
comunica cu..., a comuta cu..., a concorda cu..., a contrasta cu..., a conv cu..., a
convieţui cu..., a semăna cu..., a rima cu..., a rivaliza cu..., a se asemă cu..., a se
alia cu..., a se căsători cu..., a se certa cu..., a se ciorovăi cu..., o-dondăni
cu..., a se cununa cu..., a se socoti cu..., a se sfădi cu...., a se în\ cu..., ase
înrudi cu..., a se înfrăţi cu... etc.
Sunt cuprinse în (a) verbele care înregistrează „cel mai înalt coeficient <
intimitate" între verb şi prepoziţie 46. Intră aici situaţiile în care alegerea un*
anumite prepoziţii, şi nu a alteia, nu poate fi explicată în termeni de trăsătu*
45 Pentru conceptul de verb „intrinsec reciproc", vezi capitolul al IV-lea, § 4.2.
46 Cf. Florica Niculescu, O modalitate de clasificare sintagmatică a verbelor în SCL XIV (l963fi
l,p.52-53. ' trisjţ n'em că, în cele mai multe exemple, la distingerea celor două sensuri concură mai multe
68
regimul verbului47, în asemenea construcţii, nimic din semantica verbului sau
semantica construcţiei nu explică alegerea unei anumite prepoziţii. Relaţia care
stabileşte între Verb-Prep este asemănătoare relaţiei Verb-Caz din construcţia ?
f,yObdir, VerbASubiect, VerbAObind, prepoziţia, ca şi cazul, fiind determinată
voc de verb. Regulile de combinare VerbAPrep sunt, în aceste construcţii, reguli
"'ntactice, şi nu semantice.
*' (b) Construcţiile în care contextului prepoziţional îi revine rolul
zambiguizator. Asta înseamnă că verbul poate satisface două construcţii
. ^tice diferite, dintre care una este prepoziţională, iar celor două construcţii le
Corespund sensuri diferite, ca în exemplele: El apucă geamantanul (unde apuca „a
\inde, a lua") / El se apucă de treabă (unde apuca „a începe"); Discuţia decurge
lormal (unde decurge „a se desfăşura") / Ceva decurge din... (unde decurge „a
ezulta"); El prevede faptul că... (unde prevedea „a avea intuiţia celor ce urmează")
El prevede ceva cu... (unde prevedea „a înzestra"); El simpatizează tineretul (unde
simpatiza „a avea sentimente de simpatie faţă de...") / El simpatizează cu... (unde
simpatiza „a împărtăşi o idee, o doctrină"); El termină ceva (unde termina „a duce
la capăt") / El termină cu... (unde termina „a rupe relaţiile cu..."); El uzează
pantofii (unde uza „a toci prin folosire îndelungată, a deteriora") / El uzează de...
(unde uza „a face uz de..."); El vede pe cineva, ceva (unde vedea „a percepe cu
ajutorul văzului") / El vede de cineva, ceva (unde vedea „a avea grijă")48 etc.
Specificul construcţiilor de tip (b) constă în faptul că verbul se defineşte
semantic neechivoc numai în condiţiile ocurenţei obligatorii a contextului
prepoziţional.
în (b), ambele construcţii realizate de verb, cea prepoziţională şi cea
neprepoziţionalâ, reprezintă construcţii de bază. în ceea ce priveşte construcţia
prepoziţională, relaţiile care se stabilesc între Verb şi Prep sunt identice cu cele de
la (a). '
(c) Construcţiile în care ocurenţa contextului prepoziţional este facultativă, ca în
exemplele: El se laudă cu... faţă de..., El se linguşeşte pe lângă... pentru ..... El se
supără pe. . . pentru. .., El scrie cu. .. etc.
Ceea ce deosebeşte tipul (c) de construcţiile (a) şi (b) este posibilitatea
verbului de a apărea şi în construcţii din care lipseşte grupul (sau grupurile)
Prepoziţional(e) (construcţiile: El se laudă, El se linguşeşte, El se supără. El scrie
su
nt reperate). Asta înseamnă că verbul se defineşte semantic pe baza mărcilor
P/oprii, deci fără încorporarea trăsăturilor semantice de la determinantul sau
det
erminanţii prepoziţionali.
2.6.2. Testele de distingere de alte poziţii (funcţii) sintactice apropiate
Ceea ce au în comun tipurile (a), (b), (c) şi deci ceea ce permite
P r n
' derea în aceeaşi funcţie sintactică este natura lor necircumstanţială, .
v
n
''cabilă prin imposibilitatea substituţiei grupului prepoziţional printr-un adverb. ^-
^^Jiarticularitate distinge grupul prepoziţional reprezentând obiectul
48 s^'discutarea acestei situaţii în capitolul al II-lea, § 3.2.
1
s
'ntactice. Deci, rolul dezambiguizator revine nu numai prepoziţiei, ci şi altor trăsături.
69
 /^
construcţiile Noutatea constă în metodă şi £7 locuieşte în Bucureşti sau j
construcţiile £7 se pretează la orice şi £/ merge la facultate, cele două construct
prepoziţionale cu în şi, respectiv, cu la reprezintă funcţii sintactice diferite: Up
obiect prepoziţional, în prima construcţie, şi un circumstanţial, în a doua. Prob
substituţiei cu adverbul arată imposibilitatea substituţiei în prima construcţie s
dimpotrivă, posibilitatea substituţiei în a doua (ex. El locuieşte aici, El mer?
acolo}.
Pe de altă parte, ceea ce au în comun construcţiile (a), (b), (c) est»
imposibilitatea substituţiei lor printr-o formă cazuală, neprepoziţională, prin datj\
sau acuzativ. Găsim aici modalitatea de distingere a obiectului prepoziţional d e
construcţia prepoziţională a obiectului direct sau indirect. Astfel, în construcţiile: El
se bizuie pe studenţi şi El iubeşte pe studenţi, cele două construcţii prepoziţionale
ambele cu pe, corespund la funcţii sintactice diferite: în construcţia reflexivă
grupul prepoziţional este nesubstituibil printr-o formă neaccentuată de pronume
personal (construcţia *El îi se bizuie este nereperată); în construcţia nereflexivă,
dimpotrivă, grupul prepoziţional cu pe admite substituţia (construcţia El îi iubeşte
este corectă). La fel, în construcţiile: El apelează la prieteni şi El acrie la prieteni,
cele două construcţii prepoziţionale, ambele cu la, răspund, în chip diferit, la proba
substituţiei: în El scrie la prieteni, grupul cu la este substituibil cu pronumele
(construcţia El le scrie este reperată); în El apelează la prieteni, aceeaşi probă nu
este acceptată (construcţia *El le apelează este nereperată).
2. 6. 3. Caracterizare relaţională .i,
Obiectul prepoziţional se defineşte prin:
- relaţii de dominare: a) Obprep>GPred (Obiectul prepoziţional este dominat de
Grupul predicativ); b) Obprep< GN APrepx...X (Obiectul prepoziţional domină
succesiunea GNAPrepx... X, unde X reprezintă cazul „regizat" de prepoziţie, iar x.
clasa din care face parte prepoziţia, având în vedere că prepoziţiile aparţin fie clasei
care „regizează" acuzativul, fie clasei care „regizează" genitivul, fie clasei care
„regizează" dativul);
- relaţii de vecinătate: [Predicat--].
a) Ceea ce diferenţiază obiectul prepoziţional de celelalte funcţii din
interiorul grupului verbal este relaţia de dominare (b).
b) Nici o altă relaţie de vecinătate, în afara contextului [Predicat—], nu este
obligatorie: există construcţii cu obiect prepoziţional din care lipseşte Subiectul (&•
îmi pasă de tine); există construcţii cu obiect prepoziţional din care lipseş te
obiectul direct sau cel indirect (ex. El apelează la tine). De aceea, am reţinut pentn'
caracterizarea obiectului prepoziţional numai contextul [Predicat—].
Pentru distingerea unei noi poziţii sintactice, reprezentate prin
prepoziţional necircumstanţial, care, în acelaşi timp, nu este obiect direct sau /'«"""
vezi: Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 165 (§ 3.2.3.) -p. 174 (§ 3.2.4.); Gutu Romalo, #«"**
p. 203-204. ; Ve ca n
'.
4» ii
.-in
49 Pentru circumstanţial, vezi infra, § 2.7 .voita.-
70
ţ .-
2.7.7. Distingerea a două poziţii (funcţii) sintactice: Circ, şi Circ 2 ;
relaţională;
2. 7.2. Realizările celor două circumstanţiale.
2.7.1. Distingerea a două poziţii (funcţii) sintactice: Circ, şi Circ 2;
caracterizare relaţională
în organizarea structurală a propoziţiei, am distins două funcţii Circ (Circ,
i Circ2)> caracterizate diferit din punct de vedere relaţional. Trăsăturile lui Circ,
sunt: . relaţii de dominare: a) Circ, >#P# (Circumstanţialul este dominat direct de
P=
propoziţie) şi b) Circ, < GAv (Circumstanţialul domină grupul adverbial);
- relaţii de vecinătate: [Predicat—].
Trăsăturile lui Circ2 sunt:
- relaţii de dominare: a) Circ2> GPred (Circumstanţialul este dominat de Grupul
predicativ); b) Circ2< GAv (Circumstanţialul domină grupul adverbial);
- relaţii de vecinătate: [Predicat—].
Ceea ce au în comun cele două circumstanţiale este, pe de o parte, relaţia
de dominare (b), reprezentând posibilitatea lor comună de a se realiza prin adverb,
iar, pe de altă parte, relaţia de vecinătate cu Predicatul.
Ceea ce le deosebeşte este relaţia de dominare (a): Circ, este dominat direct
de P, iar Circ 2 apare sub dominanţa lui GPred. Această diferenţă, care vizează
relaţia lor diferită faţă de Predicat, foarte strânsă, în cazul lui Circ 2, mult mai largă,
în cazul lui Circ,, este suficientă pentru a susţine existenţa a două poziţii sintactice.
Circ2 are, faţă de Predicat, o poziţie similară cu a constituenţilor Subiect, Obdir,
Obind, Obprep, Obsec, în timp ce Circ, are o poziţie total diferită.
în mod concret, poziţia lor diferită faţă de Predicat se manifestă prin:
obligativitatea determinării circumstanţiale, în cazul lui Circ 2, şi caracterul
facultativ, suprimabil, al acestei determinări, în cazul lui Circ,. Prin urmare,
"icludem în Circ2 determinările circumstanţiale din construcţii ca: El se comportă
b
'ne, Discuţia decurge normal. Informaţia figurează aici, El locuieşte aici, El
Procedează bine, Vinul provine de acolo, El se poartă corect, în care suprimarea
Clr
cumstanţialului duce la construcţii nereperate. De asemenea, includem în Circ2
terminările circumstanţiale din construcţii ca: El ajunge acasă, El arată la
ec
>pta, El este în casă, El trage la han, Fereastra răspunde în grădină, unde
terminarea circumstanţială are rol „dezambiguizator". în prezenţa acestei
germinări, verbul apare cu un sens diferit faţă de sensul realizat în alte contexte
^°nipară sensurile verbelor din construcţiile: El arată la dreapta - El arată palid;
este în casă — El este medic; El trage la han — El trage scaunul). ţ.
Dimpotrivă, includem în Circ, toate determinările circumstanţiale ol
' ' exemplele: El scrie frumos, El citeşte lecţia astăzi, El merge
Obligativitatea lui Circ 2 , faţă de caracterul suprimabil al lui Circ,,
71
Circ, nu participă semantic la actualizarea sensului verbului, în timp ce Ci rc 2.8.1. Distingerea a două poziţii: Cant, şi Cant2;
transferă asupra verbului trăsăturile lui semantice, verbul încorporându-le J
2.8.2. Distingerea cantitativului de circumstanţial.
actualizând sensul numai în prezenţa lor.
Orice verb al limbii române admite pe Circ,, dar nu orice verb admite n 2.8. L Distingerea a două poziţii: Cant, şi Cant2
Circ2. Numai o clasă restrânsă de verbe cere ocurenţa obligatorie a lui Circ,.
în ceea ce priveşte apariţia Iui Circ,, trebuie subliniat că există constructj Ca şi în cazul circumstanţialului, am distins Cant, şi Cant 2 pe considerente
în care Circ, este dublu sau chiar triplu ocurent, putând apărea, în aceeas
lationale, şi anume: Cant,> #P# (primul cantitativ este dominat de P), Cant 2 >
construcţie, un circumstanţial modal, unul local, unul temporal (ex. Astăzi el citexie
rPred (al doilea cantitativ este dominat de GPred). Deci, aceleaşi raţiuni care ne-au
poezia corect, Mâine poezia o va spune la şcoală corect). Din punctul de vedere al
ndus Ia deosebirea a două circumstanţiale ne conduc acum la deosebirea a două
modului de producere, considerăm că orice structură de bază conţine un singur
antitative. în construcţii ca: El atârnă zece kilograme, El cântăreşte zece
constituent Circ,, iar construcţiile cu două şi trei circumstanţiale sunt obţinute prjn kilograme, Caietul costă zece lei, Şedinţa durează două ore, El măsoară un metru,
coordonare din două sau trei structuri de bază (ex. EI citeşte poezia astăzi şi £/ Carnea trage zece kilograme, Casa valorează patruzeci de milioane, determinantul
citeşte poezia corect)50. Apariţia în structura de bază a două circumstanţiale este cantitativ este nesuprimabil, ceea ce indică prezenţa unui Cant2; în construcţii ca: El
posibilă numai în condiţiile unor circumstanţiale de naturi diferite: un Circ, şi un
învaţă lecţia două ore, El aleargă zece kilometri, El mănâncă puţin apare un Cant,,
Circ251. Astfel, în construcţiile: Astăzi discuţia decurge normal, Acum el se
având în vedere că suprimarea determinantului cantitativ este posibilă fără nici un
comportă bine, Anul acesta vinul provine din Moldova, unde apar două
fel de repercusiuni asupra sensului verbului şi fără a avea de suferit integritatea
circumstanţiale, unul este obligatoriu, iar celălalt, facultativ. Deci, structura acestor
enunţului.
construcţii de bază este: PredicatASubiectACirc,A Circ2.

2.7.2. Realizările celor două circumstanţiale 2.8.2. Distingerea cantitativului de circumstanţial

Regula (10) stabileşte realizările structural diferite ale celor două Ceea ce ne-a determinat, în cazul cantitativului, să vorbim de o poziţie
circumstanţiale: sintactică distinctă de circumstanţial este posibilitatea cantitativului de a se realiza
a) Av (ex. El intră aici, El scrie acum); prin succesiunea NumeralA(Wt^AS. Deci, dacă prezintă în comun cu circumstanţialul
b) PrepAAv (ex. Privesc de aici, Datează de atunci); realizarea prin: a) Av (ex. Şedinţa durează puţin, Caietul costă mult); b) Prepx ...
c) Prepx... XAGN (ex. Intră în cameră, Pleacă la toamnă); X'XjN (ex. Şedinţa durează de dimineaţă); c) GN (ex. Imprudenţa l-a costat viaţa)
se deosebeşte, însă, de acesta, prin realizarea Numeral /Y<2'dAS. Succesiunea
d) PrepAPrepx ... XAGN (ex. Vine de la Bucureşti); NumeralAS este aleasă în cazul numeralelor de la unu la nouăsprezece (ex. Caietul
e) GN (ex. El învaţă noaptea, El adună spicele mănunchi); costă cinci lei), iar succesiunea NumeralAateAS este aleasă în cazul numeralelor de
f) ConjAP (Intră aici toate subordonatele circumstanţiale, cu excepţia celor Ia douăzeci în sus (ex. Caietul costă douăzeci de lei).
relative, introduse prin adverb relativ52; intră, deci, subordonatele circumstanţiale
conjuncţionale, introduse prin conjuncţie sau locuţiune conjuncţională: El a plecai 2.9. Atributivul 'bc
fiindcă el n-a avut răbdare, El a plecat deşi el nu era vinovat etc.).
2.9.1. Caracterizare relaţională; H"
2.9.2. Circumscrierea construcţiilor conţinând un atributiv „ de bază "; (**
2.9.3. Confruntare cu conceptele tradiţionale; '
2.9.4. Realizările atributivului. *V
,*«
nu 2.9.0. Atributivul are în vedere, în l i n i i mari, conceptele tradiţionale de
Atf-i. Prec"cativ şi de element predicativ suplimentar. Am preferat denumirea de
a
supi. ullv> în locul celor de Nume predicativ" şi de Element predicativ
~^~^Hl a r ^ (sau Predicativ suplimentar 5 5 ) sau în locul celei de Predicativ 5 6 , lucrai
50 O soluţie asemănătoare, privind, însă, construcţiile cu două sau mai multe grupuri prepoziţi° n
este dată în: Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 100. Predicativ, denumirea curentă pentru această situaţie sintactică, apare în majoritatea ^ Pentm ,
S ntaxă; vez
51 Vezi infra, § 3. structurile: (2), (3), (4), (13), (21). rin
' '> de exemplu, Gram. Acad. II, § 534; Guţu Romalo, Sintaxa, p. 133-145.
55 p f ment
52 Subordonatele circumstanţiale relative nu sunt construcţii „de bază", ci sunt obţinute P edi c Predicativ suplimentar, cf. Gram. Acad. II, § 682.
56 P re Sup lim ent ar
t r a n s f o r m ă r i ( v e z i c a p i t o l u l a l IV - lc a . § 1 0 . 2 . 2 . ) . . j f > ^ ^ 5 3 ^ s M f i , } v i t B , , ; > dicat este termenul folosit de Guţu Romalo, în Sintaxa, p. V*6-154.
dtlv
este denumirea folosită de Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 99 şi 130.

7JŞ
predicativ / (element) predicativ suplimentar, ceea ce ne permite s-o utilizăm pentru
a desemna ambele concepte; 2) sugerează caracteristica acestui determinant dj n
grupu! verbal de a fi dependent nu numai faţă de verb, ci şi de un nominal a |
grupului.
Propoziţiile în structura cărora apare Atributivul sunt, din punctul d e
vedere al unei gramatici transformaţionale, construcţii eterogene. Distingem, p e <je
o parte, construcţiile în care atributivul apare în structura de bază, iar, pe de altă
parte, construcţiile în care atributivul rezultă din transformări. Ceea ce interesează
în acest capitol, sunt atributivele „de bază" 57.
2.9.7. Caracterizare relaţională
Caracteristicile relaţionale ale atributivului sunt:
- relaţii de dominare: a) Atributiv>GPred (Atributivul este dominat de Grupul
predicativ); b) Atributiv<GN A N sau Atributiv<GAj A N (Atributivul domină
succesiunea GNAN sau succesiunea GAjAN);
- relaţii de vecinătate: fie [Predicat ASubiect—], fie [Predicat AObdir—], fj e
[PredicatAObind--].
Ceea ce deosebeşte atributivul de alţi determinanţi din grupul verbal, şj
anume: de subiect, obiectul direct, cel indirect, obiectul prepoziţional, este
participarea lui la o relaţie de vecinătate obligatorie nu numai cu predicatul, ci şi cu
alt nominal al structurii, fie subiect, fie obiect direct, fie obiect indirect, adică
participarea la o relaţie ternară. Sub acest aspect, seamănă cu obiectul secundar,
care se caracterizează tot printr-o relaţie ternară. Dar, în timp ce obiectul secundar
„cere" ocurenţa, în aceeaşi structură de bază, a predicatului şi a obiectului direct 58,
atributivul „cere", în structura de bază, fie predicatul şi subiectul (ex. El este
student), fie predicatul şi obiectul direct (ex. El mă strigă Popescu), fie predicatul
şi obiectul indirect (ex. Ei îmi zic Popescu). Diferenţa dintre atributiv şi obiectul
secundar se plasează şi la alt nivel decât al relaţiilor sintactice, la nivel referenţial:
atributivul şi nominalul coocurent (subiect, obiect direct sau indirect) sunt
coreferenţiale, au, deci, acelaşi referent, în timp ce obiectul secundar şi obiectul
direct sunt distincte sub aspect referenţial 59.
Ca manifestare formală a relaţiei dintre atributiv şi nominalul coocurent
apare acordul, cu direcţia Nominal->Atributiv. Acordul se realizează obligatoriu
în cazul exprimării atributivului prin adjectiv, acordul fiind determinat, în acest caz,
de specificul gramatical al clasei adjectivului: adjectivul repetă morfemele de g e^
număr şi caz ale nominalului regent, în situaţia exprimării atributivului P r'n
substantiv, acordul este posibil, dar nu necesar (vezi construcţiile: Ţig& .
înseamnă autodistrugere, El a intitulat romanul „Flăcările", unde atributiv"
autodistrugere şi nominalul coocurent ţigările sau atributivul flăcările şi -~"1ina
coocurent romanul, gramatical, nu se „acordă") 60.
a'r
57 Pentru celelalte atributive, cele „transformate", vezi capitolul al IV-lea, § 7.
58 Vezi supra, § 2.4. (c).
59 Vezi şi partea destinată relaţiilor sintactice în capitolul al II-lea, § 2.1.2. (b).
60 Cf. capitolul al II-lea, § 3.3.2.
74
Atributivul aparţine structurii de bază în următoarele două situaţii:
(a) Când verbul nu poate apărea în limba română decât în contexul [—Atributiv],
U D rimarea atributivului făcând construcţia incompletă, nereperată, ca în
templele: Ion devine inginer, Ei l-au denumii obiect (secundar), El se erijează în
cunoscător (construcţiile *Ion devine, *Ei l-au denumit, *El se erijează sunt
nereperate);
(b) Când verbul realizează două construcţii diferite, dintre care una se
caracterizează prin ocurenţa atributivului, iar celor două construcţii le corespund
sensuri diferite. Atributivului îi revine, deci, rolul dezambiguizator, ca în
exern plele: El este leneş (unde a fi „a avea o calitate, o trăsătură") / El este în casă
(unde a fi „a se afla, a se găsi"); El ajunge medic (unde a ajunge „a deveni") / El
ajunge acasă (unde a ajunge „a sosi"); El arată palid (unde a arăta „a apărea după
chip sau înfăţişare") / El arată ceva cuiva (unde a arăta „a expune intenţionat
privirilor"); Mă cheamă Ion (unde a chema „a se numi") / El mă cheamă (unde a
chema „a spune cuiva să se apropie, rostindu-i numele sau folosind o interjecţie, un
gest")- „
In concluzie, avem a face cu atributiv „de bază" în următoarele construcţii:
El ajunge medic, El s-a ales leneş, El arată palid, Mă cheamă Ion, El s-a dat drept
medic, Ei l-au denumit obiect (secundar), El a devenit medic, El se erijează în
cunoscător, El se face medic, El face pe prostul, El este leneş, El iese medic, El a
intitulat cartea „Flăcări", Ţigările înseamnă autodistrugere, El a luat-o ca glumă,
Mă numesc Ion, Ne-am prins fraţi. El a rămas contabil, Ei îmi spun Ion, Ei mă
strigă Ion, El trece drept învăţat, El mă ţine de prieten. El se ţine mândru, El a
venit primar, Ea îmi vine cumnată, Ei îmi zic Ion.
Merită un comentariu special construcţiile: El se erijează în cunoscător şi
El face pe prostul care, deşi prepoziţionale, conţin un atributiv, şi nu un obiect
prepoziţional61. Constituenţii cunoscător şi prostul funcţionează ca atributive, dată
fiind participarea lor la o structură ternară, în care fiecare „cere" atât prezenţa
predicatului, cât şi prezenţa nominalului subiect. Cu nominalul subiect stabilesc o
relaţie coreferenţială (vezi şi acordul în: EI se erijează în cunoscător - Ea se
"f'ieuză în cunoscătoare; El face pe prostul - Ei fac pe proştii). In aceste
construcţii, atributivul este „de bază", având în vedere că ocurenţa lui este
obligatorie, adică este imposibilă suprimarea lui fără consecinţe asupra integrităţii S|
ntactice şi semantice a enunţului.
De asemenea, merită un comentariu special construcţiile cu a părea (ex.
°" P are inteligent, Ion pare medic), considerate, în mod curent, construcţii cu
. ^Q predicativ62 şi chiar construcţii „de bază" cu nume predicativ 63. Noi nu le-am
îrrt US ^ '' Sta construc ţ''' or "de bază", având în vedere relaţia care se stabileşte
e c
• . °nstrucţii ca: Ion pare inteligent şi Pare (sau Se pare) că Ion este inteligent,
•le de sinonimie, în consecinţă, am considerat o singură structură de bază cea
6Tv7~1 — 0
62 c?» *"" ' S. 2. 1.2.3.
SG u' *~au'a Diaconescu, Rolul elementului verbal în componenţa
nominal, p. 116, în
predicatului dintre verbele care pot fi
C0n
%ui );
'" Gram' Acad !I' § 688> a părea este considerat »la limita dintr f ' e cu un element
predicativ suplimentar şi verbele copulative". ^"ţu Romalo, Sintaxa,
p. 135.
15
transformare, construcţia personală cu Atributiv. Ca atare, construcţia cu Atributiv oâiiâ acum. Rolul lor, in structurile de bază, este să anunţe o transformare cu
va constitui obiect de analiză în capitolul al IV-lea 64. Caracter obligatoriu (transformarea pasivă, cea impersonală sau cea reflexivă) şi să
ecjfjce conţinutul semantic al transformării. Pasivul, Impersonalul şi Reflexivul un<
2.9.3. Confruntare cu conceptele tradiţionale categorii semantico-gramaticale a căror ocurenţă, în structura de bază, este i , ată
nemijlocit de prezenţa altor constituenţi ai grupului. Nu este posibilă exîstenţa
Raportând atributivul din aceste construcţii la conceptele tradiţionale, Se unor structuri de bază alcătuite exclusiv din Pasiv, Impersonal sau Refl. pe
constată că ceea ce am numit atributiv „de bază" acoperă atât situaţii de nume asemenea, nu este posibilă existenţa unor structuri binare: Predicat APasiv,
predicativ (ex. El este leneş, El devine medic), cât şi situaţii de element predicativ predicatAImpersonal, PredicatARefl. Trăsătura lor comună constă în coocurenţa
suplimentar (ex. El s-a ales leneş, Mă cheamă Ion, Ei îmi spun Ion). Trebuie, deci obligatorie nu numai cu Predicatul, ci şi cu alt, iar în cazul Reflexivului, şi cu alţi
subliniat că distincţia operată de noi între atributivul „de bază" şi cel obţinut prin doi determinanţi verbali. Deducem de aici că Pasivul şi Impersonalul apar în
transformare nu se suprapune perfect distincţiei tradiţionale nume predicativ / structuri obligatoriu ternare, iar Refl, într-o structură obligatoriu cvadripartită.
element predicativ suplimentar. De asemenea, trebuie subliniat că, în interiorul Ocurenţa Pasivului este legată de structura PredicatAObdirAPasiv, a Impersonalului,
construcţiilor de bază, o distincţie similară aceleia de nume predicativ / element de structura Predicat ASubiectAImpersonal, iar a Reflexivului, fie de structura
predicativ suplimentar apare nu la nivelul regulilor de structură, ci la nivelul predicatASubiectAObdirARefl, fie de structura Predicat ASubiectAObindARefl.
regulilor de subcategorizare65. Pentru nivelul regulilor de structură distincţia în Aceste structuri sunt punctul de plecare al transformărilor pasivă, impersonală şi
discuţie este nerelevantă, ceea ce ne-a determinat să vorbim de existenţa unei reflexivă.
singure funcţii sintactice: Atributivul.
3. Inventarul structurilor de bază formulat în termenii funcţiilor ^
2.9.4. Realizările atributivului 3. L Enumerarea structurilor;
3.2. Observaţii asupra caracteristicilor de ansamblu; o clasificare a
Regula (9) stabileşte realizările structural diferite ale atributivului, şi structurilor;
anume: 3.3. Comparaţie cu inventarele stabilite anterior.
(a) GNAN (ex. Ion este student, Ion este el însuşi);
(b) GAjAN (ex. El este inteligent); 3.1. Structurile de bază ale grupului verbal sunt:
(c) Prepx...XAGN (ex. Casa este de cărămidă); (1)PredicatAObindAObprepA (Circ,) "*
(d) GAV (ex. Casa este aşa, El este asemenea lui..., El este altfel decât...); ex. Acum îmi pasă de tine
Observaţii: - Nu toate verbele care satisfac contextul [--Atributiv] (2) Pre
realizează toate cele patru posibilităţi de exprimare a atributivului. Diferenţa de la dicat A Obind ACirc 2 A(Circ,) :
<-
un verb la altul constituie baza obiectivă a realizării unei subcategorizări în ex. Mi-e bine astăzi; îmi merge bine în Bucureşti
interiorul mulţimii de verbe care apar în contextul [—Atributiv]66. (3)Predicat A Obind A Circ 2 A Obprep A (Circ ] )
- Atributivul exprimat prin propoziţie, fie conjuncţională, fie relativă, precum şi ex. Acum îmi pare bine de situaţie i!
'
Atributivul exprimat prin infinitiv nu apar în structurile de bază, ci numai în (4) Pre
construcţiile transformate. Este motivul pentru care nu sunt discutate în acest dicat A Circ 2 A Obprep A (Circ,)' ?
<
capitol67. -a' ex. Acum este bine de tine; Este vai de tine * 6
*
Pentru analiza Atributivului, aşa cum este conceput aici, să se consulte şi
(5) Pre
Dindelegan, Sintaxa, p. 133-154. &'•
dicat A Subiect A (Impersonal) A (Circ,) ^
2.10. Pasivul, Impersonalul, Reflexivul (- Refl) *"• ex. Copilul aleargă în grădină; Se aleargă în grădină 6 '' 1
-{• ' (6)Predicat A Subiect A Obind A (ImpersonaI) A (RefI) A (Circ,) '
Dintre constituenţii grupului verbal, o situaţie aparte au Pasivu , ex. Astăzi copilul mi-a surâs; îmi trebuie cărţi; Casa îmi aparţine; Când mi * ""
surâde7"... ; îmi aparţin mie însămi71
64 Vezi §7.1. (i). *
65 La nivelul regulilor de subcategorizare noncontextuală se disting, pe de o parte, verbul constituentul bine din construcţiile: Mi-e bine (structura (2)) şi
caracterizat semantic prin [+Copulă], iar, pe de altă parte, celelalte verbe care satisfac conte E bine de tine Caracterf t—Y ^ "U™e predicativ (în terminologia noastră, atributiv), având în
[-Atributiv], caracterizate prin [- Copulă], Vezi Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 149-150 (§ 6.2.)- vedere că nu satisface stabilea, Sa'C relat'onale ale atributivului, şi anume: nu participă la o structură
66 Vezi subcategorizarea operată de Pană Dindelegan în Sintaxa, p. 151. ternară în care să 69 Con ° relat'e coreferenţială cu alt nominal.
ad
67 Pentru examinarea lor, cf. capitolul al IV-le.a, § 10.1.3. âncimSJ"-Ctla reflexivă este "de suprafaţă", fiind obţinută dintr-o transformare impersonală. ,.în
7
°Acp,> ."corespunde o structură conţinând simbolul Impersonal ..
71
Con^' observaţie din nota 69. .-.. \
Sirilb
olul RU(fl'a reflexivă este -de suprafaţă", îi corespunde „în adâncime? O «ruciură conţinând

76 7
7
 ex. Acum vă vorbesc despre Unire; Când mi se vorbeşte despre Unire 72.., ex. El mă apără de hoţi; Sunt apărată de hoţi86; Mă apăr de hoţi87
(8)PredicatASubiectAObprepA(Impersonal)A(Circ1) (2l)PredicatASubiectAObdirACirc2A(Pasiv)A(Circl)
ex. Anul acesta el optează pentru o nouă soluţie; Când se optează pentru ex. Astăzi ei au orientat tabăra spre sud; Tabăra a fost orientată spre sud 88
A A A A A
nouă soluţie73... j22)Predicat Subiect Obdir Cant2 (Pasiv) (Circ1)

(9)PredicatASubiectAAtributivA(Circ,) ex. Caietul mă costă zece lei; Ei m-au impus cu două sute de lei; Am fost
ex. în Moldova, barabule înseamnă cartofi impusă cu două sute de lei*9
f l
(10)PredicatASubiectAObindAAtributivA(Circ,) Observaţii:
ex. Acum el îmi este prieten; El îmi rămâne totdeauna credincios a) Semnul f l, folosit în cazul structurilor cu Atributiv şi Reflexiv, a
sror caracteristică este posibilitatea coocurenţei cu constituenţi de naturi diferite
f l
«Subiect sau Obdir sau Obind, în cazul Atributivului, şi Obdir sau Obind, în cazul
(11) PredicatASubiectAObindAAtributivA(Circ1)A(Irnpersonal)
Reflexivului), are scopul să indice care anume este constituentul coocurent. De
ex. Aici toţi îmi spun Popescu; Toţi îmi zic Popescu; Aici mi se spune
exernplu, în structurile (16) şi (17) constituentul Refl poate fi coocurent cu Obdir
Popescu; Aici mi se zice Popescu7-1 sau Obind, semnul f | notând că este coocurent cu Obind, în structura (16), şi
1 l w cu Obdir, în (17). De asemenea, în structurile (10) şi (l 1) Atributivul poate fi
(12) PredicatASubiectAObdirAAtributivA(Pasiv)A(Circ,) "*•' coocurent cu Subiectul sau cu Obind ; semnul f | notează coocurenţa cu
ex. Toţi mă numesc Ion; In articol, ei l-au denumit obiect'secundar; Subiectul, în structura (10), şi cu Obind, în (11).
In articol, a fost denumit obiect secundar75 .^, b) Constituentul Circ, a fost inclus între paranteze rotunde în toate
(13) PredicatASubiectACirc2A(Circ,) ' \ V" ' structurile de bază, pentru a indica prezenţa lui facultativă în oricare dintre acestea.
ex. Astăzi discuţia decurge normal :; c) Aşa cum am arătat în analiza anterioară 90, în aceeaşi construcţie pot
(14) PredicatASubiectACant2A(Circ,) VvH*M' apărea doi sau trei constituenţi funcţionând ca circumstanţiale (ex. Mâine, la
ex. Astăzi copilul cântăreşte zece kilograme v• şcoală, el va transmite informaţiile deformat); asemenea construcţii le-am
(15) PredicatASubiectAObdirA(Pasiv)A(Refl)A(Circ,) interpretat ca fiind rezultate dintr-o transformare de coordonare a
ex. Astăzi mă îmbrăca mama; Astăzi sunt îmbrăcat de mama7'1; Astăzi mă circumstanţialelor, fiecare structură de bază conţinând un singur Circ,. Este motivul
îmbrac singură77 pentru care, în lista dată, în oricare structură de bază, Circ, este ocurent o singură
dată. Când într-o structură de bază apar două circumstanţiale (vezi structurile (2),
(16)PredicatASubiectAObdirAObindA(Refl)A(Pasiv)A(Circ,) (3), (4), (13), (21)), avem a face cu circumstanţiale cu statut diferit: un Circ, şi un
ex. Astăzi mama mi-a cumpărat o carte; Cartea mi-a fost cumpărată astăzi16; Circ2.
Astăzi mi-am cumpărat o carte79 #<.,. d) Observaţii similare se pot face în legătură cu constituentul Obprep. Sunt
f l >* .
posibile, şi în cazul acestuia, construcţii cu două obiecte prepoziţionale (ex. El se
A A A A A
(17) Predicat Subiect Obdir Obind (Refl) (Pasiv) (Circ,) A
^bsn'l- laudă cu... faţă de..., El se linguşeşte pe lângă... pentru... )91. Ca şi construcţiile cu
două circumstanţiale, şi pe acestea le interpretăm ca fiind rezultate tot dintr-o
ex. El a consacrat viaţa studiului; M-am consacrat studiului"0; Viaţa lui a
transformare de coordonare a două sau mai multe obiecte prepoziţionale, fiecare
fost consacrată studiului81_______________________ str
uctură de bază având un singur constituent Obprep92. Aşa se explică faptul că, în
f l ucturile de bază conţinând constituentul Obprep, acesta apare o singură dată.
(18)Predicat Subiect Obdir Obind Obprep (Refl) (Pasiv)A(Circ,)
A A A A A A
e) Includerea constituenţilor Pasiv, Impersonal, Refl între paranteze
ex. Astăzi el mi-a spus ceva despre tine; Astăzi mi s-a spus ceva despre unde indică faptul că fiecare structură în care aceştia apar reprezintă, de fapt,
tine K2; îmi spun mie însămi ceva despre...83 (19) ua structuri distincte: una conţinând Pasivul sau Impersonalul sau Refl, iar
PredicatASubiectAObdirAObsecA(Pasiv)A(Refl)A(Circ,) ex. Astăzi el mă învaţă o alta,
poezie; Astăzi el mă caracterizează că sunt capăt" • Astăzi sunt învăţată o constituenţi. De exemplu, în cazul structurii (5), avem, de fapt, două
poezie*-1; Astăzi mă caracterizez că...8S '' 9] , fgl) i
8?. Âa,Aceea
§2.7.1. tY»ll o,
?i observaţie din§ nota 75. 89
ntf
v 2.6.1.
eea (c). ,,-,,-.din
?' observaţie u nota
aceeaşi
71.
72-74 Vezi nota 69. _ •'- . i
75 Construcţia cu a fi este „de suprafaţă", în structura de bază îi corespunde o construcţie cont' '
simbolul Pasiv.
76.78.81.82.84 - Aceeaşi observaţie din nota 75. . , ,-: . •'
j
77.79.80.83.84 - Aceeaşi observaţie din nota 71. '

78 7
9
A
Impersonal.-Asta înseamnă că, în ansamblu, numărul structurilor de bază este m •
mare decât cel indicat în listă.
' în problema clasificării verbelor, încercare de clasificare sintagmatică, în frl
f) Există, în lista dată, situaţii în care găsim, în aceeaşi structură de bar
simbolurile Pasiv şi Refl (vezi structurile (15), (16), (17), (18), (19), (20)) ^
Impersonal şi Refl (vezi (6)). Alegerea lor în acelaşi context este posibilă succes!U
şi nu simultan. Asta înseamnă că o dată ales Pasivul, este imposibilă alegerea •'
aceeaşi expansiune, a simbolului Refl şi invers; de asemenea, o dată al
Impersonalul, este imposibilă alegerea, în aceeaşi expansiune, a simbolului R efl S
invers. Astfel, în cazul structurii (15), avem, de fapt, trei expansiuni posibile: (153
Predicat A Subiect A Obdir; (15b) Predicat A Subiect A Obdir A Pasiv; (i 5 "J
Predicat Subiect Obdir Refl. Este imposibilă, însă, structura : Predicat ASubiect*
A A A
A '> (ex. // spune Ion), care, în analiza noastră apar ca având subiect „de adâncime";
ObdirAPasivARefl.
3.2. Observaţii asupra caracteristicilor de ansamblu; o clasificare n
structurilor
O examinare a inventarului structurilor verbale de bază scoate în evidentă
următoarele aspecte:
- Nu înregistrăm structuri monomembre. Structurile verbale sunt minimum
bimembre (vezi (5)) şi maximum cu şapte constituenţi (vezi (18)) 9-\ în aceste
calcule au intrat şi constituenţii cu statut special: Pasivul, Impersonalul, Reflexivul.
Dacă, însă, avem în vedere exclusiv funcţiile sintactice constituente, constatăm că
structurile verbale au minimum doi termeni (vezi (5)) şi maximum şase termeni
(vezi (l 8)).
- Singurul constituent ocurent în oricare dintre aceste structuri este Predicatul.
- Primele patru structuri sunt impersonale; termenul impersonal vizează aici o
particularitate sintactică, constând în absenţa subiectului din structura de bază.
Toate aceste structuri impersonale sunt şi intranzitive, necuprinzând constituentul
Obdir. Toate aceste structuri sunt ample, conţinând obligatoriu, în afară de Predicat
şi alţi constituenţi dintre care nu pot să lipsească fie constituentul Obind, fie
Obprep. In aceste structuri impersonale, în care referirea la persoană nu se
realizează prin Subiect, Obind şi Obprep sunt constituenţii care asigură raportarea
la persoană94.
- Structurile de la (5) la ( 1 1 ) , precum şi (13), (14) au în comun absenţa
constituentului Obdir; sunt, deci, structuri intranzitive. Dintre, acestea, (9), ('0)5'
(11) au în comun ocurenţa constituentului Atributiv, iar (6), (7), (10), (11) al1"
comun ocurenţa constituentului Obind.
- Structurile (12) şi de la ( 1 5 ) la (22) se caracterizează prin ocure^
constituentului Obdir; sunt, deci, structuri tranzitive. Dintre acestea, (12) este
structură tranzitivă cu atributiv, iar (19), o structură tranzitivă cu obiect secundar-
93 Structura (18) numără opt termeni, dar amintim aici că Pasivul şi Reflexivul se aleg succesi
simultan (vezi observaţia de la (t)) şi, deci, nu pot fi coocurente.
94 în (l), (2), (3), referirea la persoană se realizează prin Obind, iar în (4), prin Obprep.
Inventare similare de structuri verbale găsim în articolul Valeriei Guţu ajo
XIV (1963), l, p. 34-36, şi la Vasiliu, Golop
Golopenţia, Sintaxa, p. 99-100. în
i, inventarul este formulat în termeni „categoriali" şi nu funcţionali95, în
ar
' afara aspectului tehnic de notare a structurilor, deosebirile care apar faţă lista
Valeriei Guţu Romalo se explică prin: a) V. Guţu Romalo realizează d£
liza la nivelul structurilor de suprafaţă. Ca atare, înregistrează structuri 311
\istente în lista noastră, deoarece le-am interpretat ca fiind „de suprafaţă" (vezi
-tructurile impersonale (1) (ex. Plouă), (3) (ex. Mă plouă), (8) (ex. // cheamă Ion),
zi construcţiile (12) (ex. Noi îl vom alege deputat) şi (15) (ex. Ei ni l-au trimis
reşedinţe), care, în analiza noastră, sunt rezultate din transformări şi, deci,
resupun o altă structură de bază); b) V. Guţu Romalo analizează numai
mbinaţiile VerbANominal, eliminând din discuţie determinanţii prepoziţionali şi
adverbiali. Ca atare, nu înregistrează circumstanţialul, cantitativul şi obiectul
prepoziţional; c) V. Guţu Romalo nu şi-a propus să urmărească participarea la
aceste structuri a simbolurilor Pasiv, Impersonal, Reflexiv; d) Autoarea pierde din
vedere structurile cu obiect secundar.
Apropiată, ca mod de analiză care stă la baza alcătuirii inventarului, este
lista stabilită de Vasiliu, Golopenţia, în Sintaxa, unde, ca şi în acest curs, analiza se
realizează din perspectiva gramaticii transformaţionale clasice şi deci, la nivelul
structurilor de adâncime, în linii generale, deosebirile constau în faptul că autorii
înregistrează, în abstract, toate expansiunile deductibile din regula de rescriere a lui
GV, neurmărind care expansiuni sunt posibile în limba română şi care nu. De
exemplu, este nerealizabilă expansiunea VII (=V APredicativ), având în vedere
caracteristica Predicativului de a apărea în structuri ternare. Sunt, de asemenea
nerealizabile expansiunile XIX (=VAPredicativAMd), XX (=VAPredicativAGPrep),
XXI (=VAPredicativAMdAGPrep), dată fiind coocurenţa obligatorie, în limba
română, a Predicativului fie cu Subiectul, fie cu Obdir, fie cu Obind. Este
nerealizabilă expansiunea VIII (=VAp<?AGNApeAGN), având în vedere, pe de o
Parte, imposibilitatea repetării aceleiaşi poziţii sintactice, iar, pe de altă parte, o
Particularitate a limbii române, în care toate structurile de bază cu obiect direct
(reprezentat prin peAGN) au şi Subiect.
mo< -<ln
ntar •
(>. wviii'ic?-' de '.- > btmt- -rea
' > l'a)
rbu!
V a«ţ:Ui -.r.'m A .t J f.
fţ,.€.a
f
.
80
 s (?>t**»iŞ o r
6ntru dis
tincţia „categorial" /funcţional, vezi Introducere.* 7.2.
• • • • • • « • î * .• •:,«;•.- r>3rb7"-- • ..-.v iste»»; -jis:
s
'nta*=
"" a grupului verbal
81
 turu- - ' -""•• m-.iu-u sreagul; Mama^PAUE^copilul adoarme =>
AL IV-LEA Mama ' joarme copilul. Tipul (a) se caracterizează prin prezenţa unui verb
cu formă
CONSTRUCŢII REZULTATE DIN TRANSFORMARE ciiimbată în construcţia de bază intranzitivă şi în construcţia tranzitivă
neS
sformată. ceea ce se numeşte ergativitate. Trăsătura ergativităţii se
1. Factitivul; manifestă
2. Pasivul; n schimbarea poziţiei sintactice între constituenţii subiect şi obiect

3. Reflexivul;
4. Reciprocul;
5. Construcţii nedefinite;
6. Impersonalul;
7. Atributivul „transformat";
8. Construcţii nominalizate;
9. Forme verbale nepersonale;
10. Propoziţii subordonate.
1. Factitivul
1.1. Tipuri de construcţii cauzative în limba română;
1.2. Transformarea cauzativă (=cauzativizarea);
1.3. Opoziţiile cauzativ /noncauzativ şi progresiv /static;
1.4. Productivitatea construcţiilor cauzative;
1.5. Limitele modelului lui N. Chomsky; Bibliografie.
1.0. Verbele şi construcţiile factitive îşi găsesc explicaţia în orientările
transformaţionale post-chomskyene (McCawley, Lakoff, Postai, Lyons), care iau în
consideraţie nivelul prelexical (aşa-numitele transformări „prelexicale") 1 şi
structura cazuală (semantică) a construcţiilor verbale2.
O amplă teorie a factitivului apare la John Lyons 3, care împarte verbele
tranzitive în două clase: a) verbe tranzitive de bază, fundamentale (ex. citi, lucra,
mânca, scrie) şi b) verbe cauzative (^factitive), obţinute printr-o operaţie de
„cauzativizare", cauzativizarea fiind o transformare prelexicală 4. în funcţie de
rezultatul cauzativizării, Lyons distinge patru tipuri de verbe şi construcţii cauzative
(= factitive) şi anume: 1) cauzativele „ergative"; 2) cauzativele „morfologice"; 3)
cauzativele „lexicale"; 4) cauzativele „perifrastice".
1.1. Tipuri de construcţii cauzative în limba română
Cele patru tipuri de construcţii cauzative stabilite de John Lyons sunt
prezente şi în limba română, şi anume:
(a) Cauzativele „ergative", obţinute printr-o transformare de tip u'-
Frigul*FACE^piatra crapă=> Frigul crapă piatra; Vântul*FACE*steagw
1 Vezi Introducere, § 5.
2 Idem, § 4.
3 Cf. Linguistique generale. Introduction ă la linguistique theorique, Paris, Larousse, 1970. § %•
8.3., p. 268-297.
4 Pentru caracteristicile acestei transformări vezi infra, § 1.2 *>
82 (*•„
direct
hiectul devine obiect direct sau invers), fără nici o modificare în
forma
\erbului5.
(b) Cauzativele „morfologice", obţinute printr-o transformare de
felul:-
,- T*uri/eAFAC*eI este bătrân => Necazurile îl îmbătrânesc;
Medicamentele*
\f 6t'*'M
FACLEI este sănătos =>Medicamentele îl însănătoşesc; lon^FACE^noi
suntem tivi => Ion ne activizează6. Ceea ce caracterizează tipul (b) este
existenţa unei1 elatii morfologice (afixale) între adjectivul sau substantivul
construcţiei de bază şi verbul tranzitiv transformat, şi anume:
1. Raj (sau Rsb) + Sufvb, unde Raj semnifică radicalul unui adjectiv,
Rsb,
radicalul unui substantiv, iar Sufvb, un sufix din flexiunea verbului. Sufvb se
poate
realiza fie ca sufix al verbelor în -/ (ex. acru - acri, adânc - adânci,
albastru -
albaştri, aspru - aspri, cuminte - cuminţi, curat - curaţi, domestic -
domestici,
domol - domoli, faged - frăgezi, gârbov - gârbovi etc.), fie ca sufix al verbelor în
-a
(ex. calm - calma, complet - completa, curb - curba, definitiv - definitiva,
deştept -
deştepta, dublu - dubla, egal - egala, ghebos - gheboşa, îngust - îngusta), fie
ca
sufix al verbelor în -/(ex. amar - amărt, chior - chiori);
2. Raj (sau Rsb) + -iza (ex. activ - activiza, actual - actualiza, banal
-
banaliza, concret - concretiza, cristal - cristaliza, democrat - democratiza,
familiar
- familiariza, fertil - fertiliza);
3. Raj + -ifica (ex. amplu - amplifica, clar - clarifica, divers -
diversifica,
intens - intensifica, simplu - simplifica, solid - solidifica);
4. a- + Raj + Sufvb; Sufvb se poate realiza fie ca sufix al verbelor în -a
(ex.
grav - agrava, profund - aprofunda), fie ca sufix al verbelor în -/ (ex.mut-
amuţi,
surd - asurzi);
5. î m- (în-) + Raj (sau Rsg ) + Sufvb; Sufvb se poate realiza ca sufix
al
verbelor în -a (ex. bun - îmbuna, pestriţ - împestriţa, proaspăt - împrospăta,
puţin -
împuţina, drept - îndrepta, fierbinte - înfierbânta, gras - îngraşă, gros -
îngroşa)
sau ca sufix al verbelor în -/ (ex. bătrân - îmbătrâni, blând - îmblânzi, bogat -
îmbogăţi, bolnav - îmbolnăvi, aspru - înăspri, cald - încălzi, cărunt - încărunţi, creţ
•mcreţi, des - îndesi).
La aceste relaţii afixale trebuie adăugat un inventar de modificări ale
radicalului (ca, de exemplu: a /ă: albastru - albaştri, e/ă: rece - răci, o/u: uşor
-u$ura, oa/o: proaspăt - împrospăta, modificări vocalice determinate de schimbarea
^centului, sau t/ţ: cuminte-cuminţi, d/z: fraged- frăgezi, d/j: rotund - rotunji, z/j:
Q1
"z - îndârji, s/ş: ghebos - gheboşa, c/c: sărac - sărăci, g/g: lung - lungi,
Codificări consonantice comune cu cele din flexiunea adjectivului).
(c) Cauzativele ,,lexicale", obţinute printr-o transformare de felul:
Ofl
FACE^Gheorghe moare => Ion omoară pe Gheorghe. în (c), între verbul
"tranzitiv de bază şi verbul tranzitiv transformat există o relaţie lexicală: muri -
Cf. John Lyons, lucr. cit., § 8.2. tflf , ţ».,
e
zi infra, tipul (d"), unde apare o construcţie sinonimă cu (b). /(**«*-,.» a.

83
 (d) Cauzativele „perifrastice", în cazul cărora nu se produce înglobar
(încorporarea) în structura semantică a verbului intranzitiv a morfemului cauzat-*
FACE, acesta păstrându-se în construcţia transformată. Deosebim, în interio ' V
clasei (d), două situaţii: rul
1
(d ) Vântul^FACE^pălăria cade; Teama^FACE^copilul tremur-
Antinevralgicele^FAC^durerea trece, în (d1) constatăm absenţa verbelor tranzit'0
corespunzătoare (construcţiile *Vântul cade pălăria, *Teama tremură cop// f
*Antinevralgicele trec durerea sunt nereperate).
(d") Necazurile îl fac bătrân, Medicamentele îl fac sănătos, El ne face acti •
Comun cu (d') este caracterul „perifrastic" al construcţiei cauzative, manifestat prj
prezenţa în structura de suprafaţă a morfemului cauzativ FACE. Ceea ce deosebest
acest tip de (d1) este structura propoziţiei a doua: CopulativASubiectAAtributiv
Caracterul asemantic al copulativului permite suprimarea lui fără pierdere H
informaţie semantică, suprimare urmată de repoziţionarea subiectului, şi anume-
Necazurile^FAC^el este bătrân => Necazurile^FAC^el bătrân => Necazurile îl fac
bătrân)7.
Construcţiile din (d") şi (b) sunt sinonime (vezi Necazurile îl fac bătrân =
Necazurile îl îmbătrânesc), fiind obţinute din aceeaşi construcţie de bază, prin
variante diferite ale transformării cauzative.
1.2. Transformarea cauzativă (=cauzativizarea)
în transformarea cauzativă, construcţia de bază este intranzitivă şi
nonagentivă, adică o construcţie fără obiect direct, în care nominalul subiect nu
este „agent" (=autor al acţiunii); ex. piatra crapă (unde subiectul este „pacient"), el
este activ, el este bătrân (unde pe poziţia subiectului apare un „experimentator")8.
Transformarea constă în inserţia, în construcţia de bază intranzitivă, a
morfemului cauzativ FACE şi a „agentului" sau „cauzalului" implicat de acest
morfem9 (ex. lon^FACE^el este activ, unde apare „agentul", Necazuriler^FAC^el
este bătrân, unde apare „cauzalul"), iar pentru tipurile (a), (b), (c), inserţia
morfemului cauzativ este urmată de înglobarea lui în structura semantică a verbului
intranzitiv de bază, ceea ce are ca urmare apariţia unui nou verb (ex. activiza,
îmbătrâni). Din punct de vedere sintactic, cauzativizarea determină apariţia, in
poziţia de subiect, a „agentului" (ex. Ion ne activizează, Ion clarifică lucrurile
Părinţii l-au cuminţit, Părinţii l-au domolit) sau a „cauzalului" (ex. Necazurile "
îmbătrânesc, Căldura veste/este florile, Boala l-a debilitat, Neglijenţa l-°
îmbolnăvit), iar, în poziţia obiectului direct, a subiectului „nonagentiv" dm
7 Acest tip de transformare duce la obţinerea unui atributiv „de suprafaţă", care va fi discutat, în m
special, în § 7.
• s ta
8 Categoriile „agent", „pacient", „experimentator" aparţin teoriei semantice filmoriene ( ve
Introducere, § 4).
9 „Agentul" şi „Cauzalul" sunt două categorii semantice distincte deosebindu-se, pe de o P arte'|tj
nivelul restricţiilor selecţionale: [+Animat], pentru ,,Agent"[-Animat], pentru „Cauzal", iar. pe « e aţn
parte prin implicaţiile lor sintactice (vezi, de exemplu, modul diferit de legare faţă de ver ^
construcţiile pasive. „Agentul" este legat obligatoriu prin de, în variaţie liberă cu de către (ex. Car ^
se citeşte de (către) elevi), în timp ce „Cauzalul" se leagă de verb prin alte prepoziţii (ca Flor"e
veştejesc la căldura)).
84
^bătrânesc).
în esenţă, cauzativizarea înseamnă derivarea verbelor tranzitive cauzative
factitive) din verbe intranzitive „nonagentive".
1.3. Opoziţiile cauzativ /noncauzativ (=factitiv /nonfactitiv) si progresiv /
ir /=eventiv / noneventiv)
sffli"- '
Opoziţia sintactică intranzitiv (structură de bază) / tranzitiv (structură
nsformată) se asociază cu două opoziţii semantice: a) opoziţia nonfactitiv / f
titiv (sau, în alţi termeni, noncauzativ / cauzativ), explicabilă prin inserţia '•
corporarea) în structura semantică a verbului intranzitiv de bază a morfemului
Cauzativ FACE; b) opoziţia static / progresiv (sau, în alţi termeni, noneventiv /
eventiv), explicabilă tot prin încorporarea lui FACE, care prezintă trăsătura
semantică [+ Progresiv] (=[+Eventiv]). Deducem de aici că trăsăturile semantice
r+Factitiv] şi [+Progresiv] sunt coocurente.
Comparând construcţiile intranzitive de bază: Piatra crapă, El este activ,
El este bătrân, Gheorghe moare cu construcţiile tranzitive transformate: Vântul
crapă piatra, Ion ii activizează, Necazurile îl îmbătrânesc, Ion omoară pe
Gheorghe, se constată că, din punct de vedere semantic, verbele tranzitive
transformate (crăpa, activiza, îmbătrâni, omorî) sunt decompozabile în:
intranzitivul ,,crăpa"A[+Factitiv]A[+Progresiv]; adjectivul „activ"A[+Factitiv]A
A
[+Progresiv]; adjectivul ,,bătrân"A[+Factitiv]A[+Progresiv]; verbul „muri"A
A
[+Factitiv]A[+Progresiv].
1.4. Productivitatea construcţiilor cauzative
Comparând cele patru tipuri de cauzative sub aspectul productivităţii lor în
limba română, se constată că cel mai productiv este, fără îndoială, tipul (b), deci
tipul cauzativelor „morfologice". Productivitatea procedeului se manifestă în faptul
că la un procedeu de derivare vechi (cu prefixele în-10, a-11 sau numai prin alipirea
unui sufix flexionar verbal) se adaugă mijloace recente (neologice) de derivare
(Vezi sufixele -/za, -///ca12 sau prefixul neologic a- din agrava, aprofunda^), în
limba actuală, şi în special în aspectul ei ştiinţific, cel publicistic sau în limbajul
criticii literare, formaţiile cauzative de tip (b) abundă. Pentru exemplificare, cităm
câteva formaţii recente în -iza, neînregistrate în dicţionare (unele creaţii au caracter
pontan, ad-hoc): acutiza, angeliza, astraliza, compatibiliza, conceptualiza,
onflictualiza, conştientiza, cosmiciza, deliriciza, dezideologiza, desacraliza,
la
<ecticiza, diamantiza, esenţializa, excepţionaliza, literaturiza, logiciza, e
oncoliza, neantiza, optimiza, poematiza, reamatoriza, ritualiza, semiotiza,
^ nţializa, tradiţionaliza, verticaliza şi câteva formaţii recente neafixale: „„
attl
. izi „a face cărămiziu", chintesenţia, idioţi (cu sens ironic), oculta, individua, 'ora.
F|
oraŞuteu,/Ve/«u/î«-/w-, p. 50-51, în SMFC, II •*.,! A, ,..,( .,:
piuţa Asan, Prefixul a- < lat. ad-, p. 11, 15, în SMFC, II. .ţ ;. **n»w-"
13 Cf' baura Vasiliu, Sufixele verbale româneşti noi, în SMFC, III, p. 99 şi urm.
a Asan, lucr. cit.
85
este puţin reprezentat în limba română. Ergativitatea este mai puţin frecventă fa
română decât în alte limbi (engleză şi chiar franceză) 14.
Tipurile (d') şi (d") sunt posibile şi frecvente în toate aspectele limbi'
române (limbă veche, limbă actuală, limbă populară, limbă literară): ex. (d 1): Elm-
face să râd, El mă face să renunţ; ex. (d"): El mă face activ, El mă face sănătos Dar,
în timp ce în franceză, cauzativizarea prin faire se plasează la nivel
gramatical, faire având statut de verb auxiliar 15, în română, acelaşi tip d e
cauzativizare se realizează la nivel lexical.
7.5. Limitele modelului lui N. Chomsky
în limitele modelului transformaţional clasic, cel ales de noi pentru
descrierea din acest curs 16, întreaga analiză se desfăşoară la nivel sintactic, şi nu
cazual (semantic) şi la nivel lexical, şi nu prelexical. Prin urmare, din punctul de
vedere al acestei descrieri, toate verbele tranzitive, indiferent de istoria lor
derivativă prelexicală, deci indiferent de faptul că se obţin sau nu prin inserţia
(încorporarea) în structura lor semantică a morfemului cauzativ FACE, sunt verbe
de bază, fiind introduse prin reguli lexicale în şirurile preterminale 17. De exemplu,
în şirul preterminal: VAMPANominalANANominalAAc, se pot introduce atât verbe
tranzitive ca: mânca, citi, lucra, cât şi verbe tranzitive ca: omorî, crăpa, activiza,
îmbătrâni, fiind nerelevant faptul că ultimele, spre deosebire de primele, sunt
rezultatul unei transformări prelexicale cauzative.
De asemenea, din punctul de vedere al acestei descrieri, este nesemnificativ
faptul că unele verbe tranzitive sunt „agentive", iar altele (ca debilita: Boala l-a
debilitat, frăgezi: Căldura frăgezeşte aluatul, îmbătrâni: Grijile l-au îmbătrânit,
îmbujora: Emoţia l-a îmbujorat) sunt „nonagentive".
Analiza factitivului este, aşa cum a semnalat şcoala semanticistă post-
chomskyană, nerezolvabilă în termenii analizei transformaţionale clasice. Concesia
pe care am făcut-o noi discutând factitivul se explică prin dorinţa de a sugera unele
limite ale modelului transformaţional strict sintactic şi prin nevoia de a justifica
unele aspecte din analiza pasivului. •«,
BIBLIOGRAGFIE M.
Pentru analiza factitivului românesc, să se consulte şi: Rita Chiricuţă-
Marinovici, Sensul factitiv-cauzativ al verbelor româneşti, în CL, IX (1964), l,
p.53 şi urm.; Ivan Evseev, Semantica verbului, Ed. Facla, 1974, p. 94-114;
Emeric Papp, Marina Rădulescu, Verbe şi construcţii cu sens factitiv-cauzativ w
limba română, în LR, XXIV (l975), 2, p. 101 şi urm.
i •
i": '
14Vezi, în acest sens. observaţiile din secţiunea următoare (§ 2.5.). 'l*'* -?ţi>'ţ '•
15Ct. Cristea. Grammaire structurale, § 4.5.4.3. .*•' ' .iîA «i
16Vezi Introducere, § 7.1. ;-/-rfte*.v.*.;. ..,nn*tt r;
17Pentru conceptul de şir preterminal. vezi Introducere. § 5. .»'."> -™rt ,u«*/ i-;'
86
2.7. Concepţia curentă asupra pasivului;
2.2. Definiţia pasivului;
2.3. Relaţia dintre opoziţiile activ / pasiv şi definit / nedefinit;
2.4. Transformarea pasivă;
2.5. Variantele pasivului şi productivitatea lor;
2.6. Construcţii ambigue; Bibliografie.
2.1. Concepţia curentă asupra pasivului
•4),
Relaţia activ - pasiv este o relaţie sintactică, definită, în mod curent, prin
următoarele trei caracteristici:
a) obiectul direct al construcţiei active devine subiect în construcţia pasivă;
a) subiectul construcţiei active devine obiect prepoziţional (legat de verb prin de
sau de către} în construcţia pasivă;
c) verbul îşi modifică forma din formă activă în formă cu auxiliar (laudă - este
lăudatCă)) sau din formă activă în formă reflexivă cu se (construieşte - se
construieşte}^.
S-a arătat19 că, deşi aceste condiţii se realizează concomitent în numeroase
construcţii pasive, ele sunt, într-o anumită măsură, independente una de alta. Astfel,
(a) poate apărea în condiţiile nesatisfacerii lui (b) şi (c): este cazul tuturor
construcţiilor ergative (ex. Ei încep discuţia /Discuţia începe, Ei fierb apa /Apa
fierbe, Seceta a secat fântânile / Fântânile au secat, Necazurile l-au îmbătrânit / El
a îmbătrânit}. De asemenea, (a) şi (c) pot apărea independent de (b): este cazul
tuturor construcţiilor pasive (cu auxiliar, dar mai ales cu reflexiv) cu subiectul „de
adâncime" neexprimat, deci al construcţiilor pasive nedefinite (ex. Podul a fost
construit / Podul s-a construit}2®.
Pe de altă parte, s-a arătat că (a) se realizează şi în condiţiile selecţiei altor
mărci reflexive în afară de se, deci în condiţiile selecţiei lui mă, te, ne, vă21 (ex.
Gândul plecării mă nelinişteşte J Mă neliniştesc la gândul plecării, Fizica mă
preocupă / Mă preocup de fizică, Filmul mă pasionează / Mă pasionez de (după)
film, Soarele mă bronzează / Mă bronzez la soare, Cinstea mă caracterizează / Mă
Caracterizez prin cinste).
Strâns legat de această ultimă observaţie, trebuie subliniat şi faptul că
satisfacerea condiţiilor (a), (b), (c) nu înseamnă obligatoriu selecţia lui de sau de
către. Sunt construcţii în care nici una dintre aceste prepoziţii nu este acceptată,
"ind posibile alte legături prepoziţionale, şi sunt construcţii în care de nu apare în
v
anaţie liberă cu de către, aşa cum se întâmplă în cazurile semnalate de gramaticile
curente (Vezi construcţiile: Cinstea mă caracterizează / Mă caracterizez prin
'nste, Vitaminele l-au însănătoşit / El s-a însănătoşit cu vitamine, Soarele mă
r
°nzează / Mă bronzez la soare, Căldura usucă plantele / Plantele se usucă la
(L, * asiliu, Golopenţia. Sintaxa, p.276 . Autorii fac, însă. următoarea observaţie asupra
condiţiei • >---transpunerea subiectului în funcţie de complement de agent nu este caracteristică...,
deoarece
19 v^3 a§entu'u' - respectiv, a subiectului în structura de adâncime - nu este în vreun fel relevantă".
2Qy£z! J°hn Lyons, Linguistique generale. Introduction ă la linguistique theorique, § 8.3.3. w
2] p*!zi 5' observaţia din Vasiliu, Golopenţia, lucr. cit. A ' *^J
u
Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 25. .-'(.• i •'-'8 •] •• *"
87
călăuzesc / Mă călăuzesc după principiile tale. Norii acoperă cerul / Cerul es 7
acoperit de (cu) nori, Aceste elemente compun noul produs / Noul produs
compune din... , Războiul l-a îmbogăţit / El s-a îmbogăţit din (de pe urm \
război(ului) etc.). în exemplele date, legarea de verb a subiectului „de adâncime/-
devenit obiect prepoziţional se realizează prin prepoziţiile: prin. cu, la, după, di
de pe urma.
Limitarea construcţiei pasive, pe de o parte, numai Ia forma se
reflexivului, iar, pe de altă parte, numai la prepoziţiile de şi de către (vezi condiţii]
(b) şi (c)) nu-şi găseşte justificarea în termeni sintactici, ci în termeni semantici
este vorba de restrângerea pasivului la structura „cazuală" (eemanticâi
VerbAAgentAPacient. Numai în condiţiile „Pacientului" devenit subiect, care se
caracterizează selecţionai prin [-Animat], se justifică alegerea, dintre formele de
reflexiv, numai a lui se; numai în condiţiile „Agentului" devenit obiect
prepoziţional, care se caracterizează selecţionai prin [+Animat] (de cele mai rnulte
ori, [+Uman]), se justifică alegerea, în variaţie liberă, a mărcilor prepoziţionale de
şi de către, în situaţia altor structuri „cazuale", cum ar fi: Verb ACauzalA
Experimentator. VerbAInstrumentAExperimentator, alte reflexive decât se şi alte
legături prepoziţionale decât de şi de către apar în construcţiile pasive (vezi
construcţiile: Vitaminele m-au refăcut /M-am refăcut cu vitamine, Antinevralgicele
mă calmează /Mă calmez cu antinevralgice^ unde se realizează structura
VerbAInstrumentAExperimentator, sau construcţiile: Grijile m-au îmbolnăvit /M-am
îmbolnăvit din cauza grijilor. Gândul acesta mă nelinişteşte / Mă neliniştesc la
acest gând, unde se realizează structura VerbACauzalAExperimentator).
Condiţia semantică, constând în restrângerea pasivului la structurile
VerbAAgentAPacient, deşi nu apare expres formulată, este implicată în toate
analizele pasivului. Prin urmare, în mod curent, pasivul se delimitează pe baza a
trei trăsături sintactice (vezi (a), (b) şi (c)) şi pe baza unei trăsături semantice:
VerbAAgentAPacient.
2.2. Definiţia pasivului
Punctul nostru de vedere este, într-o oarecare măsură, diferit de cel
exprimat în mod curent. Faptul că cele trei trăsături sintactice apar şi independent
una de cealaltă, precum şi faptul că şi alte structuri semantice, în afară de
VerbAAgentAPacient, suferă modificări asemănătoare pasivului ne-au determinat sa
acordăm pasivului o accepţie mai largă, păstrând în definiţia relaţiei activ - P as|v
numai trăsătura (a). Deci, singura trăsătură definitorie pentru relaţia activ - P asl este
convertirea constituentului obiect direct în subiect23.
în această mai largă accepţie, trăsătura (b) este posibilă, dar nu e s
obligatorie, ceea ce înseamnă că subordonăm pasivului toate construcţiile reflex'
cu subiectul „de adâncime" neexprimat (ex. Fereastra se abureşte, Pulsul ^
accelerează, Ridurile se adâncesc, Mâncarea se afumă, Boala se agra vea
22 Deşi de este posibil, de către nu este acceptat (construcţia *Mă pasionez de către fiz> ca
nereperată).
r^.
23 Un punct de vedere asemănător apare la Jean Dubois, Grammaire structurale du fran<;ais:le v
Paris. Larousse. p. 80-103.
88
" ' ndensează, Durerea se calmează, Maşina se defectează, Terenul se degradează
6
De asemenea, trăsătura (c) este posibilă, dar nu este obligatorie, ceea ce
- c-amnă că subordonăm pasivului şi toate construcţiile ergative (ex. Şedinţa
\ ,epe, Fântânile seacă. El îmbătrâneşte).
'r'L Definiţia dată, neutră din punctul de vedere al relaţiilor semantice, anulează
. -tarea pasivului la structura Verb AAgentAPacient. Potrivit definiţiei date,
•'pretăm ca fjjncj pasjve orjce construcţii îndeplinind condiţia (a), indiferent de '
uctura | o r s em a ntică. deci indiferent de faptul că au structura
VerbAAeentAPacient sau structurile: Verb ACauzalAExperimentator, Verb A A|
A
nSţrurnent Experimentator, VerbACauzalAPacient. Urmarea este că şi alte
construcţii reflexive în afara celor cu se pot fi pasive; şi alte mărci prepoziţionale în
afara lui de şi de către apar în construcţiile pasive.
Avantajele acestei mai largi definiţii constau în posibilitatea de a stabili
legătura „derivaţională" (de istorie derivativă) între o construcţie tranzitivă şi una
intranzitivă, reflexivă sau nereflexivă (să se compare construcţiile: Efortul a
agravat boala / Boala s-a agravat, Ei încep şedinţa /Şedinţa începe), care, altfel, ar
fi independente, constituind fiecare o construcţie de bază. S-ar pierde, astfel,
legătura semantică dintre construcţii şi identitatea semantică a verbului din
construcţia tranzitivă şi cea intranzitivă, în condiţiile în care modelul de descriere
ales nu ne permite analiza verbelor tranzitive factitive ca fiind derivate din verbe
intranzitive nonagentive24, deci nu permite stabilirea unei legături „derivaţionale"
între ele, singura modalitate de a le lega „derivaţional" este legarea lor prin pasiv. -v
'«3
2.3. Relaţia dintre opoziţiile activ /pasiv si definit /nedefinit ''^'
Un alt aspect important al discuţiei noastre este subordonarea faţă de
opoziţia activ / pasiv a unei noi opoziţii: definit / nedefinit, opoziţie care poate lua
fie forma: agentiv (=personal) / nonagentiv (=impersonal), în cazul verbelor care
presupun „Agent" (ex. El construieşte casa / Casa se construieşte, El taie pădurea /
Pădurea se taie), fie forma: cauzativ (=factitiv) / noncauzativ (=nonfactitiv), în
cazul verbelor care presupun „Cauzal", şi nu „Agent" (ex. Căldura usucă plantele /
Clanţele se usucă, Seceta seacă fântânile / Fântânile seacă, Grijile îl îmbătrânesc /
£' îmbătrâneşte).
Opoziţia agentiv / nonagentiv dă seamă de numeroasele reflexive ale limbii
r
omâne, situaţie în care „sursa" valorii impersonale o constituie neexprimarea
•' gentului"2s. Opoziţia factitiv / nonfactitiv dă seamă de numeroasele verbe
u
zative ale limbii române, care se organizează în perechi: o variantă tranzitivă şi
ar
'antă intranzitivă reflexivă sau nereflexivă.
. r p r e z n , n o n , r e a z r ae aceeaş opozţ ma
J pr'nzătoare: definit / nedefinit, opoziţie constând în exprimarea subiectului, fie
(c]e nt- ' ^"le «Cauzal", în construcţia activă, şi, respectiv neexprimarea subiectului
er
»t obiect prepoziţional), în construcţia pasivă. ^
îr^ezT — •i..,-,' -iţi at/
25 ye • SuPrai §§ 6, tipul
1.5., (0. modelului transformaţional clasic.
limitele
89
Cele două opoziţii reprezintă, în fond, realizări ale aceleiaşi opoziţii mai

într-o gramatică transformaţională, construcţia pasivă se explică printr-
transformare pasivă, anunţată, în structura de bază. de simbolul Pasiv, coocurem
obligatoriu cu simbolul Obdir26.
Transformarea pasivă determină trecerea obiectului direct în pozitj
subiectului şi a subiectului în poziţia unui obiect prepoziţional (ex. elevul cite?t
cartea => cartea este citită de elev). Prin pasivizare, verbul ajunge „inapt"
sintactic de a admite vecinătatea unui obiect direct, deci a unui nominal ţ n
acuzativ27.
Sunt susceptibile de a realiza opoziţia activ / pasiv numai verbele
tranzitive, singurele care admit vecinătatea unui obiect direct, vecinătate implicata
obligatoriu de o transformare pasivă. Verbele intranzitive, care, prin definiţie, nu
satisfac combinarea cu obiectul direct, rămân în afara opoziţiei activ / pasiv.
Indicaţii de ordonare:
Orice transformare pasivă poate fi urmată de o transformare de nedefinire
(suprimare) a subiectului „de adâncime", subiect care, în urma transformării pasive a
devenit obiect prepoziţional (ex. oricine citeşte cărţi => se citesc cărţi de către
oricine (=pasivizare) => se citesc cărţi (=nedefinirea „agentului"); ceva usucă
plantele => plantele se usucă la ceva (=pasivizare) => plantele se usucă
(=nedefmirea „cauzalului"))28.
Transformarea de suprimare a subiectului „de adâncime" asigură
producerea tuturor construcţiilor pasive nedefinite şi explică asocierea valorilor
„pasiv" şi „nedefinit" în numeroase construcţii pasive româneşti. .^ c ,ţ
»../•' .•«
2.5. Variantele pasivului si productivitatea lor . f ., tt , .ţ, •<
i'' f i U* îi ' . .
Definind pasivul prin trăsătura (a)29, recunoaştem, în cadrul pasivului, trei
variante, determinate de realizările morfemului de pasiv (ca: auxiliar, reflexiv,
zero), şi anume: l. varianta cu auxiliar; 2. varianta reflexivă (cu se sau oricare alt
reflexiv); 3. varianta ergativă.
Alegerea unei variante sau a alteia depinde de compatibilităţile semantice
ale verbului: verbele „agentive", adică verbele care acceptă în poziţia subiectului
un „Agent", preferă variantele (l) şi (2); verbele „nonagentive", adică verbele care
nu admit „Agent", preferă, variantele (2) şi (3). Nu înseamnă, însă, că o imixtiune
nu este posibilă: un verb nonagentiv ca: pasiona poate satisface şi o construcţie"6
tip (1) (ex. Sunt pasionată de (după) ... ), iar un verb agentiv ca: începe p°ae
satisface şi o construcţie de tip (3) (ex. Şedinţa începe). Nu trebuie uitat că une
verbe admit, succesiv, şi „Agent", şi „Cauzal", ceea ce determină posibili tate
26 Pentru natura acestui constituent şi pentru relaţiile lui cu alţi constituenţi ai grupului verbal,
capitolul al 111-lea. §2.10. f s0f
27 In construcţii pasive ca: Elevul este învăţat de profesor gramatică. El este întrebat de P ,^{\
lecţia, nominalele gramatică şi lecţia funcţionează ca obiecte secundare, şi nu ca obiecte directe
capitolul al IlI-lea, § 2.4.).
28 Pentru transformarea de nedefinire. vezi infra, § 5. '•' !i> '""' " '
29 Vezi supra, § 2.2.
90
____ _________------. _ . -------------------------, ^~ .---------~------------. • *~ y ,,< «-&*- 111- •
"ci porneşte maşina, şi „Cauzal": Schimbarea de temperatură porneşte ploaia şi,
urmare, porni satisface toate cele trei variante ale pasivului: Maşina este pornită ;
aceeaşi oră. Maşina se porneşte, Maşina porneşte.
De altfel, trebuie subliniat că puţine sunt verbele care realizează o singură jantă
a pasivului: putea realizează numai varianta (2) (ex. Orice se poate, dar nu va' admis:
*Orice este putut, *Orice poate), nevoi realizează numai varianta (1) fSx El este
nevoit să plece™), iar amuţi şi surzi realizează numai varianta (3) (ex. Fi surzeşte,
El amuţeşte, dar nu este admis *El este surzit, *El este amuţit, şi nici *£/ se
surzeşte, *El se amuţeşte).
Majoritatea verbelor realizează două sau mai multe variante ale pasivului.
Satisfacerea construcţiilor (1) şi (2) este un fapt adesea semnalat31. Alteori, pentru
acelaşi verb, sunt posibile variantele (1) şi (3) şi nu este admisă (2) (ex. El este slăbit.
El slăbeşte: El este încărunţii, El încărunţeşte: El este îmbătrânit, El
îmbătrâneşte, dar nu sunt admise construcţiile: *El se slăbeşte, *El se încărunţeşte,
*El se îmbătrâneşte). Alteori, sunt posibile toate variantele (ex. Producţia este
sporită, Se sporeşte interesul, Venitul sporeşte: Maşina este oprită, Maşina se
opreşte, Maşina opreşte în staţie: Geamul a fost spart de copil, Geamul s-a spart,
Urciorul a spart; Paharul este crăpat, Paharul s-a crăpat, Paharul a crăpat).
între variante nu există o echivalenţă semantică perfectă: diferenţa vizează
caracterul „definit" sau „nedefinit" al construcţiei. Variantele (2) şi (3) se deosebesc
adesea de (1) prin „nedefinire", rezultată fie din neexprimarea „Agentului", fie din
neexprimarea „Cauzalului". Astfel, construcţiile: Geamul s-a spart şi Urciorul a
spart se deosebesc amândouă de Geamul este spart de copil sau de Geamul este
spart de vânt prin „nedefinire", neexprimarea subiectului „de adâncime"-'2.
Existenţa mai multor variante de pasiv permite diferenţierea semantică între
construcţii, mergând de la diferenţe semantice foarte mici, nesesizabile (compară
construcţiile: Ploaia porneşte - Ploaia se porneşte: Copacii îngălbenesc -Copacii se
. îngălbenesc), până la tendinţa de constituire a variantelor în construcţii (respectiv, în
verbe) de-sine-stătătoare (compară construcţiile: El este slăbit - El slăbeşte ;
Geamul este spart de copil - Urciorul a spart). Ca manifestare a sensurilor
diferite, constatăm preferinţe selecţionale diferite ale diverselor variante. Intre
variante există şi diferenţe de productivitate.
In ansamblul limbii române, trebuie semnalată marea productivitate a
Briantei (2), atât în realizarea cu se, cât şi în realizarea cu alte reflexive.
^oductivitatea acestei variante se explică, pe de o parte, prin preferinţa faţă de
f ex'yul pasiv în limba populară33, iar, pe de altă parte, prin mulţimea tranzitivelor
itive34, care aleg, în mod curent, dintre variantele pasivului pasivul reflexiv.
. In ansamblul limbii române, varianta (3), reprezentând fenomenul
prg, IV|făţii, este mai puţin productivă decât variantele (1 ) şi (2) şi mai puţin
Activă decât în alte limbi, în comparaţie cu engleza, de exemplu, dar şi în
3rye,• ,?a actuală, nevoi nu apare nici în construcţie activă. 32Asj
^ra>n.Acad. I, §201.
•Vntu] n V nseamnă că var >anta ( 1 ) nu poate da şi ea realizări nedefinite, prin neexprimarea
3
3 rjf „ Ul sau a ..Cauzalului" (ex. Geamul este spart).
34
Ve>i m-Acad.\, §201. . .,
Su
Pra, § l A., observaţiile privind marea productivitate a verbelor şi a construcţiilor factitive.
91
 Să se compare, în acest sens. următoarele construcţii paralele din română «•
engleză: John moved the stone - The stone moved şi Ion a mişcat piatra - Piatra s-
mişcat; The boy broke the window - The window broke şi Băiatul a spart geamul*
Geamul s-a spart; John rolled the ball down the hill - The ball rolled down the hiu
şi Ion a rostogolit mingea - Mingea s-a rostogolit etc. Spre deosebire de engleză "
română, trecerea obiectului direct în poziţia subiectului determină modificai-J 1
formei verbului, şi anume: apariţia formei reflexive.
Urmărind inventarul de verbe ergative dat de Jean Dubois pentru lirnk
franceză15, se constată că, în foarte multe situaţii (dintre care unele sunt chia
înrudite etimologic), corespondentul românesc nu are caracteristicile ergativitătii
Să se compare construcţiile: Le soleil brunit la peau - La peau brunii au soleil s'
Soarele bronzează pielea - Pielea se bronzează la soare; Le soleil chauffe la piece
-La piece chauffe au soleil şi Soarele încălzeşte piesa - Piesa se încălzeşte la soare
Ca a change la situation - La situation a change şi Asta a schimbat situaţia '-
Situaţia s-a schimbat; Le medicament guerit le malade - Le malade guerit şi
Doctoria vindecă bolnavul - Bolnavul se vindecă ; II a double son profit - Son
profit a double şi El si-a dublat profitul - Profitul s-a dublat; II tourne la clefdans
la serrure - La clef tourne dans la serrure şi El învârte cheia în broască - Cheia se
învârte în broască; Ce regime va l'engraisser - Ă ce regime ii va engraisser şi
Acest regim îl va îngraşă - El se va îngraşă cu acest regim; L'abces gonfle sa joue
-Sa joue a gonfle sous l'effet de l'abces şi Abcesul îi umflă obrazul - Obrazul s-a
umflat din cauza abcesului etc. Spre deosebire de franceză, în toate exemplele
româneşti trecerea obiectului direct în poziţia subiectului antrenează apariţia formei
reflexive a verbului.
Din comentarea acestor exemple rezultă că, spre deosebire de engleză şi
franceză, limba română este foarte sensibilă la opoziţia sintactică tranzitiv/
intranzitiv, marcând formal această opoziţie prin apariţia auxiliarului sau a
reflexivului în construcţiile intranzitive.
2.6. Construcţii ambigue
Toate gramaticile româneşti consemnează ambiguitatea unor construcţii ca:
expoziţia este deschisă, geamul este spart, casa este părăsită^, care pot n
interpretate "pasiv" sau ca având un nume predicativ exprimat prin participiu.
în termeni transformaţionali, această ambiguitate îşi găseşte explicaţia in
posibilitatea de a atribui istorii derivative diferite uneia şi aceleiaşi construcţii
suprafaţă. Astfel, construcţia casa este părăsită este susceptibilă de a primi
istorii derivative: 1) construcţia de bază cu structura: V ASubiectAObdir este supu
mai întâi, unei pasivizări (ex. cineva părăseşte casa => casa este părăsit 0
cineva) şi apoi unei transformări de nedefmire (suprimare) a „agentului" ( ==> c".
este părăsită); 2) construcţia de bază cu structura: V (copulativ) ASubiectAAtribu ^
are, în poziţia atributivului, un participiu, ceea ce înseamnă aplicarea în preala
unei transformări participiale37., ,. v ;i >v/ (,,V£,
35 Vezi litcr. cit., p. 107-113. '•' ' ':"'1' ' ''•• * :";
! : v
36 Vezi Gram. Acad. I, § 201, nota 2,Struct. mor f, p. 196-197. ' ;
37 Transformarea participială va fi disctifătăîn acest capitol. § 9.2Î1.; "'W,< i-- i <
92
a) Pentru examinarea pasivului dintr-o perspectivă transformaţională, vezi:
Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 276-281; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 25-30.
b) Alte aspecte din analiza pasivului românesc apar în: Gram. Acad. I, § 201;
Finuţa Asan, Raportul dintre diateze şi tranzitivitate, în SCL, XI (1960), 3, p. 341
şi urm.; Struct. morf., p. 196 şi urm.; Rodica Orza, Exprimarea raportului
gramatical pasiv în limba română, în CL, XVI (1971), 2, p. 365 şi urm.; Limba '^l
rom. cont. I, p. 201-203; Laurenţiu Theban, Transitivite semantique etvoix '**
syntaxiqne en roumain, în RRL, XVII (1972), l, p. 45 şi urm. •>"-
c) Pentru perspectiva contrastivă, vezi: Tatiana Duţescu, The contrastive ff
analysis of the ..Passive" in Romanian and English: Definitions and Methodologjfc
în REC AP, 1972. p. 103 şi urm. ".
j Reflexivul r*>
3. L Tipuri de construcţii cu semnificaţie „ reflexivă ";
3.2. „Sursa" valorii reflexive. Opoziţia reflexiv/nonreflexiv; tcioqioanî
3.3. Transformarea reflexivă; ; / \isla i
3.2. Distincţii în interiorul clasei verbului din punctul de vedere al ->i
opoziţiei reflexiv / nonreflexiv;
3.4. Ambiguitatea construcţiilor reflexive; Bibliografie.
3. J. Tipuri de construcţii cu semnificaţie ,. reflexivă" W
Prin semnificaţie „reflexivă" înţelegem trecerea (orientarea) acţiunii
săvârşite de subiect tot asupra subiectului. Constituentul Refl, ca purtător al
semnificaţiei reflexive38, apare în următoarele tipuri de construcţii:
(a1) el se bosumflă, el se burzuluieşte, el se căciuleşte, el se codeşte de la muncă,
el se cramponează de ceva, el se dedă băuturii, el se erijează în cunoscător, el se
eschivează de la ceva, el se extaziază, câinele se gudură, el se hazardează, el se
izmeneşte, el se lamentează, el se lăfăie, el se mândreşte cu ceva, el se pretează la
orice, el se prosternează în faţa cuiva etc. (Nici unul dintre verbele din aceste
construcţii nu admite apariţia într-un context nereflexiv.);
(a") s-a ajuns, el se alege cu ceva, el se apucă de lucru, el se aşteaptă la asta, el
se
^comportă bine, el se crede, el s-a legat să..., el se ocupă de copii, el se preface
Ca
-~, el se pricepe la orice, el se pronunţă favorabil despre... , el se poartă corect,
Se u
ită spre..., se cade să..., se cheamă că n-ai înţeles etc. (în căzu l acestor verbe,
or
>textul reflexiv asigură actualizarea unui anumit sens, diferit de sensul din
oistrucţiile corespunzătoare nereflexive. Să se compare, de exemplu: el s-a ajuns -
Alunge acasă; el se alege cu ceva - el alege fructele; el se apucă de lucru - el
"că mingea etc. Contextul reflexiv realizează dezambiguizarea semantică a
uu
' i şi, implicit, delimitarea a două unităţi lexicale.);
v°) el se amăgeşte, e! se apără, el se cruţă, el se îmbracă, el se laudă, el se
disc^'^area făcută aici (şi anume: ..Refl purtător al semnificaţiei reflexive") are scopul să limiteze
r
efle ^' n acest paragraf la un anumit t i p de construcţii reflexive ale limbii române. Restul
^ Ve
zis'!ie'0r sunt examinate în alte paragrafe: pentru reflexivul-pasiv. vezi § 1; pentru cel reciproc, s 4;
Pentru cel impersonal, § 7.
93
această clasă construcţiile reflexive caracterizate prin identitatea subiectului şj '
obiectului direct sau a subiectului şi a obiectului indirect, ceea ce studiile noastre (j
gramatică numesc construcţii „reflexiv-obiective"39 sau „pronominale obiective"-to\
Oricare din verbele de la (b) are capacitatea de a satisface atât o constructj
reflexivă, cât şi una nereflexivă (vezi construcţiile nereflexive: el amăgeşte cop//w/ el
mă cruţă, el mă îmbracă, el laudă pe elevi, el spală copilul, el l n '-
sugestionează; el impune disciplină subalternilor, el spală rufe copiilor, el spnne
ceva copiilor).
3.2. ,,Sursa" valorii reflexive. Opoziţia reflexiv / nonreflexiv
Ceea ce este comun construcţiilor (a 1 ) şi (a") este obligativitatea
contextului reflexiv. Această particularitate contextuală este o reflectare a naturii
inerente a trăsăturii [+Reflexiv], adică a faptului că trăsătura [+Reflexiv] este
încorporată în configuraţia semantică a verbelor.
Verbele aici în discuţie, verbe intrinsec reflexive, nu participă la opoziţia
semantico-sintactică reflexiv / nonreflexiv, întrucât, în toate apariţiile lor, ele se
caracterizează prin „reflexivitate". „Sursa" valorii reflexive stă, în acest caz, într-o
trăsătură semantică a verbului41.
Dimpotrivă, verbele de la (b), care realizează atât construcţii reflexive, cât
şi construcţii nereflexive, participă la opoziţia semantico-sintactică reflexiv /
nonreflexiv. „Sursa" valorii reflexive este, în acest caz, exterioară verbului, fiind
dobândită în structura de suprafaţă, ca urmare a aplicării transformării reflexive.
3.3. Transformarea reflexivă
Transformarea reflexivă implică prezenţa, în structura de bază, a
constituentului Refl42, purtătorul, în acest caz, al valorii reflexive. Transformarea
reflexivă funcţionează în următoarele condiţii: a) prezenţa unui subiect cu trăsătura
[+Personal]; b) identitatea referenţială a subiectului şi a obiectului direct sau a
subiectului şi a obiectului indirect. Prin urmare, construcţiile de bază au forma:
Jon^apără^pe Ion sau lon^impune ceva^Iui Ion, unde cele două nominale
lexicalizate prin Ion sunt identice referenţial.
Modificările determinate de transformarea reflexivă constau în: 1)
suprimarea nominalului (obiect direct sau indirect); 2) trecerea simbolului Refl 'n
locul nominalului suprimat ( => 7o« AapăraARefl; lon^impune cevoARefl); 3)
repoziţionarea simbolului Refl ( => /o«AReflAapăra; Ion*Ref\Aimpune ceva}.
Refl se lexical izează prin forme de acuzativ, în situaţia în care în locuieşte
un nominal obiect direct (ex. Ion se apără), şi prin forme de dativ, în situaţia în care
înlocuieşte un nominal obiect indirect (ex. Ion îşi impune ceva).
39 Cf. Valeria Guţu Romalo, O problemă controversată: Diateza, în LL, 1972, l, p. 15:
Avram, Dereflexivizare, pleonasm sau dezambiguizare?, în LR, XXIII (1974), 2, p., 113 şi urm.
40 Cf. Gram. Acad. I, § 205 (a). }»nv,"M. n;; ;,: "ifir ttspr "
41 Vezi, pentru comparaţie, situaţia reflexivului de la (b). Gj^!1ti.- ,;iţ nî -A i Jru.
42 Pentru natura acestui constituent şi pentru relaţiile obligatorii cu a^i^onstitueoji, vezi capi to
alIH-lea, §2.10.
94
3.4. Distincţii în interiorul clasei verbului din punctul de vedere al opoziţiei
reflexiv / nonreflexiv
Nu orice verb al limbii române are capacitatea de a participa la opoziţia
,. lexiv / nonreflexiv. Am arătat deja43 că verbele din (a1) şi (a") rămân în afara
'cestei opoziţii. Dar chiar şi alte verbe rămân în afara opoziţiei aici în discuţie, ca
urmare a imposibilităţii participării lor la transformarea reflexivă.
Verbele din clasa: concorda, consta, conţine, curge, rezida..., care se
caracterizează selecţionai printr-un subiect cu trăsătura f- Animat], rămân în afara
opoziţiei reflexiv / nonreflexiv. Verbele din clasa: absolvi (~ pe cineva de ceva),
aclama, acţiona (~ pe cineva în judecată), ademeni, admonesta, adopta (~ un
copil)' adormi (~ un copil), agrea, amenda, ameninţa, amnistia, ancheta, anunţa (~
pe cineva ceva), avansa, avertiza, bănui, binecuvânta, bârfi, brusca, brutaliza...,
deşi admit un subiect cu trăsătura [+ Personal], rămân în afara acestei opoziţii,
deoarece nu satisfac condiţia identităţii subiectului şi a obiectului.
Deducem de aici că, în aplicarea transformării reflexive, există o
condiţionare (limitare) selecţionalâ.
3.5. Ambiguitatea construcţiilor reflexive
Dată fiind istoria derivativă diferită a reflexivului 44, multe construcţii
reflexive de suprafaţă sunt ambigue, existând posibilitatea interpretării lor
semantice şi sintactice în mai multe feluri.
O construcţie ca: îmi scriu lecţiile este susceptibilă de a primi două
interpretări: o interpretare „reflexivă" („eu scriu mie însumi (pentru mine) lecţiile")
şi alta „posesivă" („scriu lecţiile care lecţii sunt ale mele"), de unde s-a şi născut, în
lingvistica românească, controversa: atribut pronominal sau complement indirect45.
O construcţie ca: Mă bărbieresc este susceptibilă de a primi două
interpretări semantice: o interpretare „reflexivă" („eu însumi fac operaţia de
bărbierit") şi alta „pasivă" („altcineva mă bărbiereşte").
O construcţie ca: Mă numesc Popescu poate fi interpretată fie ca având un
reflexiv obligatoriu (tipul (a')), fie ca rezultatul unei pasivizări şi al unei nedefiniri a
a
gentului, adică: 1) pasivizare (oricine mă numeşte Popescu => eu mă numesc
Popescu de către oricine); 2) nedefinirea (suprimarea) agentului (=> eu mă numesc
Popescu),
Gram. Acad. înregistrează multe construcţii reflexive în care interferează
Va
'ori diferite ale reflexivului (aşa-numitele „treceri" de la o diateză la alta) 46,
Aplicabile prin posibilitatea de a atribui fiecărei construcţii reflexive istorii
^ivative diferite.
j Ca mijloc de dezambiguizare, româna actuală recurge, adesea, la
elementul
. 8 3 am examinat numai una dintre valorile reflexivului, cea „obiectivă"; celelalte valori şi
c
't. celelalte istorii derivative fac obiectul altor paragrafe.
. Flora Şuteu, Atribut pronominal sau complement indirect, în LR, XI (1962), 3, p. 267 şi urm. 'i
208-211.
95
•,«.,-----auto-, care marchează, fără echivoc, valoarea obiectivă (sau
se autoaprecia)47.
BIBLIOGRAFIE^
a) Pentru examinarea reflexivului românesc dintr-o perspectivă transformaţionalj
vezi: Gabriela Pană, Tranzitivitate şi diateză, în SCL, XVIII (1967), l, p. 15 şi -
urm.:Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 106; Laura Vasiliu, Some Grammatical and
Semantic Remarks ou the Reflexive Constructions, în RRL, XIV (1969). p. 355 şj
urm.; M. Manoliu Manea, Quelques reflexions sur la place de la voix dans u ne
grammaire transformationnelle, în RRL, XV (1970), 5, p. 487 şi urm.; Ileana
Vincenz, The Reflexive Voice in Contemporary Romanian and the Romanian-
English Contrastive Analysis, în RRL, XVI (1971), 6, p. 491 şi urm.; Pană
Dindelegan, Sintaxa, p. 93-132.
b) Pentru examinarea dintr-o perspectivă netransformaţională vezi: Al. Graur,
Leş verbes „reflechis" en roumain, în BL, VI (1938), p. 48 şi urm.; Al. Graur,
Notes sur Ies verbes reflechis en roumain, în BL, XIII (1945), p. 161-162 ; Sorin
Staţi, Verbe „reflexive" construite cu dativul, în SCL, V (1954), 1-2, p. 135 şi
urm.; lorgu Iordan, Limba română contemporană, 1956, p. 448-454; Gram.
Acad. I, p. 208-215; E. Câmpeanu, Funcţiunea sintactică a pronumelui reflexiv,
în CL, V(1960), 1-2, p. 85 şi urm.; E. Teodorescu, Reflexiv si pronominal, în LR,
XIV (1965), 5, p. 545 şi urm.; Stmct. morf, p. 192-200; M. Combiescu, Despre
definirea diatezei în limba română, în LR, XVII (1968), l, p. 319 şi urm.; G. Pană
Dindelegan, Consideraţii pe marginea unor discuţii despre diateză, în LR, XVII
(1968), 4, p. 319 şi urm.; D. Irimia. Este „se" marcă a reflexivului românesc?, m
„Anuar de lingvistică şi istorie literară", Iaşi, XIX (1968), p. 169 şi urm.:
Al. Graur, Diatezele, în SCL, XX (1969), I. p. 13 urm.: M. Rădulescu Mendea,
Caracteristicile sintagmatice ale reflexivului, în LR, XVIII (1969). 6; V. Guţu
Romalo, O problemă controversată in gramatica românească: diateza, în LL,
1972, l, p. 12 şi. urm.; M. Avram, Dereflexivizare,pleonasm sau
dezambiguizare?, în LR, XXIII (1974), 2, p. 113 şi urm.
c) Pentru perspectiva contrastivă în examinarea reflexivului românesc, vezi:
B.Vişan-Neuman, A Contrastive Analysis of Reflexive Constructions in English
and Romanian, în RECAP, 1972, p. 111 şi urm.; Ileana Vincenz, art. cit. la (a).
de dat!
m ontextuală comună tuturor verbelor de la (a 1) şi (a"), constând în imposibilitatea
47 Vezi M. Avram, art. cil., p. 115. ™' - :'!o 'x: '' ,.
48 Bibliografia indicată aici priveşte toate valorile reflexivuSt^hu numai cea „obiectivă , P
problemele generale ale diatezei.
96
4.1. Tipuri de construcţii reciproce;
4.2. Verbe intrinsec reciproce;
4.3. Transformarea reciprocă; ^
4.4. „Sursa" semnificaţiei reciproce. Opoziţia reciproc / nonreciproc; *"J
4.5. Ambiguitate şi sinonimie în cadrul construcţiilor reciproce;
Bibliografie.
4.1. Tipuri de construcţii reciproce
Semnificaţia reciprocă, constând în săvârşirea acţiunii, în acelaşi timp, de
jouă sau mai multe subiecte, fiecare dintre ele suferind efectele acţiunii făcute de
celălalt sau de celelalte sau fiecare dintre ele atribuind acţiunea subiectului sau
subiectelor opuse49 sau (într-o definiţie semantică fîllmoriană) constând în faptul că
acţiunea este simultan şi în mod egal repartizată asupra a doi protagonişti, fiecare
jucând rolul de „pacient" şi de „agent" 50, se realizează, în limba română, în
următoarele tipuri de construcţii:
(a') A coexistă cu B, A coincide cu B, O cameră comunică cu alta, A comută cu
B, A concordă cu B, A contrastează cu B, Ion convine cu Gheorghe asupra plecării,
El convieţuieşte cu cineva, El seamănă cu fratele lui, Ion vine cumâtru cu
Gheorghe;
(a") Ion se aseamănă cu fratele lui, El se aliază cu tabăra opusă, El se
căsătoreşte cu sora ta, El se ceartă cu colegul, El se ciorovăieşte cu vecinul, El se
dondăneşte cu vecinul, El se împrieteneşte cu mine, El se înrudeşte cu mine, El se
învecinează cu Gheorghe, El se sfădeşte cu vecinul, El se solidarizează cu colegii;
(b') Ei se apără unul pe celălalt, Ei se aprobă unul pe celălalt, Ei se cunosc, Ei
se laudă unul pe celălalt, Ei se îmbrăţişează, Ei se salută;
(b") Ei îşi adresează urări, Ei îşi dau mâna, Ei îşi scriu, Ei îşi trimit veşti, Ei îşi
zâmbesc;
(c) Ei se bizuie unul pe celălalt, Ei depind unul de celălalt, Ei se tem unul de
celălalt, Ei ţin unul la celălalt.
4.2. Verbe intrinsec reciproce
«
D
f+R . Ceea ce este comun verbelor de Ia (a 1 ) şi (a") este prezenţa trăsăturii L
Reciproc] în configuraţia semantică a verbelor, ca trăsătură semantică inerentă. ^
manifestare exterioară a acestei trăsături inerente, constatăm o trăsătură
u ,n S1 P ar 'ţiei lor în contextul unui singur nominal (construcţiile: *A coexistă, *A
de, *Ion se aseamănă, *Ion se înrudeşte sunt nereperate). Verbele aici în '6 °er
CU neces tate a ai
' P "iţ'a în vecinătatea a două nominale, plasate faţă de Unu' 'n Poz't'a
s coex st cu
(ex subiectului, iar celălalt în poziţia unui obiect prepoziţional uh ' ă B'
Ion se înrudeşte cu Gheorghe), fie ambele în poziţia Actului - un
subiect multiplu (ex. A şi B coexistă, Ion şi Gheorghe se
49^>— — ' ; -J ' • • ; « ' ' " - < ' • • ' - -.Mi,*i--..<. -.. ..,wH(fl..-JjVl
5 ram Acad
°Cf - '. § 205 (b). >*& " 1 : ; '^ ^^1 .iBnlnion jjsi'ob le ?b tobe-
c
ristea, Grammaire structurale, 940.4.1.1. VSî£S'.f'?fe ib SirnoT U3"at6fîîv ^rffy'Jfe;
S'upului verbal
97
 txisienia ceior aoua subclase (a) şi (a ), una c arac ie n za ia prin ocurenta
obligatorie a reflexivului, iar cealaltă, prin absenţa reflexivului, dovedeşte că n u
există o legătură necesară (o coocurenţă obligatorie) între trăsătura inerentă
[+ Reciproc] şi trăsătura contextuală +[Refi-].
4.3. Transformarea reciprocă
Spre deosebire de clasele (a1) şi (a"), verbele de la (b) şi (c) dobândesc
trăsătura reciprocităţii în structura de suprafaţă, ca urmare a aplicării unei
transformării, pe care o vom numi transformare reciprocă.
Transformarea reciprocă se aplică unor structuri de bază cu forma:
(b') [Ion apără pe Gheorghe]^şi*[Gheorghe apără pe Ion]; ^ la (b) Ş' (c) participă la opoziţia sintactico-semantică reciproc / nonreciproc (ex. Ion
(b ") [Ion scrie lui Gheorghe]*şi^[Gheorghe scrie lui Ion]; ^ salută pe Gheorghe (nonreciproc) / Ion şi Gheorghe se salută (reciproc); Ion scrie
(c) [Ion depinde de GheorgheJ^şi^ [Gheorghe depinde de Ion]; ~9 [Ion
se bizuie pe Gheorghe] ^şi^ [Gheorghe se bizuie pe Ion].
Construcţiile de bază (b'), (b"), (c) au următoarele caracteristici comune: 1)
o structură bipropoziţională; 2) propoziţiile sunt legate prin coordonare; 3) aceleaşi
nominale apar în ambele propoziţii, dar cu poziţii sintactice schimbate, astfel că
subiectul din P, devine obiect (direct, indirect, sau prepoziţional) în P 2, iar obiectul
din P, devine subiect în P2.
Transformarea reciprocă constă în: a) coordonarea celor două subiecte din
P, şi P2; b) suprimarea obiectului direct (sau indirect sau prepoziţional) şi înlocuirea
cu morfemul de reciprocitate; 3) suprimarea verbului din P 2 şi. o dată cu el,
desfiinţarea lui P2. Se obţin: (b1) => Ion şi Gheorghe se apără unul pe altul; (b")
=> Ion si Gheorghe îşi scriu unul celuilalt; (c) => Ion şi Gheorghe depind unul de
altul, Ion yi Gheorghe se bizuie unul pe altul.
în limba română, morfemul de reciprocitate este: Refl^unul^altul (celălalt).
Sub acest aspect, româna se aseamănă cu franceza (ex. fr. ils se frappent l'un
l'autre), dar se deosebeşte de engleză, unde morfemul de reciprocitate se realizează
numai ca each other (one another), corespondentele englezeşti pentru unul altul
(unul celălalt), dar nu se realizează niciodată prin reflexiv.
1 („unul combate pe celălalt şi invers"), fie o interpretare „pasivă" („oamenii sunt
4.3.1. Ceea ce deosebeşte tipurile (b ) şi (b"), pe de o parte, şi (c), pe de alta
parte, este realizarea morfemului de reciprocitate, şi anume: în (b') şi 0>')'
morfemul de reciprocitate se realizează prin reflexiv şi, pentru subliniere, ca marca
redundantă, se foloseşte pronominalul unul altul (sau unul celălalt); în (c), unica
marcă de reciprocitate este pronominalul unul altul (unul celălalt), în (b1) Ş' ( .'
există o legătură necesară între valoarea de reciprocitate şi ocurenţa reflexivul 111'
semnificaţia reciprocă neputându-se realiza în afara construcţiei reflexive.
Deosebirea dintre (b 1) şi (b") stă în formele sub care se reflexivul:
forme de acuzativ, în (b1), şi forme de dativ, în (b"). Diferenţa e^ determinată de
structura construcţiei de bază, în mod direct, de poziţia sintactic ^ celui de al
doilea nominal. Dacă acesta are funcţia de obiect direct, morfc ^ reciproc apare
cu formă de acuzativ (ex. ei se apără unul pe celălalt);
98 («h*.-
— .-._*. .«,w.^. „_ «^v».
r ~ ~« .^inicj >j^ uanv i CA. ei 131
scrin unul altuia).
4.4.„Sursa" semnificaţiei reciproce. Opoziţia reciproc /nonreciproc
Pentru verbele de la (a1) şi (a"), „sursa" semnificaţiei reciproce este dată de
trăsătură semantică inerentă. Aceste verbe nu participă la opoziţia sintactico-
cernantică reciproc / nonreciproc. deoarece în orice apariţie a lor verbele aici în
discuţie au caracteristica reciprocităţii.
Pentru verbele de la (b) şi (c), „sursa" semnificaţiei reciproce este
exterioară verbului, fiind urmarea aplicării unei transformări reciproce. Verbele de
lui Gheorghe (nonreciproc) /Ion şi Gheorghe îşi scriu (reciproc)).
Aplicarea transformării reciproce cunoaşte o condiţionare (limitare)
sintactico-selecţională: sunt „apte" de a participa la transformarea reciprocă numai
verbele caracterizate sintactic prin combinarea cu două nominale şi, selecţionai,
prin trăsături asemănătoare pentru ambele nominale. Verbele din clasa: asuda,
behăi, benchetui, bombăni, curge, decola... sunt în afara opoziţiei reciproc /
nonreciproc, neîndeplinind condiţia combinării cu două nominale; verbele din
clasa: actualiza, adnota, a fana, agonisi, ajusta, amenaja, apreta, ara, asana..., deşi
se combină cu două nominale, rămân în afara opoziţiei aici în discuţie,
neîndeplinind condiţia asemănării selecţionale a celor două nominale.
ii
4.5. Ambiguitate şi sinonimie în cadrul construcţiilor reciproce
4 . 5. 1 . Ca urmare a faptului că reflexivul românesc cunoaşte istorii
derivative diferite, numeroase construcţii reciproce sunt susceptibile de a primi mai
multe interpretări sintactice şi semantice.
Construcţiile: Ei se apără, Ei se laudă pot primi fie o interpretare
„reciprocă" („unul apără pe celălalt şi invers"), fie o interpretare „reflexivă" 51 („ei
se laudă pe ei înşişi").
Construcţia: oamenii se combat poate primi fie o interpretare „reciprocă"
combătuţi de altcineva").
Construcţia: Ei îşi povestesc viaţa poate primi fie o interpretare „reciprocă"
Uunul povesteşte celuilalt şi invers"), fie o interpretare „.posesivă" („ei povestesc
Vla
ţa care viaţă este a lor").
în limba actuală, pentru dezambiguizarea construcţiilor reflexiv-reciproce
e
recurge, uneori, la prefixul inter- sau între-, care marchează, fără echivoc,
al
°area reciprocă a reflexivului (ex. a se intercondiţiona, a se întrajutora) "
4.5.2. In cadrul construcţiilor reciproce, constatăm următoarele sinonimii:
^există cu B = A şi B coexistă
^c Gr"
52 52 1»!"111 refle*iv are semnificaţia din § 3.
LR, XXIII (1974), 2,
P.
M1I i , ^'Oara Avram, Dereflexivizare,'pleonasm sau dezambiguizare?, în
6 99

(B) Ion şi Gheorgne se salută = Ion se salută cu Gheorghe;
Ion şi Gheorghe se bat = Ion se bate cu Gheorghe;
Ion si Gheorghe se caută = Ion se caută cu Gheorghe.
în (A) sunt cuprinse verbe din clasele (a 1) şi (a"), în (B), verbe din (b 1) r
(A), în relaţie de sinonimie intră o construcţie de bază (=A coexistă cu B) şj a|^
derivată din construcţia de bază, printr-o transformare facultativă (= A şi D
coexistă), în (B), în relaţie de sinonimie intră două construcţii transformate, ambel
rezultate din aceeaşi construcţie de bază. Din construcţia de bază: [Ion bate n
Gheorghe]*si A [Gheorghe bate pe Ion], prin aplicarea a două variante al e
transformării reciproce, se obţin succesiv: Ion şi Gheorghe se bat şi Ion se bate cu
Gheorghe. Şi în (A) şi în (B), sinonimia celor două construcţii se explică pri n
existenţa unei singure structuri profunde, a unei singure construcţii de bază
BIBLIOGRAFIE
a) Pentru analiza de tip transformaţional, vezi: Laura Vasiliu, Some Gram-
matical and Semantic Remarks on the Reflexive Constructions, în RRL, XIV
(1969), 4, p. 365 şi um.; Pană Dindelegan, Sintaxa, p. 93-113.
b) Să se vadă şi D. Craşoveanu, Cu privire la construcţiile care exprimă
reciprocitatea, în LR, XXIII (1974), 3, p. 177 şi urm.
>u«t
5. Construcţii nedefinite {,^
5.1. Transformarea constituenţilor nedefiniţi. Tipuri de construfiftţt,
rezultând din transformare;
l .• y! •
5.2. Indicaţii de ordonare; . ^ ^ că... (= suprimarea subiectului devenit, în urma pasivizării, obiect prepoziţional)).
5 J. Restricţii sintactice; Bibliografie.
5.1. Transformarea constituenţilor nedefiniţi. Tipuri de construcţii
rezultând din transformare
Construcţiile de bază în care una sau mai multe vecinătăţi verbale apar cu
trăsătura semantică [+Indefmit] pot fi supuse unei transformări de suprimarea
vecinătăţii (sau vecinătăţilor) cu această trăsătură, pe care o vom numi
transformarea constituenţilor nedefiniţi.
Din această transformare rezultă:
a) construcţiile tranzitiv-absolute, obţinute din suprimarea obiectului direct (&••
El citeşte, El iubeşte, în comparaţie cu: El citeşte ceva, El iubeşte pe cineva)',
b) construcţiile cu subiect nedeterminat, rezultate din suprimarea subiectul^ 1
(ex. Bate la uşă, Scrie în ziare, în comparaţie cu: Cineva bate la uşă, Cineva scfl*
în ziare. Prin aceeaşi transformare se obţin construcţiile: Amurgeşte, Burea?0'
Burniţează, Fulgeră, Ninge, Plouă, Tună, pe care le interpretăm ca fiind rezultafj
de suprafaţă al suprimării unui subiect nedefinit, adică: cineva plouă => P'01*'
ceva (face să) plouă => plouă53);
c) construcţiile rezultând din suprimarea obiectului secundar (ex. El mă în^ ^
El mă roagă, în comparaţie cu: El mă învaţă ceva, El mă roagă ceva) s
53 Pentru interpretarea acestor verbe, vezi infra, § 6, tipul (d1).
100
_____ _ ________ ^ ___ ^^
"profesorul întreabă lecţia. El roagă să se facă linişte);
d) construcţiile rezultând din suprimarea obiectului prepoziţional (ex. Copilul •
S pune multe, El se supără, în comparaţie cu: Copilul îmi spune multe despre
ro^sor. El se supără pentru ceva).
P Din această enumerare reiese că transformarea constituenţilor nedefiniţi
rflite gruparea a numeroase construcţii româneşti, care niciodată n-au fost puse
lături în gramaticile tradiţionale.
Transformarea constituenţilor nedefiniţi funcţionează în condiţiile
xistenţei în structura de bază a simbolului Nedef 54 simbol care semnalează
conţinutul semantic al transformării şi obligativitatea aplicării ei. Cum simbolul
Wedef apare în expansiunea lui GN, iar GN, la rândul lui, poate rescrie oricare din
simbolurile Obdir, Subiect, Obind, Obsec, Obprep, transformarea constituenţilor
nedefiniţi are ca rezultat suprimarea obiectului direct sau a subiectului, a obiectului
indirect etc. Poziţia sintactică a constituentului Nedef explică marea generalitate a
transformării în discuţie. P
: tneit*spfn*i
5.2. Indicaţii de ordonare ••*
,
Transformarea constituenţilor nedefiniţi seTpoate aplica direct unei
construcţii de bază active (ex. cineva scrie în ziare că... -> scrie în ziare că...) sau
se aplică unei construcţii supuse în prealabil pasivizării55 (ex. cineva scrie în ziare
că... => se scrie în ziare de către cineva că... (= pasivizare) => se scrie în ziare
Alteori, aceeaşi structură de bază poate fi supusă succesiv mai multor
transformări de nedefinire, vizând constituenţi diferiţi ai structurii, astfel că
rezultatul final este suprimarea mai multor determinanţi verbali. Se pot suprima
obiectul direct şi cel indirect (ex. El povesteşte, în comparaţie cu: El povesteşte
basme copiilor), obiectul direct şi cel secundar (ex. Profesorul examinează, în
comparaţie cu: Profesorul îi examinează lecţia), obiectul direct şi cel prepoziţional
(ex. El este gata să ajute, în comparaţie cu: El este gata să ne ajute la treabă).
"»
5. 3. Restricţii sintactice
Transformarea constituenţilor nedefiniţi cunoaşte o condiţionare (limitare)
s
'ntactică, fiind subordonată capacităţii diverşilor determinanţi verbali de a admite
Sa
u nu suprimarea.
Există determinanţi care, în orice apariţie a lor, nu admit suprimarea. Este
atributivului „de bază" şi al nominalului implicat de atributiv (construcţiile: lul
ajunge, *el arată, *el devine, *el este, *cuvântul înseamnă, din care ^ t e
atributivul „de bază", sunt fie nereperate, fie ambigue; construcţiile: *• eamă
Ion, *strigă Ion, din care lipseşte obiectul direct implicat de atributiv, nt> de
asemenea, nereperate; aceeaşi este situaţia construcţiilor: *spune Ion, *zice
ela'mbolul Nedef este de aceeaşi natură cu Pasiv. Refl, Impersonal, cu deosebirea că Nedef apare în
55^'unea lui GN; vezi regula ( 1 2) din capitolul al IlI-lea, § l .
ent
ru asocierea opoziţiilor activ / pasiv şi definit / nedefinit, vezi supra, & t.3.
101
 Ceilalţi, determinanţi verbali (obiectul direct, ooiectui indirect, obiectul
prepoziţional, circumstanţialul) admit suprimarea numai în anumite construcţii "
vecinătatea anumitor verbe, acceptarea sau nonacceptarea suprimării fiind „dictată"
de verb.
în consecinţă, transformarea de suprimare a diverşilor constituenţi est
condiţionată de clasa concretă de verbe prin care se lexicalizează simbolul V
Astfel, nu este posibilă aplicarea acestei transformări cu privire la obiectul direct î
condiţiile regulii lexicale: V—> adăuga, binevoi, considera, deduce, menţiona
plănui, preconiza, prefera, procura, profana, programa..., fiindcă toate aceste verbe
sunt „inapte" sintactic de a apărea în construcţii cu obiectul direct neexprimat La
fel, nu e posibilă transformarea de suprimare a obiectului indirect în condiţiile
regulii lexicale: V —> aparţine, aservi, conferi, contraveni, datori, dăuna, deda
dedica, deferi, incumba, premerge, subordona..., fiindcă toate aceste verbe sunt
„inapte" sintactic de a apărea în construcţii cu obiectul indirect neexprimat etc.
BIBLIOGRAFIE
a) Pentru examinarea transformaţională a problemei, vezi: Liliana lonescu,
Generarea construcţiilor cu subiect nedeterminat, în SCL, XVIII (1967), 4, p. 413
şi urm.; Gabriela Pană Dindelegan, Transformational Aspects ofthe Romanian
Verb Syntax: The Transformation of Indefinite Constituents and the Impersonal
Transformation, în „Cahiers", VIII (1971), p. 123 şi urm.
b) Pentru aspecte ale subiectului „nedeterminat", vezi: B. Cazacu, Sur
l'expression du sujet indetermine en roumain par la deuxieme personne du
singulier, în BL, XIII (1945), p. 140 şi urm.; Claudia Tudose, Exprimarea
subiectului nedeterminat în limba română literară în perioada 1830-1850,
în SCL, XII (1961), l, p. 73 şi urm.
6. Impersonalul '''-'
6.1. Tipuri de construcţii impersonale; ' •ÎV>-
6.2. Modul de generare. Particularităţi de structură; "'•*'
6.3. „Sursa" valorii impersonale. Opoziţia personal / impersonal*^
6.4. Utilizarea construcţiilor impersonale; Bibliografie.
6.1. Tipuri de construcţii impersonale
-oh-..
în limba română se realizează următoarele tipuri de construcţii
impersonale:
(a) // pasă de ceva, I s-a urât de cineva, Ii arde de plimbare, Ii pare bine
de ceva;
(b1) îmi ajung banii, Mi se cade partea asta, Mi se cuvine partea asta, Obosea
îmi dăunează, îmi lipseşte o carte, îmi prieşte aerul de munte, îmi place cartea, ^
prisosesc banii, Mi-a rămas o carte, îmi revine o obligaţie, Nu-mi stric a
plimbare, Nu-ţi sade (stă, vine) bine rochia, îmi tihneşte masa, îmi trebuie cărţi
(b") Mă avantajează situaţia, Mă cuprinde tristeţea, Mă doare cap 11 ''
răzbeşte foamea, Mă stăpâneşte frica; __ ..
$e
(c1) Se cade să pleci, Se cheamă că n-ai înţeles, Nu contează că întări >
102;
T , te osteneşti, S-a nimerit să plecăm împreună, Părea că este obosit, Rămâne
sa S WC,! vedem, Din prezentare reiese că ai greşit, Rezultă că eşti nemulţumit,
Trebui*? sa pleci, Urmează să pleci;
(c") îmi ajunge că vă aud, Mi se cade (cuvine) să primesc bani, 1-a căşunat (l
căşunat) să plece, Nu-mi convine să plec. îmi prieşte să stau la munte, îmi
lace să citesc, îmi repugnă să rămân aici, îmi sade (stă) bine să fac asta, îmi vine
ă plâng;
s
(c'") Mă afectează că pleci, Mă alarmează că pleci, Mă impresionează că te văd
„sa Mă interesează să cercetez asta, Mă jigneşte că-mi vorbeşti aşa, Mă miră că ai
plecat. Nu te priveşte că procedez aşa;
(d1) Amurgeşte, Burează, Burniţează, Fulgeră, Geruieşte, Ninge, Plouă,
Trăsneşte, Tună, Viscoleşte;
(d") Bate la uşă, Mă cheamă Ion, Spune la radio, îmi spune Ion, Mă strigă Ion,
Sună la uşă, îmi zice Ion;
(e) Se călătoreşte bine, Se merge pe jos, Se pleacă mâine, Pe aici nu se trece,
A/M se întârzie;
(f) întâmplarea s-a aflat. Aici se crede orice, Mi se povestesc multe lucruri, Se
spun multe, Se ştiu multe;
(f) S-a aflat că vei veni. Se crede că vei veni, Se spune că vei veni, Se ştie că vei
veni; ?" '^
(g) Aici se citeşte, Aici se învaţă. Aici se lucrează, f '& !
6.2. Modul de generare. Particularităţi de structură rai
Gruparea construcţiilor în clasele (a) - (g) reflectă diferenţa în modul de
generare, fiecare clasă prezentând altă istorie derivativă, iar unele clase
distingându-se şi prin particularităţi proprii de structură sintactică.
6.2.1. Tipul (a) este o construcţie de bază. Trăsătura care conferă acestui tip
caracter impersonal este de natură sintactică, vizând o restricţie combinatorie a
verbului, şi anume: incapacitatea verbului de a admite combinarea cu nominalul
subiect.
6.2.2.Tipul (b) reprezintă, de asemenea, o construcţie de bază, dar se
deosebeşte de (a) prin prezenţa subiectului în structura de adâncime.
ar
ticularitatea care conferă construcţiilor de tip (b) caracter impersonal este de
naf
ură selecţionată, vizând o restricţie selecţională a verbului, şi anume: acceptarea
Pe Poziţia de subiect numai a nominalelor cu trăsătura [- Animat]. Această trăsătură
e|
ecţională are implicaţii asupra statutului morfologic (flexionar) al verbului, în
n
sul că verbul apare cu o flexiune incompletă de persoană, actualizând numai
"te de persoana a IlI-a (sau a Vl-a). Referirea la persoană se realizează prin
n
stituenţi de altă natură decât subiectul: prin obiectul indirect (în (b 1)) sau prin
°bl-'l direct (în (b")). *
>jtK.,, : m "-
6.2.3. Fqaţjfc apropiat dejQ^), ca particularităţi sintactice şi selecţionale, e
103
şi construcţia (c) (ex. îmi ajung banii - îmi ajunge că vă aud ; mi se cuvine parte"
asta - mi se cuvine să primesc bani; îmi convine situaţia - îmi convine să p/ec\
Tipul (c) se deosebeşte de (b) prin aceea că, pe poziţia nominalului subiect, an a
un nominal având un determinant conjuncţional, deci apare grupm
NominalAConjAP, unde nominalul se lexicalizează prin faptul (ex. îmi a/unge faptei
că vă aud, îmi convine faptul să plec). Intervine, în acest caz, o transformare d
suprimare a nominalului faptul, care are ca rezultat apariţia pe poziţia subiectului
unei subordonate conjuncţionale56.
Ca şi în (b), constatăm în (c) aceleaşi particularităţi flexionare ale verbului-
verbul apare numai cu forme de persoana a IlI-a. Ca şi în (b), referirea !a persoană
se realizează prin constituenţi de altă natură decât subiectul: prin obiectul indirect
(vezi (c")), prin obiectul direct (vezi (c'")) sau nu se realizează deloc (vezi (c 1)).
începând cu tipul (d), valoarea impersonală este imprimată verbului de
transformări, fiind, deci, o caracteristică dobândită la nivelul structurii de suprafaţă
6.2.4. Construcţiile de tip (d) se obţin dintr-o structură de bază cu subiect
nedefinit (ex. cineva plouă (ceva face să plouă), cineva bate la uşă, oricine îmi
spune Ion), asupra căreia acţionează transformarea de nedefinire (suprimare) a
subiectului57 (ex. cineva (ceva face să) plouă => plouă; cineva bate la uşă => bate
la uşă; oricine îmi spune Ion => îmi spune Ion).
Deosebirea dintre (d1) şi (d") priveşte caracterul obligatoriu / facultativ de
aplicare a acestei transformări şi, implicit, frecvenţa de realizare a construcţiei
impersonale. Pentru verbele de la (d1), transformarea se aplică obligatoriu, astfel că
ele se caracterizează, din punctul de vedere al structurii de suprafaţă, printr-un
statut aproape general impersonal, în schimb, pentru verbele de la (d"), aplicarea
transformării este facultativă, astfel că ele pot apărea atât în construcţii cu subiect,
cât şi în construcţii fără subiect (ex. lumea îmi zice Ion - îmi zice Ion), iar, pentru
unele, apariţia în construcţii fără subiect este rară (ex. bate la uşă, spune la radio).
6.2.4.1. Statutul general impersonal al verbelor de la (d') ne permite şi o
altă interpretare a construcţiilor de tip (d 1) şi anume: considerarea lor ca fiind
construcţii impersonale de bază şi, deci, includerea în tipul (a), în această
interpretare, construcţiile aceloraşi verbe cu subiectul exprimat, în care pe poziţia
subiectului apare fie „agentul" (ex. şi tunră den ceriu domnulu cela de sus,
Psaltirea Hurmuzachi), fie „rezultatul" (ex. ploaia plouă, zăpada ninge), f'e
„cauzalul" (ex. vântul (face să) plouă), trebuie considerate „devieri" de la norma
sintactică a limbii române.
6.2.5. Construcţiile de tip (e) sunt rezultatul unei transformări, pe care o
vom numi transformare impersonală.
Transformarea impersonală acţionează asupra unei structuri de baza
intranzitive, în care subiectul are trăsăturile semantice [+Personal], [+Indefinit] (<*•
56 Pentru obţinerea diverselor tipuri de subordonate, inclusiv a subordonatei „subiective", vezi iw '
§ 10.
57 Pentru „nedefinirea" diverşilor constituenţi, inclusiv a subiectului, vezi supra, § 5.
104
"jrnbolul Impersonal, simbol care obligă la aplicarea transrormârn impersonale^ 0,
cjrnbolul Impersonal se realizează fonologie prin se. Modificările determinate de
ansformarea impersonală sunt: 1) suprimarea subiectului (suprimare posibilă fără
ff
. jere de informaţie semantică, dată fiind caracteristica subiectului [+ Indefinit]); ^
trecerea simbolului Impersonal (realizat prin se) în locul subiectului suprimat
/ex oricine călătoreşte bine => se călătoreşte bine; oricine merge pe jos => se
merge pe jos).
Construcţiile obţinute din transformarea impersonală se caracterizează, din
unctul de vedere al organizării sintactice, prin imposibilitatea introducerii unui
nominativ subiect (construcţii ca: *Ion se merge pe jos, *Ion se vine târziu acasă sunt
nereperate).
Prezenţa acestui se impune verbului o restricţie de formă, şi anume:
apariţia verbului numai cu formă de persoana a IlI-a singular.
Transformarea impersonală reprezintă, în sistemul sintactic al limbii
române, pandantul transformării reflexiv-pasive 59; pasivizarea prin reflexiv
acţionează asupra structurilor tranzitive, iar impersonalizarea, asupra structurilor
intranzitive.
6.2.6. Spre deosebire de tipul (e), construcţiile (f) au la bază o structură
tranzitivă, caracterizată printr-un obiect cu trăsătura [-Animat] şi printr-un subiect
cu trăsăturile [+Personal], [^Indefinit] (ex. oricine a aflat întâmplarea, oricine
crede orice, oricine ştie multe). Construcţiile (f) rezultă din aplicarea succesivă a
două transformări: 1) transformarea reflexiv-pasivă, care determină trecerea
obiectului direct în poziţia de subiect şi apariţia mărcii pasive se (=> întâmplarea
s-a aflat de oricine, orice se crede de către oricine, multe se ştiu de către oricine)',
2) nedefinirea (suprimarea) agentului ( => întâmplarea s-a aflat, se crede orice, se
ştiu mul t e).
Din punctul de vedere al organizării sintactice, ceea ce deosebeşte tipul (f)
de tipul (e) este prezenţa unui nominal subiect, a cărui dovadă evidentă stă în
realizarea acordului cu verbul (vezi construcţiile: se crede orice - se cred multe, se
Ştie orice - se ştiu multe). Deducem de aici că se nu funcţionează ca subiect, având,
deci o funcţie diferită faţă de (e). Pe de altă parte, convertirea obiectului direct în
subiect, caracteristică tipului (f), indică intervenţia unei transformări pasive,
singura transformare care explică o asemenea modificare de structură. Ultimele
două constatări ne-au determinat să interpretăm diferit tipurile (f) şi (e) şi, implicit,
Sa
explicăm diferit cele două apariţii ale reflexivului se: ca morfem impersonal, în
(e)> Şi ca morfem pasiv, în (f).
Trăsătura [-Animat] a obiectului direct, devenit subiect în urma pasivizării,
Aplică o particularitate flexionară a verbului din (f), şi anume: apariţia numai cu
Or
me de persoana a IlI-a singular şi plural.
6.2.6.1. Construcţiile de la (f) au aceeaşi istorie derivativă ca şi (f), cu
^Suj^deosebire că în construcţia de bază, pe poziţia obiectului direct, apare
Asupra naturii acestui simbol şi asupra relaţiilor lui cu alţi constituenţi din structura de bază, vezi
'al III-lea, § 2 10 , ; ,.-.:
!2ri :: ?rs
a, § 2.4. ' "' '"•* 'tol 3i; i'tiOV ""' '"" """"
195
aflat faptul ca vei veni). Această construcţie este supusa următoarelor transformări'
1) pasivizare, care determină trecerea grupului faptul^Conj^P pe poziţia subiectului (
= > faptul că vei veni s-a aflat de către oricine); 2) nedefinirea (suprimarea)
agentului ( => faptul că vei veni s-a aflat); 3) suprimarea nominalului (=> făptui
că vei veni s-a aflat); 4) repoziţionarea subordonatei ( => s-a aflat că vei veni).
6.2.7. Aceleaşi verbe care satisfac tipul de construcţie (f) sau (f) satisfac $i
construcţia (g). Ceea ce deosebeşte tipul (g) de (f) este absenţa, din structura de
suprafaţă, atât a „agentului", cât şi a „pacientului". Lipsa determinărilor nominale
se explică prin intervenţia a două transformări de nedefinire (suprimare), ambele
aplicate după o transformare pasivă. Deci: 1) pasivizare (ex. aici oricine citeşte
orice => aici se citeşte orice de către oricine); 2) nedefinirea „agentului" ( => a,-c/-
se citeşte orice); 3) nedefinirea „pacientului", devenit în urma pasivizării
subiect ( => aici se citeşte).
i impersonal dublează opoziţia activ / pasiv62.
6.3. „Sursa" valorii impersonale. Opoziţia personal / impersonali
';
Examinarea fiecărui tip de construcţie impersonală ne permite să stabilim,
ca o caracteristică a impersonalului românesc, faptul că valoarea impersonală are
surse (explicaţii) diferite.
6.3. l. Pe de o parte, ea este conţinută în verb, fiind o trăsătură intrinsecă a
unei întregi clase de verbe: verbele „impersonale" discutate la (a), (b), (c), (d 1).
Trăsătura [+lmpersonal] din configuraţia semantică a acestor verbe are ca
manifestare exterioară fie o restricţie sintactică, constând în imposibilitatea
combinării verbelor cu un nominal subiect (este cazul claselor (a) şi (d 1)), fie o
restricţie selecţională, constând în limitarea nominalului subiect la o clasă lexicală
cu trăsătura [-Animat] (este cazul tipurilor (b) şi (c)).
Verbele aici în discuţie nu intră în sistemul de opoziţii personal /
impersonal, întrucât, în aproape toate apariţiile, ele se comportă impersonal 60.
Aceste verbe realizează construcţii impersonale de bază.
Din punctul de vedere al relaţiei verb-reflexiv, constatăm următoarele
situaţii: 1) verbe care nu admit reflexivul (ex. Nu contează că întârzii, Rămâne sa ne
vedem, Trebuie să plecăm, îmi arde de plimbare, Plouă); 2) verbe pentru care
vecinătatea reflexivului este facultativă (ex. Mi se pare că... îmi pare că..., I s~a
căşunat să plece, I-a căşunat să plece); 3) verbe care cer obligatoriu apanţ' a
reflexivului (ex. Se cuvine să..., Se cade să..., l s-a urât de cineva). Existenţa
situaţiilor (1) şi (2) demonstrează că nu se stabileşte o legătură necesară între
verbele conţinând trăsătura [+Impersonal] şi vecinătatea reflexivului.
60 Numai rar şi accidental şi numai în limba veche, verbele din această categorie au capacitatea o
participa la opoziţia personal/ impersonal (ex. şi nu ploo spre pămămtu în trei ani, C o "'f .^
Voroneţean (impersonal) / Domnul Dumnedzeu că nu era ploat pre pământ, Palia de la Oro?
(personal)).
In limba actuală, într-o asemenea pereche de construcţii se angajează forme omonime sau se
diferite ale unui verb (ex. fulgeră ' el mă fulgeră cu privirea, nu-mi arde de plimbare ' el
scrisorile). Deci, nu putem vorbi de realizarea opoziţiei personal / impersonal.
106
u.j.^. re uc ana pane, valoarea impersonala csic ţjuiiaia ut siiiiLujiui ne
Impersonal şi Nedefinit, care impun aplicarea transformărilor impersonală şi,
e spectiv, de nedefinire a agentului (eventual, şi nedefinirea obiectului).
Transformarea de nedefinire a agentului poate fi aplicată direct unei construcţii de
ha? â active (vezi tipul (d"): bate la uşă, scrie in ziare) sau se aplică unei construcţii
upuse în prealabil unei pasivizări (vezi tipurile (f), (f), (g): întâmplarea s-a aflat,
se crede că vei veni, aici se citeşte).
în toate aceste situaţii, caracterul impersonal nu este o trăsătură intrinsecă a
verbului61, ci o trăsătură dobândită, în structura de suprafaţă. Spre deosebire de
situaţiile discutate la § 6.3.1., verbele participă la sistemul de opoziţii personal /
impersonal (ex. crainicul spune la radio /spune la radio; toţi călătoresc bine /se
călătoreşte bine; ei au aflat întâmplarea / întâmplarea s-a aflat; ei cred că... /se
crede că..., aici oricine citeşte /aici se citeşte), în construcţiile (f), (f), (g) (ex.
întâmplarea s-a aflat, se crede că vei veni, aici se citeşte), opoziţia personal /
între apariţia reflexivului şi caracterul impersonal al construcţiilor de tip
(e), (f), (g) există o legătură necesară 63, se apare ca realizare fonologică a
simbolului impersonal, implicat de istoria derivativă a tipului (e), şi ca realizare
fonologică a simbolului Pasiv, implicat de istoria derivativă a tipurilor (f) şi (g), în
consecinţă, construcţiile impersonale (e), (f), (g) nu se pot realiza în afara prezenţei
reflexivului.
6.4. Utilizarea construcţiilor impersonale
Dintre construcţiile impersonale stabilite la (a) - (g), tipul (a) (ex. îmi pasă
de tine) este slab reprezentat în limba română, limitându-se la câteva verbe şi
acestea folosite în câteva construcţii64.
Pentru specificul sintactic al limbii române, este semnificativ tipul (d 1) (ex.
tună, plouă) reprezentând o construcţie impersonală comună românei şi latinei 65,
dar deosebind româna de franceză sau de engleză, unde prezenţa nominalului
subiect realizat printr-un pronume neutru este obligatorie (ex. fr. /'/ pleut, U neige;
er
>g. it is raining, U is snowing).
Tipurile (d") (ex. îmi zice Ion, bate la uşă), (f) şi (g) (ex. s-a aflat adevărul,
s
e spune că...) se întâlnesc în toate aspectele limbii române, în limba veche, ca şi în
"mba actuală.
Tipul (e), rezultat din transformarea impersonală (ex. se merge pe jos),
Cu
noaşte o mare extindere în limba actuală, extindere care pare a fi de dată
Centru comparaţie, vezi supra, § 6.3.1., unde trăsătura f+Impersonal] apare în configuraţia
«mămică a verbului. ,^Vezi şi observaţiile din § 2.3. ^Compară cu §6.3.1.
^ n ansamblul limbii române, având în vedere şi aspectul vechi şi cel popular al limbii, inventarul
sub' °r ver':)e este S' ma' restl "âns (păsa şi urî apar. în limba veche şi populară, şi în construcţii cu >Ur
'v0'' *' Veri ce va Păsa cuiva 'fl ce^e sufleteşti, alerge la mine, Ivireanu, Didahiile; să ttrăsă 65 p°r aceste
, dodeiale despre Ieşi, Miron Costin, Letopiseţ).
K ,. ^ n 'ru existenţa în latină a acestui tip, cf. A. Ernout, Fr. Thomas, Syntaxe latine. Paris,
ln
<*sieck, 1953. p. 209.
107
 e energie ^iinui unei ancneie uin otciiiLcict,;, re nici nu se irece (tjti
unui recent film), In viaţă nu se intră cu picioare de ceară (titlu de articol d'
Scânteia), La ei se ajunge prin Floreasca, Aici nu se intră, Nu se moare din at<^
Nu se stă_ până la ora asta. Nu se vine la ora asta, Nu se traversează prin l °'
interzis, în neamul meu se trăieşte mult, în care apar verbe intranzitive sunt d °
folosite în limba actuală şi, în mod special, în propoziţiile imperative prohibitive ^
BIBLIOGRAFIE
Titlurile indicate în § 2 (REFLEXIV) şi § 5 (CONSTITUENŢII NEDEFINIŢI)
sunt valabile şi aici. La acestea adăugăm:
a) Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 279-281; Pană Dindelegan, SintaxO^p. 55.
71, 88-92, unde impersonalul este abordat dintr-o perspectivă transformaţională
b) Ec. Teodorescu, Propoziţia subiectivă, Ed. Şt., 1972, p. 18-32; N. Goga,
Verbe şi forme unipersonale, unipersonaliiarea în limba română contemporană
în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai", 19 (1974), fasc. l, p. 89 şi urm.
7. Atributivul „transformat" '.'...•
7. L Modul de obţinere: tipuri de transformări;
7.2. Caracterizare relaţională;
.u'
7.3. Raportare la clasa „elementului predicativ suplimentar";
7.4. Ambiguitatea atributivului; A
7.5. Productivitatea construcţiei; Bibliografie. .\\^}
7.0. în capitolul al III-lea, în partea destinată examinării atributivului 67,
făceam observaţia că propoziţiile limbii române în structura cărora apare atributivul
sunt, din punctul de vedere al gramaticii transformaţionale, profund eterogene.
Trebuie distinse atributivele „de bază", aparţinând unor construcţii primare
(nucleare) de atributivele „transformate", rezultate din transformări. Ceea ce
discutăm, în această secţiune, priveşte în exclusivitate atributivele din ultima
categorie"». ,)K)
,:.illC..
7. 1. Modul de obţinere: tipuri de transformări vBB,
:*H
In următoarele construcţii:
(a) Ea s-a întors veselă. Ea a ieşit pe stradă îngândurată, Ea mă priveşte
absentă, Ea îmi vorbeşte nemulţumită;
(b) El mă bănuieşte incorect, El mă consideră inteligent, Ei mă cred inginer, &
m-au declarat repetent, Ei l-au dovedit mincinos, Ei mă socotesc incapabil;
66 Numai rar în limba veche se înregistrează construcţii impersonale ale unor verbe intranzitive (e
să aibă svănta mănăstire cale să s(e) mergă la moară, 1 62 1 , Cuvente den bătrâni). je
Comentând construcţii ca: se doarme bine în hotelul nostru, se rădea respectuos, casa «^
se locuieşte până trece frigul, în care apar verbe intranzitive, lorgu Iordan (în Limba rom ^
contemporană, 1956, p. 375) le aprecia „ca nepotrivite cu structura gramaticală a limbii rom a
Evoluţia actuală a limbii române dovedeşte că asemenea construcţii s-au extins.
67 Vezi § 2.9.
68 Construcţiile de bază cu atributiv au format obiect de analiză în capitolul al IH-lea, § 2.9.
108
„finulţumită;
(d) El se preface bolnav, Ei l-au învăţat respectuos;
(e) Ei l-au ales pe Ion deputat, Ei l-au angajat pe Ion mecanic, El o are pe
. ia mamă Ei mi-au lăsat moştenire o casă, Ei ni l-au trimis pe Ion profesor, Ei
': ali votat pe Ion deputat;
' (f) Mi-o amintesc tânără, El s-a însurat bătrân, Ea şi-a născut copilul tânără,
j.au pensionat maior, O ştiu tânără;
(v) Hainele le are noi, Mărul s-a nimerit bun, Bătaia s-a încins crâncenă, Ochii
"i înălţa visători, Copacii au rodit toţi;
/h) Ea a pierit ucisă de o bombă, Viaţa s-a destrămat distrusă de război, A murit
răpusă de o boală necruţătoare;
(i) Ea (îmi) pare obosită;
(i) împrumutul se cuvine restituit, Filmul merită văzut, Cartea trebuie citită 69,
nici unul dintre verbele componente nu apare, în structura de bază, în vecinătatea
unui atributiv. Satisfacerea acestui context este o trăsătură dobândită în structura
de suprafaţă, ca urmare a aplicării uneia sau a mai multor transformări. Gruparea
construcţiilor în clasele (a) - (j) reflectă diferenţele în modul de generare, fiecare tip
având altă structură de bază şi fiind rezultatul altei (sau altor) transformări.
a) Construcţiile de t i p (a) se obţin dintr-o structură de bază cu două
propoziţii coordonate (P, şi P 2), în care P2se caracterizează prin prezenţa unui verb
copulativ şi a unui subiect identic referenţial cu cel din P, (ex. ea s-a întors si ea
este veselă). Transformările constau în suprimarea copulei, a subiectului redundant
din P2 şi a conjuncţiei de coordonare.
b) în cazul construcţiilor de tip (b), structura de bază conţine o subordonată
conjuncţională completivă directă, în componenţa căreia intră un verb copulativ
(ex. el bănuieşte că eu sunt incorect, el consideră că eu sunt inteligent).
Transformările constau în: 1) schimbarea poziţiei sintactice a subiectului din P 2 ,
care devine obiect direct în P,; 2) suprimarea copulei şi a conjuncţiei dinP 2.
c) Tot o structură de bază conţinând o subordonată conjuncţională
completivă directă caracterizează şi construcţiile de tip (c), cu singura deosebire că
subiectul din P 2 este identic referenţial cu cel din P, (ex. fata crederea fata este
frumoasă, fata vrea^fata să fie interesantă), în acest caz, Ia transformările stabilite
'a(b) se adaugă o transformare reflexivă. Deci : 1) schimbarea poziţiei subiectului
d n
' P 2 (ex. fata crederea fata este frumoasă => fata crede^pe fata^că este
< r umoasă); 2) suprimarea copulei şi a conjuncţiei din P 2 (=> fata crede pe
ta
*frumoasă); 3) transformarea reflexivă (=> fata se crede frumoasă).
d) Şi în (d), structura de bază conţine o subordonată conjuncţională în care
est
e ocurent un verb copulativ. Subiectul subordonatei este identic referenţial fie cu
b|
ectul din P, (ex. el se prefacerea el este bolnav), fie cu obiectul direct din P,
(GY •T
ei
l-au învăţatei să fie respectuos). La suprimarea copulei şi a conjuncţiei se
au
gă suprimarea subiectului redundant din P,. ^^^ e) Construcţiile de tip (e) pot fi
interpretate în trei feluri: 1) fie obţinute
v0rf. . ta (a) - (j) trebuie adăugate construcţiile în care atributivul se exprimă prin gerunziu şi care
discutate în partea destinată formelor verbale nepersonale, § 9.2.2.
109
obţinute dmtr-o construcţie relativă, care cuprinde o relativă de calificare (cx. ei Qll
ales pe lon^care Ion este deputat); 3) Fie obţinute dintr-o construcţie relativă, car
cuprinde o relativă de identificare (ex. ei au ales un deputat^care deputat este Ion\
Oricare dintre aceste soluţii este la fel de acceptabilă. De altf e j
posibilitatea găsirii a trei istorii derivative pentru fiecare construcţie de tip (J
reflectă, în fond, ambiguitatea semantică a acestor construcţii, în cazul că «
interferează sensurile „final" şi „relativ"70.
f) Construcţiile de tip (f) au în structura de bază o propoziţie temporală
caracterizată prin prezenţa unui verb copulativ şi a unui subiect identic referenţial
fie cu subiectul regentei (ex. el s-a însurat când el era bătrân), fie ou obiectul
direct din regentă (ex. nri-o amintesc când ea era tânără). Transformările constau
în suprimarea copulei, a conjuncţiei temporale şi a subiectului redundant din
temporală.
g) Construcţiile de tip (g) au o structură de bază relativă (ex. el are
hainele^care haine sunt noi; s-a încins bătaia^care bătaie este crâncenă), asupra
căreia acţionează următoarele transformări: 1) relativizarea (=> el are hainele^care
sunt noi; s-a încins bătaia^care este crâncenă); 2) suprimarea copulei din
subordonată (=> el are hainele^care noi; s-a încins bătaia^care crâncenă); 3)
suprimarea pronumelui relativ (=> el are hainele noi; s-a încins bătaia crâncenă).
Facultativ, se aplică, în continuare, o transformare de repoziţionare (=> hainele le
are noi; bătaia s-a încins crâncenă).
h) Construcţiile de tip (h) au la bază o structură cauzală şi sunt rezultatul
mai multor transformări succesive: 1) pasivizare (ex. viaţa s-a destrămat*
fiindcă^războiul a distrus viaţa => viaţa s-a destrămat^fiindcă^viaţa a fost
distrusă de război); 2) suprimarea conjuncţiei cauzale şi a auxiliarului pasiv (=>
viaţa s-a destrămat^viaţa distrusă de război); 3) suprimarea subiectului din P2,
identic cu cel din P, (=> viaţa s-a destrămat distrusă de război).
i) Construcţia de tip (i) este rezultatul unei transformări de „personalizare"
şi caracterizează construcţiile de bază conţinând verbul impersonal părea (ex. (îmi)
părea că ea este obosită). Transformarea de „personalizare" constă în legarea
verbului impersonal de un subiect cu trăsătura [+Personal], ceea ce se realizează
prin trecerea subiectului din subordonată înaintea verbului impersonal (=> ea (îmi)
părea că este obosită). Transformarea de „personalizare" este urmată de suprimarea
conjuncţiei şi a copulei (=> ea (îmi) părea obosită).
j) Construcţiile de tip (j) sunt, de asemenea, rezultate dintr-o transformare
de repoziţionare a subiectului din P 2 , precedată de o transformare pasivă.
Construcţiilor de bază impersonale de tipul: se cuvine^oricine să restitui
împrumutul; merită^oricine să vadă filmul; trebuie^oricine să citească cartea n s
aplică următoarele transformări: 1) pasivizarea (=> se cuvine^împrumutul să /'^
restituit de oricine; merită^filmul să fie văzut de oricine; trebuie^cartea să fie clt! ,
de oricine); 2) nedefinirea (suprimarea) „agentului" (=> se cuvine^împrunnitu'Ş
fie restituit; merită^filmul să fie văzut; trebuie^cartea să fie citM>'
3) repoziţionarea subiectului înaintea verbului impersonal (=> împrumut^
70 Pentru ambiguitatea construcţiilor cu atributiv, vezi infra, § 7.4.
110
4) suprimarea auxiliarului pasiv şi a conjuncţiei ( = > împrumutul se cuvine restituit;
filrnul merită văzut; cartea trebuie citită).
Ceea ce este comun tuturor construcţiilor de bază stabilite în (a) - (j) este
structura bipropoziţională. Raportul dintre propoziţii poate fi de coordonare (vezi
/a», dar, mai des, este de subordonare. Cu excepţia tipurilor (h) şi (j), în toate
celelalte construcţii de bază, a doua propoziţie are structura: VASubiectAAtributiv,
unde verbul se lexicalizează prin copulativul a fi. Asemantismul acestui verb
asigură suprimarea Iui fără pierdere de informaţie semantică, astfel că una dintre
transformări este suprimarea copulei din P,71, în (h) şi (j) intervine o transformare
pasivă, urmată de suprimarea auxiliarului pasiv.
7.2. Caracterizare relaţională
Sub aspectul relaţiilor de succesiune, atributivul „transformat" (examinat în
construcţiile (a) - (j)) are note comune cu atributivul „de bază". Ca şi atributivul
„de bază"72, cel „transformat" se caracterizează prin participarea la o relaţie
obligatorie ternară, în care atributivul „cere" prezenţa nu numai a verbului, ci şi a
altui nominal al construcţiei, fie un nominal subiect (ex. ea a ieşit pe stradă
îngândurată), fie un nominal obiect direct (ex. el mă bănuieşte incorect). Ca şi
atributivul „de bază", cel „transformat" se caracterizează prin identitate
referenţială cu nominalul coocurent. Ca manifestare formală a relaţiei dintre
atributivul „transformat" şi nominalul coocurent apare, în cazul în care atributivul
se exprimă printr-un adjectiv sau un substantiv mobil, acordul în gen şi număr
(vezi: el s-a întors vesel - ea s-a întors veselă; el îi bănuieşte incorecţi - el le
bănuieşte incorecte).
Se deosebeşte, însă, de atributivul „de bază" sub aspectul relaţiei pe care o
contractează cu verbul: o relaţie de independenţă, în cazul atributivului „de bază",
şi o relaţie de dependenţă unilaterală, în cazul atributivului „transformat"7\Această
diferenţă este dată de caracterul neomisibil al atributivului „de bază", faţă de
caracterul omisibil al atributivului „transformat".
Participarea la o relaţie obligatoriu ternară, precum şi identitatea relaţiei
semantice ne-au determinat să nu deosebim terminologic cele două situaţii de
atributiv. Specificările făcute: atributiv de bază / atributiv transformat sunt
suficiente pentru a atrage atenţia asupra istoriei lor derivative diferite74 şi, implicit,
asupra relaţiilor de dominare diferite75. Atributivul „de bază" este dominat direct de
Dată fiind suprimarea copulei din ?2- Laura Vasiliu (în „Double subordination syntaxique" et "e
<ipse". RRL. XV (1970), 5. p. 519 şi urm.) atrage atenţia asupra naturii „eliptice" a construcţiei cu 7?
o6"' Pred'cal'v suplimentar (în terminologia noastră, o construcţie cu atributiv ..transformat"). 71, t'''e 'a
care
participă atributivul „de bază" au fost examinate în capitolul al III-lea, § 2.9. l. 74 r*'capitolul al
II-lea, §2.1.1.2.
^ Anteriul istoriei derivative diferite stă la baza distincţiei terminologice operate de Valeria Guţu
Pretr*'0' '° $'ntaxa> ""de numele predicativ priveşte „enunţurile primare" (=nucleare, de bază), iar 7j
lc
ativul suplimentar priveşte „enunţurile derivate" (=obţinute prin transformare). dc en'ru distincţia
relaţii de dominare / relaţii de succesiune, vezi Introducere, § 3.2. Ambele tipuri III | at'i Participă la
stabilirea specificului unei poziţii sintactice, la definirea ei (vezi capitolul al a '$2).
construcţie la. alta, sub dominanţa altui nod, în funcţie de istoria derivativa "
fiecărei construcţii. De exemplu, în (b) apare sub dominanţa unui P,, aflat la rândi l
lui, sub dominanţa lui Obdir: în (g), apare sub dominanţa lui Rel (=constructj
relativă); în (i), apare sub dominanţa unui P 2 , aflat, la rândul lui, sub dominant 6
Subiectului etc.
7.3. Raportare la clasa ,, elementului predicativ suplimentar "
Cele două categorii: atributivul „de bază" şi cel „transformat", delimitate
potrivit principiilor formulate în acest curs, nu coincid perfect cu clasele obţinute
din distincţia tradiţională: nume predicativ / element predicativ suplimentar
Construcţii considerate, în mod curent, cu nume predicativ apar, în analiza noastră
în categoria atributivului „transformat" (vezi tipul (i): ea (îmi) părea obosită) şi'
invers, construcţii considerate, în mod curent, cu element predicativ suplimentar
aparţin atributivului „de bază" (ex. mă cheamă Ion, mă numesc Ion, îmi spune Ion
îmi zice Ion)11.
Prin raportare la gramaticile curente, se constată că am inclus în clasa
atributivului „transformat" şi tipurile (f), (h), care, în mod curent, sunt analizate ca
fiind complemente de timp şi, respectiv, complemente cauzale. Includerea se
explică prin natura relaţiilor la care participă, în structura de suprafaţă,
constituentul avut în vedere: relaţie obligatoriu ternară, în care este implicat verbul
şi un alt nominal al construcţiei şi care se manifestă formal prin acordul cu acest
nominal. mi
' construcţii stabilite la (a) - (j) sunt bogat reprezentate (printr-un număr mare de
•M •.
7.4. Ambiguitatea atributivului •"®*)
Atributivul, în general, şi atributivul „transformat", în special, constituie
zone ale limbii române caracterizate prin ambiguitate, adică prin posibilitatea
interpretării sintactice şi semantice în două (sau mai multe) feluri a construcţiilor cu
aceeaşi structură. Istoriile derivative diferite stabilite la (a)-(j) sunt un argument
pentru această afirmaţie.
Se întâmplă ca acelaşi complex sonor reprezentând o propoziţie să fie
susceptibil de mai multe istorii derivative, şi deci de mai multe interpretări. Astfel,
o construcţie ca: o ştiu tânără poate primi interpretarea (b) şi deci sensul „eu ştiu ca
ea este tânără" sau interpretarea (f) şi deci sensul „eu o ştiu când era tânără . U
construcţie ca: ea îmi vorbeşte nemulţumită poate primi interpretarea (a) şi ° ecj
sensul „ea îmi vorbeşte şi ea este nemulţumită" sau interpretarea (h) şi deci sensu
„ea îmi vorbeşte fiindcă cineva (ceva) a nemulţumit-o". O construcţie ca: i"1
amintesc de ea sănătoasă poate primi fie interpretarea (f), adică un sens ternP°^?0
„îmi amintesc de ea când ea era sănătoasă", fie o interpretare de tip (d), impli can
subordonată conjuncţională completivă directă: „îmi amintesc de ea că ea ^
sănătoasă", fie o interpretare de tip (a): „îmi amintesc de ea şi eu sunt sănătoa sau
o interpretare de tip (g), implicând o construcţie de bază relativă: „îmi am
76 Vezi capitolul al III-lea, § 2.9.1.
77 Vezi capitolul al III-lea, § 2.9.2.
112
jjntre aajecuv ţi rcsiui construcţiei (jeiaţie
coordonată etc.), ci şi persoana subiectului din subordonată, care poate fi a IlI-a
, ga Care este sănătoasă") sau persoana I („eu care sunt sănătoasă"). Am subliniat 7S
L ademenea, că sunt susceptibile de a primi interpretări diferite construcţiile de tip
; Mai multe interpretări pot primi şi construcţiile în care atributivul
transformat" este exprimat prin gerunziu 79.
Ambiguitatea este creată şi de posibilitatea confuziei între atributivul „de
bază" Ş' ce' „transformat", mai ales în situaţiile în care acelaşi complex sonor
reprezentând un verb satisface ambele construcţii. Astlel, verbul ieşi apare şi într-o
construcţie de bază cu atributiv (ex. el iese profesor), şi într-o construcţie de
suprafaţă cu atributiv (ex. el iese îngândurat). Istoria derivativă a celor două
exemple este diferită: construcţia de bază el iese profesor conţine un verb
caracterizat, în structura de adâncime, prin vecinătatea + [-Atributiv]; construcţia
el iese îngândurat este rezultată din transformări, având istoria derivativă descrisă
la (a): „el iese şi el este îngândurat", în ultimul e'xemplu, vecinătatea unui atributiv
este numai a structurii de suprafaţă, verbul caracterizându-se, în structura de bază,
prin - [-- Atributiv].
7.5. Productivitatea construcţiei
Construcţia cu atributiv „transformat" este foarte productivă în limba
română, atât în fazele vechi ale limbii, cât şi în limba actuală. Toate tipurile de
verbe şi printr-o frecvenţă ridicată) în limba veche 80 şi în limba actuală. Limba
actuală dezvoltă, cu precădere, tipul (j), situaţie consemnată de lucrările de
cultivare a limbii81, dar şi celelalte tipuri. Marea varietate de transformări având ca
rezultat atributivul asigură productivitatea procedeului şi a construcţiei.
Teoretic, putem admite că orice verb al limbii române este susceptibil de a
apărea în vecinătatea unui atributiv „transformat" 82. Unele verbe au capacitatea de a
satisface, succesiv, diferite tipuri de construcţii cu atributiv „transformat" (ex. ea a
pierit tânără - ea a pierit ucisă de o bombă; el mă declară incapabil - el se declară
incapabil; el declară înspăimântat că a greşit; hainele le are noi - o am pe Ioana
Prietenă).
Această virtuală capacitate de combinare a oricărui verb cu un atributiv
«transformat" face ca vecinătatea acestui atributiv să fie nerelevantă în clasificarea
s
'ntactică a verbului, chiar şi din punctul de vedere al unei clasificări care operează
'a nivelul structurii de suprafaţă.
' ' V^trt1"! V IN 14. l «*»i .i ,*» .1 *t . i,«.t\-* \ i |f\
vezisupra, §7.1. (e).
'* Vezi infra, § 9.2.2.1.
(19 materialul înregistrat în Regimul sintactic al verbelor în limba română veche, din SCL, XIX
lim^' 3' p' 273-275-în special tipurile de construcţii (10), (l 1), (13), (14), (15); pentru realizarea în 8p>a
veche a tipurilor (i) şi (j), idem, p. 280.
Cf
0, - V. Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală, Ed. Şt., 1972, § 55. în acelaşi sens vezi şi
82 v3''"'6 lui V- Nestorescu> Construcţii greşite cu verbul a merita, în LR, XXIII (1974), 3, p. 249.
Ve
zi şi observaţiile Valeriei Guţu Romalo, în Sintaxa, p. 154. ' ^
lr
rtaxa grupului verbal 113
 a) Pentru examinarea dintr-o perspectiva transiormaţionaia a situaţiei pe care arn
numit-o „atributiv transformat", vezi: Laura Vasiliu, „Double subordination
syntaxique" et „ellipse", în RRL, XV (1970), 5, p. 519 şi urm.; Pană Dindelegan
Sintaxa, p. 135-137; Guţu Romalo, Sintaxa, p. 146-154.
b) Construcţia este examinată şi în următoarele studii: M. Rădulescu, Numele
predicativ circumstanţial, în SG II, 1957, p. 121 şi urm., Paula Diaconescu, Rolul
elementului verbal în componenţa predicatului nominal, în SG II, 1957, p. 105 şj
urm.; Silvia Niţă, Predicatul circumstanţial, în LR, VII (1958), 6, p. 76 şi urm.;
Ion Diaconescu. Complementul calităţii, în LR, IX (1960), 2, p. 14 şi urm.;
Mioara Avram, in legătură cu discuţia asupra „numeluipredicativ
circumstanţiar, în LR, X (1961), 6, p. 539 şi urm.; Gh. N. Dragomirescu.
„ Atributul predicativ" în limba română, în LL, 1962, p. 99 şi urm.; Gram. Acad.
II, § 682-688; D. D. Draşoveanu, Despre elementul predicativ suplimentar, în CL
XII (1967), 2, p. 235 şi urm.; V. Hodiş, Elementul predicativ suplimentar.
Contribuţii, I, în LR, XVI (1967), 6, p. 485 şi urm.; şi Contribuţii, II, în LR, XVIII
(1969), 2, p. 139 şi urm.; D. Craşoveanu, Consideraţii asupra elementului
predicativ suplimentar, în „Analele Universităţii din Timişoara", 8 (1970), p. 225
şi urm.; Măria Vulişici, Cu privire la cazul elementului predicativ suplimentar
(exprimat prin substantiv) referitor la complementul direct, în „Lucrări ştiinţifice",
Oradea, 1972, p. 35 şi urm.
5. Construcţii nominalizate
(•o-
,&,
r. ' l : j - . ; J :i •
,;iq :,• ".
jb Bit!
8. l. Transformarea de nominalizare;
8.2. Nota sintactică specifică; . ''
" Examinarea construcţiilor nominalizate în partea de curs destinată
8.3. Grupuri nominale rezultate din nominalizare;- ''' "~
8.3.1. Vecinătăţi cu formă nemodificată;
8.3.2. Vecinătăţi cu statutul sintactic modificat; V , ,','
8.3.3. Vecinătăţi suprimate;
8.3.4. Vecinătăţi obligatorii devenite suprimobile;
8.3.5. Compatibilităţi şi incompatibilităţi între vecinătăţi. Restricţii de
ordonare;
8.3.6. Neutralizarea opoziţiilor sintactice şi semantice. Mijloace de
dezambiguizare;
8.3.7. „ Nedefinire " şi „ impersonalizare " în construcţiile nominalizate;
8.4. Grupuri adjectivale rezultate din nominalizare;
8.4.1. Modul de generare;
8.4.2. Caracteristicile vecinătăţilor; Bibliografie.
8.1. Transformarea de nominalizare
Numim construcţii nominalizate acele construcţii care rezultă dintr-o
transformare de nominalizare.
Transformarea de nominalizare constă în convertirea unui verb într-u u 8? r\T^ a'c' suf"lxe'e care derivă adjective din teme verbale.
substantiv sau un adjectiv, împreună cu toate modificările de regim sintactic imp
de această schimbare de clasă morfologică83. l s or
Prin transformarea de nominalizare se obţin fie grupuri nominale în c az
83 Cf. Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 243. ••••"• ~- .«'spr.*;:. ul«>
la demonstraţie => participarea studenţilor la demonstraţie), fie grupuri
adjectivale84, în cazul în care verbul-centru se modifică într-un centru adjectival
(ex. ceva dă sănătate => ...dătător de sănătate, ceva dăunează organismului =>
dăunător organismului).
Oricare ar fi rezultatul transformării de nominalizare, fie grup nominal, fie
up adjectival, esenţa transformării este pierderea autonomiei sintactice a
ar
construcţiei de bază, în sensul convertirii unui P (o construcţie de-sine-stătătoare)
ţntr-un modificator (determinant).
Convertirea se asigură printr-un morfem de nominalizare, adică un sufix
având capacitatea să modifice bazele verbale în baze substantivale sau adjectivale.
Sufixul de nominalizare se actualizează diferit, în funcţie de rezultatul
nominalizării: grup substantival sau grup adjectival.
în cazul obţinerii unui grup substantival, deci a unui substantiv ca centru,
sufixul de nominalizare se realizează ca: -re (ex. citi=>citire), -t (ex. lucra =>
lucrat), -ţie (ex. administra => administraţie), -iune (ex. transmite =>
transmisiune), -eală (ex. bănui => bănuială), -aj (ex. sabota => sabotaj), -tor (ex.
citi => cititor), 0(ex. zbura => zbor) etc.85.
în cazul obţinerii unui grup adjectival, deci a unui adjectiv ca centru,
sufixul se realizează ca: -tor (ex. dăuna => dăunător), -nic (ex. dori => dornic),-
-bil (ex. măsura => măsurabil), -ani ('ex. participa => participant) etc.86.
'
ii-
8.2. Nota sintactică specifică
"
A
descrierii grupului verbal, şi nu în descrierea grupului nominal sau a celui
adjectival, se justifică prin prezenţa, în interiorul construcţiilor nominalizate, a unor
relaţii de tip verbal, inexistente în grupurile nominale sau adjectivale de bază 87.
Aceste relaţii se explică prin natura verbală a centrului grupului (prin istoria lui
derivativă): centrul - substantiv sau adjectiv - provine dintr-un verb şi păstrează
nemodificate unele dintre determinările de tip verbal.
în transformarea de nominalizare, numai unele vecinătăţi verbale îşi
modifică statutul sintactic, „acomodându-se" regimului noului centru (substantiv
sau adjectiv); alte vecinătăţi verbale rămân nemodificate. Acest amestec de
determinanţi de tip verbal (şi, implicit, de relaţii de tip verbal) şi de determinanţi
(relaţii) de t i p nominal constituie nota sintactică specifică a construcţiilor
nominalizate, conferindu-Ie un loc aparte faţă de grupurile nominale şi adjectivale
de bază.
Pentru conceptele grup nominal şi grup adjectival, diferite de grupul verbal, vezi capitolul al II-lea,
Se
. 'nclud aici sufixele care derivă substantive din teme verbale, inclusiv sufixul 0, semnificând
c
8fi l"^'6 ^e ^er'vare regresiva- Nu ne-a interesat, în lista dată, aspectul mortbfonemic.
t,. lst 'ncţia grup de bază / grup transformat se referă la modul de obţinere într-o gramatică
r - ' maţională: grupul de bază se obţine prin reguli de constituenţi, iar grupul transformat, prin
8UI
> de transformare
115

8.3.1. Se păstrează, cu formă nemodificată, următoarele vecinătăţi:
a) grupul prepoziţional necircumstanţial (ex. insistă pe amănunte => insist
pe amănunte; optează pentru ceva => opţiunea pentru ceva; participă 7°
demonstraţie => participare (participant) la demonstraţie; se teme de urmări ~°
temerea de urmări, în toate aceste exemple, construcţia obligatorie cu o anum' -
prepoziţie se explică prin regimul verbului de bază); '^
b) grupul prepoziţional circumstanţial (ex. transportă mărfuri de la Cluj i
Bucureşti => transportul de mărfuri de la Cluj la Bucureşti; construieşte hotelul -
următoarele luni => construcţia hotelului în următoarele luni);
c) unele adverbe şi locuţiuni adverbiale (ex. el sade aici => şederea aici ei
merge acasă => mersul acasă: el pleacă dimineaţa => plecarea dimineaţa)**-
d)nominalul în dativ, deci nominalul obiect indirect (ex. se conferă titluri
muncitorilor => conferire de titluri muncitorilor; se predă limba română
străinilor => predarea limbii române străinilor; se acordă atenţia necesară
tineretului => acordarea atenţiei necesare tineretului^. Prezenţa dativului se
explică prin regimul verbului de bază);
e) nominalul neprepoziţional sau prepoziţional cu funcţie de atributiv (ex. se
numeşte Gheorghe (ca) profesor => numirea lui Gheorghe (ca) profesor);
f) determinări conjuncţionale, indiferent de funcţia sintactică cu care apar, deci
indiferent de faptul că apar în poziţia de subiect, de obiect direct, de obiect
prepoziţional sau de obiect secundar (ex. doreşte să plece => dorinţa să plece;
crede că va reuşi => credinţa că va reuşi; întreabă dacă plec => întrebarea dacă
plec).
Lista (a) - (f) cuprinde determinanţii nespecifici verbului, adică vecinătăţile
comune atât clasei verbului, cât şi clasei substantivului90.
8.3.2. îşi modifică statutul sintactic următoarele vecinătăţi verbale:
a) Nominalul subiect (deci în nominativ) din construcţiile de bază devine genitiv
în construcţiile nominalizate (ex. copiii pleacă => plecarea copiilor; studenţii
optează pentru... = > opţiunea studenţilor pentru...).
în situaţia unui subiect exprimat prin Personal (formele: eu, tu, noi, voi),
transformarea de nominalizare are ca rezultat convertirea Personalului într-un
Posesiv (ex. eu plec => plecarea mea; tu participi la... => participarea ta la ...)9 •
88 Se include aici categoria pe care gramaticile curente o înregistrează sub numele de „aţnbu
adverbial". Nu toate adverbele, însă, au acelaşi comportament în transformarea de nominaliza^
multe adverbe, în special din clasa adverbelor modale, capătă, în construcţia nominalizată, un sta ^
adjectival (vezi infra, § 8.3.2. (c)). Pentru cele două situaţii ale adverbului, cf. G. Ciompec. încerca'
de definire contextuală a adverbului românesc, în SCL, XXV (1974), I, p. 26-27.
89 Se include aici, parţial, categoria pe care gramaticile noastre o înregistrează sub numele de „atn ^
substantival în dativ"; cf. Mioara Avram, O specie modernă a atributului în dativ şi alte pfoo'
ale determinării atributive, în LR, XIV (1965), 4, p. 405-428. .. ^
90 Pentru conceptul de vecinătăţi comune, opus aceluia de vecinătăţi diagnostice (propr" u
singure clase morfologice), cf. V. Guţu Romalo, Distribuţia, în ELS, p. 44-45).
91 Se confirmă, încă o dată, ipoteza echivalenţei Posesivului (din seria mea, ta, noastră, voas zna
genitivul pronumelui personal; cf. M. Manoliu Manea, Sistematica substitutelor din rom
contemporană standard, E.A, 1968, p. 64. .f, jli
116
n jtjv sau grup prepoziţional cu de în construcţiile nominalizate (ex. cumpăra
^TteO => cumpărarea cărţii; cumpără cărţi => cumpărare de cărţi).
Cele două construcţii, cu genitiv şi cu grup prepoziţional, nu sunt perfect
bivalente: alegerea uneia sau a alteia corespunde distincţiei individualizat /
^individualizat (cu referire la obiectul direct) din construcţia de bază. Prin
"' re o construcţie de bază în care obiectul direct se realizează prin Nominal AArt U
alesze în „nominalizare" genitivul (ex. citeşte romanul => citirea romanului), •
r o construcţie de bază în care obiectul direct se realizează numai prin Nominal
Ifără articol) va alege în „nominalizare" grupul rfe ANominal (ex. citeşte romane
,> citirea de romane). Cum pe poziţia obiectului direct substantivul nearticulat
nare, mai ales, la plural 92, în timp ce, la singular, substantivele se folosesc, de
obicei, articulate, găsim aici explicaţia pentru faptul că în construcţiile nominalizate
grupul cfeANominal este acceptat, cu precădere, în condiţiile unui nominal cu formă
de plural (Sunt posibile construcţiile citirea de romane, aplicarea de hotărâri, dar
nu sunt admise construcţiile *citirea de roman, * aplicarea de hotărâre^).
c) Adverbele modale din construcţiile de bază devin adjective în construcţiile
nominalizate (ex. interpretează corect => interpretare corectă; se poartă omeneşte
=> purtare omenească; pleacă urgent => plecare urgentă).
Vecinătăţile (a) - (c), deci nominalul subiect, nominalul obiect direct şi
adverbul modal, sunt proprii clasei verbului, ceea ce explică modificarea lor, în
cazul convertirii verbului în altă clasă morfologică.
d) în cazul aşa-numitelor verbe „intrinsec reciproce", verbe implicând, prin
natura lor semantică, prezenţa a două nominale (ex. a se alia, a se asemăna, a se
căsători, a se certa, a se înrudi, a coexista, a coincide)^, transformarea de
nominalizare are ca rezultat următoarele trei construcţii sinonime: 1) o construcţie
în care unul din nominale este în genitiv, iar celălalt se construieşte cu prepoziţia cu
(ex. alianţa lui A cu B, asemănarea lui A cu B); 2) o construcţie în care cele două
nominale, coordonate între ele, apar în genitiv (ex. alianţa lui A şi a lui B,
asemănarea lui A şi a lui B); 3) o construcţie în care cele două nominale,
coordonate între ele, sunt precedate de prepoziţiile dintre sau între (ex. alianţa
dintre A şi B ; asemănarea dintre A şi B; alianţa între A şi B; asemănarea între A
Şi B).
Genitivul din construcţiile (1) şi (2) reflectă modificarea general suferită de
subiect în transformarea de nominalizare, acesta devenind un nominal în genitiv.
Construcţia (3), însă, este specifică nominalizării verbelor „reciproce". Prepoziţiile
cz
< din (1) şj între din (3) apar şi în grupul verbal (vezi se aliază cu... se aseamănă
Cl4
-. se aliază între ei, se aseamănă între ei), în timp ce prepoziţia dintre din (3) este
specifică grupului nominal obţinut prin nominalizare, apariţia ei nefiind
ţ P°sibilă în grupul verbal de bază (construcţii ca: *se aliază dintre ei, *se aseamănă
"intre ei sunt nereperate).
8.3.3. Se suprimă, în transformarea de nominalizare, vecinătatea Reflexiv
c„
pt-f- Struct. morf., p. 174: pentru situaţia specială a pluralului în raport cu „individualizarea", vezi
^K-Acad. I, p. 110.
"entru clasa verbelor „intrinsec reciproce", vezi supra, § 4.2. nuj «i
117
 su ... iun ie cearta cu (jneorghe => cearta lui Ion cu Gheorghe). Disparitja
reflexivului din grupul nominal este un indiciu pentru natura specific verbala
vecinătăţii reflexive.
Suprimarea reflexivului se asociază cu pierdere de informaţie semantic'
sau, dimpotrivă, este semantic vidă, în funcţie de calitatea sintactică şi semantică
reflexivului din construcţia de bază.
în cazul reflexivelor obligatorii din construcţiile de bază 94 suprimare
reflexivului nu aduce pierdere de informaţie, trăsătura [+ Reflexiv] fiind conţinută
şi în tema verbului (ex. el se teme -> temerea lui, el se gândeşte la ... => gândul
lui la.... el se /eluieste => jeluirea lui).
în cazul reflexivelor semantic pline, adică al reflexivelor care îndeplinesc
rolul de morfeme ale categoriilor de „reflexiv", „reciproc", „impersonal"
suprimarea reflexivului aduce pierdere de informaţie semantică, în construcţia
nominalizată, informaţia pierdută se suplineşte adesea lexical: prin prefixul auto-
în cazul valorii „reflexive" (ex. el se apără => autoapărare, el se cunoaşte =>
autocunoaştere)95, şi prin adjectivul reciproc, în cazul valorii „reciproce"96 (ex. se
cunosc unul pe altul => cunoaştere reciprocă, îşi acordă încredere unul altuia
=> acordare reciprocă de încredere).
Pentru reflexivul - morfem al categoriei „impersonalului" 97, pierderea de
informaţie semantico-gramaticală este compensată, în construcţia nominalizată, de
neexprimarea agentului (ex. se merge pe jos => mersul pe jos).
8.3.4. Mulţi determinanţi având caracter obligatoriu în grupul verbal de
bază îşi modifică statutul, devenind determinanţi facultativi, deci suprimabili, în
construcţia nominalizată.
De exemplu, verbe pentru care vecinătatea obiectului direct este obligatorie
acceptă, în construcţia nominalizată, neexprimarea „obiectului" (vezi construcţiile:
atingerea adusă onoarei... prin expunerea la batjocură se pedepseşte... (Codul
Penal), reabilitarea nu are efecte asupra...(Codu\ Penal), operaţia de clarificare
este absolut necesară, selecţia l-a interesat mai puţin).
Verbe pentru care vecinătatea obiectului indirect este obligatorie acceptă, în
construcţia nominalizată, neexprimarea dativului (vezi construcţiile: combatem
orice atitudine de aservire^, cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează încredinţarea
unui înscris care serveşte... spre a fi folosit fără drept (Codul Penal)).
Verbe pentru care vecinătatea unui obiect prepoziţional este obligatorie
acceptă, în construcţia nominalizată, neexprimarea acestuia (ex. medierea n-a avut
rezultate, dorim o participare cât mai activă, asemănarea este şocantă).
Verbe pentru care vecinătatea unui circumstanţial este obligatorie acceptă
(chiar preferă), în construcţia nominalizată, neexprimarea aceluiaşi determinant
(vezi construcţiile: comportarea lor mă interesează, purtarea lor îmi displace).
94 Pentru situaţia reflexivelor obligatorii, vezi capitol al III-lea, 2. l .3. l. şi capitolul al IV-lea, § 3.2.
95 Pentru valoarea „reflexivă", vezi supra, § 3.
96 Pentru valoarea ..reciprocă" a reflexivului, vezi supra, (j 4.
97 Pentru valoarea „impersonală", cf. § 6.
98 Verbul aservi se caracterizează prin doi determinanţi obligatorii: atât obieclW direct, cât şi ce
indirect. Ambele determinări sunt suprimate în construcţia nominalizată.
118
8.3.5. Compatibilităţi şi incompatibilităţi între determinanţi. Kestncţn ae
ordonare
a) Sunt compatibili doi determinanţi omonimi, unul în genitiv (provenit fij-
itr-un obiect direct 99) şi unul în dativ (reprezentând obiectul indirect din
construcţiile de bază); ex. acordarea atenţiei necesare problemelor tineretului,
încredinţarea făptuitorului pe garanţie unei organizaţii prevăzute... (Codul Penal),
predarea limbii române străinilor, transmiterea secretelor de stat unei puteri
străine se pedepseşte... (Codul Penal).
Numai uneori omonimia genitiv-dativ se rezolvă contextual prin apariţia
genitivului în contextul unui articol posesiv; ex. impunerea de către subiect
predicatului a formei de persoană şi număr.
în construcţiile nominalizate, ocurenţa dativului este condiţionată de
coocurenţa genitivului (sau a unei construcţii prepoziţionale cu de): nu sunt posibile
construcţiile ^acordare problemelor, ^transmitere urni puteri, în schimb, sunt
multe construcţii nominalizate cu genitiv (sau cu grup prepoziţional) în care nu
apare dativul (ex. administrarea averii, administrare de bunuri). Deducem de aici
că, în interiorul construcţiilor nominalizate, relaţia dintre nominalul în dativ şi cel
în genitiv (sau cel prepoziţional) este de dependenţă unilaterală100, iar termenul
subordonat (cel care „cere" prezenţa celuilalt) este dativul.
Pe de altă parte, observăm că apariţia dativului în construcţia nominalizată
presupune o construcţie de bază tranzitivă, conţinând obligatoriu un obiect direct şi
unul indirect (ex. subiectul impune predicatului forma de..., ei acordă atenţia
necesară problemelor tineretului).
Din construcţii nominalizate ca: impunerea de către subiect predicatului a
formei de ..., transmiterea de către tehnicieni calculatorului a informaţiei
necesare, în care „agentul"' este legat de centru prin de către, reiese că
nominalizarea este posterioară pasivizării. Deci, construcţiei tranzitive de bază i se
aplică mai întâi o transformare de pasivizare (ex. subiectul impune predicatului
forma de... => forma de persoană şi număr este impusă de către subiect
predicatului) şi numai după aceea, o transformare de nominalizare (=> impunerea
de către subiect predicatului a formei...).
b) Este incompatibilă apariţia simultană a doi determinanţi în genitiv (sau a
"nuia în genitiv şi a altuia precedat de prepoziţia de), reprezentând subiectul şi
obiectul direct din construcţia de bază: sunt nereperate construcţiile *cititul lui Ion
ol cărţii, *cititul lui Ion de cărţim. Deducem de aici că nominalizarea nu se poate
a
plica direct unei construcţii tranzitive cu subiectul şi obiectul direct exprimate.
în limba română sunt posibile construcţiile: (1) cititul lui Ion; (2) cititul
cărţilor; (3) cititul cărţilor de către Ion. Din (1) şi (2) deducem că nominalizarea
Presupune în prealabil aplicarea unei transformări de nedefinire, care are ca rezultat
y
Se va vedea mai departe că genitivul la care ne referim provine, de fapt. dintr-un subiect, şi nu.
'ntr-un obiect direct, deoarece structurile tranzitive sunt supuse, înainte de aplicarea transformării de
V
°rninalizare, unei transformări pasive, care converteşte obiectul direct în subiect.
-^ 0 Pentru definirea fiecărui tip de relaţie, vezi capitolul al 11-lea, § 2.
•M-
1 Vezi Vasiliu, Golopenţia, op. cit., p. 246.
119
că nominalizarea a fost precedată de o transformare de pasivizare.
în concluzie, în cazul construcţiilor de bază tranzitive, având structura-
VASubiectAObdir, aplicarea transformării de nominalizare este condiţionată fi e d
aplicarea în prealabil a pasivizării, fie de aplicarea în prealabil a nedefiniri'
obiectului sau a subiectului.
c) în mod curent, vecinătăţile obiect secundar şi obiect direct (devenit
genitiv sau grup prepoziţional cu de) se tolerează greu una pe cealaltă în
construcţiile nominalizate (acceptarea unor construcţii ca: (?) învăţarea copiilor 0
limbă străină, (?) învăţarea copiilor a unei limbi străine este incertă)^. Cele două
vecinătăţi devin compatibile în condiţiile realizării obiectului secunda,- printr-o
propoziţie conjuncţională; ex. sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel (Codul
Penal).
Ca şi în situaţiile anterioare (vezi (a) şi (b)), nominalizarea este precedată
fie de pasivizare (ex. sfătuirea minorului de către autorităţi să...), fie de
nedefinirea subiectului (a „agentului") sau de nedefinirea şi a subiectului şi a
obiectului direct (ex. sfatul să procedeze astfel).
Observaţiile de la (a), (b), (c) converg toate spre stabilirea unei anumite
reguli de ordonare a transformării de nominalizare, şi anume: în cazul construcţiilor
de bază tranzitive, pentru ca nominalizarea să fie posibilă, este necesară aplicarea
în prealabil fie a pasivizării, fie a nedefinirii (deci a suprimării) unuia dintre
constituenţii subiect sau obiect direct.
8.3.6. Neutralizarea opoziţiilor sintactice şi semantice. Mijloace de
dezambiguizare
a) Având în vedere că genitivul din construcţiile nominalizate provine fie
dintr-un subiect (ex. plecarea tatălui), fie dintr-un obiect direct (ex. administrarea
averii), fie dintr-un obiect secundar (ex. (7) învăţarea copiilor a unei limbi
sîrăine), înseamnă că, în interiorul construcţiilor nominalizate, asistăm la
neutralizarea opoziţiilor sintactice: subiect / obiect direct, obiect direct / obiect
secundar, tranzitiv / intranzitiv şi a opoziţiei semantice: agent / pacient.
în consecinţă, multe construcţii nominalizate sunt semantic şi sintactic
ambigue; vezi: cercetarea cuiva, lămurirea cuiva, pierderea cuiva, propunerea
cuiva*03, în care genitivul admite o dublă interpretare: 1) ca subiect, şi deci ca
„agent" („cineva cercetează", „cineva lămureşte"); 2) ca obiect („cercetează pe
cineva", „lămureşte pe cineva").
b) în limba română, genitivul este omonim cu dativul, în consecinţă, la
neutralizările mai sus semnalate se adaugă neutralizarea opoziţiilor sintactice:
subiect / obiect indirect, obiect direct / obiect indirect.
8.3.6.1. Observaţiile de la (a) şi (b) ne permit să afirmăm că, în comparat 16
cu grupurile verbale de bază, în care raporturile sintactice se exprimă clar,
102 In Vasiliu, Golopenţia, op. cit., p. 247, se consideră că nominalizarea nu se poate aplica unei
construcţii cu obiect direct şi obiect secundar.
103 Examinarea acestor cazuri de ambiguitate apare la Ileana Vincenz, Generarea derivatelor c
sufixe în limba română contemporană, II, în SCL, XX ( 1969), 5. § 2.4.4.1 , 2.4.4.2.
120
caracteristică de expresie proprie, construcţiile nominalizate au un înalt grad de
an1biguizare.
8.3.6.2. Dezambiguizarea (diferenţierea expresiei) diverşilor
determinanţi ,. e realizează, în construcţiile nominalizate, prin folosirea
construcţiei repoziţionale în locul celei cazuale, de fapt, în locul genitiv-dativului.
Astfel, în locul dativului, se preferă construcţia cu la sau către, menită să
rezolve omonimia genitiv-dativ şi să marcheze neechivoc obiectul indirect, (ex.
încredinţarea copilului la vecini, restituirea către posteritate a acestor memorii,
desfacerea ritmică a acestor produse către populaţie, emiterea de către
cooperativă către Direcţia protecţiei muncii a adresei cerute, redistribuirea de
masă lemnoasă către comunele deficitare)10^.
în acelaşi scop al dezambiguizării, în locul genitivului exprimând
,agentul", se foloseşte, adesea, o construcţie cu locuţiunea prepoziţională din
partea (ex. controlul mai riguros din partea organelor calificate, obţinerea din
partea autorităţilor, îndrumarea neîntreruptă din partea organizaţiilor de partid, \
fără a fi nevoie de vreo învestire din partea instanţelor judecătoreşti) sau se preferă
construcţia pasivă, neechiocă, cu de către (ex. conducerea directă de către partid,
gestionarea de către fiecare secţie), în locul genitivului exprimând obiectul, se
foloseşte, uneori, o construcţie cu locuţiunea la adresa (ex. aprecierea la adresa
unui sportiv, sfidare la adresa publicului) sau cu locuţiunea faţă de (ex. respectul faţă
de bătrâni, aprobarea unanimă faţă de conducerea uzinei, ascultarea oarbă faţă de
şef).
Astfel, genitivul, caz cu istorie derivativă atât de complexă, este înlocuit, în
funcţie de istoria derivativă atfiecărei situaţii, cu alt grup prepoziţional.
8.3.7. „ Nedefinire " şi „ impersonalizare " în construcţiile nominalizate • SN
,V«*Y.
T<
în comparaţie cu grupul verbal, am constatat, în construcţiile nominalizate,
o mai mare libertate sintactică în suprimarea determinanţilor: determinanţi cu statut
obligatoriu, în grupul verbal de bază, admit omisiunea, în construcţiile
nominalizate106.
Această particularitate conferă construcţiilor nominalizate o mai mare
disponibilitate pentru nedefinire, deoarece nedefinirea se realizează prin
suprimarea unuia sau a altuia dintre determinanţi, fiind deci condiţionată sintactic
de capacitatea determinantului de a tolera suprimarea. Când suprimarea vizează
a
gentul, construcţia devine impersonală, în acest sens, se poate vorbi şi de o
anumită disponibilitate pentru impersonalizare a construcţiilor nominalizate.
Lipsa unor constrângeri sintactice în suprimarea determinanţilor, ceea ce
"4 Afirmaţia asupra lipsei de ambiguitate din grupul verbal priveşte numai raporturile sintactice, în
eea
ce priveşte raporturile semantice (de tipul: agent/pacient, beneficiar/locativ etc.), acestea se
Ca
racterizează printr-un înalt grad de ambiguizare, întrucât, în grupul verbal, acelaşi raport semantic , e
Poate realiza prin forme diferite, iar raporturi semantice diferite se pot realiza prin acelaşi caz. Cf.,
acest sens, ampla demonstraţie a lui Ch. J. Fillmore din The Case; vezi şi introducere, §
105 T, 4.
oate exemplele din § 8.3.6.2. sunt culese din presă: Scânteia şi Informaţia
'06 V
Bucurestiului.
ezi supra, § 8.3.4.
121
„disponibilitatea" pentru nedefmire şi impersonalizare constituie, desigur, câteva
dintre explicaţiile preferinţei anumitor limbaje ale românei actuale (limbajele
ştiinţifice şi, în special, limbajul politic, cel juridic, limbajul presei) pentru
construcţia nominalizată.
8. 4. Grupuri adjectivale rezultate din nominalizare
8.4.1. Modul de generare
Prin transformarea de nominalizare se obţine un grup adjectival atunci când
construcţia de bază este relativă, având deci structura: Nominal ARAP, unde
R=pronume relativ, iar P=propoziţie subordonată nominalului.
Nominalizarea este precedată, în acest caz, de o transformare de
relativizare, constând din suprimarea nominalului din P identic cu nominalul
regent, şi este urmată de o transformare de suprimare a lui R 107. Deci, ordinea de
aplicare a transformărilor este: (1) relativizare (ex. medicamente care medicamente
dau viaţă => medicamente care dau viaţă ); (2) nominalizare (ex. =>
^medicamente care dătătoare de viaţă); (3) suprimarea relativului (ex. =>
medicamente dătătoare de viaţă ).
8.4.2. Caracteristicile vecinătăţilor
8.4.2.1. îşi păstrează forma neschimbată următoarele vecinătăţi:
a) grupul prepoziţional necircumstanţial (ex. ţările participante la conferinţă,
rezultate comparabile cu cele anterioare, materiale utilizabile la desecări, metale
rezistente la temperaturi înalte, propoziţie substituibilă cu un nominal, rezultate
referitoare la sursele energetice. Selecţia unei anumite prepoziţii se explică prin
regimul verbului de bază);
b) grupul prepoziţional circumstanţial (ex. materialele utilizabile în fabrici,
ţările participante în toamna viitoare la...);
c) nominalul în dativ, deci nominalul obiect indirect (ex. inadvertenţe
dăunătoare unităţii lucrării, exigenţe corespunzătoare cerinţelor actuale^^
suferinţă premergătoare morţii, produse dăunătoare sănătăţii, atitudine preferabila
tăcerii. Dativul se explică prin regimul verbului de bază);
d) adverbul, inclusiv adverbul modal (ex. produse puternic dăunătoare, (arl
participante activ la...);
e) determinanţi conjuncţionali (ex. dornici să înveţe, încrezători că vor reuşi,
iub i tor i să facă sport).
Determinanţii (a)-(e) au apărut şi în grupul nominal rezultat d'
107 Cf. Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 254-256 (§ 7). • <
108 Ca şi verbul din care provine, adjectivul oscilează între posibilitatea construcţiei cu dativ 1"
eforturi corespunzătoare stadiului actual) şi posibilitatea construcţiei prepoziţionale cu prepoz't1
(ex. eforturi corespunzătoare cu stadiul actual).
122
verb şi adjectivului provenit din verb.
Dar, spre deosebire de grupul nominal, în grupul adjectival rezultat din
nominalizare, orice adverb, inclusiv adverbele modale, îşi păstrează statutul
adverbial110 şi orice nominal în dativ, inclusiv dativul verbelor intranzitive, este
regăsibil şi în construcţiile nominalizate111.
8.4.2.2. Singura vecinătate care-şi modifică regimul sintactic este obiectul
direct. Acesta devine, în grupul adjectival, fie un nominal precedat de prepoziţia de
(ex. copii dornici de învăţătură, violenţă cauzatoare de moarte, fapte producătoare
de consecinţe juridice, echipă deţinătoare de trofee, un debut dătător de speranţe),
fie un nominal în genitiv precedat obligatoriu de articolul posesiv (ex. om iubitor al
cărţilor, echipe deţinătoare ale Cupei Davis, construcţii purtătoare ale valorii de
reciprocitate).
Pentru sintaxa generală a adjectivului şi pentru cea a genitivului, se impune
să ne oprim, în mod special, atenţia asupra poziţiei sintactice a genitivului din
construcţii ca: om iubitor al cărţilor, care apare ca dependent faţă de un adjectiv,
în condiţiile unui adjectiv provenit dintr-un verb tranzitiv112. In acelaşi timp, trebuie
subliniată situaţia sintactică a articolului posesiv din aceeaşi construcţie, distribuit
într-un context adjectival (adică: [Adj—]) şi caracterizat, în acest context, prin
neomisibilitate113.
Cele două construcţii: de ANominalac şi PosANominal1M se deosebesc
semantic din punctul de vedere al gradului de individualizare a nominalului. O
construcţie de bază în care obiectul direct este puternic individualizat va alege în
nominalizare grupul PosANominalgen (ex. construcţie purtătoare a unei anumite
valori); o construcţie de bază în care obiectul direct este neindividualizat va alege
în nominalizare grupul <sfeANominalac (ex. construcţii purtătoare de valori)"5.
8.4.2.3. Se suprimă, în nominalizare, vecinătăţile:
a) [Refl--], deci morfemul reflexiv al verbului (ex. copii temători, copii
certăreţi);
b) nominalul în nominativ, deci nominalul subiect, în urma transformării de
relativizare şi de suprimare a relativului, transformări care se asociază obligatoriu
"09 Vezi supra, §8.3.1.
"O In grupurile nominale rezultate din nominalizare, numai unele adverbe îşi păstrează statutul
adverbial: multe adverbe modale devin adjective (vezi supra. nota 89).
"I Numai dativul din construcţii tranzitive este regăsibil în grupurile nominale rezultate din
nor
ninalizare, nu şi cel din construcţii intranzitive (vezi supra. § 8.3.5.).
"2 Se ştie că gramaticile noastre limitează distribuţia genitivului la contexte nominale, definindu-1
sintactic ca dependent, în exclusivitate faţă de un nume: substantiv sau substitut al substantivului; vezi
ŢWt. morf. p. 95; Guţu Romalo, Sintaxa, p. 93 (§ 5.2.).
'J Ocurenţa într-un context adjectival nu este înregistrată de gramaticile noastre (vezi. de exemplu,
Atribuţia articolului posesiv la Măria Manoliu-Manea, Sistematica substitutelor din româna
c n
° temporană standard, p. 65-66).
4itivui
Pos semnifică articolul posesiv, iar indicii ac şi gen notează cazurile acuzativ şi, respectiv,
J Aceeaşi deosebire: individualizat / nonindividualizat s-a constatat în grupurile nominale rezultate
'" nominalizare, între genitiv şi construcţia cu de (vezi supra, § 8.3.2.).
123
nominaliştii ii , ^v-~ ----------- --- , ----- .,
(ex. produse care produse aduc sănătate => produse aducătoare de sănătate). Pierderea autonomiei sintactice este urmarea unor transformări, pe care le
vom numi în continuare: transformare participială, transformare gerunzială,
BIBLIOGRAFIE transformare infinitivală şi transformare de supin. Ceea ce au comun aceste
a) Pentru descrierea nominalizării în limba română dintr-o perspectivă transformări este convertirea unui grup de-sine-stătător într-un modificator.
transformaţională, vezi: Vasiliu, Golopenţia. Sintaxa, p. 243-275: Ileana Convertirea se asigură prin morfemele formelor nepersonale (adică
Vincenz, Aspects semantiques des nominalisations, în „Cahiers", 1968, p. 247 şj afixele infinitivului, gerunziului, participiului şi supinului), al căror rol este de
urm.; (parţial) Ileana Vincenz, Generarea derivatelor cu sufixe in limba română legare" a formei nepersonale (sau a grupului în care forma nepersonală
contemporană, l, în SCL, XX (1969), 4, p. 399 şi urm. şi II, în SCL, 1969, 5,
funcţionează ca centru) de un alt P. Avându-se în vedere acest rol de „legare", s-a
p. 543 şi urm. afirmat, pe bună dreptate, că morfemele formelor nepersonale îndeplinesc o funcţie
b) Pentru alte aspecte, vezi: Elena Carabulea, Magdalena Popescu-Marin, asemănătoare cu aceea a conjuncţiilor119.
Exprimarea numelui de acţiune prin substantive cu formă de infinitiv lung şi de
supin, în SMFC, IV, p. 277 şi urm.; Magdalena Popescu-Marin, Categorii de Sub aspectul pierderii autonomiei sintactice a construcţiei de bază, formele
abstracte în formarea cuvintelor, în SCL, XXIV (1973). 4, p. 407 şi urm. nepersonale se apropie de construcţiile nominalizate120. Ceea ce le deosebeşte, însă,
c) Punctul de vedere contrastiv apare la: Alexandra Petrovan, Aspects of este statutul determinanţilor: formele verbale nepersonale păstrează caracteristicile
Nominalization in English and Romanian, în REC AP 1971, p. 155 şi urm.; Ileana combinatorii specifice verbului121, în timp ce, în cazul construcţiilor nominalizate,
Vincenz-Vântu, Sentence Construction in Romanian and English. The vecinităţile specific verbale îşi modifică statutul122.
Nominalization, în RECAP, 1972, p. 67 şi urm. Transformările participială, gerunzială, infinitivală şi de supin se asociază,
H3 în funcţie de forma nepersonală avută în vedere, cu altă sau alte transformări. i^11
9. Forme verbale nepersonale :•#]
••£$*»&- 9.2.7. Participiul ^
9. l. Nota sintactică;
9.2. Modul de generare; Construcţia de bază din care derivă participiul este relativă, ceea ce asigură
9.2.1. Participiul; jJinJznoo A . ., aL'J plasarea participiului ca modificator nominal123. Structura construcţiei de bază este:
9.2.7.7. Ambiguitatea participiului; «b3V ^ lulanuq mb oir NominalARAP (ex. *elevii*care*elevi rămân repetenţi din cauza absenţelor;
9.2.2. Gerunziul; . jaido STBO nî ăssd st- ' ji , ->i *tractoare^care*românii realizează tractoare la Braşov, *omul^care^omul a băut
ceva).
9.2.2.1. Ambiguitatea gerunziului?^' ''** ZQ <\ Uiqm§ a-;.-:, :.
Participiul are o istorie derivată diferită, în funcţie de calitatea verbului de
9.2J. Infinitivul; •>*' bază de a fi tranzitiv sau intranzitiv.
9.2.4. Supinul;
a) în condiţiile unui verb de bază intranzitiv, transformarea participială este
9.3. Vecinătăţile; precedată de relativizare şi este urmată de suprimarea relativului (ex. *elevii
9.3.1. Vecinătăţile gerunziului şi ale infinitivului; % ^care^elevii rămân repetenţi din cauza absenţelor => elevii^care rămân repetenţi
9.3.2. Vecinătăţile supinului; 3> '• din cauza absenţelor => *elevii care rămaşi repetenţi din cauza absenţelor =>
9.3.4. Comparaţie cu construcţiile nominalizate; Bibliografie. ' • ' • ' elevii rămaşi repetenţi din cauza absenţelor).
ici^b;**' is>H'
b) In condiţiile unui verb de. bază tranzitiv, pe lângă aceste transformări,
9.1. Nota sintactică specifică -uviisl'. i? mtervine, adesea, şi o pasivizare. în acest caz, ordinea transformărilor este: 1)
'•'•In- ,
Pasivizarea (e\.*tractoare*care*romănii realizează tractoare la Braşov =>
Caracteristica sintactică a acestor forme constă în capacitatea de a păstra trr, YareA tractoare sunt realizate de români la Braşov); 2) relativizarea (=>
integral sau parţial disponibilităţile combinatorii specifice verbului, dar de a pierde, ^care^sunt realizate de români la Braşov); 3) transformarea participială
în acelaşi timp, autonomia lui sintactică, deci capacitatea de a constitui centrul unei *tractoare*care realizate de români la Braşov); 4) suprimarea relativului (=>
construcţii de-sine-stătătoare 117. Grupul al cărui centru este o formă verbala ""• realizate de români la Braşov).
nepersonală devine, în ansamblu, un modificator (determinant) al verbului sau a
substantivului118. '9 Vezi Vasiliu, Golopenţia, lucr. cil., p. 244. j*0
Vasiliu, Golopenţia, ibid.
«q t .'U
j- . _, «Vj
n." .
îl! Centru comentariul detaliat al acestui aspect, vezi infra, § 9.3.4.
116 Vezi supra. § 8.4.1. ' ' ' .* ~ ' C0nt.
117 Pentru particularitatea de a fi dependente, cf. Struct. morf. p. 213 (§ 10) flamba rom- , •, ,
p. 206 (§3.2.1.8.). Paradigma verbală, se comportă ca un adjectiv (cf. Limba rom. cont. î. p.
118 Cf. Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 243-244; Vasiliu, Semantica, p. 172. j^VezijHpra. § 8.3.2.
;
Ştie că participiul românesc, exceptând cazurile în care serve

124 12
5
pasivă, explică cje ce majoritatea participiilor româneşti ale verbelor tranzitive sunt
pasive.
c) Rar, se înregistrează şi participii „active" ale unor verbe tranzitive (ex
om avut „care are" , om băut „care a băut"; om calculat „care calculează"). j n
aceste situaţii, istoria derivativă este cea de la (a), intervenind, în plus, 0
transformare de nedefinire (suprimare) a obiectului direct. Ordinea transformărilor
este: 1) nedefinirea obiectului direct (ex. omul^care^omul a băut ceva =>
omul*careA omul a băut):, 2) relativizarea ( => omul^care a băut): 3) transformarea
participială (=> *omul*care băut; 4) suprimarea relativului ( = > omul băut).
Această istorie derivativă, în care intervine obligatoriu o transformare de
nedefinire (suprimare) a obiectului direct, explică de ce participiile verbelor
tranzitive, chiar şi în situaţia în care au sens „activ", îşi pierd valenţa de acuzativ
adică posibilitatea combinării cu obiectul direct.
9.2.1.1. Ambiguitatea participiului
Date fiind cele două istorii derivative diferite ale participiilor verbelor
tranzitive (vezi (b) şi (c)), apar construcţii de suprafaţă ambigue, pentru care există
posibilitatea interpretării participiului în două feluri, adică „pasiv" (ca în (b)) şi
„activ" (ca în (c)). Este situaţia unei construcţii ca: drum ocolit, care poate fi
interpretată ca „drum care ocoleşte" şi „drum care este ocolit de cineva"124.
9.2.2. Gerunziul *'
Gerunziul are istorii derivative diferite, în funcţie de poziţia lui sintactică,
deci în funcţie de apariţia ca determinant nominal sau verbal.
a) în condiţiile unui gerunziu-atribut, construcţia de bază este relativă,
având structura: NominalARAP (ex. copilulAcare*copilul plânge). Transformarea
gerunzială este precedată, în acest caz, de relativizare şi este urmată de suprimarea
relativului (ex. copilul^care^copilul plânge => copilul care^plânge => *copilul
care plângând => copilul plângând).
Tot o structură relativă stă şi la baza gerunziului-element predicativ
suplimentar (în terminologia noastră, gerunziul cu funcţie de atributiv
„transformat") (ex. am văzut copilul^care^copilul plânge => am văzut copilul
plângând).
b) în condiţiile unui gerunziu-complement direct, construcţia de bază are
structura ...V A Obdir, unde Obdir se realizează ca /ap/w/ A Conj A P ( e x -
lon^aude^faptul că tună). Transformarea gerunzială este precedată de suprimarea
nominalului faptul şi este urmată de suprimarea conjuncţiei (ex. => lon^aude^ca
tună => *IonAaude*că tunând => Ion aude tunând).
Dacă verbului regent (în cazul nostru, verbul a auzi) i se aplică o
transformare pasivă şi una de nedefinire (suprimare) a „agentului" ( eX-
cinevaAaude*tunând => se aude^de către cineva^tunând => se aude tunând), se
124 Vezi Sorin Staţi, Valorile participiului, în LR, VII (1958), 5, p. 2.7 şi urm. •
• ' Vezica, §10.1.1.
126
c) In condiţiile unui gerunziu-complement circumstanţial, construcţia de
bază are structura: ...VACirc, unde Circ se realizează prin: ConjAP (ex. Ion n-a
A A A A
venit fnndcă Ion s-a îmbolnăvit; a sunat telefonul când Ion a intrat în casă).
Transformarea gerunzială este urmată de suprimarea conjuncţiei (Ion n-a ve-
A A A A
tit fiindcă Ion s-a îmbolnăvit => *Ion n-a venit fiindcă Ion îmbolnăvindu-se (=
A
transformare gerunzială) => Ion n-a venit Ion îmbolnăvindu-se (= suprimarea
conjuncţiei)). Pentru situaţiile în care subiectul gerunziului este identic cu subiectul
verbului regent, transformarea gerunzială este urmată de o transformare de
suprimare a subiectului redundant (ex. Ion n-a venitAIon îmbolnăvindu-se => Ion n-
a venit îmbolnăvindu-se).
9.2.2.1. Ambiguitatea gerunziului
Gramatica transformaţională înregistrează fenomenul ambiguităţii
gerunziului126, constând în posibilitatea aceleiaşi construcţii cu gerunziu de a primi
interpretări semantice şi sintactice diferite. Interpretările diferite sunt urmarea
faptului că una şi aceeaşi construcţie cu gerunziu este susceptibilă de a primi mai
multe istorii derivative.
Astfel, gerunziul din construcţia Ion vede pe Gheorghe mergând pe
stradă™ poate avea următoarele interpretări sintactice şi semantice: (1) funcţia de
element predicativ suplimentar şi sensul „Ion vede pe Gheorghe care Gheorghe
merge pe stradă"; (2) funcţia de circumstanţial temporal şi sensul „Ion vede pe
Gheorghe când Ion merge pe stradă"; (3) aceeaşi funcţie de circumstanţial temporal
şi sensul „Ion vede pe Gheorghe când Gheorghe merge pe stradă".
în cazul interpretării ( 1 ) . construcţia de bază este relativă, iar istoria
derivativă este cea descrisă la (a), în cazul interpretărilor (2) şi (3), istoria
derivativă este cea descrisă la (c). Deosebirea dintre (2) şi (3) este dată de structura
lui P: în (2), subiectul lui P este identic cu subiectul verbului regent; în (3),
subiectul lui P este identic cu obiectul verbului regent.
9.2.3. Infinitivul
Toate construcţiile cu infinitiv, indiferent de poziţia lui sintactică, deci
indiferent de faptul că infinitivul funcţionează ca subiect (ex. a munci cinstit este o
obligaţie), ca obiect direct (ex. el doreşte a învăţa), ca obiect prepoziţional (ex. se
teme de a pleca), ca atribut (ex. faptul de a pleca) etc., au la bază o construcţie
c
onjuncţională cu structura: NominalAConjAP, unde nominalul se lexicalizează prin
faptul, iar conjuncţia, prin să. Pentru exemplele date, construcţiile de bază sunt:
faptulAsă*oricine să muncească cinstitAeste o obligaţie, el doreşte AfaptulAel să
'nveţe, el se teme^de făptuitei să plece, faptulAsăAoricine să plece.
Aceeaşi structură stă la baza propoziţiilor subordonate introduse prin să 128.
2
5 Pentru funcţia de subiect a gerunziului, vezi Frieda Edelstein, Sintaxa gerunziului românesc,
k-A, 1972, p. 93; Guţu Romalo, Sintaxa, p. 114.
26 Cf. Vasiliu, Golopenţia, op. cit., p. 239, 242. . 'v
7
Exemplul este comentat de Vasiliu, Golopenţia. lucr. cit., p. 236-240. , ^'-' "' ,.•
-*i:>l»î,nv.tfc»* «*•;.'•:
.,„u' 127
conjunctivul românesc (conjunctivul din propoziţii subordonate) 129; ex. a
- „•prins urmărindu-mă pas cu pas);
este o obligaţie = să munceşti este o obligaţie, în plan diacronic, sinonimia C/
manifestat prin „concurenţa" dintre infinitiv şi conjunctiv, proces realizat ~^
favoarea conjunctivului, adică în sensul înlocuirii, în cele mai multe constructi' "
infinitivului cu conjunctivul. ''a
Transformarea infinitivală este precedată de suprimarea nominalului faDt şi
a conjuncţiei. Uneori, la aceste transformări se adaugă nedefmirea (suprimarea^
subiectului infinitivului (ex. faptul^de a munci oricine cinstit este o obligaţie =>
faptul de a munci cinstit este o obligaţie) sau suprimarea subiectului infinitivului *
condiţiile identităţii lui cu subiectul verbului regent (ex. el doreste^el a învăţa =>
el doreşte a învăţa).
9.2.4. Supinul
Istoria derivativă a supinului este asemăntăoare cu cea a infinitivului
supinul având la bază, ca şi infinitivul, o construcţie conjuncţională cu structura'
NominalAConjAP, unde conjuncţia se rescrie ca să, iar nominalul, ca faptul
Existenţa unei structuri de bază identice pentru ambele forme asigură explicarea
sinonimiei lor, sinonimie consemnată de toate gramaticile noastre 130.
Transformarea de supin, ca şi cea infinitivală, este precedată obligatoriu de
suprimarea nominalului faptul şi a conjuncţiei. Deosebirea dintre supin şi infinitiv
priveşte în exclusivitate morfemul formei nepersonale.
Astfel, dacă unei construcţii de bază cu forma: mi-e greu^faptul^eu să învăţ
poezia, i se aplică transformarea infinitivală, se obţine construcţia: mi-e greu a
învăţa eu poezia, iar, prin aplicarea transformării de supin, se obţine construcţia:
*mi-e greu de învăţat eu poezia. Cele două construcţii se deosebesc prin morfemul
formei nepersonale: a.. .a / de...at. în ambele situaţii se aplică, în continuare, o
transformare de suprimare a subiectului infinitivului şi, respectiv, al supinului,
subiecte redundante, fiind identice cu obiectul indirect al verbului regent (rezultat:
mi-e greu a învăţa poezia ; mi-e greu de învăţat poezia).
Trebuie făcută observaţia că transformarea de suprimare a subiectului este
facultativă, în cazul infinitivului, existând numeroase construcţii de suprafaţă cu
subiectul infinitivului exprimat, dar este obligatorie pentru supin, dată fiind
inexistenţa construcţiilor cu subiectul supinului exprimaţii ^, . .;< -
9.3. Vecinătăţile :;dnMk»*,
9.3. 1. Vecinătăţile gerunziului şi ale infinitivului
Transformarea gerunzială şi cea infinitivală nu afectează statutul sintactic
al vecinătăţilor, astfel că gerunziul şi infinitivul se caracterizează prin acelea?1
posibilităţi combinatorii ca şi formele personale, şi anume:
- combinarea cu nominalul în nominativ (ex. Vine vremea de a pricepe ontu'ce~
129 Cf. Struct. morf., p. 203. q
; ,,
130 Vezi definiţiile celor două forme în Gram. Acad. I, p. 2Î9, i&î; Struct^morf. , p. 208.
128
.combinarea cu nominalul în acuzativ, inclusiv cu formele neaccentuate ae
oza tiv ale pronumelui personal (ex.: Am avut intenţia de a vă anunţa; L-am .
. combinarea cu nominalul în dativ, inclusiv cu formele neaccentuate de dativ
le pronumelui personal (ex. Doreşte de a-ţi face plăcere; L-am găsit trimiţându-ti
.crisori); . combinarea cu nominalul obiect secundar (ex. dorinţa de a-i învăţa
gramatică;
t.am auzit învăţându-vă poezii);
. combinarea cu nominalul atributiv (ex. dorinţa de a ajunge profesor;
ajungând profesor, a dorit să se înscrie la doctorat);
. combinarea cu nominalul obiect prepoziţional (ex. dorinţa de a nu mai depinde
fr părinţi; Depinzând de părinţi, nu putea lua hotărâri);
. combinarea cu determinări conjuncţionale (ex. gândul de a putea să termine
facultatea; Convingându-se că a greşit, a renunţat la vechile planuri);
- combinarea cu reflexivul (ex. dorinţa de a se dedica sportului; Temându-se de
urmări, şi-a părăsit planul).
9.3.2. Vecinătăţile participiului
Spre deosebire de infinitiv şi gerunziu, participiul păstrează numai parţial
capacităţile combinatorii ale verbului de bază131.
a) Ca şi verbul de bază, participiul are posibilitatea combinării cu:
- nominalul în dativ (ex. cartea dată studenţilor), inclusiv cu formele
neaccentuate de dativ ale pronumelui personal (ex. (?) soarta dată-mi, (?>
scrisorile adresate-ti); !
*
- nominalul obiect secundar (ex. copiii învăţaţi gramatică);
b
- nominalul atributiv (ex. capacităţi de producţie rămase disponibile);
- nominalul obiect prepoziţional (ex. inginer specializat în mecanică, studenţi
interesaţi de lingvistică);
- adverbul, inclusiv adverbul modal (ex. studii corect înţelese, lucruri de mult
întâmplate);
- determinări conjuncţionale (ex. copii interesaţi să înveţe, producţii prevăzute să
se obţină).
b) în comparaţie cu verbul de bază, participiul nu satisface următoarele
contexte:
- reflexivul (să se compare: câinele se pripăşeşte / câine pripăşit, lucrurile se
, w. • Wâmplă / lucrurile întâmplate, oamenii se sfădesc / oameni sfădiţi);
- nominalul în acuzativ, adică nominalul obiect direct.
Pierderea capacităţii de combinare cu acuzativul se explică prin istoria
Privativă a participiului. Am subliniat mai înainte132 faptul că pentru majoritatea
Ve
rbelor tranzitive, transformarea participială este precedată de o transformare
Pasivă. Or, efectul transformării pasive este, în mod normal, pierderea valenţei de
Pentru analiza participiului sub aspectul combinării cu vecinătăţile specific verbale, vezi Valeria
u
ţu Romalo, Un procedeu distribuţional de delimitare a paradigmelor."m SCL, XV (l 964), l, p. 66.
32
VezisMpra, §9.2.1. (b). ^
"" Sintaxa grupului verbal 129
 mamu, ut an^aita 135 Vezi observaţia din § 9.2.4. "rs <.,"<wi. ?.•;.-' r> .'.IV
subliniat"- 1 ca resrui veroeior tranzitive supună,
participiale, o transformare de nedefinire (suprimare) a obiectului direct, al cărei
efect este, de asemenea, pierderea vecinătăţii obiect direct.

9.3.3. Vecinătăţile supinului

Ca şi participiul, supinul păstrează doar parţial capacităţile combinatorii

ale verbul u i de bază134, a) Ca şi verbul de bază, supinul se combină cu:
- nominalul obiect direct (ex. a plecat la cumpărat mere);
- nominalul obiect indirect (ex. am de dat copiilor jucării);
- nominalul atributiv (ex. dedevenit profesor, o să devină el);
- nominal obiect prepoziţional (ex. e necesar de accentuat pe următoarele
aspecte, e necesar de comparat cu modelul);
- adverbul, inclusiv adverbul modal (ex. de muncit cinstit este datoria
noastră);
- determinări conjuncţionale (ex. este de dorit să ne mai vedem),
b) Spre deosebire de verbul de bază, supinul nu admite:
- combinarea cu formele neaccentuate ale pronumelui personal (Este
posibilă construcţia am de trimis lor, dar nu este posibil *am de trimis le);
- combinarea cu nominalul subiect (Supinul se „acomodează" la subiectul
verbului regent, astfel că o construcţie ca: am plecat la cumpărat mere se
interpretează ca: „eu am plecat pentru faptul ca eu să cumpăr mere". Supinul nu
apare, însă, direct în contextul unui nominal subiect. De altfel, transformarea de
supin se asociază obligatoriu cu o transformare de suprimare a subiectului din P,
devenit subiect al supinului135.).

9.3.4. Comparaţie cu construcţiile nominalizate

Analiza determinanţilor fiecărei forme nepersonale, realizată în § 9.3.1.,

9.3.2., 9.3.3., scoate în evidenţă situaţia diferită a gerunziului şi infinitivului, pe de
o parte, şi a supinului şi participiului, pe de altă parte.
Gerunziul şi infinitivul au, fără nici o îndoială, o situaţie sintactică diferita
de a construcţiilor nominalizate, întrucât amândouă formele satisfac toate
contextele specific verbale, şi anume: nominalul subiect, nominalul obiect direct,
reflexivul, adverbul modal. . ,
Supinul şi participiul pierd unele dintre aceste vecinătăţi: supinul pier e
capacitatea combinării cu nominalul subiect şi cu reflexivul, iar participiu ,
capacitatea combinării cu reflexivul şi cu obiectul direct. Ceea ce le deosebeş •
însă, de construcţiile nominalizate este imposibilitatea regizării unui nomina '
genitiv, provenit dintr-un subiect sau dintr-un obiect ^direct, şi imposibil' 1* ^
regizării unui adjectiv, provenit dintr-un adverb modal, în timp ce în construc.
133Cf. supra, §9.2.1. (c). / <.//..
134 Pentru combinarea supinului cu vecinătăţile de tip verbal, cf. Valeria Guţu Romalo. ar •
p. 67.
•'•<«•*••»
regimul sintactic al noului centru, în cazul participiului şi al supinului, nu au loc 10. l .Subordonate t
asemenea „acomodări", ci doar câteva pierderi de valenţe. conjuncţionale; e
10.1.1. Propoziţii
BIBLIOGRAFIE introduse prin că şi să; r
a) Examinarea formelor verbale nepersonale dintr-o perspectivă transformaţiona- 10.1.2. Propoziţii e
lă apare la: Liliana lonescu, Phrases contractees par le gerondifet Ie participe, în introduse prin dacă: l
„Cahiers", II (1965), p. 115 şi urm.; Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 79-80, 93, 10.1.3. a
233-244. P t
b) Pentru comportamentul general al formelor verbale nepersonale, vezi Gram. r i
Acad. I, § 219- § 223; M. Caragiu Marioţeanu, Moduri nepersonale , în SCL; i v
o
XIII (1962), l, p. 29 şi urm.; V. Guţu Romalo, Un procedeu distribuţional de e
delimitare a paradigmelor, în SCL, XV (1964), l, p. 66-67; Struct. morf. p
o ;
p. 202-212. 10.2. J. Relative
c) Comportamentul fiecărei forme este descris în: z
i interogative;
- gerunziu. Matilda Caragiu, Sintaxa gerunziului românesc, în SG, II (1957), 10.2.2. Relative
p. 61 şi urm.; Flora Şuteu, însemnări pe marginea anumitor construcţii ţ
gerunziale, în LR, VI (1957), 5, p. 15 şi urm.; Ştefan Hazy, Gerunziul - predicat i neinterogative; Bibliografie.
„dependent", în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai", 16 (1971). fasc. l, p. 109 şi a
urm.; Frieda Edelstein, Sintaxa gerunziu/ui românesc, EA, 1972. 10.0. Propoziţiile
-infinitiv: Finuţa Asan, Laura Vasiliu, Unele aspecte ale sintaxei infinitivului în „ subordonate se subîmpart în mai
limba română, în SG, I (1956), p. 97 şi urm.; Laura Vasiliu, Câteva observaţii a multe subclase î n uncţie de natura
asupra folosirii infinitivului în limba română actuală, în LR, VIII (1959), 5, p. 36 şi t morfologică a centrului faţă de care se
urm.; Ion Diaconescu, Propoziţia relativă infinitivală, în AUB, XVI (1967), p. 143 r stabileşte dependenţa si nume:
şi urm.; Ion Diaconescu, Cu privire la valoarea infinitivului în limba română, în i propoziţii dependente de un centru
LR, XVII (1968), 2, p. 111 şi urm.; Ştefan Hazy, Infmitivul-predicat „dependent", verbal (ex. doreşte să plece, trimite
în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai", 19 (1974), fasc. l, p. 97 şi urm. b
u cărţi ui are nevoie); propoziţii
- participiu: R. Ocheşanu, Laura Vasiliu, Despre valoarea verbală si cea
adjectivală a participiului, în LR, III (1954), 6, p. 16 şi urm.; Sorin Staţi, Valorile t dependente de un centru nominal (ex.
participiului, în LR, VII (1958), 5, p. 27 şi urm.; Rita Chiricuţă-Marinovici, Cu i faptul că pleacă jcul unde pleacă...);
privire la rolul sensului verbelor în determinarea valorii gramaticale a v propoziţii dependente de un centru
participiului, în CL, IV (1959), 1-2, p. 89 şi urm.; Rita Chiricuţă-Marinovici, Cu ă adjectival (ex. om apt să luncească,
privire la participiu în anumite funcţii sintactice, în CL, VI (1961), l, p. 155 şi " om furios că nu reuşeşte); propoziţii
urm. : dependente de un centru adverbial ex.
- supin: Matilda Caragiu-Marioţeanu, Moduri nepersonale, în SCL, XIII indiferent că nu reuşim.... gata să
(1962), l, p. 29-37; Ion Diaconescu, Supinul în limba română din secolele 1 înceapă...).
alXVl-lea. XVll-leaşi al XVlll-lea, în AUB, XX (1971), 1-2, p. 151 şi urm. 0 Ceea ce interesează, în acest
. prim volum al cursului, este
2 subordonarea faţă e un centru verbal,
. deci propoziţiile aparţinând grupului
.iţiţi.r... verbal.
13» s SoiRtiKite •/ S Nu toate propoziţiile
'fi *m «f ,t{. •, ii jf;/i u aparţinând grupului verbal au
/cm nib ivi .iim • -iii b istorii derivative dentice. Trebuie
fifem o distinse: a) propoziţiile obţinute prin
]%&• r reguli de structură (vezi egulile (4),
ii'.}!-. •, jjaiiîfl: •••., »;ofas aft d (5), (7), (8), care produc subordonate
irjonui) iilhoq s b l!r,s)ns-'!i< h o necircumstanţiale, şi regula (10), are
n
produce subordonate
a
circumstanţiale 136 ; b) propoziţiile
rezultate din ransformări.
în acest capitol, vom
examina numai ultima clasă de
propoziţii, cele ezultate din
transformări. Ca mod de introducere
(de „legare" de verb), propoziţiile ici
în discuţie pot fi conjuncţionale
(legate prin conjuncţie) sau relative
(legate irin pronume sau adverb
relativ).
Pentru denumirea
subordonatelor, vom folosi
termenii cu care am lesemnat, la
nivelul propoziţiilor de bază,
diversele poziţii (funcţii) sintactice,
şi nume: propoziţii „subiective",
„obiective directe", „obiective
indirecte"; obiective secundare",
„obiective prepoziţionale",
„atributive", circumstanţiale"137, iste
important să nu se confunde
subordonata „atributivă" aparţinând
grupului erbal (care, în mare,
corespunde propoziţiei predicative
din gramaticile curente) u Ion se gândeşte că nu cunoaşte
subordonata „atributivă" dependentă
de un centru nominal, deci
aparţinând ;rupului nominal.
70.7. Subordonate
conjuncţionale
Ceea ce este comun
subordonatelor conjuncţionale este,
pe de o parte, icurenţa, în structura de
bază, a secvenţei: ... NominalAConjAP,
secvenţă care, m nsamblu, determină
verbul, şi, pe de altă parte, obţinerea
lor printr-o transforma1"6 le
suprimare a nominalului din
secvenţa NominalAConjAP. Efectele
acestei ransformări constau în
schimbarea statutului propoziţiei
conjuncţiona e reprezentate de
secvenţa ConjAP), care, dintr-un
determinant al numelui, ajunge un
36 Regulile au fost formulate în capitolul a)
Ill-lea, § 1.
37 Vezi inventarul de poziţii (funcţii
sintactice) din capitolul al Ill-lea, § 2.
In interiorul clasei
subordonatelor conjuncţionaic apoi
uucicnic ut ian.nk | derivativă, în
funcţie de realizarea concretă a
conjuncţiei.
10.1. L Propoziţii introduse
prin că şi să
Propoziţiile aici în discuţie se
obţin din secvenţa:
...NominalAConjAP, unde nominalul
se lexicalizează prin faptul, iar P este
o propoziţie noninterogativă138.
Construcţia de bază este supusă
transformării de suprimare a
nominalului faptul, suprimare
posibilă fără pierdere de informaţie
semantică.
în funcţie de poziţia
sintactică a nominalului, care
poate apărea sub dominanţa
subiectului (ex. II
interesează^faptul^el să plece,
Lui Ion îi prieşte^faptul^că Ion
stă la munte), sub dominanţa
obiectului direct (ex. El
aflăAfaptuIAcă Ion a plecat), sub
dominanţa obiectului secundar (ex.
El mă roagă^ *faptul*eu să-l ajut),
sau a obiectului prepoziţional (ex. El
se teme^de făptuitei să plece), prin
suprimarea nominalului faptul, se
obţine o subordonată „subiectivă" (-
> îl interesează^el să plece), o
subordonată „obiectivă directă" (ex.
El aflarea Jon a plecat), o
subordonată „obiectivă secundară"
(ex. El mă roagă^eu să-l ajut) sau o
subordonată „obiectivă
prepoziţională" (ex. El se teme^el să
plece).
Dintre subordonate, sunt
susceptibile de a fi introduse prin că
şi să toate tipurile de subordonate
necircumstanţiale, cu excepţia
subordonatei „obiective indirecte"139.
Alegerea lui că sau să este fie
explicabilă prin regimul verbului
anterior
(printr-o restricţie de formă impusă
de acest verb propoziţiei
subordonate), fie
explicabilă semantic, distincţia că / să
reflectând o opoziţie de modalitate
pentru
verbul din subordonată, şi anume
opoziţia: real(câ) / posibil(să)140.
•&
ff*
Indicaţii de ordonare: •l
- Transformarea de suprimare a
nominalului este urmată,
facultativ, de
suprimarea subiectului redundant din
subordonată, în condiţiile în care acest
subiect
fie că repetă subiectul regentei (ex.
Iont se gândeşte că Ion! nu cunoaşte
oraşul =>
oraşul), fie că repetă obiectul indirect
din regentă
(ex. Lui Ion, îi prieşte că Ion, stă la
munte => Lui Ion îi prieşte că stă la
munte)
sau obiectul direct din regentă (ex. //,
interesează el, să plece => //
interesează să
plece).
- Transformarea de suprimare a
nominalului faptul poate fi
precedată de o
Pasivizare şi o „nedefinire"
(suprimare) a agentului, ceea ce
are ca rezultat
convertirea subordonatei din poziţia
de obiect direct în cea de subiect şi,
deci,
obţinerea unei subordonate
„subiective" (ex. Oricine a
aflat^faptul^că ei au plecat
=>
S-a aflat de către
oricine^faptul^că ei au plecat
(^pasivizare,) => S-a
.'38 Să se compare cu propoziţiile
introduse prin dacă (§ 40.1.2.), unde P
este o propoziţie
'"terogativă totală.
'39 Pentru generarea propoziţiei „obiective
indirecte", vezi infra, § 10.2.2.
'40 Pentru examinarea acestui aspect, vezi şi
capitolul al II-lea, § 3.4. Caracteristica
verbului de a
ac
cepta pe că sau să va fi avută în vedere în
subcategorizarea verbului.; ,f
.-, ,
^j

1 1
3 3
(= suprimarea nommaiuiui japmi».
10.1.2. Propoziţii introduse prin dacă
Subordonatele „subiective", „obiective directe", „obiective secundare"
obiective prepoziţionale" au altă istorie derivativă atunci când se introdc p rjn
'dacă. Dacă este semnul „de suprafaţă" al unei subordonate interogative totale.
adică o subordonată în care interogaţia vizează predicatul propoziţiei, şi nu alt
constituent al ei141. Prin urmare, o subordonată introdusă prin dacă are o istorie
derivativă în care intervine o transformare interogativă totală. După aplicarea
acestei transformări, construcţia suportă, în continuare, suprimarea nominalului
faptul (ex. El mă întreabct^faptul^Coni^pleci sau nu => El mă
întreabă^ faptul^ dac ă pleci (= transformare interogativă totală) => El mă
Intreabă^dacă pleci (=suprimarea nominalului faptul)}.
în funcţie de poziţia nominalului suprimat, care poate fi subiect, obiect
direct, obiect secundar sau obiect prepoziţional, se obţin subordonate introduse prin
dacă funcţionând ca „subiecte" (ex. Mă interesează dacă pleci), ca „obiecte
directe" (ex. El cercetează dacă pleci) ca „obiecte secundare" (ex. El mă întreabă
dacă pleci) sau ca „obiecte prepoziţionale" (ex. Mă gândesc dacă să plec).
După cum nu orice verb al limbii române admite combinarea cu că şi să 142,
verbele se deosebesc între ele şi din punctul de vedere al acceptării contextului [--
dacă*?]. Această distincţie va fi examinată în capitolul destinat subcategorizării
verbelor143.
în ansamblu, trebuie făcută observaţia că, din punctul de vedere al gradului
de predictabilitate a conjuncţiei, dacă are o situaţie diferită de că şi să, şi anume:
apariţia lui dacă este univoc determinată, pe baza unei caracteristici a subordonatei
(trăsătura interogaţiei totale), în timp ce apariţia lui că şi să nu se poate determina
decât până Ia nivelul restricţiilor contextuale comune amândurora.
10.1.3. Propoziţia „ atributivă "
Ca şi celelalte subordonate conjuncţionale, şi cea „atributivă" se obţine
printr-o transformare de suprimare a nominalului şi porneşte, ca şi acestea, de la o
construcţie de bază conţinând succesiunea...NominalAConjAP. în cazul subordonatei
„atributive", succesiunea NominaIAConjAP apare în poziţia atributivului „de bază'.
Deosebirea de celelalte subordonate conjuncţionale priveşte
particularităţile nominalului, care, în cazul „atributivei", satisface condiţia
identităţii cu nominalul subiect (ex. Obiceiul este obiceiul să plece, Impresia mea
este impresia că el a greşit).
Tot ca o deosebire trebuie subliniat şi faptul că transformarea de suprimare
a nominalului este precedată de o transformare „sum pro habeo", care asigur
explicarea echivalenţei semantice dintre construcţia cu copulativul a fi Ş'
141 Pentru distincţia: interogativă totală / interogativă parţială, vezi Gram. Acad. IT, p. 37 (§ ™
Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 190. '' '
* fl !> '
142 Vezi supra, g'lO.1.1. ;. .j^
143 Vezi infra, capitolul al V-lea, § 2.1.4. " "" .r?" ' * :
lK
M ) transrormarea „sum pro nabeo", care determina apanua uopuiciiivuiui u /t, m
«locul lui a avea (ex. Ion are găndul^Ion să plece => Gândul lui Ion este
Ion să plece); 2) suprimarea nominalului redundant, care asigură legarea
J subordonatei direct de verb şi deci plasarea ei în poziţia unui atributiv (=> Gândul
\liti Ion este^Ion să plece). Facultativ, în situaţia identităţii referenţiale dintre
•subiectul, „atributivei" şi un nominal al regentei (ex. Gândul lui Ion, este^Ion, să
\iplece), se aplică o transformare de suprimare a subiectului redundant (=> Gândul
(V/M/ Ion este să plece).
„Atributivele" introduse prin dacă se obţin în condiţiile satisfacerii unei
l trăsături suplimentare, şi anume: trăsătura interogaţiei totale pentru P din l
succesiunea NominalAConjAP (ex. întrebarea lui este^întrebarea^Conj^noi venim
f nu).
îs Ca şi în cazul celorlalte subordonate, dacă este semnul „de suprafaţă" al
Nnterogaţiei totale. Apariţia lui dacă implică o transformare interogativă totală,
l Istoria derivativă este: 1) transformarea „sum pro habeo", al cărei rezultat este
(apariţia copulativului a fi (ex. El are întrebarea^Conf^noi venim sau nu =>
[întrebarea lui este*întrebarea*Conj*noi venim sau nu); 2) transformarea
l interogativă totală, al cărei semn este apariţia Iui dacă ( = > întrebarea lui
\este*întrebarea*dacă noi venim); 3) suprimarea nominalului redundant, care are ca
rezultat plasarea subordonatei în poziţia atributivului (=> întrebarea lui este dacă
[noi venim.).
10.2. Subordonate relative
Pentru orice subordonată relativă, construcţia de bază conţine
succesiunea... Nominal A RA P. Istoria derivativă a subordonatelor relative
evidenţiază două mari categorii de propoziţii, distingându-se propoziţiile relative
interogative de relativele neinterogative. R din secvenţa Nominal A RAP se
caracterizează, în ansamblu, prin ambiguitate, dată fiind posibilitatea interpretării
lui fie ca moifem „interogativ", fie ca morfem „relativ".
'»<:
• w,
10.2.1. Propoziţii relative interogative --n
\\rf.
In acest caz, R apare ca semn „de suprafaţă" al unei subordonate
interogative parţiale, adică o subordonată în care interogaţia vizează oricare alt
constituent al propoziţiei, în afara predicatului144. Orice subordonată de acest tip are
M3 istorie derivativă implicând o transformare interogativă parţială. Secvenţa de
Pazâ... Nominal ARAP, în care nominalul se lexicalizează prin faptul, iar P are
'Caracteristicile interogaţiei parţiale, este supusă mai întâi transformării interogative |
*'> după aceea, transformării de suprimare a nominalului faptul.
în funcţie de poziţia sintactică a succesiunii Nominal ARAP, care poate sub
dominanţa subiectului (ex. Mă interesează^faplul r'unde pleci), sub u°minanţa
obiectului direct (ex. Verific*faptul*cu cine pleci), sub dominanţa Rectului
secundar (ex. El mă între abă^faptul^cine câştigă) sau a obiectului 4 Vezi.
pentru comparaţie, situaţia lui dacă şi deci a interogaţiei totale (supra, § 10.1.2.).
135
relativă interogativa „suDiectivă" (ex. Mă interesează unde pleci), una „obiectivă
directă" (ex. Verific cu cine pleci), o subordonată „obiectivă secundară" (ex. El mă
întreabă cine câştigă) sau una „obiectivă prepoziţională" (ex. El se gândeşte ce să
facă).
Deci, unei construcţii de bază cu forma: Mă interesează*faptul* eil
p/ec A(Circ AInt), unde Int (= interogaţie) vizează circumstanţialul şi unde
circumstanţialul are trăsătura semantică [+Timp], i se aplică: 1) transformarea
interogativă, care asigură apariţia relativului ca morfem „interogativ" ( = > ^
interesează* faptul^când plec); 2) suprimarea nominalului faptul, care determină
legarea nemijlocită a subordonatei de verb (=> Mă interesează când plec).
Alegerea unui relativ sau a altuia (din seria: unde, când, cum, cine, ce
care, cât) şi a unei anumite forme a relativului (formă de nominativ, de dativ, de
acuzativ, formă prepoziţională sau neprepoziţională) este determinată de poziţia
sintactică a constituentului interogat şi de caracteristicile lui semantice, în condiţiile
interogării unui constituent aflat în poziţia circumstanţialului, sunt selectate cum,
când, unde, cât, după cum acest circumstanţial are caracteristica [+ Mod], [+Timp],
[+Loc] sau [+Cantitate] (ex. Mă interesează cum procedezi, Mă interesează când
pleci, Mă interesează unde pleci, Mă interesează cât ai lucrat), în condiţiile
interogării unui obiect direct, este selectat ce, atunci când nominalul interogat are
caracteristica [-Animat], sau este selectat pe cine, atunci când nominalul obiect
direct are caracteristica [+Uman] (ex. Mă interesează ce faci, Mă interesează pe
cine ai invitat) etc.
:_M \
10.2.2. Relative neinterogative -:~- «
ft-,V-i
în acest caz, R apare ca semn „de suprafaţă" al unei transformări de
relativizare. Construcţiile de bază au forma: Reuşeşte*persoana*R*persoana
lucrează mult, El mănăncă^ceva^R^el doreşte ceva, Dau cărţi^persoanei^R^trebuie
cărţi persoanei, Mă gândese^la persoana^R^persoana va veni. El pleacă^în
locul^R^el doreşte în locul, Ştiu momentul* R^trebuie să vin în momentul, unde
secvenţa R AP se subordonează unui nominal şi unde constatăm identitatea
referenţială (deci acelaşi referent) a nominalului regent cu un alt nominal din
subordonată. Istoria derivativă a acestor construcţii este: 1) transformarea de
relativizare, care determină suprimarea nominalului din subordonată identic cu
nominalul regent şi apariţia morfemu-lui „relativ" (=> Reuşeşte persoana^cine
lucrează mult; El mănâncă ceva^ce doreşte, Dau cărţi persoanei^cui trebuie cărţi
Mă gândesc la persoana^cine va veni, El pleacă în locul^unde el doreşte, Şt iu
momentul^când trebuie să vin); 2) suprimarea nominalului regent, asigurându-se
legarea nemijlocită a subordonatei de verb şi preluarea funcţiei nominalului
suprimat (=> Reuşeşte cine lucrează mult, El mănâncă ce doreşte, Dau cărţi cui
trebuie cărţi, Mă gândesc la cine va veni, El pleacă unde el doreşte, Ştiu cana
trebuie să vin).
în funcţie de poziţia sintactică a nominalului suprimat, subordonata
obţinută funcţionează ca „subiect" (ex. Reuşeşte cine lucrează mult), ca „obiec
direct" (ex. El mănâncă ce doreşte), ca „obiect indirect" (ex. Dau cărţi cui trebvie
136
..circumstanţial" (ex. El pleacă unde doreşte).
Comparând diversele tipuri de propoziţii relative, se constată că
subordonatele „subiective", „obiective directe", „obiective secundare", „obiective
prepoziţionale", „atributive" aparţin atât tipului descris în § 10.2.1., cât şi tipului
descris în § 10.2.2. De exemplu, subordonata relativă subiectivă din construcţia: Mă
interesează cine câştigă concursul este o relativă interogativă, în timp ce
subordonata subiectivă cu aceeaşi formă, dar legată de alt verb: Primeşte laude cine
câştigă concursul este o relativă neinterogativă.
Spre deosebire de acestea, subordonatele relative „obiective indirecte" şi
„circumstanţiale" (ex. Dau cui cere, Dau la cine are nevoie, Pleacă unde doreşte)
aparţin în exclusivitate tipului neinterogativ.
Modul de generare din GT atrage atenţia asupra statutului de dublu
substitut al prenumelor şi al adverbelor relative neinterogative (substituie un
nominal din regentă şi unul din subordonată).
Pentru relativele interogative, modul de generare propus atrage atenţia
asupra statutului de unic substitut al prenumelor şi adverbelor relative interogative
(substituie un element nominal din subordonată).
BIBLIOGRAFIE
a) Pentru examinarea subordonării în frază dintr-o perspectivă transforma-
ţională, vezi: Mihaela Mancaş, Observations sur la syntaxe des completives et des
sub/ectives dans la grammaire generative, în „Cahiers", II (1965), p. 127 şi urm.;
Gabriela Pană, Propoziţiile relative în gramatica transformaţională, în SCL,
XVIII (1966), 3, p. 321 şi urm.; Vasiliu, Golopenţia, Sintaxa, p. 79; Pană
Dindelegan, Sintaxa, p. 30-37,p. 146-148.
b) Pentru examinarea subordonării dintr-o perspectivă netransformaţională, vezi:
M. Avram, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile de
propoziţie, în SG, I (1956), p. 141 şi urm.; Valeria Guţu, Propoziţii relative, în
SG, II (1957), p. 161 şi urm.; R. Ocheşeanu, Observaţii asupra propoziţiei
interogative indirecte, în SG, III (1961), p.151 şi urm.
c) Pentru perspectiva contrastivă, vezi: Măria Manoliu-Manea, „Accusativus
cum infinitivo" dans Ies langues romanes, în „Cahiers", VI (1969); Al. Niculescu,
Completivizarea romanică, în „Individualitatea limbii române între limbile
romanice", II, Edit. Ştiinţifică (sub tipar).
;£ (i • ; iii ifj !-:H>tiq«,
 CAPITOLUL AL V-LEA
SUBCATEGORIZARE A VERBULUI
1. Principii;
2. Subcategorizarea contextuală;
2. l. - în funcţie de subiect;
2.2. - în funcţie de obiectul direct;
2.3. - în funcţie de obiectul secundar;
2.4. - în funcţie de obiectul indirect;
2.5. - în funcţie de obiectul prepoziţional;
2.6. ~~ în funcţie de atributiv;
2.7. ~~ în funcţie de circumstanţial şi de cantitativ;
2.8. - în funcţie de reflexiv;
3. Ihtplicaţiile semantice ale subcategorizării contextuale;
3.1. Omonimia lexicală;
3.2. Relaţia c/intre trăsăturile contextuale şi cele inerente:
3.3. Limite ale modelului sintactic; Bibliografie.
Nu vom discuta în acest curs toate detaliile suhcategorizării contextuale şi
noncontextuale a verbului românesc. După formularea principiilor de subcategorizare,
vom exemplifica cu examinarea amănunţită a două aspecte: Subcategorizarea in funcţie de
subiect fi de obiectul indirect, indicând, pentru restul problemelor, bibliografia
corespunzătoare. Ca bibliografie, vom trimite la lucrări în care subcategorizarea se
efectuează după principiile formulate in acest curs. rezultatele lor putând fi folosite
integral. Din dorinţa de a nu repeta unele aspecte, am procedat la trimiteri bibliografice.
l. Principii
într-o sintaxă transformaţională, subcategorizarea operează asupra
formativelor lexicale, la nivelul structurilor de bază, pentru partiţia verbului fiind
relevante numai contextele existente „în adâncime". Sub acest aspect,
subcategorizarea dintr-o sintaxă transformaţională se deosebeşte de operaţia
clasificării din sintaxa analitică, unde analiza se efectuează la nivelul structurii de
suprafaţă şi unde sunt relevante toate contextele „de suprafaţă". Această precizare
ne permite să înţelegem de ce rezultatele celor două clasificări (din sintaxa
transformaţională şi din sintaxa analitică) nu coincid decât parţial.
Distingem, în subcategorizarea verbului, o subcategorizare contextuala,
realizată în funcţie de contextele verbului din structura de adâncime, şj °
subcategorizare noncontextuală, realizată în funcţie de trăsături semantice
inerente, adică trăsături din configuraţia semantică internă a verbului, în cădi u
subcategorizării contextuale, distingem o subcategorizare strictă şi una
selecţională.
La subcategorizarea strictă a verbului participă toate contextele aflate su
dominanţa directă a lui GPred 1 , şi anume: [--Subiect], [-Obdir], [--ObsecJ,
l Vezi schema de organizare a lui P în capitolul al III-lea, § 2.
138
[Refl-].
Faţă de modeluMui N. Chomsky, unde subiectul, circumstanţialul şi
cantitativul nu participă la subcategorizarea strictă a verbului, noi am considerat
aceste contexte ca fiind relevante în subcategorizare. în limba română, unde există
structuri fără subiect2, alături de altele cu subiect, şi unde există verbe care „cer"
obligatoriu ocurenţa unui circumstanţial sau a unui cantitativ şi altele pentru care
aceste contexte sunt facultative, este evident că vecinătăţile subiect, circumstanţial
şi cantitativ sunt relevante în subcategorizare.
Subcategorizarea strictă nu se opreşte la nivelul contextelor formulate în
termenii funcţiilor, ci se poate rafina, introducând în subcategorizare şi nivelul
„categorial". De exemplu, partiţia clasei de verbe care admite contextul [—
Atributiv] se poate continua în funcţie de posibilitatea verbelor de a accepta toate
realizările atributivului (anume: 1) GNAN; 2) GAjAN; 3) Prep*... XAGN; 4) GAv) sau
numai unele dintre ele. Astfel, verbe ca: //, rămâne admit toate realizările
atributivului (ex. El este student, El este studios, El este de piatră, El este aşa);
verbe ca : denumi, chema, numi, striga, zice admit numai realizările GNAN şi GAv
(ex. Mă cheamă Popescu, Mă cheamă aşa; îmi zice Popescu, îmi zice aşa}; verbe
ca: prinde, veni admit numai realizarea GNAN (ex. Ei s-au prins fraţi, Ea îmi vine
cumnată) ; un verb ca: a se alege admite numai realizarea GAjAN (ex. El s-a aies
leneş).
Subcategorizarea se poate rafina şi în funcţie de participarea sau
neparticiparea verbelor la anumite transformări. De exemplu, nu toate verbele
tranzitive participă la transformarea pasivă sau la cea reflexivă, aceasta putând
constitui un criteriu de partiţie. Verbe tranzitive ca: avea, comporta (ex. Plecarea
comportă riscuri), costa (ex. Indepedenţa l-a costat viaţa), privi (ex. Nu te priveşte
situaţia mea), vrea sunt „inapte" sintactic de a realiza construcţii pasive. De
asemenea, numai unele verbe tranzitive admit transformarea de nedefinire
(suprimare) a obiectului direct, ceea ce are ca urmare efectuarea unei clasificări în
funcţie de caracterul obligatoriu / facultativ al obiectului direct. Verbe ca: aştepta,
citi, cânta, iubi, lucra, mânca, scrie acceptă transformarea de suprimare a
obiectului direct şi, deci, în cazul lor. vecinătatea obiectului direct este facultativă;
verbe ca: adăuga, adora, agrea, clarifica, considera, deduce, menţiona, preconiza,
prefera nu admit aceeaşi transformare, ceea ce se manifestă prin caracterul
obligatoriu al vecinătăţii obiectului direct. Distincţia obligatoriu / facultativ priveşte
Şi alte vecinătăţi verbale: Obind, Obprep.
La subcategorizarea selecţională a verbului participă aceleaşi contexte în
funcţie de care s-a realizat subcategorizarea strictă, aceste contexte fiind examinate
sub aspectul restricţiilor semantice. Observaţia obiectivă care stă la baza
subcategorizării selecţionale este că nu toate verbele care admit contextul [-
Subiect] sau [—Obdir] admit, în aceste poziţii sintactice, nume cu aceleaşi
Particularităţi semantice: unele admit numai nume cu trăsătura [-Animat], altele cu
tr
âsătura [+Uman], altele cu trăsăturile [+Animat, - Uman] etc. Astfel, verbele
tr
anzitive: ara, admonesta, priponi se deosebesc între ele din punctul de vedere al ;
re
stricţiilor selecţionale impuse obiectului direct, şi anume: [-Animat], în cazul lui
:>:—:---------- *-• S ţi .>!•• f :
i-\9»' <
M vezi capitolul al III-lea, § 3.1.. structurile (l)- (4) .J-Ii».-. j">.
139
priponi. Subcategorizarea selecţională va include aceste verbe în clase diferite.
Subcategorizarea selecţională a verbului presupune efectuarea în prealabil
a subcategorizării noncontextuale (în funcţie de trăsături semantice inerente) a
vecinătăţilor verbului: nume şi adverb.
Nu orice trăsătură semantică a vecinătăţilor este relevantă în
Subcategorizarea selecţională a verbului. Din mulţimea trăsăturilor semantice ale
vecinătăţilor se aleg anumite trăsături, acele trăsături care prezintă implicaţii
sintactice. De cele mai multe ori, sunt alese trăsături semantice constituind condiţii
de funcţionare a unor transformări. De exemplu, pentru partiţia selecţională a
verbului în funcţie de obiectul direct, se alege o trăsătură ca [± Uman], a cărei
relevanţă sintactică este dată de transformările reflexivă şi impersonală, unde
trăsătura [+Uman] constituie o condiţie de funcţionare a acestora. Sau se alege o
trăsătură ca [± Indefinit], a cărei relevanţă sintactică este dată de transformarea
constituenţilor nedefiniţi, unde trăstăura [+ Indefinit] reprezintă o condiţie de
funcţionare.
Pentru Subcategorizarea noncontextuală a verbului (în funcţie de trăsături
semantice interne), se aleg, din inventarul posibil de trăsături semantice, numai
trăsăturile cu implicaţii sintactice. De exemplu, prezenţa în configuraţia semantică
a unui verb a trăsăturii [+Reciproc] atrage după sine o anumită particularitate de
construcţie, constând în vecinătatea obligatorie a două nominale, plasate faţă de
verb fie ambele în poziţia unui subiect multiplu, fie unul în poziţia subiectului, iar
celălalt în poziţia unui obiect prepoziţional cu prepoziţia cu (ex. Ion şi Gheorghe
se sfădesc, Ion se sfădeşte cu Gheorghe)3. Aceste implicaţii sintactice conferă
trăsăturii [+Reciproc] relevanţă în subcategorizare.
Regulile de subcategorizare presupun anumite restricţii de ordonare,
adică o anumită ordine în aplicarea lor.
Cele mai generale restricţii se referă la faptul că Subcategorizarea
selecţională a verbului trebuie să fie precedată, pe de o parte, de Subcategorizarea
strictă a acestuia, iar, pe de altă parte, de Subcategorizarea noncontextuală a
vecinătăţilor verbale: nume şi adverb. Subcategorizarea strictă oferă contextele
relevante, iar Subcategorizarea noncontextuală a numelui şi a adverbului oferă
trăsăturile semantice în funcţie de care să se efectueze Subcategorizarea
selecţională. Tot ca restricţie generală de ordonare, subliniem că Subcategorizarea
noncontextuală a verbului trebuie să fie precedată de cea contextuală: strictă şi
selecţională.
Alte restricţii de ordonare sunt determinate de particularităţi relaţionale ale
vecinătăţilor. De exemplu, vecinătatea Atributiv stabileşte o relaţie obligatorie cu
un alt nominal, fie subiect, fie obiect direct, fie obiect indirect 4, în aceste condiţii»
este normal ca Subcategorizarea în funcţie de Atributiv să fie precedată de
Subcategorizarea în funcţie de Subiect, Obdir, Obind. Din aceleaşi raţiuni,
Subcategorizarea în funcţie de Obsec este precedată de Subcategorizarea în funcţie
de Obdir: numai clasa de verbe caracterizată prin +[-Obdir] şi [~[+Uman]-Obdir]
este susceptibilă în continuare de o partiţie în funcţie de Obsec5.
3 Vezi capitolul al IV-lea, § 4.2.
4 Vezi capitolul al III-lea, § 2.9. .--
5 Cf. capitolul al III-lea, § 2.4. »« . i " î JwMIt h, • 8 Vezi infra, § 3.1.
140
2.1. Subcategorizarea în funcţie de subiect
Având în vedere vecinătatea subiectului, verbele se împart în: [—
Subiect] / (B) - [—Subiect], adică verbe care admit vecinătatea subiectului (cele mai
multe verbe) şi altele care nu admit această vecinătate (ex. acri din construcţia: I
s-a acrit de vorbe, arde din construcţia: // arde de plimbare, părea din construcţia:
îmi pare bine de asta, păsa din construcţia: // pasă de ceva, urî din construcţia: I s-a
urât de tine).
Cele două clase reflectă distincţia personal/impersonal, conceptele
„personal" şi „impersonal" fiind folosite aici într-o accepţie strict sintactică, care
vizează capacitatea verbului de a admite sau nu subiectul.
Verbe de tipul: amurgi, bura, burniţa, fulgera, gerui, ninge, ploua, viscoli
aparţin tipului (A), deoarece, din punctul de vedere al structurii de adâncime, ele se
caracterizează prin vecinătatea unui subiect nedefinit6. Lipsa subiectului este o
trăsătură „de suprafaţă".
Tipul (B), adică al verbelor „inapte" de a avea subiect, este puţin
reprezentat în limba română7.
Există câteva verbe care se caracterizează, din punctul de vedere al
structurii de suprafaţă, prin ± [--Subiect]; adică prin posibilitatea de a alege,
succesiv, o construcţie cu subiect şi alta fără subiect (în locul subiectului, apare o
construcţie prepoziţională); ex. plăcea: îmi place Ion - îmi place de Ion; sta, şedea:
îmi stă (sade) bine rochia - îmi stă (sade) bine cu rochia. Avem aici un caz de
sinonimie sintactică, manifestat prin existenţa a două construcţii pentru acelaşi
verb, fără nici o modificare în sensul verbului. Din punctul de vedere al teoriei
transformaţionale, numai una dintre construcţii este de bază, cealaltă derivând din
prima printr-o transformare facultativă.
Nu aceeaşi situaţie apare în construcţii ca: El arde documentele l îi arde de
glumă, Mâncarea s-a acrit / l s-a acrit de mâncarea asta, unde distincţia + [--
Subiect] / -[—Subiect] se asociază cu diferenţe în sensul verbului, în acest caz,
ambele construcţii sunt de bază, identitatea fonologică a celor două verbe fiind
semnul de suprafaţă al unei omonimii lexicale8.
2.1.1. Clasa A (= verbele caracterizate prin +[-Subiect]) este supusă, în
continuare, subcategorizării în funcţie de simbolurile aflate sub dominanţa nodului
Subiect, adică în funcţie de realizările structural diferite ale subiectului.
Astfel, se disting două subclase, după cum verbul admite sau nu, în poziţia
de subiect, un nominal realizat prin Personal (= pronume personale de persoana I,
II, IV, V): (Aa) +[-Personal] / (Ab) - [-Personal].
Clasa (Aa) cuprinde verbe ca: abandona, abdica, absenta, abuza, accepta,
achiziţiona, aconta, acuza, ademeni, adera, administra, admira, admonesta,
adopta, adora, adresa, agonisi, agrea, aiura, alinta... adică verbe care admit un
subiect exprimat prin Personal. Toate verbele care admit un Personal admit,
6 Vezi capitolul al IV-lea, § 6.2.4.
7 Vezi şi comentariul din capitolul al IV-lea, § 6.4. Kt.-, .s/f-
141
:ceptă ceva; Eu absentez - Elevul absentează).
Clasa (Ab) cuprinde verbe ca: adulmeca, behăi, chelălăi, ciripi, acjj
•finii, apune, ateriza, bubui, coexista, concorda, consta, curge, decola, derapa
•rmina, izvorî..., adică verbe care, din punctul de vedere al limbajului neutru9, n.
Imit un subiect exprimat prin Personal. Neacceptarea, în poziţia subiectului
iui Personal înseamnă, implicit, acceptarea unui S (= substantiv) cu trăsătura
Uman] (ex. Câinele adulmecă, Soarele asfinţeşte).
2.1.2. Având în vedere posibilitatea realizării unui subiect prin secvenţa
ominalAConjAP, se disting clasele: (A1) +[-NominaIAConjAP] / (A")-[~NominaiA
:onjAP].
Clasa (A 1 ) cuprinde vorbe ca: interesa, prii, reieşi, repugna, reveni
rprinde, surveni..., adică verbe care admit, în poziţia de subiect, succesiunea
ominalAConjAP (ex. Mă interesează faptul dacă pleci, îmi prieşte faptul să stau
munte, Reiese faptul că aţi greşit, îmi repugnă faptul să mint, îmi revine
tligaţia să învăţ, Mă surprinde faptul că ai plecat, A survenit faptul că m-ant
tbolnăvii).
Clasa (A") cuprinde verbe ca: aburi, adulmeca, adia, asfinţi, apune,
eriza, bubui, curge, dăngăni, decola, derapa..., adică verbe care nu acceptă
mtextul [-NominalAConjAP].
r
2.1.3. în interiorul clasei (A ), se disting alte două subclase, după cum
;rbul admite sau nu suprimarea nominalului, sau, în alţi termeni, în funcţie de
ceptarea sau nonacceptarea transformării de suprimare a nominalului. Acceptarea
estei transformări înseamnă posibilitatea apariţiei nemijlocite a verbului în
ntextul [—ConjAP], cum se întâmplă cu verbele din clasa (A'x): interesa (ex. Mă
teresează dacă pleci), reieşi (ex. Reiese că aţi greşit), surprinde (ex. Mă
rprinde că ai plecat) etc. Neacceptarea transformării înseamnă incapacitatea
rbului de a apărea în contextul [~ConjAP], cum se întâmplă cu verbele din clasa
/y): surveni, reveni..., care admit construcţia cu nominal (ex. A survenit faptul că
-am îmbolnăvit, îmi revine obligaţia să învăţ), dar nu admit construcţiile: *A
rvenit că m-a îmbolnăvit, *îmi revine să învăţ.
2.1.4. In interiorul clasei (A' x ), o nouă partiţie vizează acceptarea
njuncţiilor că, să, pe de o parte, şi dacă, pe de altă parte, în termeni sintactici,
stincţia că, să /dacă priveşte o caracteristică a propoziţiei subordonate, şi anume:
nterogativ], în cazul Iui că şi să, şi [-(-Interogativ], în cazul lui dacă10.
Subclasa caracterizată prin acceptarea lui dacă o exemplificăm prin:
pinde (ex. Depinde de tine dacă pleci), conta (ex. Nu contează dacă întârzii), ivi
(ex. Nu te priveşte dacă plec). Cealaltă subclasă, caracterizată prin
acceptarea lui dacă, dar prin acceptarea lui că sau să, o exemplificăm prm:
'pecificarea făcută are în vedere faptul că într-un limbaj încărcat stilistic apar dese „devieri" de la
rma selecţionată standard, astfel că ceea ce nu este admis în limbajul neutru devine posibil în
ibajul afectiv. Vezi comentariul din capitolul al IV-lea, § 10. • " » •
: i U ii.iio'lfţfiO '"'i') l-'n.sjn'j:t-
f r -, _v
142,'
:ă aţi greşit).
2.1.5 Clasa caracterizată prin [-Interogativ] se subîmparte, la rândul ei, în •
subclase, în funcţie de caracteristica verbului de a selecta pe că sau să.
Subclasele sunt: fa) +[~o5AP]; (b) +[~să*P]; (c) +[~{că.să}"P].
Subclasa (a) se caracterizează prin construcţia cu că, ceea ce înseamnă
apariţia, în poziţia subiectului, a unei subordonate conjuncţionale introduse prin că
(ex. chema: Se cheamă că n-ai înţeles; decurge: Din demonstraţie decurge că ai
greşit; rezulta: Rezultă că eşti incorect), dar prin imposibilitatea construcţiei cu să.
Subclasa (b) se caracterizează prin construcţia cu să (ex. cădea: Se cade să
pleci; merita: Merită să te zbaţi; rămâne: Rămâne să ne mai gândim; trebui:
Trebuie să plec; veni: îmi vine să renunţ), dar prin imposibilitatea construcţiei cu
că.
Subclasa (c) se caracterizează prin posibilitatea construcţiei succesive cu că
şi să (ex. conveni: îmi convine că plec - îmi convine să plec; repugna: îmi repugnă
că minţi - îmi repugnă să minţi; impresiona: Mă impresionează că te văd aşa - Mă
impresionează să le văd aşa). Pentru subclasa (c), construcţia cu că sau să reflectă
o diferenţă semantică privind valoarea modală din subordonată, şi anume reflectă
opoziţia : real (că) l posibil (să).
2.1.6. Continuând subcategorizarea la nivel selecţionai, trăsătura Animat
asigură următoarea partiţie: (a) [--[+Animat]]; (b) [--[- Animat]];
(c) [-- [± Animat]].
Clasa (a) cuprinde verbe care admit ca subiect nume cu trăsătura [+
Animat] (ex. aciua, auzi, cânta, cunoaşte, ganguri, gândi, linge, minţi,
muşamaliza, pedepsi, sforăi, vorbi...).
Clasa (b) cuprinde verbe care admit ca subiect nume cu trăsătura [-
Animat] (ex. concorda, consta, conţine, curge, germina, reieşi, rezulta...).
Clasa (c) include verbe care admit atât subiecte cu trăsătura [+ Animat], cât
şi cu trăsătura [-Animat] (ex. aluneca: Copilul alunecă - Un obiect alunecă; cădea:
Copilul cade - Mingea cade).
2.1.7. în interiorul claselor (a) şi (c), o nouă partiţie în funcţie de trăsătura
Uman are ca rezultat: (a,) [--[+ Uman]]; (a2) [-- [- Uman]]; (a3) [-- [± Uman]].
Subclasa (a,) se caracterizează prin acceptarea pe poziţia de subiect numai a
numelor cu trăsătura [+ Uman] (ex. abdica, batjocori, bănui, benchetui,
binecuvânta, bârfi, blestema, cicăli, cârti, considera, crede, minţi...).
Subclasa (a2) se caracterizează prin acceptarea în poziţia subiectului a
numelor cu trăsăturile [+ Animat,- Uman] (ex. adulmeca, behăi, chelălăi, ciripi,
cloci, cloncăni, cotcodăci, croncăni, gâgâi, grohăi, guiţa, hămăi, lătra...).
Subclasa (a 3 ) se distinge prin acceptarea unor subiecte cu trăsătura
[+ Uman], alături de subiecte cu trăsătura [- Uman] (ex. alerga: Copilul aleargă
-Câinele aleargă; asuda: Copilul asudă - Calul asudă; auzi: Copilul aude -
Pisica
. , 143
 2.1.8. în interiorul claselor (b) şi (c), noi partiţii în funcţie de trăsăturile
"mit, Abstract au ca rezultat:
!)[ ._[+ Abstract]]; ex. trebui: Trebuie faptul să plecăm: ,)[ ..[- Abstract]]; ex.
citi: Elevul citeşte; )3)[ — [± Abstract]]; ex. costa: Caietul costă mult - L-a
costat mult faptul că a
it.
[y)[ „[-i- Indefinit]]; ex. ploua, ninge (Verbele din această categorie au, în
tura de adâncime, un subiect caracterizat prin [+ Indefinit]) 11.
[y1)!" „[- Indefinit]]; ex. răzbi: Mă răzbeşte foamea, cuprinde: Mă cuprinde
•a;
b'")[ ~[± Indefinit]]; ex. plăcea: îmi place filmul - îmi place orice.
2.2. Pentru subcategorizarea în funcţie de obiectul direct, vezi: Pană
lelegan, Sintaxa, p. 37 (§ 7) - p. 54 (§ 9.3.2.). >*« <
2.3. Pentru subcategorizarea în funcţie de obiectul secundar, vezi: 9t
lelegan, Sintaxa, p. 54 (§ 10) - p. 57 (§ 10.4.). <s*i )«w
2.4. Subcategorizarea în funcţie de obiectul indirect d.,
Din punctul de vedere al vecinătăţii obiectului indirect, verbele se împart
(A) -i- [--Obind], adică verbe care satisfac acest context (ex. plăcea: îmi
e cartea, trebui: îmi trebuie cărţi, trimite: El îmi trimite cărţi);
(B) - [-Obind], adică verbe care nu satisfac acest context (ex. chema: Mă
mia Ion, cuprinde: Mă cuprinde teama, durea: Mă doare capul, întreba: El mă
'.aba lecţia).
Verbe ca: ajuta, anunţa, succeda se caracterizează, din punctul de vedere al
:turii de suprafaţă, prin posibilitatea de a se construi succesiv cu obiect direct
obiect indirect (ex. a ajuta cuiva - a ajuta pe cineva: el mi-a anunţat ceva - el
anunţat ceva). Verbe ca: a se asocia, a se impune, a se pleca se caracterizează,
punctul de vedere al structurii de suprafaţă, prin posibilitatea de a alege între o
strucţie cazuală (cu dativul) şi una prepoziţională (ex. a se asocia cu cineva - a
asocia cuiva; el se impune în faţa colegilor - el se impune colegilor). Ambele
:gorii se includ, din punctul de vedere al structurii de bază, într-una din
:lasele (A) sau (B). Includerea într-o subclasă sau în cealaltă este o chestiune de
izie (de interpretare). Dacă, în urma acestei decizii, alegem ca structură de bază
l (A), cel cu obiect indirect, atunci tipul (B) este derivat din primul, printr-o
sformare facultativă, în general, în limba română, dintre vecinătăţile verbale
inătatea obiectului indirect se caracterizează prin instabilitate, adică pf' n
ilaţia între construcţia cu dativul şi o construcţie prepoziţională sau cu
entru interpretarea acestor verbe, vezi capitolul al IV-lea, § 6.2.4. ' --^f'<•<*>
144
2.4.1. C l a s a ( A ) s e s u b î m p a r t e î n d o u ă c a t e g o r i i , î n f u n c ţ i e d e
obligativitatea sau caracterul facultativ al obiectului indirect, adică în funcţie de
acceptarea sau nonacceptarea transformării de nedefmire (suprimare) a obiectului
indirect. Se obţin subclasele:
(A,) verbe cu obiect indirect obligatoriu, nesuprimabil (ex. acorda: El
acordă diplome câştigătorilor, adresa: El adresează directorului o cerere, aparţine:
Ideea îi aparţine, aservi: Regimurile din trecut au aservit ţara străinilor, atribui: Ei
atribuie burse studenţilor, conferi: El conferă medalii câştigătorilor, consacra: El
se consacră studiului, contraveni: Furtul contravine legilor, conveni: îmi convine
situaţia, corespunde: Răspunsurile corespund aşteptărilor, datori: El datoreşte
viaţa medicilor, dăuna: Asta a dăunat fabricii, decerna: Ei au decernat premii
fruntaşilor, deda: El se dedă băuturii, dedica: El mi-a dedicat o carte , deferi: L-au
deferit justiţiei, premerge: Asta a premers evenimentului, răspunde: Proiectul
răspunde exigenţelor, repugna: îmi repugnă o asemenea atitudine, reveni: îmi
revine o obligaţie, veni: îmi vine să plâng);
(A2) verbe cu obiect indirect facultativ, suprimabil (ex. aduce: El mi-a adus
l flori - El a adus flori, confirma: El mi-a confirmat o ştire - El a confirmat o ştire,
lipsi: îmi lipsesc cărţi - Lipsesc cărţi, rămâne: îmi rămân bani - Rămân bani).
2.4.2. în poziţia obiectului indirect, dintre expansiunile grupului nominal
nu poate apărea expansiunea: Nominal A Conj A P, ceea ce atrage după sine
nerelevanţa în clasificare a acestui context.
2.4.3. Dintre realizările nominalului, relevantă este realizarea prin Personal,
în funcţie de care verbele din clasa (A) se subîmpart în:
(A1) + [—Personal], adică verbe care admit obiecte indirecte realizate prin
pronume personal de persoana l, II, IV, V (ex. îmi trebuie creioane);
(A") - [— Personal], adică verbe care nu admit în poziţia obiectului indirect
s
pronume personale de persoana I, I I , IV, V (ex. contraveni: Fapta lui contravine
legilor, deda: El se dedă băuturii, răspunde: El răspunde solicitărilor^).
Majoritatea verbelor cu obiect indirect intră în clasa (A 1 ). Acceptarea
l. Personalului înseamnă şi acceptarea, în poziţia obiectului indirect, a unui S (=
substantiv) cu trăsătura [+ Uman] (ex. îmi trebuie creioane - Copiilor le trebuie
creioane), în general, în limba română, determinarea în dativ se caracterizează
printr-un caracter accentuat personal.
2.5. Pentru subcategorizarea în funcţie de obiectul prepoziţional, vezi:
Pană Dindelegan, Sintaxa p. 172 (§ 3.2.3.2.) - p. 174 (§ 3.2.4.). ' ţ
12 Constatarea este valabilă atât pentru limba veche (vezi: Paula Diaconescu, Construcţii
prepoziţionale echivalente cu un caz oblic, în Structură şi evoluţie p. 257-259: G. Pană Dindelegan,
Regimul sintactic al verbelor în limba română veche, în SCL, XIX (1968), 3, p. 289-291), cât şi
pentru limba actuală.
13 Numai cu unul din sensurile sale. răspunde aparţine clasei (A"). Cu alt sens: „a spune ceva când
" 145
eşti întrebat", el aparţine clasei (A') (ex. El mi-a răspuns politicos).
10 — Sintaxa grupului verbal
II
 iuti. c«., |j. iHO (,§0.1.; - p. 154. suDiimem, mcâ o dată14, că numai
butivul „de bază" este relevant în subcategorizare. Atributivul „transformat" nu
; relevant nici măcar din punctul de vedere al unei clasificări „de suprafaţă",
ă fiind capacitatea virtuală a oricărui verb de a se combina cu un atributiv
msformat".
2.7. Pentru subcategorizarea în funcţie de circumstanţial şi de cantitativ,
i: Pană Dindelegan, lucr. cit., p. 159 (d), p. 162 (§ 2.3.).
2 8. Pentru subcategorizarea în funcţie de reflexiv, vezi : Pană
idelegan, lucr. cit., p. 120 (§ 2.2.), p. 125-128.
3. Implicaţiile semantice ale subcategorizăru contextuale
3.1. Omonimia lexicală
Folosind rezultatele subcategorizării contextuale a verbului se poate
lica fenomenul omonimiei lexicale, a cărui manifestare, în-termeni sintactici,
stă în existenţa unui raport neunivoc între reprezentarea fonologică a unui
ânt (corpul fonetic este unul singur) şi reprezentările lui sintactice (cuvântul
sface două sau mai multe contexte). Fiecare context specifică o unitate lexicală
:rită (un sens diferit), realizându-se, la nivel sintactic, dezambiguizarea
intuiţii.
Sunt omonime, de exemplu:
apuca, (în: El apucă găleata de toartă şi Copilul mă apucă de rochie), apuca 2
El apucă spre Bucureşti), apuca3 (în: El se apucă de treabă), apuca^ (în: El a
zaţ să-mi spună);
cădea, (în: El cade pe stradă şi mingea cade pe stradă), cădea 2 (în: Mi se cade
i şi Mi se cade să primesc ceva);
răspunde i (în: El rni-a răspuns câteva cuvinte), răspunde2 (în: El răspunde
citărilor), răspunde3 (în: El răspunde de ceva (de cineva)), răspunde^ (în: ?
rea răspunde în spate) etc.
Diferenţa dintre o unitate şi alta (dintre un sens şi altul) se manifestă
extual prin:
- deosebiri în ce priveşte funcţia vecinătăţilor; aşa se explică cele trei sensuri
•iţe ale lui a fi din: El este inteligent, El este acasă, Era să se întâmple (în iul
exemplu, a fi satisface contextele [—Subiect AAtributiv], în al doilea uplu,
satisface contextele [-Subiect ACirc], iar în al treilea, numai contextul Jbiect],
unde subiectul se detaliază în [-Conj AP]). Tot astfel se explică cele i sensuri
diferite ale lui ajunge din: El mă ajunge, El ajunge profesor, El ajunge fă, îmi
ajung banii (în primul exemplu, ajunge satisface contextele
jbiectAObdir], în al doilea, satisface contextele [-Subiect AAtributiv], în al
ea, contextele [—Subiect A Circ], iar în al patrulea, contextele
•zi observaţiile din capitolul a! IV-lea, § 7.5. :.V,K, L..U, »-j .'•...:;••:•
i' >;s [3 ,"i::''-j'i'-'-'
146 . .-
răspunde^ şi răspunde4 (din exemplele date mai sus: răspunde, satisrace contextele
[— SubiectAObdirAObind], răspunde2 satisface contextele [~Subiect AObind],
răspunde3 admite contextele [--Subiect AObprep], iar răspunde^ admite contextele
A
r r~Subiect Circ]);
* - deosebiri în ce priveşte apariţia într-un context reflexiv: să se compare
f'sensurile lui ajunge din: El ajunge acasă şi El se ajunge, sensurile lui apuca din: El
~\apucă mărul şi El se apucă de treabă, sensurile lui purta din: El poartă căciulă şi
*• El se poartă politicos (cele două apariţii ale lui a/unge, apuca, purta se deosebesc
[ contextual şi prin obligativitatea şi, respectiv, neacceptarea contextului reflexiv);
; - deosebiri în ce priveşte apariţia în vecinătatea unui nominal sau a unei
propoziţii; să se compare sensurile lui găsi din: El găseşte o carte şi El găseşte că
jata este frumoasă, ale verbului apuca din: El apucă mărul şi El apucă să plece, ale
verbului da din: El dă cuiva o carte şi El dă să plece, ale verbului veni din: îmi vine
;o scrisoare şi îmi vine să renunţ (cele două apariţii ale verbelor găsi, apuca, da,
veni se deosebesc între ele prin vecinătatea unui nominal, în prima apariţie, şi
prin
:. neacceptarea unui nominal, dar prin vecinătatea obligatorie a unei propoziţii, în a
'doua apariţie);
' - deosebiri în ce priveşte prezenţa obligatorie / facultativă a circumstanţialului;
t să se compare cele două sensuri ale verbului purta din: El poartă căciulă şi El se
poartă normal, cele două sensuri ale verbului comporta din: Meseria comportă
riscuri şi El se comportă normal sau cele două sensuri ale verbului răspunde din:
Durerea răspunde în spate şi El răspunde solicitărilor (unul din sensuri se
L, actualizează în prezenţa obligatorie a contextului Circ, în timp ce sensul celălalt se
l realizează în vecinătatea unui circumstanţial sau fără circumstanţial; ex. El poartă
f căciulă astăzi - El poartă căciula);
- deosebiri în ce priveşte selecţia unor prepoziţii diferite; aşa se explică sensurile
diferite ale lui a se bucura din: El se bucură de... şi El se bucură la..., sensurile
diferite ale lui a se lua din: El se ia după... şi El se ia de..., sensurile diferite ale lui
a se mărgini din: El se mărgineşte cu..., El se mărgineşte la..., sensurile diferite
ale
["' lui obliga din: El m-a obligat la... şi El m-a obligat cu..., sensurile diferite ale lui
ţine din: El ţine la..., Asta ţine de... etc.;
- deosebiri în ce priveşte selecţia unor conjuncţii şi relative diferite; să se
compare sensurile lui urma din: Urmează să plece şi Urmează că a greşit, sensurile
lui pretinde din: El pretinde că... şi El pretinde să..., sensurile lui inventa din: El
inventează că... şi El inventează cum..., sensurile diferite ale lui urmări din: El
urmăreşte să... şi El urmăreşte dacă... etc.
In majoritatea exemplelor date, la realizarea diferenţei semantice dintre o
apariţie şi alta concură simultan mai multe trăsături contextuale distincte, inclusiv
diferenţe selecţionate, în toate aceste construcţii, verbul izolat de context este
semantic ambiguu. Contextului îi revine rolul de dezambiguizare, ceea ce atrage
după sine calitatea determinanţilor de determinanţi obligatorii. Statut de
determinant obligatoriu (cu rol de dezambiguizare) au nu numai nominalele, ci şi
reflexivul, determinanţii prepoziţionali, determinanţii adverbiali, elementele de
relaţie.
Exemplele anterioare, în care s-au putut explica sensurile diferite ale unui
147
;ro pe oaze strict sintactice, aaica pe baza contextelor sintactic ditente, permit
irmularea următoarei reguli de delimitare a sensurilor: Dacă verbul X satisface
mtextele [--A], [-B] şi [--C], atunci sens „ a " *sens „ b " *sens „ c ".
3.1.1. Corolarul acestei reguli este că apariţia unui verb într-un unic context
pecificat „categorial" sau „funcţional") trebuie să aibă ca reflex semantic o
tuaţie de monosemantism. în realitate, însă, apariţia unui verb într-un unic
)ntext „categorial" sau „funcţional" nu înseamnă, în mod necesar,
onosemantism, deoarece sensurile se delimitează nu numai la nivel sintactic
categorial" sau „funcţional"), ci şi la nivel selecţionai. Satisfacerea de către un
:rb a unui unic context, dar cu restricţii selecţionale diferite, poate să corespundă
sensuri diferite. Din compararea următoarelor construcţii: Judecătorul achită
itoria / Judecătorul achită pe inculpat; El adoptă o lege / El adoptă un copil; El
'ansează fonduri / El avansează pe cineva; El lucrează grădina / El lucrează pe
ieva; El notează ceva / El notează pe cineva, se constată că verbe cu acelaşi corp
netic şi satisfăcând acelaşi context (anume: [~SubiectAObdir]) au sensuri diferite,
urmare a unor restricţii selecţionale diferite pentru obiectul direct (într-o
nstrucţie apare restricţia [- Animat], iar în cealaltă, [+ Uman]). De asemenea, din
mpararea construcţiilor: El apreciază {oamenii, produsele} /El apreciază faptul
n-am muncit bine, El aude {pe Ion, zgomote} /El aude faptul că Ion a plecat,
El 5 priveşte / Mă priveşte faptul că vin târziu, El cade în groapă / El cade în
zgraţie, se constată că verbele au sensuri diferite, ca urmare a unor trăsături
lecţionale diferite (în primele două exemple, obiectele directe se opun prin
turile de trăsături selecţionale [- Abstract, -Indefinit] / [+Abstract, -Hndefinit]; în
zul lui privi, aceeaşi opoziţie selecţională vizează subiectul, iar în cazul lui
dea, opoziţia [- Abstract] /[+ Abstract] priveşte grupul prepoziţional).
Constatarea caracterului semantic relevant al trăsăturilor selecţionale ne
ligă la reformularea regulii stabilite anterior în următorul sens: Dacă verbul X
tisface contextele [—A] şi [—B], unde A şi B au în vedere atât o diferenţă
ategorială" (sau „funcţională"), cât şi una selecţională, atunci sens „a" ^sens
3.1.2. Limitele metodei contextuale, în ce priveşte operaţia de delimitare a
isurilor, provin din lipsa caracterului de generalitate al regulii stabilite. Pe lângă
număr mare de verbe ale limbii române pentru care regula se verifică, constatăm
numeroase abateri de la regulă. Astfel, ca vorbitori ai limbii române, simţim că
iţa are acelaşi sens şi într-o construcţie tranzitivă, şi într-una intranzitivă (vezi: El
iţă cuiva - El ajută pe cineva), că succeda are acelaşi sens şi construit cu dativul,
construit cu acuzativul (vezi: a succeda cuiva - a succeda pe cineva), că râvni are
îlaşi sens şi într-o construcţie tranzitivă, şi într-una intranzitivă, prepoziţională
;zi: El râvneşte ceva - El râvneşte la ceva), că îngriji are acelaşi sens şi într-o
nstrucţie cu acuzativul, şi într-una prepoziţională cu de (vezi: El te îngrijeşte - El
irijeşte de tine), că anunţa are acelaşi sens în construcţie cu dativul, şi ' n
nstrucţie cu acuzativul (vezi: El îmi anunţă ceva - El mă anunţă ceva) etc. "
In exemple de acest tip, contextele se diferenţiază unul de celălalt prin
tutui unui singur constituent. Există, "'isă situaţii când contextele pot fi integral
ţ; 148
, abundă de fructe - Fructele abundă în grădină; Mă călăuzesc după principiile tale
- Principiile tale mă călăuzesc; Mă caracterizează cinstea - Mă caracterizez prin
cinste; Mă interesez de soarta ta - Soarta ta mă interesează; Mă înconjur de
oameni cinstiţi - Oameni cinstiţi mă înconjoară; Mă mâhnesc la gândul plecării
-Gândul plecării mă mâhneşte; Scap din vedere ceva - Ceva îmi scapă din vedere;
Sudoarea şiroieşte pe frunte - Fruntea şiroieşte de sudoare, se constată că, în ciuda
organizăriii lor sintactice diferite, verbele abunda, călăuzi, caracteriza, interesa,
înconjura, mâhni, scăpa din vedere, şiroi apar cu acelaşi sens.
Lipsa de generalitate a regulii stabilite poate fi argumentată şi prin alte
fapte:
- Numai în unele cazuri apariţia verbului în contextul unor prepoziţii diferite
atrage modificări în sensul verbului, în foarte multe cazuri, construcţia cu prepoziţii
diferite nu modifică sensul verbului (vezi: El lucrează în casă - ~ pe casă —lângă
casă - -peste drum - ~~sub pod - -deasupra casei - ~la primărie etc.)';
- Numai în unele cazuri apariţia verbului în contextul unor conjuncţii sau
relative diferite se asociază cu sensuri diferite, în multe alte cazuri, verbul se
construieşte cu conjuncţii sau cu relative diferite, fără nici o modificare a sensului
său (vezi: El ştie că..., El ştie să..., El ştie dacă... sau El se gândeşte că..., El se
gândeşte să..., El se gândeşte dacă...);
- Numai în unele cazuri, opoziţiile selecţionale [+ Animat] / [-Animat], [+
Uman] / [-Uman], [+ Abstract] / [- Abstract] au valoare semantic distinctivă. In
foarte multe alte situaţii, aceleaşi opoziţii selecţionale n-au capacitatea de a deosebi
două sensuri (în construcţiile: El califică oamenii /El califică lucrurile; El descrie
oamenii / El descrie lucrurile; El aşteaptă o scrisoare / El aşteaptă un prieten;
Copilul cade / Mingea cade; îmi convine casa / îmi convine situaţia / îmi convine
faptul că pleci; El răspunde de tine / El răspunde de cărţi / El răspunde de faptul
că..., verbele, deşi apar în contexte selecţionai diferite, nu-şi schimbă sensul).
Neajunsurile analizei contextuale constau nu în existenţa unor excepţii de
la regula formulată anterior, ci în imposibilitatea găsirii criteriilor de
predictabilitate a cazurilor când o opoziţie „categorială" (sau „funcţională") şi una
„selecţională" sunt relevante şi, invers, a cazurilor când aceleaşi opoziţii devin
semantic nerelevante, deci se neutralizează.
3.2. Relaţia dintre trăsăturile contextuale şi cele inerente
3.2.1. în stabilirea acestor relaţii, un rol important revine clasificărilor
sintactice. Clasificările sintactice se realizează în funcţie de criterii diferite, vizând
un număr mai mare sau mai mic de restricţii sintactice. Sunt posibile clasificări ale
verbului de tipul:
a) Clasificarea are drept criteriu reprezentarea sintactică identică a două
verbe, adică satisfacerea aceloraşi contexte privite în toate detaliile sintactice.
Astfel, aparţin aceleiaşi clase verbele: caligrafia, camufla, canaliza,, (e\. Ei
canalizează străzile), capitona, capsa, captai fex. Ei captează sursele de apă),
captura, caricaturiza, cartografia, cartona, casa, cataloga, categorisi, (ex. El
• v'-J t. j-i.w ' '-4- -t .-j. . (• •' S'^î'! •/ . , ; ,/.i4.', : . „^i i. . - . ^; «i -
-• .- .. : ^h yr> •>. •".a/3txsjn>jQ sfc'jos yii::'.L ft-amin'
149 *

, (ex. El cară saci), căsăpi, căsca, (ex. El cască gura), celebra, centraliza,
tra, cerceta! (ex. El cercetează sinonimia), cerui, chinui, cifra t (ex. El cifrează
rama), cimenta/ (ex. Ei cimentează pereţii), ciopli, (ex. El ciopleşte lemnul)^
clasă definită prin contextul [-SubiectAObdir], unde în poziţia obiectului apare
ominal, nu şi o propoziţie conjuncţională. Calcula nu se include în aceeaşi
i, deoarece, în poziţia obiectului, admite şi un nominal, şi o propoziţie
jncţională (vezi: El calculează distanţa - El calculează dacă s-a lucrat corect).
temenea, catadicsi nu se include în această clasă, deoarece, în poziţia
;tului, admite numai propoziţie, nu şi un nominal (vezi: El catadicseşte să
undă).
Potrivit criteriului (a), fac parte din aceeaşi clasă verbele: bârfi, califtca2
Ei m-au calificat că sunt muncitor), calomnia, caracteriza, (ex. Ei m-au
eterizat că sunt muncitor), categorisi^, descrie etc., care toate satisfac
jxtele [—SubiectAObdirAObsec], unde Obsec se realizează prin că AP şi unde
abligatorie restricţia: Subiecte?) = Obdir.
b) Clasificarea are drept criteriu apariţia verbelor în aceleaşi contexte
te în toate detaliile sintactice şi selecţionale. Astfel, din mulţimea verbelor care
;fac contextul [--Subiect A Obdir], se disting: o subclasă cu trăsăturile
Uman] A [-Animat]] (ex. caligrafia, capitona), o subclasă cu trăsăturile
Uman] A[± Animat]] (ex. captura, caricaturiza), o subclasă cu trăsăturile
Uman] A[+ Animat, - Uman]] (ex. căsăpi, priponi, ţesăla), o subclasă cu
.turile: [--[+ Uman] A[+ Animat, ±Uman]] (ex. chinui, răni), o subclasă cu
turile: [--[+ Uman]A[+ Uman]] (ex. admonesta, aresta) etc.
Potrivit criteriului (b), fac parte din aceeaşi clasă verbele: calcifi(c)a, ?
rena, carboniza, caria, cicatriza..., care toate satisfac contextul: 1--
Subiect], unde în poziţia subiectului apare un nominal, nu şi o propoziţie
uncţională, şi care toate satisfac restricţia selecţională [- Animat] pentru
inalul subiect.
c) Clasificarea are drept criteriu nu reprezentarea sintactico-selecţională în
;gimea ei, ci o anumită particularitate sintactică (eventual sintactico-
cţională). Astfel, se poate stabili clasa verbelor care satisfac contextul
atributiv] şi, dintre acestea, verbele care satisfac contextul [—Aj], interesând
ai acest context, nu şi celelalte vecinătăţi, sau se poate stabili clasa verbelor
satisfac contextul [~dacă*P], interesând numai acest context, nu şi restul.
3.2.2. Analiza claselor de verbe circumscrise pe baza criteriilor (a), (b), (c)
s în evidenţă că nici una dintre clase nu conţine serii de verbe sinonime. Totuşi,
urnită omogenitate semantică a unor clase este evidentă, în sensul prezenţei în
Iguraţia semantică a tuturor membrilor clasei a unei trăsături semantice
une, a unui sem comun. Clasificările sintactice permit surprinderea unei relaţii
:tante între o trăsătură contextuală şi o trăsătură semantică inerentă, ca în
itoarele cazuri:
- Toate verbele care satisfac contextul [-dacă^P], dar nu admit contextele
dicii aşezaţi la dreapta unor verbe notează apariţia acestora în mai multe contexte şi faptul că
i cu unul dintre aceste contexte verbul aparţine clasei în discuţie.
150
verbe din clasa: cerceiu 2 ( CA 1^1 ^,^*.^^,~~----------„ ____
controla, examina 2 (ex. El a examinat dacă ştiu lecţia), întreba, proba 2 (ex. El
probează dacă instalaţia merge bine) etc.
-Toate verbele care satisfac contextele [-Nominalnom(i)AcuANominalac(2)] şi [--
Nominalnom(i)ACoordANominalnom(2)], dar nu admit nici [--Nominalnom], nici [--
NominalnomAANominalac]16, înglobează în structura lor semantică trăsătura [+
Reciproc]. Sunt verbe din clasa: a se asemăna, a se alia, a se căsători, a se
certa, a se ciorovăi, a se cununa, a coexista, a coincide, a colabora, a comunica,
(ex. O cameră comunică cu alta), a comuta, a concorda, a contrasta, a conveni 2
(ex. Ion a convenit cu Gheorghe asupra plecării), a convieţui, a se înrudi, a se
învecina, a semăna2 (ex. Ion seamănă cu Gheorghe) etc.
- Toate verbele care satisfac contextul [— {Nominalnom,Conj AP}], unde
nominalul se caracterizează prin [-Animat], sau care satisfac contextul [~Conj AP],
excluzând contextul [--Nominalnom], includ în configuraţia lor semantică trăsătura
[4- Impersonal], indiferent de restul vecinătăţilor, deci indiferent de faptul că apare
sau nu un nominal în dativ, că apare sau nu un nominal în acuzativ, că apare sau nu
un reflexiv. Sunt verbe din clasa: cădea (ex. Se cade să pleci), cuveni (ex. Se cuvine
să pleci), conveni, (ex. îmi convine situaţia, îmi convine să plec), decurge, (ex. Din
expunere decurge concluzia, Din expunere decurge că aţi greşit), întâmpla (ex. Mi
s-a întâmplat un necaz, Mi s-a întâmplat să uit), merita^ (ex. Merită să te zbaţi),
mira2 (ex. Mă miră neîncrederea ta, Mă miră că te porţi aşa); reieşi, rezulta,
trebui! (ex. îmi trebuie cărţi), trebui2 (ex. Trebuie să munceşti) etc.
f ; i
A
- Toate verbele care satisfac contextul [~Subiect {Obdir,Obind} Atributiv, A
unde f | indică o relaţie de coocurenţă obligatorie şi de identitate referenţială
şi unde atributivul se realizează numai ca S, nu şi ca Aj, înglobează în structura lor
semantică trăsătura [+ Denominaţie] 17. Sunt verbe din clasa : chema 2 (ex. Mă
cheamă Ion), denumi, intitula, numi, (ex. Mă numesc Ion), porecli, spune 2 (ex. îmi
spune Ion), zice2 (ex. îmi zice Ion) etc.
- Toate verbele care cer obligatoriu vecinătatea unui reflexiv înglobează în
structura lor semantică trăsătura [+ Reflexiv]. Sunt verbe din clasa: a se bosumfla,
a se burzului, a se căciuli a se chiori, a se codi, a se crampona, a se cruci, a se
deda, a se erija, a se eschiva etc,
Constatarea unor relaţii de coocurenţă obligatorie între o trăsătură
contextuală şi una semantică inerentă conduce la stabilirea următoarei reguli: Dacă
trăsătura [-- A] este comună unei întregi clase de verbe, atunci [+ a] este o
trăsătură semantică inerentă, prezentă în configuraţia semantică a fiecărui verb al
clasei.
3.2.3. în ansamblul limbii române se constată, însă, că nu orice trăsătură
contextuală este coocurenţă cu o trăsătură semantică inerentă. Există multe trăsături
contextuale nerelevante din acest punct de vedere. Ca urmare, mulţimi de verbe
16 Indicii nom, ac notează cazurile regizate, nominativul şi, respectiv, acuzativul.
17 Nu ne-a preocupat, în mod special, denumirea trăsăturilor semantice inerente. Numele date sunt
convenţionale şi n-au decât scop ilustrativ.
 ai vciuciur ciasei.
iici uiiL-aiui aţin tumuli uni conţinutul sciiiai D!U, aparţin clasei de verbe
delimitate pe baza contextului [~Aj] şi verbul a fi, bele a deveni, a se face.
Or, între ele există o opoziţie semantică clară: ţia static / nonstatic (sau,
în alţi termeni, opoziţia nonprogresiv / progresiv).
3. 3. Limite ale modelului sintactic
j Al. Petrovanu, The Role ofSubcategorization Rules in Semantics, în AUB
Avantajele analizei contextuale pentru descrierea semantică a verbului
se două aspecte: a) capacitatea de a delimita sensurile pe baze strict
rtuale; b) capacitatea de a predicta, tot pe baze contextuale, anumite trăsături
itice inerente. Cele două aspecte şi-au găsit formularea în regulile: a) Dacă
şi [-B], atunci sens „a" * sens „b"; b) Dacă [-A], atunci [+ a] în configuraţia
itică a fiecărui verb al clasei.
Limitele ei constau, în linii generale, în lipsa caracterului de generalitate al
lor stabilite, şi anume:
a) Nu orice apariţie contextual diferită se asociază cu diferenţe în sensul
lui. Cercetătorul se găseşte în imposibilitatea stabilirii criteriilor de predictare
^- • — • v»
c) Pentru unele aspecte ale clasificării semantice a verbelor, vezi: Rita
Chiricuţă-Marinovici, încercare asupra grupării verbelor din punct de vedere
semantic, în CL, X (1965), 2, p. 299 şi urm.; Rita Chiricuţă-Marinovici, Cu
privire la o nouă grupare a verbelor pe baza anumitor caractere ale
conţinutului lor semantic, în CL, XI (1966), l, p. 43 şi urm.; Ivan Evseev,
Semantica verbului, Ed. Facla, 1974.
d) Pentru relaţiile dintre descrierea contextuală şi cea semantică, vezi:
(Limbi germanice), XX (1971), p. 39 şi urm.; Limbarăm, cont. II, p. 30-32 (§
1.3.3.); Gabriela Pană Dindelegan, Reflecţii asupra modalităţii contextuale de
analiză a
sensului (cu referire specială la verb), în LR, XXV (1976), 2, p. 1 19 şi urm:
^
DâJtOfţ
.ar
M. i*
£>ÎL

irilor când o modificare de context se asociază cu una semantică şi a cazurilor

dimpotrivă, unei modificări contextuale nu-i corespunde o diferenţă de sens.
b) Nu orice trăsătură contextuală implică coocurenţa cu o trăsătură
itică inerentă. Cercetătorului îi revine sarcina de a stabili inventarul situaţiilor
ocurenţă şi al situaţiilor opuse, când nu există nici o relaţie necesară între o
jră contextuală şi una semantică inerentă.
De altfel, trebuie amintit că o întreagă şcoală de lingvistică modernă
la lui Ch. }. Fillmore) s-a format prin contestarea caracterului semantic
"r
ant al descrierii sintactice (fie descriere „categorială", fie descriere
ţională"). Argumentele acestei şcoli merg pe linia sublinierii acelor situaţii în Ji
lescrierea sintactică este, din punct de vedere semantic, insuficientă. Şcoala b3 'i
llmore abandonează ideea contextului sintactico-selecţional relevant, în ,VÎAO3J3G/li(I
rea contextului descris în termenii categoriilor logico-semantice. Din această" Jib3 ..uivâmorc v>dmi\ tv,
perspectivă, se lămureşte de ce ajuta are acelaşi sens şi într-o construcţie .1
tivă, şi într-o construcţie intranzitivă cu dativul, de ce interesa are acelaşi sens
•-o construcţie reflexivă, şi într-o construcţie nereflexivă-tranzitivă (vezi şi
Iţe exemple din § 3.1.2.). Verbele ajuta, interesa (şi celelalte) admit fiecare o
ră structură „cazuală" (= „actanţială"), această structură unică fiind
.înzătoare" de sensul unic al fiecărui verb în toate apariţiile lui sintactice II .Iov .(KQI) I .Iov rfioi

BLIOGRAFIE v«! ^
.VlV

a) Pentru subcategorizarea verbului românesc din perspectiva unei gramatici

transformaţionale, vezi: Pană Dindelegan, Sintaxa. ' °2
b) Pentru o clasificare a verbului efectuată din perspectiva unei gramatici
analitice,vezi: Valeria Guţu Romalo, în problema clasificării verbelor, încercare
de clasificare sintagmatică, în ELS, p. 291 şi urm.; Florica Dimitrescu, O
modalitate de clasificare sintagmatică a verbelor, în SCL, XIV (1963), l, p. 45 şi

152
 BIBLIOGRAFIE GENERALA
(în ordine cronologică)
IORGU IORDAN, Limba română contemporană, Bucureşti, Edit. Ministerului
învăţământului, 1956, p. 494-745. MIOARA AVRAM
Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi
părţile de propoziţie, în SG, I (1956).
GRAMATICA LIMBII ROMÂNE, voi. II, Edit. Academiei, 1963. ALEXANDRU
NICULESCU, Individualitatea limbii române între limbile ''•'
romanice, Edit. Ştiinţifică, 1965. IORGU IORDAN,
VALERIA GUŢU ROMALO, ALEXANDRU
NICULESCU, Structura morfologică a limbii române
contemporane, Edit. Ştiinţifică, 1967.
AL. GRAUR, Tendinţele actuale ale limbii române, Edit. Ştiinţifică, 1968,
p. 292-347. E. VASILIU, SANDA GOLOPENŢIA-ERETESCU,
Sintaxa transformaţională
a limbii române, Edit. Academiei, 1969. MĂRIA MANOLIU
MANEA, Gramatica comparată a limbilor romanice, Edit.
Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 200-209, p. 249-280.
SORIN STAŢI, Elemente de analiză sintactică, Edit. Didactică şi Pedagogică,
1972.
ECATERINA TEODOROIU, Propoziţia subiectivă, Edit. Ştiinţifică, 1972. ,
MĂRIA MANOLIU MANEA, Structuralismul lingvistic, Edit. Didactică şi "K-1
Pedagogică, 1973.
VALERIA GUŢU ROMALO, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, ""
Edit. Didactică şi Pedagogică, 1973. GABRIELA PANĂ
DINDELEGAN, Sintaxa transformaţională a grupului "*
verbal în limba română, Edit. Academiei, 1974.
IVAN EVSEEV, Semantica verbului, Timişoara, Edit. Facla, 1974.
*
V. ŞERBAN, Teoria yi topica propoziţiei în româna contemporană, Edit. Didactică
şi Pedagogică, 1974. ION COTEANU (coordonator), Limba
română contemporană, Edit. Didactică şi
Pedagogică, voi. 1(1974), voi. II (1975).
«t
:, perspecîîviiunef •:. '•-.*:
~:n.
• > - •' K.
POSTFAŢA
(la ediţia I, 1976)
Sintaxa grupului verbal, aşa cum a fost concepută şi organizată în acest l
curs, poate fi continuată în următoarele direcţii:
a) cu o sintaxă a grupurilor nominal, adjectival şi adverbial, realizată, ca şi
în cazul grupului verbal, la nivelul competenţei lingvistice;
b) cu o sintaxă a fenomenelor care privesc ansamblul propoziţiei, şi nu
numai succesiuni ale ei, adică: modalitatea, negaţia, interogaţia, şi a fenomenelor
care privesc toţi constituenţii propoziţiei, indiferent de plasarea lor în grupul verbal,
în cel nominal, în cel adjectival sau adverbial, adică: coordonarea, interogaţia,
*: negaţia;
c) cu o semantică a verbului concepută în termenii teoriei cazurilor a lui
Ch. J. Fillmore;
d) cu o sintaxă a performanţei lingvistice (a variantelor sintactice),
examinând elementele care au rămas în afara nivelului competenţei, cum sunt:
topica diverselor componente, interferenţa între sintaxă şi stilistică, sintaxa
„emiţătorului" şi a „receptorului", sintaxa diverselor stiluri funcţionale etc.;
In acest amplu plan al unei sintaxe complete a limbii române, ierarhizarea
fenomenelor sintactice şi organizarea descrierii se efectuează după următoarele
principii: a) nivelul competenţei vs. nivelul performanţei; b) structură sintactică vs.
structură „cazuală" (semantică); c) structură „categorială" vs. structură
**'''''r „funcţională"; d) structură de adâncime vs. structură de suprafaţă; e) distincţia grup
verbal / grup nominal / grup adjectival / grup adverbial.
'
.. .
Iii
?
!)£.=<. -W-
••£."••• K Ii
**>
-imhit
.f 2'1' ţ»
'.rrrî,; F ;:-; i>irmt: L vi*.
'' .'W.•/„•/.•" 155
/cri o':
-.:rb<'ti.'f
. in

154
t'etia,
 r POST să astăzi în atenţia unui public larg, noua ediţie fiind destinată mai multor
a FAŢA centre universitare şi mai multor categorii de cititori, inclusiv cititorilor din
m LA afara cercului studenţesc filologic.
a In momentul în care editura mi-a cerut permisiunea publicării
ţ
EDIŢI Sintaxei din 1976, mi-am pus întrebarea dacă o asemenea reeditare, după
i A DIN mai bine de 20 de ani de la apariţia cărţii, n-ar fi în dezavantajul autorului
1999 şi al publicului cititor actual. După o atentă reflecţie, am decis că există
j numeroase motive pentru a fi de acord cu republicarea Sintaxei în forma
româna G ei iniţială. Pentru a-i asigura pe actualii cititori de păstrarea valabilităţii
t. J raţie ştiinţifice a lucrării, câteva dintre aceste motive merită să fie cunoscute.
•ni, n Editur
974).
ii A Lucrare de pionierat la data apariţiei ei, Sintaxa din
voi. HU
„AUL 1976 urmărea introducerea în practica didactică universitară a
,,; A", concepţiei si metodologiei generative, mai ales a teoriei chomskvene
cartea standard, dar si a teoriilor postchomskyene prin includerea modelului
„Sinta «cazurilor» al lui Ch. /. Fillmore şi a teoriei «transformaţionalismului
xa prelexical» a lui G. Lakoff, P. Postai şi
limbii J. D. McCawley.Propunându-şi acest obiectiv,Sinta\n din 1 976 a realizat
româ regândirea materialului sintactic - atât de sintaxă generală, cât si de
ne. sintaxă a limbii române - nu numai din perspectiva concepţiei
Parte generative, dar si din aceea a constrângerilor impuse de cerinţele
a I, didactice de sinteză, claritate şi accesibilitate. Ca atare, Sintaxa din 1976 a
Sintax efectuat, cu bună ştiinţă, limitarea aparatului prea tehnic generativist, care,
a prin caracterul lui excesiv formalizat, îngreuna accesul la esenţa teoriei.
* ( fa . ' "IO! f grupu Evitând aparatul excesiv tehnic şi popunându-şi în acelaşi timp
lui prezentarea unei sinteze teoretice de iniţiere în studiul sintaxei moderne
verbal
(vezi Introducerea şi primele două capitole, p. 13-71 în prima ediţie, şi
",
p. 11-52 în ediţia actuală), Sintaxa din 1976 a eliminat lot ceea ce
apărut
ă în reprezenta balast tehnicist şi procedural în modelul chomskyan standard, în
1976 schimb, a reţinut şi a prelucrat în descriere esenţa concepţiei si a
la metodologiei generative. De curând, am avut satisfacţia să constat că un
Tipog recent curs universitar francez, apărut la prestigioasa Editură „Armând
Ldh Dtdacik rafia Colin", în colecţia CURSUS, seria „Lettres" (este vorba de: Jacques
Unive Moeschler, Antoine Auchlin, Introduction ă la linquistique
rsităţii contemporaine, Paris, 1997), a reţinut, pentru a fi prezentate studenţilor
Bucur din 1997,
eşti, ^aceleaşi aspecte ale teoriei standard existente şi în Sintaxă. Sunt, în fond,
\ carte aspectele
de Jeoretice recuperate de oricare dintre dezvoltările ulterioare ale
mult generativismului, aspecte integrate, într-o formă sau alta, în sintezele
epuiza generative mai noi. (Pentru
tă, a ' evoluţia şi continuitatea teoriei generative, să se vadă articolele:
fost GENERATIVISM; GRAMATICĂ 8 9 10 ; TRANSFORMAŢIONALISM
readu din Dicţionarul general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii (DSL), apărut la
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.)

• A Prin semnalarea limitelor modelului chomskyan

standard (vezi, de exemplu, cap. al V-lea, § 3.3) şi a principalelor direcţii spre care

157
 din 1976 reflectă, din punct de vedere conceptual, mai mult decât 'm °"I'a
teoretic al generativismului standard, deschizând noi perspective si as • Jen' Alte cărţi ale eauurn Q Colecţia
înţelegerea evoluţiei ulterioare a teoriei. &U
„BACALAUREATUL DE NOTA 10"

a
A Obiectivele fixate prin POSTFAŢA din 1976, în SD •via Coanta, Ruxandra Ivăncescu, Ana Popescu
Vi obiectivele (b), (c) şi (d), de continuare a studiului sintaxei şi din alte perspe'" 1 LITERATURA ROMANA
'atrăgeau în mod special atenţia asupra unor viziuni sintactice complementare 'V<?' (subiectele rezolvate şi explicate)
se pot adăuga studiului competenţei lingvistice, fără însă a-l nega sau a-l n puteQ - ediţia a 111-a, revăzută şi adăugită -
^••substitui integral. Format 245/170 mm; 248 pag.

A Sunt cuprinse în Sintaxa din 1976 cercetări inedite d .158

sintaxă românească, nepublicate după aceea în nici o altă lucrare, cercetări cu
prin condiţiile speciale de tipărire şi de difuzare a primei ediţii, n-au putut f
cunoscute decât de un cerc restrâns de cititori. Mă refer, de exemplu, la capitole!
destinate cauzativului românesc (capitolul VI, § 2), construcţiilor nominalizate
(capitolul IV, § 8), formelor verbale nepersonale (capitolul IV, S 9)
subcategorizării verbului în funcţie de obiectul indirect şi de cel prepoziţional
(capitolul V § 2.4-2.5) sau la capitolul destinat implicaţiilor semantice ale
subcategorizării (capitolul V, § 3), ţoale conţinând sugestii si analize rămase, în
mare parte, în afara circuitului general al ideilor sintactice.
Pentru o corectă receptare a cărţii de către cititorul actual, ţin să precizez că,
dacă ar fi să rescriu acum această Sintaxă, singurul capitol a cărui concepţie ar fi
parţial modificată ar fi cel destinat pasivului (capitolul V, § 2). în 1976, dintr-un
exces de formalism sintactic, caracteristic acelui moment teoretic, am atribuit
pasivului o accepţie mai largă decât cea curentă, reţinând ca unică trăsătură
definitorie a pasivului una de natură strict sintactică, si anume: convertirea
obiectului direct din construcţia activ-tranzitivă în subiect. Cu această definiţie,
pasivul s-a lărgit considerabil, cuprinzând, în afara pasivului propriu-zis şi a
reflexivului pasiv, si ceea ce am numit „varianta ergativă". Din punctul de vedere
al teoriilor lingvistice actuale, verbul ergativ reprezintă un verb diferit de cel
tranzitiv-activ (deci o altă intrare în dicţionar), verb înrudit cu cel tranzitiv nu
printr-o relaţie de pasivizare, ci printr-o altă aşezare a rolurilor tematice (a
Pacientului, în cazul de faţă) în organizarea sintactică a verbului. (Pentru teoria
modernă a ergativului, vezi articolele: ERGATIV: INTRANZITIV: NEERGATIV;
TRA NZITIV publicate în DSL. )
în încheiere, mulţumesc editurii ..AULA " pentru ideea repunerii în circulaţie a
Sintaxei din 1976, idee pe care a şi reuşit s-o materializeze în ciuda a numeroase
dificultăţi şi întârzieri, unele produse, fără voia mea, chiar de mine însămi. Sper
însă ca acest considerabil efort din partea editurii să fie răsplătit de profitul
ştiinţific al noii ediţii, cartea sen'ind la mai buna înţelegere a teoriei sintactice
moderne şi la aprofundarea, dintr-o viziune generativă, a mai multor capitole ele
sintaxă românească.

Octmbrie 1999 Gabrielm Pană Dindelegan

uJVi înv.. TO
Va
vr.-vH A
u ;
M Arhire, T. Muşina, M. Neagu, M. Parpalea
ENGLEZA, FRANCEZA, GERMANA
(subiectele rezolvate şi explicate)
- ediţia a IlI-a, revăzută şi adăugită -
Format 245/170 mm, 288 pag.

Viorel Mailat
ISTORIA ROMÂNILOR
(subiectele rezolvate şi explicate)
Format 245/170 mm, 204 pag.

Florina Oţet
ECONOMIE
(subiectele rezolvate şi explicate)
Format 245/170 mm, 168 pag.

a Colecţia „CAPACITATEA DE NOTA 10"

Gabriel Angelescu, Rodica Căprău, Anton Nicolae

LIMBA ŞI LITERATURA ROMANA
(subiectele rezolvate şi explicate) „,
Forrn» 245/170 mm, 258 pag.

Reghina Munteanu, Mircea Tuhuţ MATEMATICĂ

(subiectele rezolvate şi explicate)
Format 245/170 mm, 240 pag

Nicolae Şoancă 4 Georgeta Pătuleanu

ISTORIA ROMÂNILOR * GEOGRAFIA ROMÂNIEI
(subiectele rezolvate şi explicate)
Format 245/170 mm, 258 pag

Rodica Căprău, Sanda Toderică

LECTURI LITERARE PENTRU CAPACITATE
10 TESTE DE NOTA 10
Format 170/120 mm, 160pa§
i