‘CĂLUGĂRI ŞI ÎNGRIJIRILE DATE BOLNAVILOR

“Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mânancare;

Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; străin şi M-aţiprimit;
Am fost gol şi M-aţi îmbrăcat;
Am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi;
Am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine”
Apărut în actele oficiale ale Ţării Româneşti pentru prima dată în secolul al XVI-lea,
termenul de
bolniţă definea, ca şi slavonescul bolnicia, locul unde se îngrijeau bolnavii.
Ulterior, în istoriografia de artă românească el a fost asimilat cu bisericile de mici
dimensiuni, construite în
incinte separate, pe lângă marile mănăstiri.
Aşa cum reiese din documentele vremii şi din realitatea de pe teren, incinta, ridicată la o
oarecare distanţă de cea a mănăstirii, cuprindea câteva chilii, o biserică şi cimitirul
mănăstirii.
Chiliile erau destinate îngrijirii călugărilor bolnavi, care beneficiau de odihnă, de scutire
la
participarea la slujbele de noapte şi de un regim alimentar mai puţin auster. Responsabil
de
îngrijirea acestora era, după model bizantin, un călugăr-bolnicer. În această formă
incipientă de
organizare, bolniţele pot fi considerate ca prime forme de organizare medicală.
Instituţii de binefacere.
Originile acestui tip de îngrijire se regăsesc în Asia Mică, în perioada
imediat următoare răspândirii creştinismului. Apariţia bolniţei, a fost intim legată de
existenţa
instituţiilor de binefacere de tip xenodochium (casa pentru străini), ptochotrophium (casa
pentru
săraci), gerontocomium (azilul pentru bătrâni), dar mai ales de nosocomion (spital).
Dacă la începuturile creştinismului, spitalul era adesea doar o încăpere a unei locuinţe
private –
camera săracilor– sau o anexă a unei diaconii, ori a unei biserici subterane, odată cu
Edictul de la
Milano, acesta devine o instituţie de sine stătătoare, ce cunoaşte o largă răspândire. În
secolul al
IV-lea, în Orient, acest tip de instituţie devine frecvent, majoritatea mănăstirilor fiind
înzestrate cu
astfel de case.La Constantinopol primul nosocomion a fost cel fondat de senatorul roman
Sampson, cel care l-a
însoţit pe Constantin cel Mare în noua sa capitală. Multe din instituţiile de asistenţă
medicală care vor lua fiinţă acum vor avea ca model, aşa-numitele, basiliade, înfiinţate de
Vasile cel Mare (nosocomioane, leprozerii, case pentru săraci). Din Asia Mică aceste
instituţii s-au răspândit în toată lumea creştină.
Dintr-un adânc sentiment pios sau dintr-o întoarcere către cele sfinte spre sfârşitul vieţii,
împăraţii
şi marii demnitari bizantini fondează şi administrează diverse lăcaşuri pentru săraci, azile
pentru
bătrâni, orfelinate sau spitale. Uneori, în cazul marilor mănăstiri aceste lăcaşuri erau
adăpostite în
aceeaşi incintă. În anul 398 patriarhul Ioan Hrisostomul, preia modelul basiliadelor
pentru
nosocomioanele construite de el. În secolele următoare numărul acestor instituţii de
îngrijire
medicală va creşte la Constantinopol, ajungând până la treizeci şi trei. Majoritatea sunt
costruite în
timpul lui Iustinian, altele în timpul lui Tiberiu al II-lea (578-582), Mauriţiu (582-602),
Constantin
Copronimul (740-775), Leon IV (886-912) şi Constantin Monomahul (1042-1054).
Tipicoane. Actele fondatoare ale mănăstirilor pe lângă care se ridicau aceste lăcaşuri
cuprind o
serie întreagă de prevederi despre organizarea şi administrarea acestora, precum şi
prescripţii
despre formele de îngrijire acordată călugărilor sau celor din afara mănăstirii. De
asemenea,
tipicoanele sunt bogate în informaţii despre ritualul îngropării şi comemorării călugărilor
defuncţi. Acestea, chiar dacă aveau un caracter director, erau cel mai adesea documente
flexibile şi personale, care difereau considerabil ca formă, întindere sau conţinut. Nu
toate dintre
ele erau documente fondatoare stricto sensu, unele exprimau dorinţele fondatorilor, altele
erau
decrete reformatoare, altele aveau conţinut exculsiv liturgic. Uneori erau confirmate de
autoritatea laică, de împăratul însuşi, folosind ca bază legală pentru protejarea comunităţii
la
care facea referire. În multe case funcţionau spitale, azile de bătrâni, ospicii, care erau
considerate instituţii faţă de care se puteau face danii şi erau adesea menţionate în aceste
typika.
Îngrijirea bolnavilor şi regimul medical.
În toate mănăstirile locul în care se îngrijeau cei bolnaviera separat de ritmul obişnuit al
vieţii monahale.
Adesea erau construite chilii separate sauizolate încăperi din incinta mănăstirii, dotate
minim cu paturi, sobe şi băi. Pentru vegherea bolnavilor erau numiţi fraţi ai obştei, iar în
aşezămintele urbane era chemat zilnic un doctor.
Regimul alimentar şi igienic era unul special. În cazul celor plecaţi la Domnul,
tipicoanele conţin de asemenea prevederi despre locul şi felul în care trebuie înhumaţi,
precum şi despre comemorările ce trebuie făcute.
Tipiconul lui Timotei pentru Mănăstirea Maicii Domnului Everghetis din Constantinopol
prevedea
ca pentru fraţii bolnavi să existe o chilie cu opt paturi şi doi îngrijitori. Dacă exista
posibilitatea,
trebuia chemat zilnic un doctor, iar mâncarea şi băutura pentru cei bolnavi trebuia să fie
mai bună
pentru a le susţine trupurile nefericite.
Tot pentru aceştia trebuia să existe o baie separată încălzită.
După descrierile Anei Comnena, Mănăstirea Sfântul Pavel, de langă Cornul de Aur, era
ca un
adevărat oraş în oraş, în care biserica principală era aşezată în centru, pe o colină, iar
celelalte
construcţii erau aşezate în amfiteatru. Spitalul care a existat aici a fost reparat şi
amplificat de
Alexie Comnenul. Fiul său, Ioan II Comnenul, împreună cu soţia sa, împărăteasa Irina,
vor construi
pe lângă Mănăstirea Pantocrator, un nosocomion, un gerontocomion, o şcoală pentru
medicii care
îngrijeau aici şi un azil pentru epileptici. Amplul tipicon, redactat de către fondatori, oferă
informaţii precise şi detaliate despre viaţa călugărilor şi despre aşezămintele de
binefacere de aici.
În acesta se menţionează că egumenul să vegheze la căpătâiul celor care nu se puteau
deplasa
chiar în celulele lor, să le aducă cataplasme calmante şi uleiuri, pâine albă, cel mai bun
vin şi alte
lucruri care pot alina durerea. Dacă îngrijirea nu se putea face în chilie bolnavul trebuia
dus în
triklinarion (sanatoriu) cu cinci saloane şi şase paturi, unul pentru medic, şi băi, pentru că
nici un
călugăr nu era primit în spital, locurile de aici fiind rezervate locuitorilor Capitalei. Erau
numiţi doi
medici tineri, care făceau parte din personalul spitalului, şi care asigurau asistenţa
medicală.
Îngrijirea pe care fraţii infirmieri o arată bolnavilor trebuia manifestată în tot ce fac
aceştia, cu
credinţă că oridecâte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti neînsemnaţi fraţi ai
Mei, Mie mi
le-aţi făcut (Matei, 25, 40). Doi dintre preoţi erau împuterniciţi de episcop să spovedească
şi să-i
asiste pe bolnavi. Conform tipiconului, bătrânii şi bolnavii de aici puteau participa la
liturghie într-o
capela mică, euxhrion, construită special pentru ei şi deservită de un preot.
La Mănăstirea Kecharitomene din Constantinopol, în tipiconul din 1110–1116 scris de
Irina
Comnena doctorul, eunuc sau bătrân, trebuia să locuiască în mănăstire pentru a îngiji
zilnic de
surorile bolnave şi pentru a le aduce toate cele necesare vindecării. Aici călugăriţele
bolnave
trebuiau să se odihnească în chilii separate, unde să fie aduse toate cele trebuincioase
îngrijirii,
unde să li servească masa şi unde să se îmbăieze ori de câte ori le prescria medicul.
Egumenul
însuşi trebuia să se preocupe ca îngrijirea să nu se facă superficial ci în acord cu ceea ce
era
necesar şi posibil. Surorile noastre bolnave nu trebuie să se lase pradă bolii şi să caute
alinare în
afara lor ori în leacuri de care au auzit ci doar în ceea ce se găseşte atunci sau le este
adus.
În ceea ce priveşte regimul alimentar la Mănăstirea Maica Domnului Eleusa din
Macedonia,
arhiepiscopul de Strumitza, cerea ca un călugăr bolnav să aibă o dietă specială de două
ori pe zi,
preparată din legume de sezon lunea, miercurea şi vinerea, iar în restul zilelor să li se
servească
trei mese cu legume şi peşte.În 1152, sebastocratorul Isaac Comnenul, cel de-al treilea fiu
al lui Alexie Comnenul, construieşte pe lângă Mănăstirea Kosmosotiria din Aenos, în
Tracia, un amplu nosocomion, care avea treizeci şi
şase de paturi.
Către sfârşitul secolului al XI-lea, marele domestic al lui Alexie Comnenul, Grigorie
Pakurianos,
ridică la Petritzos, în sudul Bulgariei, astăzi Bačkovo, o mănăstire care adăpostea peste
cincizeci de
călugări, înzestrată cu o şcoală monastică, cu un spital, un xenodochium, precum şi cu
numeroase
domenii. El însuşi scrie tipiconul acestei mănăstiri, unde se regăsesc detalii despre
ordinea
interioară a gerontocomium-ului, a nosocomiun-ului şi despre îngrijirea bătrânilor şi
bolnavilor din
mănăstire. În exteriorul mănăstirii construieşte, un mormânt pentru corpul meu
păcătos18, o capelă
funerară pe două niveluri, cu osuar. Concepută ca o necropolă, pentru cei doi fraţi
Pakuniaris în
această biserică se oficiau şi slujbele pentru cei aflaţi în mănăstire.
Cel mai vechi aşezământ de la Muntele Athos în care se acorda îngrijire medicală este cel
înfiinţat
în anul 1191 de către Craiul Nenanici şi fiul său Sava la Mănăstirea Hilandar19. Sfântul
Sava va
redacta tipiconul acestui aşezământ şi tot el va fonda în 1207 bolniţa Mănăstirii
Studenica. La
început, spitalul avea o singură cameră cu opt paturi, ulterior extinzându-se la şase
camere.
Spitalul era dotat şi cu o bucătărie, precum şi cu o capelă cu hramul Sfânta Ana. Spitalul
nu avea un
medic propriu ci era condus de un călugăr. Sf. Sava a redactat tipiconul mănăstirii după
prevederile
conţinute în statutele vestitelor fundaţii constantinopolitane de la Mănăstirea Pantocrator
şi de la
Mănăstirea Sfânta Fecioara Everghetida. Pentru bolnavi să existe o celulă, să aibă un pat
în care să
se poată odihni şi un infirmier care să-i îngrijească şi o sobiţă pe care să se încălzească
apa… La
rândul lor, bolnavii să nu se răsfeţe cerând prea mult, să fie modeşti şi să accepte ce li se
oferă în
măsura posibilităţilor mănăstirii. Aşa se cade unor feţe monahale. Sf Sava trece pe
seama
stareţului anumite îndatoriri medicale, care la Constantinopol reveneau
medicului.Activitatea
desfăşurată în această mănăstire este considerată ca începutul şcolii de medicină
sârbească. Aici se
copiau şi se studiau manuscrise medicale care conţineau fragmente din tratatele de
medicină,
autentice sau apocrife, ale lui Hipocrate, Galen sau Dioscuride.
Nosocomioanele construite la Meteore sunt ceva mai târzii, de secol XVI, ca cel de pe
latura de NV
a incintei Marii Meteore, şi cel al Mănăstirii Sfântul Varlaam. Ambele spitale erau
prevăzute cu
capele adosate, aşa cum aveau spitalele din Occident. Ca şi la capela spitalului Mănăstirii
Pantocrator, hramul capelei de la Sfântul Varlaam era Sfinţii Cosma şi Damian..
Marile lavre ruseşti au dezvoltat, de asemenea, acest tip de instituţie cu ajutorul unor
importante
danii, ceea ce le-a permis întreţinerea a numeroase aşezăminte. Într-o versiune din secolul
al XIIlea
a Vieţii lui Feodosie Pecerski, scrisă de cronicarul Nestor, există date despre întemeierea
primelor bolniţe în Rusia, după 1050, pe lângă Mănăstirea Kievo-Pecerskaia.
Comemorarea. Slujba de înmormântare a unui călugăr începea în propia-i chilie, după
care era
purtat în biserică, în timp ce se canta canonul lui Lazăr. Urma, apoi, citirea celor şapte
pasaje
din Evanghelie, întrerupte de rugăciuni, tropare şi psalmi. După ce se încheiau cele şapte
pasaje,
trupul defunctului era dus către mormânt, unde se citea Viziunea lui Ezechil (XXXVII, 1-
10), apoi
Evanghelia învierii lui Lazăr, după care se spunea rugaciunea finală.
Slujbele destinate comemorării morţilor erau deja stabilite în Bizanţul secolului al IX-lea,
aşa cum
reiese din tipicoanele vremii. Ele prevedeau ca ziua pentru comemorarea morţilor să fie
sâmbăta, întru evocarea sâmbetei pe care Iisus a petrecut-o în mormânt. În afară de
această zi,
pomenirea morţilor se făcea numai în anumite zile, aşa-numitele zile ale morţilor, la trei
zile
după moarte, simbolizând Învierea din morţi a Mântuitorului, la nouă zile, amintind
ceasul al
nouălea în care Iisus şi-a dat duhul şi la patruzeci de zile, simbol al Înălţării lui Iisus.
Unul din cele mai vechi tipicoane, cel al lui Teodor Studitul31, întocmit de un anonim
după
moartea acestuia în 826, prevedea celebrarea unor slujbe la mormântul călugărilor în
sâmbăta
dinaite de Rusalii şi în sâmbăta sufletelor, înainte de Duminica celei de-a doua Parusii.
Acest
tipicon, alături de cel al Sf. Sava al Ierusalimului, a exercitat cea mai mare influenţă
asupra
stabilirii regulilor monastice din epocile urmatoare. Indicaţii precise referitoare la
oficierea
vecerniilor de vineri şi a slujbelor de noapte care preced liturghia morţilor de sâmbătă
dimineaţa,
oferă tipiconul constantinopolitan, redactat în 1136 de către Ioan al II-lea Comnen pentru
Mănăstirea Pantocrator.
Un călugăr era însărcinat să celebreze slujba săptămânală de comemorare sâmbăta
dimineaţa, în
capela cimitirului care se afla dincolo de Cornul de Aur, pe terenul Mănăstirii Medicarios.
El
putea primi de la rudele celor decedaţi paramythiai (mici pomeni) în schimbul acestui
serviciu şi
nu trebuia criticat de ceilalţi fraţi.
Un alt tipicon, cel al mănăstirii fondate de Irina Comnena, vorbea de pomenirea
călugăriţelor
decedate prin ectenii zilnice la oficierea liturghiei, la utrenii şi vecernii până în ziua a
patruzecea. Maica stareţă trebuia să noteze în diptihuri numele tuturor surorilor decedate
şi să
ţină evidenţa comemorărilor. Se mai menţionează o pomenire colectivă a călugăriţelor
decedate
în fiecare vineri după vecernie, doar dacă nu preceda o sărbătoare şi încă o pomenire a
doua zi
după hramul cimitirului, Sfântul Nicolae. Alte slujbe se oficiau în prima sâmbătă din
postul
Paştelui şi cu o zi înainte de Rusalii, când se aduceau ofrande pentru fiecare călugăriţă.Se
cânta un canon şi se făcea un parastasimon (parastas), se împărţea colivă şi se cânta o
ectenie.
Obiceiul pomenirii morţilor, atestat încă din secolele XI-XII, prin slujbele din sâmbăta
tuturor
morţilor, prin slujbelele din a treia, a noua şi cea a patruzecea zi, va rămâne neschimbat în
şi în
bisericile athonite38, slujbele funerare făcându-se în fiecare sâmbătă dimineaţa, în
capelele
anexe, concomitent cu cele din capelele cimiteriale. Pe lângă aceste slujbe, în eucologiile
din
secolul al XI-lea se menţionează şi ceremonia colivei, pe care preotul o binecuvanta în
memoria
defunctului, fie în ziua înmormântării fie în zilele dedicate morţilor.
Când Isaac Comnenul a început să scrie typikon-ul Mănăstirii Kosmosotiria din Aenos,
nu
terminase încă de construit incinta cimitirului unde urmau să se odihnească călugării.
Fiecăruia
dintre cei plecaţi să i se cânte de către stareţ epitaphyios şi să fie îngropat după
rânduială. În
capela ridicată întru pomenirea defuncţilor erau numiţi doi călugări pentru a ţine slujba.
Mult mai târziu, tipiconul nr. 449 din biblioteca Mănăstirii Dionisiu, redactat către 1624
subliniază
diferenţa dintre cele două tipuri de slujbe care trebuiau oficiate: cea funerară, ţinută în
capela
funerară şi liturghia care se oficia în biserica principală a mănăstirii. Cum este şi firesc
mănăstirile aveau propriul lor cimitir, cu o capelă unde se ţineau slujbele pentru morţi,
situat în
afara incintelor însă nu se cunoaşte dacă aici se oficiau slujbele de pomenire, aşa cum se
întâmpla în
Palestina (Khirbet-el-Mardes) sau la Lavra Sf. Sava
Capelele cimiteriale de la Athos. Fără îndoială un capitol important pentru înţelegerea
fenomenului bisericilor bolniţă din Ţara Românească o constituie analiza capelelor
cimiteriale de
la Muntele Athos a programelor lor iconografice, a hramurilor şi a schimbărilor survenite
în ritul
funerar, care pune în continuare accentul pe relaţia indisolubilă dintre viaţă şi moarte.
În mare măsură, capelele athonite păstrează din secolul al X-lea până în secolul al XIX-
lea
acelaşi plan cu două niveluri, la cel inferior se află cripta sau osuarul, la parter biserica
cu un bogat decor sculptat şi pictat care foloseşte pentru comemorare. Formula
curentă este cea a capelelor rezervate călugărilor importanţi (ctitori sau egumeni)
precum cea biserica Hosios Lukas de la Daphni. Erminia de la Athos vorbeşte de
hramurile pe care capelele funerare puteau să le celebreze, indicând Adormirea Maicii
Domnului ca pe cel mai potrivit, dar închinarea se putea face şi sfinţilor.
Dintre cele 23 de capele funerare situate înafara mănăstirilor, în incintele cimitirelor,
cea mai veche e cea a Sf. Apostoli Petru şi Pavel de la Marea Lavră, construită conform
tradiţiei
de Atanasie cel Mare la sfârşitul secolului al X-lea. Descrisă de Ignaţie din Smolensk în
cursul
vizitei sale la Muntele Athos (1389-1405), capela este situată la NV de mănăstire- Planul
bisericii
este cel obişnuit capelelor funerare de la Athos, parter şi un nivel, osuar şi biserică.
Nu se cunoaşte în întregime programul iconografic al capelei, părstrându-se doar
fragmente
sporadice, concentrate în zonele liturgic sau simbolic impotante. În interiorul bisericii,
deasupra
intrării nordice este reprezentat Iisus Emmanuel, flancat de Sf. Arhangheli Mihail şi
Gavril. Fresca
este datată în 1626. În aceeaşi perioadă au fost realizate şi frescele de pe peretele exterior
nordic al naosului. Deasupra intrării este pictată Sfânta Faţă, iar în nişă cei doi Apostolii.
De o
parte şi de alta a intrării se găsesc pictaţi câte un sfânt în picioare, la dreapta – anahoretul
Sf
Antonie cel Mare. Un fragment de pictură anterior anului 1592 se află în osuarul 1, unde
sunt
reprezentate instrumentele patimilor, crucea, lancea şi buretele. Probabil că scenele
păstrate
din exonartex datează din aceeşi perioadă cu cele din naosul capelei sau de la începutul
secolului
al XVII-lea. Pe conca peretelui estic e înfăţişat Deisis-ul, în registrul superior
Bunavestire, în cel
median medalioane cu sfinţi şi Sf. Apostoli, iar în cel inferior este reprezentat, probabil,
Sf.
Atanasie cel Mare.
La Vatopedi, capela cu hramul Cei 12 Apostoli, este de asemenea situată la NV de incinta
mănăstirii, în mijlocul cimitirului. Construită în epoca mediobizantină, prezintă
similitudini în
ceea ce priveşte arhitectura Construită în epoca mediobizantină, prezintă similitudini în
ceea ce
priveşte arhitectura cu construcţiile familiei Pakourianoi, de la Bačkovo şi cu capela
funerară de
VATOPEDI_plan VATOPEDI_perspectivă
la Daphni (secolele X-XI). Biserica a fost restaurată şi pictată în cursul secolului al XVII-
lea, 1683,
ctitorul al frecei fiind trezorierul mănăstirii, Kyr Chistofor. Din nefericire, fresca din naos
şi altar,
în partea superioară afectată de incendiul din anul 1945. Programul iconografic rămas se
desfăşoară în conca altarului cu imaginea Maicii Domnului Platytera, urmează Coborârea
la Iad şi
Înălţarea în registrul median şi portrete de episcopi. Cele trei registre ale naosului sunt
rezervate
sfinţilor martiri, sfinţilor bust în medalion şi sfinţilor în picioare.În zona superioară a
arcelor
dublouri, în naos, au fost pictaţi Sf. Stâlpnici.
Biserica longitudinală cu osuar şi paraclis de la Hilandar poartă hramul Bunavestirea. În
1974 au
fost descoperite în partea superioară a pereţilor naosului tripartit şi altarului semicircular
acoperit cu concă fresce datând din deceniul al 2-lea sau al 3-lea al secolului al XVI-lea.
Paraclisul a fost pictat simultan cu cathocoliconul şi refectoriul Apropiate de frescele de
la Karyes
şi de cele ale catholiconului de la Vatopedi, pe bolta în leagăn a altarului se mai pot vedea
fragmente din Înălţare, doi arhangheli şi teoria de episcopi, deasupra cărora sunt
reprezentaţi
alţi episcopi în medalion, iar pe stâlpii altarului Sf. Apostoli Petru şi Pavel (hramul
iniţial). Pe
arcul triumfal este pictată Bunavestire, deasupra căreia întrevăd fragmente din
reprezentarea
profeţilor Solomon şi David.
Hilandar_plan Hilandar_Sud
Pe bolta proscomidiarului sunt înfăţişaţi episcopi, iar în absidă Sf. Arhidiacon Ştefan. În
diaconicon este reprezentat Sf. Roman şi fragmente ale efigiilor unor episcopi. Pe pereţii
laterali
ai naosului se găsesc figuri ilustre ale călugărilor: Sf. Cosma Melodul, Sf. Ştefan cel Nou,
Sf.
Macarie, Sf. Theodor Studitul, Sf. Ioan Botezătorul. Ansamblul din nartex este în mare
parte
distrus, dar probabil că aici a fost pictată Judecata de Apoi.
Dintre capelele funerare de la acestea trei din urmă prezintă interes pentru ceea c. Sunt de
altfel
şi singurele capele de cimitir de la Athos care păstrează un decor pictat.
Organizarea vieţii monastice la Athos. Spaţiile sacre, într-un sens simbolic, reprezintă
zona de
contact dintre Dumnezeu şi om. Într-un sens mai larg, spaţiul sacru al unei mănăstiri
cuprinde
câteva locuri dedicate cultului. Capele, schituri, sihăstrii, fântâni sau anexe toate
formează
împreună geografia indelebilă a mănăstirii. Spaţiul său sacru este condiţionat de tipul de
monahism. Până în secolul al XIV-lea viaţa monastică de la Athos s-a condus după
regulile scrise
de Atanasie cel Mare în Kanonikon, Diathēkē şi Diatypōsis48. În mănăstire putea fi
primit orice
bărbat cu sufletul curat, dar nicio femeie, copil sau descendent al unei familii împărăteşti.
După
trei ani de noviciat se petrecea tunderea la monahism a fratelui. Aşezământul era condus
de
hēgoumenos, asistat de un consiliu de aleşi, înalte feţe bisericeşti şi preoţii-monahi. Doi
efori, un
demnitar laic şi un călugăr dinafara mănăstirii formau un fel de directorat. Unora dintre
călugări
li se permitea să trăiască retras şi primeau o kellion, devenind isihaşti, dar rămâneau
legaţi de
mănăstire. Relaţiile dintre mănăstiri şi întreaga organizare a Athosului au fost
reglementate prin
tipicoanele din 975, 1045 şi 1394. Exista un prōtos secondat de synaxis, un consiliu
format din
reprezentanţii mănăstirilor.
Din secolul al XV-lea începe o nouă perioadă care treptat va modifica întreaga organizare
a vieţii
monastice de la Athos. Este perioada în care se trece de la traiul cenobitic la cel
idioritmic, doar
spaţiul bisericii şi trapeza îi mai reuneau pe călugări. Devreme ce fiecare călugăr trăia pe
cont
propriu autoritatea egumenului a fost curând subminată. Instituţia protosului a fost
desfiinţată şi
iau astfel naştere alte zone de ascetism, în afara incintelor, unde se putea trăi după vechea
regulă. Abia în secolul al XIX-lea jumătate dintre mănăstiri vor reveni la regula
cenobitică.