Sunteți pe pagina 1din 6

Importanţa sentimentelor de apreciere sau de inferioritate în

formarea stimei de sine a copilului

Formându-se într-un cadru social, conceptul de “sine” este puternic influenţat de


evaluările persoanelor importante şi implicit de atribuirile pe care individul le redă propriilor
comportamente.
Stima de sine este felul în care ne vedem, fie că ne place sau nu ceea ce vedem. Atunci
când această judecată asupra noastră este pozitivă, ne permite să acţionăm eficient, să ne simţim
bine în propria piele, să facem faţă dificultăţilor întâmpinate. Dar când este negativă, declanşează
suferinţe şi neplăceri, menite să perturbe viaţa noastră cotidiană şi relaţiile interpersonale.
Stima de sine se fundamentează pe baza a trei elemente: a) iubirea de sine, b) concepţia
despre sine, c) încrederea în sine.
În cadrul acestei dimensiuni triple, elementul cel mai important este iubirea de sine. A ne
stima înseamnă a ne supune actului evaluării, dar a ne iubi nu presupune nicio condiţie, căci ne
iubim în ciuda defectelor şi limitelor, a eşecurilor şi înfrângerilor, suntem datori faţă de noi
înşine să ne iubim şi să ne purtăm respectul cuvenit în ciuda a tot. Această iubire de tip
“necondiţionată” nu este subordonată performanţelor noastre, ea demonstrează că putem înfrunta
adversităţi şi ne putem reveni după un eşec. Nu ne scuteşte de suferinţă sau îndoială atunci când
întâmpinăm dificultăţi, dar ne apară de disperare, deznădejde.
A doua componentă, concepţia despre sine, reprezintă părerea pe care o avem despre noi,
acel tip de evaluare, fondat sau nu, a calităţilor şi defectelor noastre.
Concepţia pozitivă despre sine este o forţă interioară, care ne permite să ne bucurăm de
şansa noastră împotriva adversităţilor. Dar dacă avem o stimă de sine deficitară, o concepţie de
sine limitată sau în care nu credem cu adevărat, ne va împiedica să ne găsim drumul pe care
vrem să-l urmăm.
Concepţia pe care o avem despre noi înşine este rezultatul interacţiunilor din cadrul
mediului nostru familial şi, în mod special, a planurilor pe care părinţii noştri le fac pentru
viitorul nostru. Copilul este silit, de cele mai multe ori, de către părinţi, să realizeze ceea ce ei n-
au fost capabili sau n-au avut posibilitatea să îndeplinească. Aceste aspiraţii ale părinţilor sunt
normale, atât timp cât ele nu pun presiuni asupra copilului şi, implicit, asupra dorinţelor şi
potenţialului lui.
A nu ţine seama de îndoielile şi temerile unui copil poate produce în interiorul acestuia o
profundă vulnerabilitate a stimei de sine.
Cea de-a treia componentă a stimei de sine, încrederea în sine, se identifică în faptele
noastre. Când un copil afirmă că nu are încredere în el, vrea de fapt să spună că se îndoieşte de
capacităţile sale de a face faţă cerinţelor muncii sale, de a colabora cu ceilalţi în vederea
aprecierii sale.
Încrederea în sine provine, în special, din modelul de educaţie care ne-a fost oferit, în
mediul familial sau şcolar. Încrederea în sine se induce prin exemplu şi conversaţie. Este inutil
să-l încurajăm pe copil să accepte eşecurile, dacă noi înşine nu procedăm după această manieră.
Copiii conştientizează că realele convingeri ale adulţilor se preţuiesc în mare parte după fapte, şi
mai puţin după sfaturi.
Şcoala este mediul în care copilul îşi descoperă calităţile, în situaţiile în care sunt
apreciate şi confirmate, sau îşi descoperă laturile vulnerabile în situaţiile când nu este apreciat,
căci dispune de şansa de a fi apreciat obiectiv prin notare, devenind astfel conştient de valoarea
sa în raport cu colegii săi.
Din pricina faptului că elevul nu dispune de un sistem propriu de autoevaluare în
şcolaritatea mică, învaţă prin propria experienţă că un loc foarte important îl constituie
performanţele şcolare în ceea ce priveşte aprecierea lui de către ceilalţi.
Una din principalele surse de satisfacţie sau insatisfacţie o constituie evaluările primite de
la cadrul didactic, primele aprecieri determinând apariţia unor sentimente de apreciere sau
inferioritate. În cele mai multe cazuri, micul şcolar care se confruntă cu eşecuri şcolare îşi
formează o imagine negativă despre sine, indiferent de capacităţile pe care le deţine.
În ceea ce priveşte evaluarea competenţelor elevului în cadrul procesului de învăţământ,
şcoala este cadrul în care elevul se valorizează şi îşi confirmă calităţile rezultate în urma
aprecierilor exterioare, stima de sine având şansa să se îmbunătăţescă. Satisfacerea trebuinţei de
a fi apreciat are influenţe pozitive asupra stimei de sine, pe tot parcursul şcolarităţii.
O stimă de sine pozitivă determină o bună capacitate de rezolvare a problemelor, de
găsire a soluţiilor în mod independent, de creştere lăuntrică, de a nu accepta ideea unei renunţări
prea uşoare în faţa obstacolelor, de a formula şi susţine punctele de vedere proprii, de a
recunoaşte atunci când ceilalţi au dreptate, fără a interveni sentimentul de inferioritate. După
cum, de altfel, o stimă de sine negativă provoacă o tulburare a vieţii interioare, o neîmplinire, o
stare de dependenţă neobişnuită, o confruntare continuă cu emoţii negative. Altfel spus, o
imagine de sine deficitară creează premisele apariţiei eşecului.
O stimă de sine crescută denotă existenţa încrederii în sine, care de multe ori provine din
sprijinul regăsit în cei apropiaţi.
Elevii care conştientizează că performanţa depinde în mare măsură de gradul de implicare
în diversele activităţi şi, implicit, de eforturile depuse, că cei mai capabili să facă faţă
problemelor sunt chiar ei înşişi, aceştia sunt copiii care au crescut şi s-au dezvoltat într-un mediu
securizant şi echilibrat, cărora părinţii le-au oferit încrederea lor, iar învăţătorii le-au întărit-o.
Atunci când se confruntă cu situaţii de eşec, acest tip de elevi nu caută vinovaţi în exterior, ci
încearcă să analizeze factorii care au condus la această situaţie, îşi asumă vina şi caută să înveţe
ceva din asta, remediind situaţia şi străduindu-se să nu mai repete erorile săvârşite. Atunci când
consideră că au nevoie de ajutor, nu se sfiesc să-l ceară, apelând la colegi de încredere.
Încrederea în ceilalţi reprezintă un atuu al acestora, primind la rândul lor, aceeaşi încredere
oferită. Colegii sunt mult mai apropiaţi de astfel de elevi, fiind în permanenţă căutaţi şi integraţi
în diverse echipe. Optimismul îi caracterizează, fiind în permanenţă deschişi; sunt pregătiţi să se
implice în activităţi care le stimulează interesul, îşi respectă fiecare coleg, considerându-i unici şi
importanţi. Respectul nu-l manifestă doar asupra lor şi a colegilor, ci şi asupra profesorilor, căci
îi consideră oameni bine pregătiţi, pe care se pot baza şi cărora le pot dezvălui probleme legate
nu numai de şcoală, ci şi de stările şi frământările personale, pentru că văd în ei persoane cu
experienţă, ce deţin capacitatea de a oferi sfaturi şi rezolvări la diverse dileme şi dificultăţi, cu
scopul de a-i îndruma pe cea mai bună cale.
O altă categorie de elevi o reprezintă cei care deţin o stimă de sine înaltă, care se
manifestă printr-o încredere deplină în ei înşişi, dar cărora le lipseşte încrederea în ceilalţi. Sunt
caracterizaţi de egocentrism, bizuindu-se doar pe ei şi considerându-se capabili, perseverenţi şi
ambiţioşi. Încrederea în ceilalţi o percep ca pe o “mască” sub care se ascund cei ce vor doar să-şi
atingă ţelul, indiferent de modalitatea aleasă spre a îndeplini scopul, considerând că dorinţa de a
face bine este doar mimată de către ceilalţi. Iar singurele persoane capabile să realizeze
obiective, sunt chiar ele, fără sprijinul celorlalţi, indiferent dacă vor rezulta “victime” în vederea
atingerii acestor obiective, căci binele lor este mai important decât binele celorlalţi, iar “scopul
scuză mijloacele”. Este vorba despre acei elevi care au drept scop propria evoluţie, fără a mai
ţine cont cine le stă în cale către drumul spre satisfacerea dorinţelor. Nu îşi doresc să formeze
relaţii cu ceilalţi bazate pe loialitate, sinceritate şi încredere, ci dimpotrivă, sunt tot timpul atenţi
la fiecare mişcare a celorlalţi, îi suspectează, urmărind să-i manipuleze în scop propriu, în
vederea controlării anturajului din care fac parte. Dacă, la un moment dat, aceştia sesizează
răsturnări de situaţie, în care adevăratele intenţii şi interese ies la iveală, aceştia vor fi
întotdeauna pregătiţi să facă faţă impedimentelor, fiind gata să acţioneze.
O altă categorie de elevi este formată de acei copii care, din pricina stimei de sine
scăzute, nu au încredere în ei, dar îşi pun încrederea în ceilalţi. Acestora le lipseşte sentimentul
de admiraţie faţă de sine, manifestând o timiditate ieşită din comun. Nu au încredere în acţiunile
proprii şi pretind că vor eşua înainte să înceapă se realizeze ceva concret. Îi consideră pe ceilalţi
a fi mult mai capabili decât ei, admirându-i în tot ceea ce fac. Această lipsa de încredere în sine,
îi determină să-şi formeze o încredere “oarbă” în cei din jurul lor, care uneori poate fi nocivă.
Cred în mod exagerat în ceilalţi şi, din această cauză, pot deveni nişte supuşi ale “superiorilor”
lor, ceea ce denotă că nu au o personalitate bine închegată, depinzând în permanenţă de acele
persoane. Vizând relaţia cu profesorii, elevii sunt nişte persoane obediente, care îşi ascultă şi
urmează profesorii, fac ceea ce li se cere, nemanifestând opoziţie, ci colaborând cu aceştia. Nu
deţin o conştiinţă proprie şi liberă asupra faptelor proprii, ci sunt dependenţi de părerile, sfaturile,
aprecierile, soluţiile altora. În astfel de cazuri, rolul profesorului este de a-i învaţă să-şi
gestioneze încrederea în ceilalţi şi să pătrundă dincolo de aparenţa înşelătoare şi intenţiile neclare
(Albu, G., 2009).
În ceea ce priveşte acea tipologie de elevi, care nu manifestă încredere nici în ei, nici în
ceilalţi, putem spune că trăiesc o temere continuă, nedorind să fie cauza tulburării liniştii sau
activităţii cuiva. Ei se desconsideră, crezând că orice acţiune ar întreprinde, nu va da niciun
rezultat, dar nici nu au puterea de a cere sprijin. Au tendinţa să se autocritice, să se considere
imperfecţi, să nu desfăşoare o activitate cu plăcere, din pricina faptul că nu se văd capabili să o
ducă la bun sfârşit, şi din această cauza, preferă să renunţe înainte să se apuce de treaba,
crezându-se prizonieri ai eşecului. Dat fiind faptul că trăim într-o lume a nesiguranţei, elevii vor
avea tendinţa să amâne lucruri, se hotărăsc greu şi prezintă dificultăţi în a depăşi problemele.
Nevoia de apartenenţă la un grup este nesatisfăcută, căci în ciuda incapacităţii lor de a se adapta,
mai există şi gradul de disponibilitate al celorlalţi de a-şi deschide sufletul, care de cele mai
multe ori, dau semne de răceală şi rea intenţie. Astfel, cei care se lovesc de persoane ca acestea,
ajung să deprindă o stare depresivă, anxioasă.
În ceea ce priveşte imaginea de sine, se constată schimbări specifice ale acestui stadiu,
precum: o preocupare mai deosebită pentru viaţa interioară proprie şi amplificarea imaginii de
sine în cadrul celor trei planuri (eul fizic, eul spiritual şi eul social).
Astfel, în acest stadiu, specifice sunt confruntările şcolare, aprecierile şi evaluările
sistematice, în care elevul începe să conştientizeze raportul dintre rezultatele lui şi unele
capacităţi pe care le deţine. Anumite confruntări şi neînţelegeri cu cei de vârsta lui îl vor stârni
să-şi pună anumite semne de întrebare, să reflecteze asupra unor situaţii şi să se frământe în
legătură cu fiinţă sa.
Eul fizic are la bază o schemă corporală consolidată, identitatea sa sexuală este clară,
recunoaşte asemănări cu familia sa, dar şi deosebiri dintre el şi ceilalţi. Eul său fizic este într-o
oarecare măsură neglijat, îndeosebi la începutul stadiului. Oglinda este un obiect neînsemnat la
început, urmând ca spre sfârşitul stadiului să-i acorde mai multă importantă şi să-i atribuie
sarcina de a-i confirma calităţile şi bunul gust în alegerea îmbrăcămintei, având o contribuţie
semnificativă în menţinerea relaţiilor cu ceilalţi copii. Dar chiar şi în aceste situaţii rămâne o
anumită neimplicare afectivă aferentă vârstei.
Eul spiritual este partea care se implică cel mai mult, în special în activitatea şcolară,
fiind influenţat de evaluările învăţătoarei şi, respectiv, de aprecierile şi consideraţia colegilor.
“Dacă în toate aceste situaţii un copil a avut semnale pozitive, el îşi construieşte o imagine de
sine mai bună, care-l poate susţine şi în momentele de insucces trecător, iar dacă sub aceleaşi
influenţe s-a cristalizat o impresie nefavorabilă despre sine, acel elev are tendinţa de a-şi diminua
bucuria chiar când ceva îi reuşeşte foarte bine” (Şchiopu, U., Verza, E., 1995, p. 188, în Creţu,
T., 2009, p. 238). În cadrul acestei vârste, aprecierile celorlalţi sunt interiorizate de copil ca fiind
calităţi ale sale. În acest sens, atât părinţii, cât şi profesorii trebuie să fie foarte prudenţi asupra
modului în care valorizează copiii, deoarece remarcile lor au influenţe vizibile şi de durată în
ceea ce priveşte dezvoltarea imaginii de sine a copilului.
Eul social este caracterizat de apartenenţa la viaţa de grup a micului şcolar, care este mult
mai tumultoasă decât în perioada preşcolară şi cu care el rezonează, pentru că îi suscită interesul.
Elevul îşi conştientizează propriul loc în cadrul grupului, realizând care este însemnătatea sa în
ochii colegilor. După cum bine se ştie, elevul care înregistrează rezultate şcolare excepţionale şi
bune este preferat de toţi, de cele mai multe ori, este ales lider şi cel mai important, este
considerat un reper pentru ceilalţi. În schimb, cel care prezintă dificultăţi şcolare este
marginalizat, etichetat, respins, izolat. Trecând prin aceste stări, din dorinţa de a atrage atenţia şi
a fi acceptat, poate să se lase pradă unor influenţe dăunătoare. În acest caz, elevul trebuie să fie
subiect de preocupare al învăţătoarei, implicat în sarcinile şi obiectivele didactice.
“Atenţia pe care învăţătoarea trebuie să o acorde dezvoltării unei imagini de sine cât mai
corecte la elevii săi reprezintă o condiţie a reuşitei şcolare din acest ciclu şi o latură a pregătirii
pentru intrarea în următoarele trepte şcolare şi pentru integrarea generală în viaţă şi societate”
(Creţu, T., 2009, p. 238).

Bibliografie

1. Albu, Gabriel - (2009), Educaţia, profesorul şi vremurile, Editura Paralela 45, Piteşti
2. André, Christophe, Lelord, François – (2015), Cum să te iubeşti pe tine pentru a te
înţelege mai bine cu ceilalţi, Editura Trei, Bucureşti
3. Creţu, Tinca – (2009), Psihologia vârstelor, Editura Polirom, Iaşi
4. Golu, Florinda – (2010), Psihologia dezvoltării umane, Editura Universitară,
Bucureşti
5. Meyer, Geneviève – (2000 ), De ce şi cum evaluăm, Editura Polirom, Iaşi

S-ar putea să vă placă și