Sunteți pe pagina 1din 81

UNIVERSITATEA „BOGDAN VODĂ”

FACULTATEA DE DREPT

LECT. UNIV. DR. RADU MARIANA NARCISA

DREPT PENAL. PARTE GENERALĂ I

Suport de curs
2015
3
CUPRINS

UNIVERSITATEA „BOGDAN VODĂ”...............................................................................1


DREPT PENAL. PARTE GENERALĂ I...............................................................................1
Capitolul 1............................................................................................................................11
NOŢIUNI GENERALE.......................................................................................................11
Obiectivele Capitolului 1.................................................................................................11
1.1. Definiţia, obiectul şi scopul dreptului penal român..................................................11
1.2. Principiile fundamentale ale dreptului penal............................................................12
1.3. Legea penală şi norma penală...................................................................................14
1.4. Raportul penal şi faptele penale................................................................................16
Bibliografia Capitolului 1................................................................................................19
Capitolul 2............................................................................................................................20
APLICAREA LEGII PENALE ROMÂNE ÎN SPAŢIU ŞI TIMP.......................................20
Obiectivele capitolului 2..................................................................................................20
2.1. Aspecte generale.......................................................................................................20
2.2. Aplicarea legii penale române în timp......................................................................20
2.3. Aplicarea legii penale române în spaţiu....................................................................25
Bibliografia Capitolului 2................................................................................................34
Capitolul 3............................................................................................................................34
ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA.......................................................34
Obiectivele capitolului 3..................................................................................................35
3.1. Definiţia, trăsăturile esenţiale şi generale ale infracţiunii........................................35
3.2. Structura infracţiunii.................................................................................................37
3.3. Conţinutul infracţiunii..............................................................................................42
Bibliografia Capitolului 3................................................................................................43
Capitolul 4............................................................................................................................44
CAUZELE JUSTIFICATIVE ŞI CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE..........................44
Obiectivele capitolului 4..................................................................................................44
4.1. Cauzele justificative.................................................................................................44
4.2. Cauzele de neimputabilitate......................................................................................47
Bibliografia Capitolului 4................................................................................................52
Capitolul 5............................................................................................................................53
FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE.................................................................53
Obiectivele capitolului 5..................................................................................................53
5.1. Luarea hotărârii.........................................................................................................53
5.2. Actele de pregătire....................................................................................................54
5.3. Tentativa...................................................................................................................54
5.4. Infracţiunea consumată.............................................................................................56
Bibliografia Capitolului 5................................................................................................56
Capitolul 6............................................................................................................................58
UNITATEA DE INFRACŢIUNE.........................................................................................58
Obiectivele capitolului 6..................................................................................................58
6.1. Aspecte generale.......................................................................................................58
6.2. Unitatea naturală de infracţiune................................................................................58
6.3. Unitatea legală de infracţiune...................................................................................60
Bibliografia capitolului 6.................................................................................................62
Capitolul 7............................................................................................................................63
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI................................................................................63

4
Obiectivele Capitolului 7.................................................................................................63
7.1. Noţiuni introductive..................................................................................................63
7.2. Concursul de infracţiuni...........................................................................................63
7.3. Recidiva....................................................................................................................65
7.4. Pluralitatea intermediară...........................................................................................68
Bibliografia Capitolului 7:...............................................................................................69
Capitolul 8............................................................................................................................70
PLURALITATEA DE INFRACTORI..................................................................................70
Obiectivele capitolului 8..................................................................................................70
8.1. Generalităţi...............................................................................................................70
8.2. Participaţia penală.....................................................................................................70
8.3. Autorul......................................................................................................................71
8.4. Coautorii...................................................................................................................71
8.5. Instigarea..................................................................................................................72
8.6. Complicitatea............................................................................................................73
8.7. Participaţia la infracţiunile cu subiect special..........................................................73
8.8. Participaţia improprie...............................................................................................73
8.9. Pedeapsa în caz de participaţie.................................................................................74
Bibliografia Capitolului 8................................................................................................75
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................76
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE ....................................................77
DE AUTOEVALUARE...................................................................................................77

5
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ I

INTRODUCERE

Acest curs se adresează, în principal, studenţilor din anii II-IV ai


Facultăţii de Drept, însuşirea noţiunilor prezentate fiind absolut necesare
pentru orice jurist în devenire. De asemenea, informaţiile furnizate în acest
suport de curs pot fi utile şi studenţilor altor specializări care necesită şi
minime cunoştinţe din domeniul dreptului penal precum şi celor care
interferează cu domeniul justiţiei.

OBIECTIVELE CURSULUI

Obiectivul central al acestui curs constă în însuşirea şi analiza critică a


textelor de lege, a părerilor exprimate în doctrina penală şi a soluţiilor date în
practica judiciară penală.

După studierea cursului, studenţii vor fi capabili să:

 însuşirea şi analiza critică a textelor de lege

 analiza critică a părerilor exprimate în doctrină

 analiza soluţiilor date în practica judiciară

MODUL ÎN CARE ESTE CONCEPUT CURSUL

Prezentul curs este, prin structura sa, destinat învăţământului la


frecvenţă redusă. Aşa cum este conceput necesitâ, în medie, un număr de 28
de ore de studiu individual. Timpul precizat poate fi mai lung sau mai scurt
raportat la nivelul cunoştiinţelor deja însuşite şi la capacitatea fiecărui student
de a asimila noţiuni noi.
Informaţiile cuprinse în prezentul curs sunt in acord cu legislaţia în

8
vigoare la data de 15.09.2015.
Cursul de faţă este structurat în opt capitole.

În fiecare capitol sunt abordate în mod unitar, echilibrate din punct de


vedere al întinderii, instituţii de bază ale dreptului penal, reglementate în
Codul penal român.

Fiecare capitol cuprinde: obiectivele, structura tematică, analiza fiecărei


instituţii abordate, teste de autoevaluare (TA) şi o bibliografie de referinţă.
La finalul cursului se află o bibliografie minimală şi răspunsurile corecte la
întrebările din testele de autoevaluare.

În cadrul fiecărui capitol, obiectivele enunţă competenţele ce urmează a


fi dobândite de către cursanţi după parcursul acestuia.
Conţinutul fiecărui capitol are în vedere raportul competenţe-
conţinuturi. Textul este structurat astfel încât să ofere o cantitate minimă
necesară de informaţii noi, uşor de asimilat care însă să stimuleze cursanţii
pentru o educaţie activă.

Testele de autoevaluare au rolul de a testa dacă obiectivele


educaţionale au fost realizate. Acestea sunt plasate la sfârşitul fiecărui capitol.
Acestea sunt fie sub forma unor întrebări grilă, fie întrebări care necesită
răspunsuri elaborate.

MODUL DE ABORDARE A CURSULUI

Fiecare capitol din acest suport de curs furnizează informaţiile minime


necesare care să vă călăuzească în descoperirea dreptului penal.

În Cap. 1 sunt prezentate noţiunile introductive în disciplina Drept


penal. Parte generală (definiţie, raport juridic de drept penal, lege penală, etc.)

În Cap. 2 am abordat principiile care guvernează dreptul penal.

Cap. 3 l-am dedicat studiului infracţiunii.

În cuprinsul Cap. 4 veţi găsi aspecte privitoare la cauzele justificative şi


de neimputabilitate, aşa cum sunt reglementate în noul Cod penal.

Cap. 5 priveşte formele (fazele) infracţiunii intenţionate.

9
Cap. 7 este dedicat prezentării şi analizării aspectelor specifice unităţii
de infracţiune.

Cap. 8, ultimul din acest suport de curs, cuprinde informaţii privitoare


la pluralitatea de infracţiuni şi pedepsirea acesteia.

Testele de autoevaluare vor fi rezolvate în spaţiile create în acest sens.


Răspunsurile corecte le veţi găsi la sfârşitul prezentului suport de curs.

Pictogramele inserate au menirea de a evidenţia anumite informaţii.

10
11
12
Capitolul 1
NOŢIUNI GENERALE

Cuprins

Obiectivele capitolului 1
1.1. Definiţia, obiectul şi scopul dreptului penal român
1.2. Principiile fundamentale ale dreptului penal român
1.3. Legea penală şi norma penală
1.4. Raportul penal şi faptele penale
Bibliografia capitolului 1

Obiectivele Capitolului 1

După studiul capitolului I, studenţii vor avea suficiente cunoştiinţe


pentru:

 a putea definii dreptul penal


 a cunoaşte obiectul de studiu, scopul şi
funcţiile dreptului penal
 a enunţa trăsăturile specifice dreptului
penal

1.1. Definiţia, obiectul şi scopul dreptului penal român

1.1.1. Definiţia dreptului penal

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept român este format din


totalitatea normelor juridice prin care se prevede în ce condiţii o faptă este
infracţiune, felul acestor infracţiuni, sancţiunile ce se aplică în cazul comiterii
lor precum şi răspunderea penală în scopul apărării ordinii de drept din
România împotriva unor asemenea fapte.
Funcţiile dreptului penal sunt:
 funcţia preventiv-educativă

13
 funcţia de sancţionare, de combatere
1.1.2. Obiectul dreptului penal

Obiectul dreptului penal îl constituie raporturile sociale care


reglementează lupta împotriva infracţiunilor sau a unor fapte penale, raporturi
ce se nasc între stat şi infractor sau făptuitor, ca urmare a comiterii acestora,
în vederea tragerii la răspundere penală.

1.1.3. Scopul dreptului penal

Deşi nu mai este arătat în cuprinsul Codului penal considerăm că


legea penală apără, împotriva infracţiunilor valori sociale importante precum
şi întreaga ordine de drept.

1.1.4. Trăsăturile specifice dreptului penal

Sunt trăsături specifice:


a) Raporturile juridice se nasc între stat şi persoanele care săvârşesc
fapte prevăzute de legea penală;
b) Sancţiunile aplicate ca urmare a săvârşirii infracţiunilor diferă de
orice alte sancţiuni şi măsuri juridice;
c) Scopul dreptului penal are un caracter special, fiind diferit de al
celorlalte ramuri de drept, deoarece apără împotriva infracţiunilor şi faptelor
prevăzute de legea penală valori importante, arătate în art. 1 Cod penal.

1.2. Principiile fundamentale ale dreptului penal

1.2.1. Noţiuni generale

Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt idei directoare care


călăuzesc elaborarea şi realizarea normelor de drept penal şi care sunt
reflectate în instituţile sale de bază: infracţiunea, sancţiunile penale şi
răspunderea penală.

1.2.2. Principiul legalităţii răspunderii

Potrivit acestui principiu, numai săvârşirea unei infracţiuni, poate


constitui temei pentru răspunderea penală a unei persoane.
Se desprinde din dispoziţiile art. 15 alin. 2 Cod penal potrivit căruia
„ Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

14
1.2.3. Principiul legalităţii incriminării

Este reglementat în dispoziţiile art. 1 Cod penal care, în alin. 1 arată că


„legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.
În conformitate cu dispoziţiile alin. 2 art. 1 nicio persoană nu poate fi
sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data
când a fost săvârşită.

1.2.4. Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal

Legalitatea sacţiunilor de drept penal este stipulată expres în art. 2 din


Codul penal care, în cuprinsul alin. 1 arată că „Legea penală prevede
pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care
au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală”.
În conformitate cu dispoziţiile alin. 2 al aceluiaşi articol nu se poate
aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de
siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a
fost săvârşită.
Totodată, în cuprinsul alin. 3 art. 2 Cod penal se arată că nicio pedeapsă
nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.

1.2.5. Principiul caracterului personal al răspunderii penale

Acest principiu reprezintă o garanţie a libertăţii persoanei, deoarece în


dreptul penal nu este admisibilă răspunderea pentru fapta altuia.
Altfel spus, acest principiu implică aplicarea pedepselor numai celor ce
au comis infracţiuni, luarea măsurilor de siguranţă numai faţă de cei care au
comis fapte prevăzute de legea penală, nejustificate, luarea măsurilor
educative faţă de minorii care îndeplinesc condiţiile pentru a răspunde penal.

1.2.6. Principiul individualizării răspunderii penale

Principiul individualizării răspunderii penale presupune că stabilirea şi


aplicarea sancţiunilor penale se face în raport cu gravitatea faptei săvârşite, de
periculozitatea infractorului, de necesităţile concrete de îndreptare ale
acestuia.
Este consacrat, printre altele, în dispoziţiile art. 74 Cod penal (dar şi în
art. 53 alin. 2 Constituţia României).
Doctrina penală română distinge trei tipuri de individualizare:
 individualizarea legală- se realizează de către legiuitor prin
stabilirea limitelor legale de pedeapsă pentru fiecre infracţiune în
parte.

15
 individualizarea judiciară- se realizează de către instanţa de judecată
şi constă în determinarea sancţiunii concrete pe care infractorul
trebuie să o execute ca urmare a comiterii faptei respective.
 individualizarea aadministrativă- se realizează după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, în timpul executării sancţiunii
(concret, această individualizare presupune stabilirea regimului de
executare a pedepsei, a dreptului la vizite, la pachete, etc., prin
raportare la situaţia de infractor primar sau recidivist, durata
pedepsei aplicate, conduita condamnatului în timpul executării
pedepsei, etc.).
1.2.7. Principiul umanismului dreptului penal

Acest principiu presupune că întreaga reglementare a dreptului penal


trebuie să pornească de la interesele fundamentale ale persoanei.
Umanismul dreptului penal este reflectat în dispoziţiile legale care
presupun grijă atât pentru cei care au încălcat legea cât şi pentru ceilalţi
membri ai societăţii care au respectat-o şi care sunt victime ale infracţiunii.
Unul din exemplele elocvente de umanism al dreptului penal român
este abolirea pedepsei cu moartea. Mai pot fi amintite aici: aplicarea măsurilor
educative infractorilor minori, prevederea de pedepse alternative, posibilitatea
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a amânării aplicării
pedepsei, etc.

1.3. Legea penală şi norma penală

1.3.1. Dreptul penal în sistemul de drept al României. Ştiinţa


dreptului penal român

Dreptul penal este o ramură de-sine-stătătoare a sistemului de drept din


România.
Caracterul autonom al dreptului penal nu exclude însă existenţa unor
legături cu celelalte ramuri ale sistemului de drept.
Potrivit doctrinei, ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor
juridice şi reprezintă un ansamblu de teorii, concepţii, principii privitoare la
dreptul penal.
Ştiinţa dreptului penal are ca obiect de studiu dreptul penal.

1.3.2. Izvoarele dreptului penal

Potrivit doctrinei, prin izvor de drept se se înţelege modul de


manifestare sau forma pe care regula de drept o îmbracă şi sub care se face
cunoscută persoanelor ţinute să se conformeze acesteia.
Sunt izvoare ale dreptului penal:

16
 Constituţia României (consacră principalele volori sociale ce trebuie
apărate prin normele de drept penal precum şi o serie de reguli ca,
de exemplu, principiul legalităţii pedepsei, limitele extrădării,
neretroactivitatea legii, abolirea pedepsei cu moartea, etc.)
 deciziile Curţii Constituţionale (deciziile CC prin care se constată
neconstituţionalitatea unor legi, ordonaanţe, sau texte din conţinutul
acestora, sunt obligatori şi opozabile tuturor (erga omnes).
 Legea organică (constituie principalul izvor de drept penal).
Enumerăm aici Codul penal ce reuneşte în conţinutul său o mare
parte din infracţiunile ce erau, înainte de adoptarea sa în 2009,
obiectul de reglementare al unor legi speciale; legile speciale dar şi
legi şi decrete adoptate anterior intrării în vigoare a actualei
Constituţii (cu precizarea că, datorită procesului de modernizare a
dreptului numărul acestora din urmă este într-o continuă scădere).
 Ordonanţele de urgenţă ale guvernului (este vorba despre cele
care cuprind norme de natura legii organice).
 Cutuma (se discută în doctrină despre cutumă ca izvor de drept
penal în sfera cauzelor care fac ca fapta să nu fie infracţiune- de
exemplu, circumcizia şi perforarea lobului urechii pentru a purta
bijuterii - acte cauzatoare de suferinţe fizice dar nepedepsite fiind
general acceptate – precum şi în sfera de interpretare a legii
penale- se invocă aici determinarea conţinutului unor anumite
concepte utilizate de legiuitor şi care se face prin raportare la
anumite practici sociale – de exemplu expresia acte cu caracter
obscen care are înţelesuri diferite în zilele noastre faţă de trecut).
 Decretele prezidenţiale (este vorba despre decretul prin care se
dispune graţierea individuală şi care astfel, modifică sau stinge
raportul de drept penal).
 Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în
dezlegarea unor probleme de drept sau în recurs în interesul legii
(potrivit dispoziţiilor art. 447 alin. 3 şi 474 alin. 4 Cod procedură
penală aceste decizii sunt obligatorii pentru instanţe de la data
publicării lor în Monitorul Oficial.
 Izvoarele internaţionale (sunt incluse aici tratale şi convenţiile
internaţionale, în măsura în care sunt ratificate). Acestea sunt,
după caz, izvoare directe şi izvoare indirecte. Sunt directe cele
aplicabile nemijlocit de către instanţele române- CEDO,
Convenţia privind drepturile copilului, etc. Izvoare indirecte sunt
acelea care odată ratificate creează în sarcina statului obligaţi de
a adopta o anumită reglementare.

1.3.3. Legea penală

17
Potrivit dispoziţiilor art. 173 Cod penal prin „lege penală” se înţelege
orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de
urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege..
Prin legislaţie penală se înţelege, potrivit doctrinei penale, totalitatea
dispoziţiilor cu caracter penal, indiferent de sediul lor.
Legile penale se clasifică după mai multe criterii.
După criteriul domeniului de aplicare acestea pot fi:
 legi penale generale
 legi penale speciale
După criteriul duratei de aplicare, legile penale sunt:
 nedeterminate în timp
 temporare sau cu durată determinată (legea penală temporară este
legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei
aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus
adoptarea sa- art. 7 alin. 2 Cod penal).
După caracterul legilor, legile penale sunt:
 legi ordinare
 excepţionale

1.3.3. Norma penală

Normele juridice penale reprezintă o specie de norme de drept


parcularizate prin conţinutul şi structura lor specifice.
Cunoaşterea normelor penale, a structurii lor este importantă asfel că în
doctrina penală structura normei penale este analizată pornindu-se de la
distincţia dintre normele penale generale şi normele penale speciale (de
incriminare).
Normele penale generale- prevăd condiţiile în care se nasc, modifică
ori sting raporturile juridice penale.
Normele penale speciale- prevăd condiţiile în care o faptă cxonstituie
infracţiune, pedeapsa ce se aplică.
Se apreciază că norma penală generală conţinând precepte cu valoare
de principiu, nu se deosebeşte, prin structura ei, de alte norme de drept.
Norma penală specială are trei părţi şi anume: ipoteză, dispoziţie şi
sancţiune.

1.4. Raportul penal şi faptele penale

1.4.1. Raportul penal

Raportul penal constă în legătura care se naşte între stat şi infractor

18
(persoană fizică sau juridică), ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni în care
aceştia au drepturi şi obligaţii corelative cu privire la răspunderea penală a
infractorului constând în aplicarea şi suportarea sancţiunilor penale.
Structura raportului penal
Subiecţii raportului penal vor fi întotdeauna statul, şi persoana fizică
sau juridică care a comis o infracţiune sau faptă prevăzută de legea penală,
nejustificată.
Conţinutul raportului penal este format din drepturile şi obligaţiile
corelative ale subiecţilor, în sensul că dreptului unuia dintre subiecţi îi
corespunde o obligaţie a celuilalt subiect.
Obiectul raportului penal îl constituie pedeapsa, ca sancţiune penală
tipică şi celelalte sancţiuni penale prevăzute de lege să fie aplicate ca urmare a
săvârşirii infracţiunii respective.
Caracteristicile raportului penal
Caracteristicile raportului penal reies din conţinutul elementelor sale.
Naşterea raportului penal
Raportul penal se naşte în momentul săvârşirii infracţiunii, deoarece
atunci se naşte şi dreptul statului de a aplica pedeapsa ori alte măsuri penale,
iar infractorului obligaţia să le suporte.
Durata raportului penal
În timp, raportul penal parcurge două etape.
Prima etapă durează din momentul săvârşirii infracţiunii (a faptei) şi
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
A doua etapă presupune punerea în executare a hotărârii definitive de
condamnare şi executarea sancţiunii şi a celorlalte măsuri care s-au aplicat.
Stingerea raportului penal
Raportul juridic penal se stinge prin: executarea sancţiunilor aplicate;
întervenţia unei cauze care înlătură răspundereaa penală, înlătură sau modifică
executarea pedepsei.

1.4.2. Faptele penale

Faptele penale reprezintă împrejurări, stări, situaţii, care dau naştere


raportului penal, îl modifică sau îl sting şi cărora legea le atribuie acest
caracter deoarece produc consecinţe juridice.
În raport de momentul lor de incidenţă cu raportul juridic penal, faptele
penale se pot clasifica în:
 fapte constitutive (generatoare) de raport penal (infracţiunea)
 fapte modificatoare de raport penal (exp. graţierea parţială a pedepsei,
comutarea pedepsei în alta mai uşoară)
 fapte care sting raportul penal (extinctive) (exp. decesul infractorului,
executarea pedepsei, amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa
plângerii prealabile, retragerea ei, împăcarea, graţierea, prescripţia

19
executării pedepsei).

20
Test de autoevaluare nr. 1- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările
pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):

1. Constituie principii fundamentale ale dreptului


penal:
a) principiul legalităţii incriminării;
b) umanismul dreptului penal;
c) principiul răspunderii penale personale.

2. Raportul penal se naşte:


a) în momentul săvârşirii infracţiunii
b) în momentul începerii urmării penale
c) în momentul trimiterii în judecată

Bibliografia Capitolului 1

1. G. Antoniu, T. Toader,(coordonatori), Explicaţiile noului Cod penal,


vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
2. M. Basarab, V. Paşca, Ghe. Mateuţ, C-tin. Butiuc, Codul penal
comentat. Vol. I. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
3. C-tin. Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
4. Radu, M.N, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2012.
5. F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, Volumul I, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
6. M. Udroiu, Fişe de Drept penal. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014.

21
Capitolul 2
APLICAREA LEGII PENALE ROMÂNE ÎN SPAŢIU ŞI TIMP

Cuprinsul capitolului 2

Obiectivele capitolului 2
2.1. Aspecte generale
2.2. Aplicarea legii penale române în timp
2.3. Aplicarea legii penale române în spaţiu
Bibliografia capitolului 2

Obiectivele capitolului 2

 cunoaşterea principiilor care guvernează


aplicarea legii penale în spaţiu şi timp
 soluţionarea speţelor prin aplicarea acestor
principii

2.1. Aspecte generale

Legea penală se aplică pe un anumit teritoriu şi pe o anumită perioadă


de timp.
Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp este guvernată de o serie de
principii reglementate în Codul penal.

2.2. Aplicarea legii penale române în timp

Potrivit dispoziţiilor din Codul penal, aplicarea legii penale române în


timp este guvernată de următoarele principii:
 principiul activităţii legii penale – art. 3 Cod penal
 principiul neretroactivităţii legii penale, cu excepţiile de mai mai jos:
◦ aplicarea legii penale de dezincriminare- art. 4 Cod penal
◦ aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a
cauzei- art. 5 Cod penal
◦ aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a
cauzei-art. 6 Cod penal

22
 principiul ultraactivităţii legii penale. Aplicarea legii penale temporare -
art. 7 Cod penal

2.2.1. Principiul activităţii legii penale

Este principiul de bază ce guvernează aplicarea legii penale în timp şi


potrivit căruia, „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea
se află în vigoare” (art. 3 Cod penal).
Astfel, activitatea legii penale începe odată cu intrarea ei în vigoare,
moment din care devine incidentă cu privire la toate infracţiunile ce se comit
şi încetează prin ieşirea ei din vigoare, fiind obligatorie pentru toate
persoanele aflate pe teritoriul ţării noastre.
Intrarea în vigoare a unei legi nu coincide cu publicarea ei în Monitorul
Oficial ci, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale (art. 78), o lege intră
în vigoare la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial sau la o dată
ulterioară arătată (prevăzută) în textul acesteia.
Ieşirea din vigoare a unei legi are loc, de regulă, prin abrogare ce poate
fi expresă sau tacită, totală sau parţială.
O altă modalitate prin care o lege mai poate ieşi din vigoare este
ajungerea ei la termen (cazul legilor temporare ce au prevăzută în conţinutul
lor data ieşirii din vigoare, cazul legilor adoptate pe durata existenţei unei
situaţii excepţionale – stare de urgenţă- în acest caz dispariţia situaţiei duce la
încetarea activităţii legii).
În doctrina penală se arată şi că o lege penală poate să îşi piardă
aplicabilitatea cu titlu temporar exemplificându-se cu ipoteza concursului de
calificări, atunci când două norme reglementează în paralel aceeaşi materie (o
normă generală şi una specială urmând să se aplice doar norma specială, cea
generală nefiind aplicabilă, fără a fi abrogată).
Între intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare legea penală va fi aplicată
obligatoriu, imediat, integral şi continuu.
Determinarea momentului săvârşirii infracţiunii prezintă o importanţă
deosebită, deoarece în funcţie de acesta se stabileşte dacă aceasta a fost
săvârşită în timp ce o anumită lege era în vigoare, sau în afara limitelor ei de
acţiune.

2.2.2. Principiul neretroactivităţii legii penale române

Principiu consacrat la nivel constituţional (art. 15 alin. 2) şi potrivit


căruia legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale mai
favorabile.
Acest principiu decurge din cel al activităţii legii penale precum şi din
cel al legalităţii incriminării, legea penală neaplicându-se faptelor care, la data
când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.

23
Altfel spus, prin reglementarea lui se consacră regula potrivit căreia
nimeni nu poate fi ţinut să răspundă pentru o faptă care la data săvârşirii ei nu
era prevăzută ca infracţiune.

Excepţii de la principul neretroactivităţii

2.2.2.1. Aplicarea legii penale de dezincriminare

Potrivit dispoziţiilor art. 4 Cod penal, legea penală nu se aplică faptelor


săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest
caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă,
pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale
hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în
vigoare a legii noi.
Altfel spus, suntem în prezenţa retroactivităţii legii de dezincriminare.
În acest caz legea nouă intervine după comiterea infracţiunii,
infracţiune pe care, însă, nu o mai prevede în dispoziţiile sale (de exp.
infracţiunea de prostituţie a fost dezincriminată prin intrarea în vigoare a
noului cod).
În conţinutul art. 3 alin. 1 din Legea 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal se arată că dispoziţiile art. 4
din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în
situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai
constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor
constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea
nouă pentru existenţa infracţiunii (de exp. sub vechea lege fapta se putea
comite atât cu intenţie cât şi din culpă, iar noua lege incriminează comiterea
faptei doar cu intenţie).
Totodată, în cuprinsul alin. 2 art. 3 Legea 187/2012 dispoziţiile art. 4
din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea
nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.
După cum se observă din dispoziţiile art. 4 Cod penal, dezincriminarea
nu produce efecte asupra obligaţiilor civile ce ar putea decurge din comiterea
faptei, ele urmând a fi soluţionate potrivit regulilor din dreptul civil, fie de
instanţa penală fie de cea civilă, după caz.

2.2.2.2. Aplicarea legii penale mai favorabile

Posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile reiese aşa cum am


văzut, atât din dispoziţiile constituţionale cât şi din cele ale art. 4-5 Cod penal.
Pentru a se pune problema aplicării legii penale mai favorabile este
necesar a se determina care dintre legi este cea favorabilă.
Doctrina a identificat ca şi criterii de determinare a legii penale mai

24
favorabile, următoarele:
a) condiţiile de incriminare (de exp. Legea nouă impune subiectului
activ o calitate specială, infracţiunea devine una de obicei, etc);
b) condiţiile de tragere la răspundere penală (de exp. legea nouă
condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de introducerea plângerii
prealabile, prevede o cauză de nepedepsire; dă posibilitatea împăcării,
prevede un termen de prescripţie mai scurt, etc).
c) sancţiunile penale (legile succesive prevăd pedepse diferite, limite
diferite de pedepse, aceleaşi limite de pedeapsă principală dar una prevede şi
pedepse complementare, etc).
Cu ocazia comparării legilor pentru a determina care dintre ele este mai
favorabilă, instanţa trebuie să aibă în vedere toate dispoziţiile legale aplicabile
infracţiunii concrete, o regulă de bază constituind-o interdicţia creării unei
„lex tertia” prin combinarea unor dispoziţii mai favorabile din mai multe legi.
Codul penal distinge două între situaţii de aplicare a legii penale mai
favorabile: aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a
cauzei respectiv aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea
definitivă a cauzei.

1. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă


a cauzei

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 1 Cod penal, în cazul în care de la


săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una
sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Potrivit prevederilor alin. 2 art. 5 dispoziţiile prezentate mai sus se
aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate
neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament
cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au
aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.
Din modul de formulare a dispoziţiilor art. 5 alin. 1 reiese caracterul
obligatoriu al aplicării legii penale mai favorabile.
Condiţiile de aplicare a legii penale mai favorabile sunt:
1. de la sâvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a
cauzei să intervină una sau mai multe legi penale;
2. toate legile succesive să incrimineze fapta comisă de infractor
3. legile succesive să incrimineze sau să sancţioneze diferit fapta
comisă
Trebuie menţionată aici şi Decizia nr. 265 din mai 2014 a Curţii
Constituţionale referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 5 din Codul penal ridicată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal

25
„sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din
legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”, impunând
astfel mecanismul evaluării globale a legii penale în vederea identificării celei
mai favorabile în detrimentul celui de aplicare a legii mai favorabile în raport
de instituţiile autonome.
Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 12 alin. 1 Legea
187/2012 potrivit cărora în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi
complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai
favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.

2. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a


cauzei

În cuprinsul art. 6 Cod penal legiuitorul reglementează distinct situaţiile


în care legea penală nouă se aplică obligatoriu în cazul pedepselor definitive.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 1 Cod penal, când după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă
a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă
mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de
legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
În conformitate cu alin. 2. dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege
care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa
detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea
infracţiune.
Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda,
pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul
special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din
pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii
(alin. 3 art. 6 Cod penal).
În ceea ce îi priveşte pe infractorii minori, în alin. 4 se arată că măsurile
educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.
În conformitate cu dispoziţiile alin. 5 atunci când legea nouă este mai
favorabilă în condiţiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare şi măsurile de
siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de aceasta.
Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor
complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de legea nouă.

26
Potrivit alin. 7 atunci când o dispoziţie din legea nouă se referă la
pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până
la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit
dispoziţiilor alin. (1)-(6). Să ne imaginăm că X a fost condamnat definitiv la
10 ani de închisoare pe care i-a executat. Ulterior intră în vigoare legea nouă
care prevede pentru aceeaşi infracţiune comisă de X un maxim special de 7
ani. În acest caz se va considera că X a executat 7 ani şi nu 10 ani (cu
consecinţe, de exemplu, în ceea ce priveşte împlinirea termenului de
reabilitare).

2.2.3. Principiul ultraactivităţii legii penale. Aplicarea legii penale


temporare

Potrivit acestui principiu legea penală se aplică şi după momentul ieşirii


ei din vigoare cu privire la faptele comise în intervalul de timp cât s-a aflat în
vigoare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 7 Cod penal ultraactivează legea
penală temporară.
Astfel, în conformitate cu alin. 1 art. 7 Cod penal, legea penală
temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar
dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.
Raţiunea acestui principiu constă în aceea că dacă aceste legi nu ar
ultraactiva, având în vedere durata lor limitată de timp, infractorii ar încerca
să se sustragă răspunderii penale.

2.2.4. Concursul de norme penale (legi penale)

Problema concursului de norme penale se pune în situaţia în care cu


privire la aceeaşi faptă sunt incidente două sau mai multe norme penale aflate
concomitent în vigoare.
Cea mai frecvent întâlnită ipoteză este cea a concursului între o normă
specială şi una generală. În acest caz se va aplica regula potrivit căreia norma
specială derogă de la cea generală.

2.3. Aplicarea legii penale române în spaţiu

Aplicarea legii penale române în spaţiu este guvernată de următoarele


principii:
 teritorialitatea legii penale- art 8 Cod penal
 personalitatea legii penale- art. 9 Cod penal
 realitatea legii penale – art. 10 Cod penal
 universalitatea legii penale- art. 11 Cod penal.

27
2.3.1. Teritorialitatea legii penale

Constituie principiul de bază al aplicării legii penale în spaţiu. În


conformitate cu acest principiu legea penală română se aplică infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul României (alin. 1 art. 8 Cod penal).
Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării
este exclusivă şi necondiţionată. Aceasta înseamnă că atât calificarea faptei ca
infracţiune, condiţiile răspunderii penale, aplicarea şi executarea sancţiunilor
penale se face potrivit legii penale române, indiferent de calitatea
făptuitorului.
Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea
teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele
de stat.
În conformitate cu alin. 3 al art. 8 Cod penal prin infracţiune săvârşită
pe teritoriul României se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat
în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă
înmatriculată în România.
Prin dispoziţiile alin. 4 art. 8 legiuitorul român consacră criteriul
ubicuităţii sau al desfăşurării integrale (cuvântul derivă din adverbul latin
„ubique”, care înseamnă „pretutindeni”), infracţiunea considerându-se
săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă
sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a
efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs,
chiar în parte, rezultatul infracţiunii (De exemplu, dacă loviturile cauzatoare
de moarte au avut loc într-un stat străin, iar urmarea (moartea victimei) s-a
produs pe teritoriul României, fapta va fi apreciată în întregul ei, ca fiind
comisă la noi în ţară).
Criteriul ubicuităţii oferă soluţii şi în cazul infracţiunilor continue,
continuate, de obicei, complexe, când activitatea infacţională se desfăşoară în
parte şi în afara teritoriului ţării (ele sunt infracţiuni unice).
În aplicarea art. 8 Cod penal trebuie să reţinem prevederea art. 12 Cod
penal potrivit căruia dispoziţiile acestuia (ale art. 8) se aplică dacă nu se
dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte.
Trebuie să precizăm aici faptul că la nivelul statelor membre Schengen,
ca o consecinţă a Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen, „o
persoană în privinţa căreia a fost pronunţată o hotărâre definitivă într-un
proces pe teritoriul unei părţi contractante nu poate face obiectul urmăririi
penale de către o altă parte contractantă pentru aceleaşi fapte, cu condiţia ca,
în situaţia în care a fost pronunţată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să
fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părţii
contractante care a pronunţat sentinţa” (art. 54 din Convenţie). Dispoziţii

28
similare sunt specificate şi în conţinutul legii 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală.

2.3.2. Personalitatea legii penale

În conformitate cu alin. 1 al art. 9 Cod penal, legea penală română se


aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean
român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea
română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.
În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite
în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică
română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde
a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei
niciunui stat (alin. 2 art. 9 Cod penal).
Punerea în mişcarea a acţiunii penale se face, potrivit dispoziţiilor din
alin. 3, cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe
lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi
sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Termenul în care procurorul poate emite
autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării şi poate fi
prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata totală să depăşească 180 de zile.
Şi în această situaţie trebuie să reţinem prevederea art. 12 Cod penal
potrivit căreia dispoziţiile art. 9 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un
tratat internaţional la care România este parte.

2.3.3. Realitatea legii penale

În conformitate cu art. 10 alin. 1 Cod penal legea penală română se


aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean
străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra unui
cetăţean român ori a unei persoane juridice române.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul
pe teritoriul căruia s-a comis (alin. 2 art. 10).
Acest principiu se aplică în condiţiile stipulate de art. 10 Cod penal
numai dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România
este parte (aşa cum reglementează art. 12 Cod penal).

2.3.4. Universalitatea legii penale

În conformitate cu alin. 1 art. 11 Cod penal, legea penală română se


aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârşite în afara

29
teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află
de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:
a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să
o reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută
sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;
b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost
refuzată.
Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii
statului în care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea
în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea
pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată
(art. 11 alin. 2 Cod penal).
Potrivit dispoziţiilor alin. 3 art. 11 Cod penal, atunci când pedeapsa nu
a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit
dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine.
Au aplicabilitate şi în aceste situaţii dispoziţiile art. 12 Cod penal,
potrivit cărora reglementarea din art. 11 Cod penal se aplică dacă nu se
dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte.

2.3.5. Excepţii de la aplicarea legii penale române

Aşa cum am văzut legiuitorul român a specificat în art. 12 Cod penal


faptul că, dispoziţiile art. 8-11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un
tratat internaţional la care România este parte.
Totodată dispoziţii ce exceptează de la aplicare în spaţiu legea penală
română regăsim şi în art. 13 şi 14 Cod penal. Este vorba despre imunitate şi
extrădare.

2.3.5.1. Imunitatea de jurisdicţie

Potrivit doctrinei, imunitatea reprezintă o caracteristică a anumitor


funcţii sau demnităţi publice de a atrage un tratament special în raport cu
legea penală.
Doctrina penală a consacrat mai multe criterii de clasificare a
imunităţilor.
Astfel, luând în considerare izvorul acestor imunităţi, doctrina distinge:
 imunităţi de drept intern. Sunt cele recunoscute în considerarea
funcţiilor politice sau administrative exercitate de către persoana în
cauză. Potrivit doctrinei, întinderea lor este proporţională cu poziţia
persoanei în ierarhia constituţională, amintindu-se: imunitatea de
care se bucură preşedintele ţării, imunitatea parlamentară (senatorii
şi deputaţii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau
pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului),

30
imunitatea avocatului poporului şi a adjuncţilor acestuia (nu răspund
penal pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le
îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor),
imunitatea judiciară (avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile
făcute, în faţa instanţei de judecată, a organelor de urmărire penală,
cu respectarea dispoziţiilor legale).
 imunităţi de drept internaţional. Acestea derivă din Convenţiile
internaţionale la care statul român este parte sau, potrivit unor opinii
din practica internaţională. În conformitate cu art. 13 Cod penal,
legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către
reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte
persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt
supuse jurisdicţiei penale a statului român. Imunitatea de jurisdicţie
penală este generală deoarece apără de răspundere penală în toate
cazurile, însă, de regulă, nu este absolută deoarece statul al cărui
reprezentant este cel ce a comis infracţiunea este obligat să îl tragă
la răspundere penală. De exemplu, se bucură de imunitate de
jurisdicţie penală: reprezentanţii diplomatici, reprezentanţii
consulari ai altor state (după caz, pentru actele comise în exercitarea
atribuţiilor ori imunitate generală), şefii statelor străine aflate în
vizită în ţara noastră precum şi membrii familiei acestora care îi
însoţesc, prim-miniştrii, miniştrii de externe ai altor state pe
perioada vizitei în ţara noastră, reprezentanţii unor organizaţii
internaţionale (ONU, Consiliul Europei, judecătorii CEDO, ai Curţii
Penale Internaţionale); militarii unei armate străine, aflate în trecere
ori staţionare pe teritoriul ţării noastre; personalul navelor şi
aeronavelor militare străine şi al celor folosite în scopuri
guvernamentale aflate pe teritoriul ţării noastre; etc
Alte clasificări disting între:
 imunitate absolută (exclude tragerea la răspundere penală a
persoanei pentru fapta comisă)
 imunitate relativă (implică o autorizare prealabilă dată de un alt
organ decât cel judiciar, pentru tragerea la răspundere penală)
 imunităţi funcţionale (sunt limitate la faptele comise în exercitarea
atribuţiilor)
 imunităţi extrafuncţionale (acoperă toaste faptele comise de o
persoană, chiar şi pe cele care nu au legătură cu funcţia exercitată).

2.3.5.2. Extrădarea

Extrădarea este un act juridic bilateral între două state în baza căruia un
stat pe al cărui teritoriu se află un infractor sau un condamnat îl predă la
cerere, altui stat pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa. Fiind un act

31
juridic bilateral, extrădarea presupune întotdeauna participarea a două state şi
anume: statul solicitat şi statul solicitant.
Ea apare ca o formă de asistenţă judiciară internaţională în materie
penală şi presupune întotdeauna participarea a două state:
 statul solicitant
 statul solicitat
Extrădarea este de două feluri: extrădare activă şi extrădare pasivă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. 1 Cod penal, extrădarea
poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internaţional la care
România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condiţiile legii.
Legea internă ce guvernează materia extrădăriii este Legea 302/2004,
cu modificările aduse prin Legea 300/2013. Legiuitorul român a instituit
sistemul jurisdicţional de acordre a extrădării, competenţa revenind în
exclusivitate instanţei de judecată, şi anume, Curtea de apel.
Potrivit dispoziţiilor alin. 2 art. 14 Cod penal, predarea sau extrădarea
unei persoane în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene se acordă sau
se solicită în condiţiile legii.
Predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional se acordă în
condiţiile legii.

Admisibilitatea unei cereri de extrădare de către statul român presupune


îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii de fond şi formă.
Condiţiile de fond privesc persoana a cărei remitere se solicită, fapta
comisă, acţiunea penală, etc. Cele de formă privesc aspectele procedurale ale
extrădării.
Condiţii cu privire la persoanele ce pot fi extrădate
În conformitate cu art. 18 din Legea 302/2004 pot fi extrădate din
România, în condiţiile legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe
teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru
săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei măsuri
de siguranţă, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanţei penale în statul
solicitant.
Persoane exceptate de la extrădare
potrivit dispoziţiilor art. 19 legea 302/2004 nu pot fi extrădaţi din
România:
a) cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 20
din lege.
b) solicitanţii de azil, beneficiarii statutului de refugiat sau ai protecţiei
subsidiare în România, în cazurile în care extrădarea ar avea loc în ţara de
origine sau în orice alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi pusă în
pericol sau în care ar fi supuşi la tortură, tratamente inumane şi degradante;
c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de
jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele stabilite prin convenţii sau prin alte

32
înţelegeri internaţionale;
d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca
suspecţi, persoane vătămate, părţi, martori sau experţi ori interpreţi în faţa
unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite
prin convenţie internaţională."
În ceea ce priveşte extrădarea cetăţenilor români art. 20 din Legea
302/2004 prevede:
Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor
internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de
reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la
data formulării cererii de extrădare;
b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui
cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este
membru al Uniunii Europene.
În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) şi c), atunci când extrădarea se
solicită în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, o condiţie
suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente
că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea
executării pedepsei în România.
Potrivit alin. 3 art. 20 cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza
dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi pe bază de reciprocitate.
Art. 21 din lege indică motivele obligatorii de refuz al extrădării, dintre
care arătăm, cu titlu de exemplu: nu a fost respectat dreptul la un proces
echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al
oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de
România; există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în
scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex,
naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un
anumit grup social.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 27 dacă fapta pentru care
se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant,
extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea
asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa
capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.

Condiţii cu privire la faptă


1. Dubla incriminare. Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta
pentru care este suspectată sau acuzată ori a fost condamnată persoana a cărei
extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului

33
solicitant, cât şi de legea română (art. 24 Legea 302/2004). Prin excepţie
extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea
română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări
printr-o convenţie internaţională la care România este parte.
2. Să nu fie o infracţiune politică (art. 21 alin. 1 lit. e)
3. Să nu fie o infracţiune militară ( art. 21 alin. 1 lit. f)
4. Gravitatea faptei. Extrădarea este acordată de România, în vederea
urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit
legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate
de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta
este de cel puţin 4 luni.

Condiţii privind acţiunea penală şi competenţa


1. infracţiunea să nu atragă competenţa legii penale române
2. infracţiunea pentru care se solicită extrădarea să nu fie dintre acelea
pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă atât în
legislaţia română cât şi în cea a statului solicitant iar persoana vătămată se
opune extrădării.
3. cauza penală ce face obiectul cererii de extrădare să nu se afle pe
rolul autorităţilor române
4. cauza penală ce face obiectul cererii de extrădare să nu fi fost
soluţionată definitiv
5. acţiunea penală ori executarea pedepsei să nu se fi stins ca efect al
prescripţiei, amnistiei sau graţierii

Condiţii privind cererea de extrădare


Potrivit dispoziţiilor art. 36 Legea 302/2004 cererea de extrădare,
formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează
Ministerului Justiţiei. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se
transmite neîntârziat Ministerului Justiţiei. O altă cale va putea fi convenită
prin înţelegere directă între statul solicitant şi statul român solicitat.

Concursul de cereri de extrădare


Dacă extrădarea este cerută de mai multe state fie pentru aceeaşi faptă,
fie pentru fapte diferite, statul român hotărăşte, ţinând seama de toate
împrejurările şi, în mod deosebit, de gravitatea şi de locul săvârşirii
infracţiunilor, de data depunerii cererilor respective, de cetăţenia persoanei
extrădabile, de existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi
de posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant.
În situaţia de mai sus, Ministerul Justiţiei stabileşte, dacă este cazul,
cărui stat solicitant îi va fi predată persoana extrădată, potrivit obligaţiilor
internaţionale asumate de România prin tratatele internaţionale în materie la
care este parte sau care decurg din statutul de membru al Uniunii Europene,

34
ţinând seama de hotărârile judecătoreşti definitive cu privire la fiecare dintre
cererile de extrădare, precum şi de criteriile prevăzute la alin. (1).

2.3.5.3. Mandatul european de arestare

În conformitate cu art. 84 Legea 302/2004 mandatul european de


arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a
unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către
un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale,
judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative
de libertate.
Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului
recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-
cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

Mandatul european de arestare este emis:


a) în faza de urmărire penală, de către instanţa care a emis mandatul de
arestare preventivă, din oficiu sau la sesizarea procurorului care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală a persoanei solicitate;
b) în faza de judecată, de către instanţa pe rolul căreia se află cauza spre
soluţionare, din oficiu sau la sesizarea procurorului ori a organului la care se
află spre executare mandatul de arestare preventivă sau hotărârea prin care s-a
luat măsura privativă de libertate;
c) în faza de executare, de către instanţa de executare, din oficiu sau la
sesizarea procurorului ori a organului la care se află spre executare mandatul
de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii sau hotărârea prin
care s-a luat măsura privativă de libertate.
Procedura de emitere a mandatului european de arestare
Emiterea mandatului european de arestare este condiţionată de
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- persoana solicitată se află pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii
Europene
- mandatul de arestare preventuvă sau de executare a pedepsei
(detenţiune pe viaţă, închisoare) este valabil
- nu a intervenit, potrivit legii române, prescripţia răspunderii penale
sau a executării pedepsei, amnistia sau graţierea
- atunci când arestarea şi predarea se solicită:
- în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii, pedeapsa
prevăzută de legea română pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe
viaţă sau închisoarea de 2 ani sau mai mare;
- în vederea executării pedepsei, pedeapsa aplicată sau restul de

35
pedeapsă rămas de executat este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de un an
sau mai mare;
- în vederea executării măsurii privative de libertate, durata
măsurii este de 6 luni sau mai mare.

Punerea în executare a unui mandat european de arestare emis de


autorităţile competente ale altui stat se face de către Curţile de apel.

Test de autoevaluare nr. 2

1. Aplicarea legii penale în spaţiu este guvernată


de următoarele principii:
a) teritorialitatea legii penale;
b) activitatea legii penale;
c) retroactivitatea legii penale.

Bibliografia Capitolului 2

1. G. Antoniu, T. Toader,(coordonatori), Explicaţiile noului Cod penal,


vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
2. M. Basarab, V. Paşca, Ghe. Mateuţ, C-tin. Butiuc, Codul penal
comentat. Vol. I. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
3. Radu, M.N, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2012;
4. F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, Volumul I, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
5. M. Udroiu, Fişe de Drept penal. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014.

Capitolul 3
ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA

Cuprinsul capitolului 3

Obiectivele capitolului 3
3.1. Definiţia, trăsăturile esenţiale şi generale ale infracţiunii
3.2. Structura infracţiunii

36
3.2.1.Obiectul infracţiunii
3.2.2. Subiecţii infracţiunii.
3.2.3. Latura obiectivă a infracţiunii
3.2.4. Latura subiectivă a infracţiunii
3.3. Conţinutul infracţiunii
Bibliografia capitolului 3

Obiectivele capitolului 3

 cunoaşterea definiţiei infracţiunii şi a


trăsăturilor esenţiale ale acesteia
 însuşirea elementelor infracţiunii şi dobândirea
capacităţii de a opera cu acestea în practică

3.1. Definiţia, trăsăturile esenţiale şi generale ale infracţiunii

3.1.1. Definiţia

Infracţiunea este definită de către legiuitorul român în alin. 1 al art 15


Cod penal.
Potrivit dispoziţiilor din acest articol, „Infracţiunea este fapta prevăzută
de legea penală, săvârşită cu vinovaţie, nejustificată şi imputabilă persoanei
care a săvârşit-o”.

3.1.2. Trăsăturile esenţiale şi generale ale infracţiunii

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se desprind din definiţia dată de


către legiuitor:

 faptă prevăzută de legea penală


 faptă săvârşită cu vinovăţie
 faptă nejustificată
 faptă imputabilă persoanei care a săvârşit-o

1. Fapta să fie prevăzută de legea penală (tipicitatea). Decurge din


principiul legalităţii incriminării. O faptă concretă este infracţiune atunci când

37
există corespondenţă între aceasta şi elementele stabilite de legiuitor în norma
de incriminare, „în modelul tip”.
Astfel, în doctrină este cunoscută sub denumirea de tipicitate
corespondenţa între trăsăturile faptei concrete şi modelul tip prevăzut în
norma de incriminare.
2. Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie. Vinovăţia are în vedere
elementul subiectiv din conţinutul incriminării, adică forma de vinovăţie cu
care este comisă fapta precum şi mobilul sau scopul, ce se pot regăsi în
conţinutul infracţiunii.
3. Caracterul nejustificat (ilicit). Presupune ca fapta să fie interzisă de
ordinea de drept. Trebuie reţinut că, deşi corespunde modelului tip prevăzut în
norma de incriminare nu orice faptă tip reprezintă o infracţiune. Uneori
săvârşirea unei astfel de fapte este permisă de lege flându-ne în prezenţa
cauzelor justificative (de exemplu, uciderea unei persoane în stare de legitimă
apărare, comiterea faptei în stare de necesitate, comiterea faptei cu
consimţământul victimei atunci când acesta este permis de lege).
4. Imputabilitatea. În dreptul penal român pentru a putea angaja
răspunderea penală a unei persoane este necesar a se constata că aceasta este
responsabilă, adică are aptitudinea psiho-fizică de a înţelege semnificaţia
acţiunilor sau inacţiunilor sale ori a urmărilor acestora (factorul intelectiv) şi
de a fi stăpână pe ele (factorul volitiv). Imputabilitatea „se verifică excluzând
incidenţa împrejurărilor susceptibile să o înlăture”, adică a cauzelor de
neimputabilitate.

3.1.3. Clasificarea infracţiunilor

Printre pricipalele criterii de clasificare identificăm:


 Raportat la natura infracţiunilor:
- infracţiuni politice şi infracţiuni de drept comun (de importanţă teoretică
deoarece legiuitorul român nu a adoptat reglementări specifice infracţiunilor
politice, cu execepţia dispoziţiilor privitoare la extrădare). Doctrina română
recomandă, cel mai frecvent, ca raportarea la infracţiunile politice să aibă loc
prin prisma criteriului mixt, astfel că prin infracţiune politică se înţelege
„orice infracţiune prin care se aduce atingere unui interes politic al statului ori
unui drept politic al cetăţeanului”. De asemenea este infracţiune politică şi
„infracţiunea de drept comun determinată, în tot sau în parte, de motive de
ordin politic”.
 Raportat la modul în care norma de incriminare determină sfera
elementelor constitutive ale unei infracţiuni:
- infracţiuni cu conţinut unic (acele infraacţiuni ale căror elemente
constitutive nu se pot înfăţişa, decât sub o anumită formă, unică, exclusivă,
nesusceptibilă de mai multe modalităţi (exp. omorul- se comite prin uciderea
unei persoane).

38
- infracţiuni cu conţinut alternativ (acele infracţiuni pentru care legea
prevede variante alternative ale principalelor elemente constitutive, varinte
echivalente sub aspectul semnificaţiei lor penale (de exp. violarea de
domiciliu ce se poate comite atât prin pătrunderea fără drept cât şi prin refuzul
de a părăsi locuinţa; vătămarea corporală care prevede urmări alternative. În
această ipoteză, dacă, de exp., se realizează mai multe din acţiunile/inacţiunile
alternative va exista o singură infracţiune.
- infracţiuni conţinuturi alternative (acele infracţiuni în cazul cărora
legiuitorul a regrupează sub aceeaşi denumire două sau mai multe infracţiuni
de sine stătătoare (de exp. infracţiunea de nerespectare a hotărârilor
judecătoreşti). În acest caz, vor exista atâtea infracţiuni câte dintre conţinuturi
se realizează.

3.2. Structura infracţiunii

3.2.1. Obiectul infracţiunii

Obiectul infracţiunii reprezintă valoarea socială şi relaţiile sociale


formate în jurul acestor valori, care sunt vătămate sau puse în pericol prin
infracţiune.
Obiectul infracţiunii este prezentat în doctrina penală sub mai multe
aspecte. Sunt cunoscute astfel:
 obiectul juridic
 obiectul material

Obiectul juridic

Obiectul juridic este format din valorile sociale prevăzute în normele


penale, valori care sunt lezate prin diverse acţiuni (inacţiuni) periculoase.
Obiectul juridic are, la rândul lui, următoarele categorii: obiect juridic
general (comun), obiect juridic generic (de grup), obiect juridic special
(nemijlocit), obiect juridic complex.

Obiectul material

Prin obiect material al infracţiunii se înţelege lucrul sau fiinţa (entitatea


materială) care încorporează unele valori ocrotite de legea penală şi asupra
căruia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) prevăzută de această lege.

3.2.2. Subiecţii infracţiunii

Prin expresia de subiecţi ai infracţiunii se desemnează persoanele

39
implicate în comiterea unei infracţiuni, fie prin săvârşirea sau contribuţia la
săvârşirea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor ei.
Având în vedere modul de implicare în săvârşirea infracţiunii se face
distincţie între subiecţii activi şi subiecţii pasivi ai infracţiunii.
Subiecţi ai infracţiunii pot fi atât persoanele fizice cât şi persoanele
juridice.

Persoana fizică subiect activ al infracţiunii

Subiect activ al infracţiunii este persoana fizică ce a împlinit vârsta de


14 ani şi săvârşeşte cu discernământ acţiunea (inacţiunea) prevăzută de legea
penală sau participă cu vinovăţie la comiterea acesteia (în calitate de
instigator, complice).
Subiectul activ poate fi:
◦ subiect activ general
◦ subiect activ special (calificat, circumstanţiat)
Pentru a fi subiect activ general al infracţiunii, persoana fizică trebuie
să îndeplinească anumite condiţii:
 să aibă vârsta de 14 ani împliniţi
 să aibă discernământ
 libertatea de voinţă şi acţiune
Subiect activ special al infracţiunii este cel care, pe lângă condiţiile
generale necesare pentru a fi subiect activ, trebuie să îndeplinească şi alte
condiţii speciale legate de persoană, prevăzute expres în norma de
incriminare.

Persoana juridică subiect activ al infracţiunii

Pentru ca persoana juridică să răspundă penal trebuie îndeplinite


anumite condiţii. Acestea pot fi grupate în următoarele categorii:
a) condiţii ce privesc existenţa persoanei juridice
b) condiţii privind sfera persoanelor juridice care răspund penal
c) condiţii privind persoanele fizice care prin faptele lor pot antrena
răspunderea penală a persoanei juridice
d) condiţii privind forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa
infracţiunii

Subiectul pasiv al infracţiunii

Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi:


◦ general
◦ special (calificat, circumstanţiat)
Subiect pasiv general al infracţiunii este persoana asupra căreia se

40
îndreaptă acţiunea (inacţiunea) periculoasă. Subiect pasiv general poate fi, în
principiu, orice persoană fizică, juridică şi chiar statul.
Subiect pasiv special este cel căruia i se pretinde, prin conţinutul
infracţiunii tip să îndeplinească anumite condiţii.

3.2.3. Latura obiectivă a infracţiunii

Noţiune

Latura obiectivă a infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor cerute


de norma de incriminare cu privire la actul de conduită necesar pentru
existenţa infracţiunii.

Structura laturii obiective

Latura obiectivă cuprinde următoarele elemente:


 elementul material (acţiunea sau inacţiunea)
 urmarea periculoasă
 legătura de cauzalitate dintre ele (raportul de cauzalitate).
Mai pot face parte din latura obiectivă a infracţiunii şi locul, timpul,
modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia.

Elementul material reprezintă aşa numitul „verbum regens” şi în


norma de incriminare este desemnat printr-un cuvânt sau expresie ce arată
acţiunea sau inacţiunea interzisă.
Prin acţiune se săvârşeşe ceva ce legea interzice încălcându-se în acest
fel o normă prohibitivă. Ea este prevăzută în ipoteza normei penale de
incriminare.
Inacţiunea sau omisiunea constă în abţinerea de la ceea ce legea
pretinde a se efectua încălcâdu-se în acest fel o normă onerativă.

Urmarea socialmente periculoasă


Constă în vătămarea adusă prin fapta interzisă valorii sociale ocrotite de
legea penală.

Raportul de cauzalitate sau legătura de cauzalitate


Raportul de cauzalitate se stabileşte între acţiunea sau inacţiunea
făptuitorului şi urmarea imediată a infracţiunii.

3.2.4. Latura subiectivă a infracţiunii

Noţiune

41
Potrivit doctrinei penale, latura subiectivă a infracţiunii constă dintr-un
complex de stări de conştiinţă specifice care preced şi însoţesc acţiunea sau
inacţiunea periculoasă şi care sunt dirijate în vederea producerii anumitor
urmări periculoase, sau chiar dacă nu sunt dirijate într-o asemenea direcţie
produc astfel de urmări, din cauza uşurinţei sau neglijenţei infractorului.
Latura subiectivă a infracţiunii are ca element principal vinovăţia, iar ca
elemente secundare mobilul şi scopul.

1. Vinovăţia
Vinovăţia poate fi definită ca atitudinea psihică a făptuitorului
faţă de acţiunea sau inacţiunea sa şi de urmările acesteia.

2. Formele vinovăţiei

Potrivit dispoziţiilor din Codul penal, fapta constituie infracţiune numai


dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală.

Formele vinovăţiei sunt:

 intenţia
 culpa
 intenţia depăşită

A. Intenţia
În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. 3 fapta este săvârşită cu
intenţie când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui
prin săvârşirea ei sau acceptă posibilitatea producerii acestuia prin săvârşirea
faptei.
Intenţia este cunoscută sub două modalităţi:
 intenţie directă
 intenţie indirectă
Fapta este săvârşită cu intenţie directă atunci când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (art.
16 alin. 3 lit. a Cod penal).
Fapta este săvârşită cu intenţie indirectă atunci când făptuitorul
prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui (art. 16 alin. 3 lit. b Cod penal)
În literatura juridică de specialitate se arată că intenţia, ca formă a
vinovăţiei, se poate manifesta în anumite grade.
Intenţia premeditată (dolul premeditat) sau premeditarea este

42
prevăzută în partea specială a Codului penal (omorul cu premeditare) ca o
circumstanţă agravantă.
Potrivit doctrinei penale, premeditarea constă într-o chibzuire mai
îndelungată a făptuitorului decât cea obişnuită şi într-o stare de relativ calm,
cu privire la acţiune (inacţiune), timp, loc şi mod de comitere, şi trecerea unui
interval mai mare de timp de la luarea hotărârii şi până la punerea ei în
executare pentru a exista şanse cât mai mari să se producă urmarea dorită.
Intenţia repentină sau spontană (dolul repentin) există atunci când
„trecerea la săvârşirea faptei s-a făcut imediat după adoptarea rezoluţiei
infracţionale”. Aceasta se naşte, în stare de puternică tulburare sau emoţie a
infractorului determinată de o provocare din partea persoanei vătămate sau
datorită tulburării psihice pricinuite de procesul naşterii.

B. Culpa
Potrivit dispoziţiilor din art. 16 alin. 4 Cod penal, infracţiunea este
săvârşită din culpă când făptuitorul prevede posibilitatea producerii urmării
acţiunii (inacţiunii) sale, pe care nu o acceptă ori, deşi nu o prevede, trebuia şi
putea să o prevadă.
Culpa este cunoscută, la rândul ei, sub două modalităţi:
 culpa cu prevedere (uşurinţa, temeritatea, culpa simplă)
 culpa fără prevedere (neglijenţa)
Culpa cu prevedere există atunci când făptuitorul prevede rezultatul
faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (art. 16
alin. 4 lit a Cod penal).
Fapta este săvârşită din culpă fără prevedere când făptuitorul nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (art. 16 alin. 4
lit b Cod penal).

C. Intenţia depăşită (praeterintenţia)


Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 5 Cod penal există intenţie depăşită
când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un
rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului (de exp. violul urmat
de moartea victimei, decesul fiind rezultatul acţiunii de constrângere folosite).

3. Mobilul şi scopul

Mobilul (motivul sau cauza internă) este factorul psihic datorită căruia
se naşte ideea infracţională şi care îl determină pe infractor să comită acţiunea
(inacţiunea) periculoasă.
Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei constă, din ceea ce vrea
să realizeze pe plan subiectiv infractorul prin producerea urmării acţiunii
(inacţiunii) sale periculoase.

43
3.3. Conţinutul infracţiunii
3.3.1. Noţiune

În doctrina penală s-a arătat că acesta poate fi definit ca totalitatea


condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune.
Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte, şi anume: conţinut
legal (abstract) şi conţinut concret.

3.3.2. Felurile conţinuturilor legale

De regulă, infracţiunile au un conţinut simplu, unic.


Însă, raportat la gradul de pericol legal pe care îl prezintă, aceeaşi
infracţiune poate avea un conţinut de bază (tip, simplu), unul agravat
(calificat) şi unul atenuat (mai puţin grav).

44
Test de autoevaluare nr. 3- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările
pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):

1. Constituie temei al răspunderii penale:


a) fapta prevăzută de legea penală săvrşită cu
vinovăţie;
b) fapta care prezintă pericol social şi este prevăzută
de legea penală;
c) fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o.

2. Făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi


nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui atunci
când acţionează cu:
a) intenţie depăşită;
b) intenţie indirectă;
c) intenţie directă.

Bibliografia Capitolului 3

1. G. Antoniu, T. Toader,(coordonatori), Explicaţiile noului Cod penal,


vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
2. M.N Radu, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2012;
3. F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, Volumul I, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
4. M. Udroiu, Fişe de Drept penal. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014.

45
Capitolul 4
CAUZELE JUSTIFICATIVE ŞI CAUZELE DE
NEIMPUTABILITATE

Cuprins

Obiectivele capitolului 4
4.1. Cauzele justificative
4.2. Cauzele de neimputabilitate
Bibliografia capitolului 4

Obiectivele capitolului 4

Temele prezentate în acest capitol vă vor ajuta în:

 cunoaşterea cauzelor justificative şi a celor de


neimputabilitate precum şi a efectelor acestora
 soluţionarea şi motivarea cazurilor întâlnite în
practică

4.1. Cauzele justificative

Potrivit opiniilor exprimate în doctrina de specialitate, existenţa


cauzelor justificative înlătură caracterul de infracţiune al faptei, înlăturând
astfel posibilitatea de a aplica orice sancţiune de drept penal sau a unor
sancţiuni de drept civil.
În conformitate cu dispoziţiile art. 18 din Codul penal nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă a fost comisă în condiţiile
vreuneia dintre cauzele justificative prevăzute de lege.
Efectul cauzelor justificative se extinde, potrivit legii, şi asupra
participanţilor (art. 18 alin. 2 Cod penal).

46
Potrivit dispoziţiilor din noul Cod penal constituie astfel de cauze:

 legitima apărare

 starea de necesitate

 exercitarea unui drept sau


îndeplinirea unei obligaţii

 consimţământul persoanei
vătămate

4.1.1. Legitima apărare

Potrivit dispoziţiilor art. 19 Cod penal este justificată fapta prevăzută de


legea penală săvârşită în legitimă apărare.

Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a


înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol
persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea
este proporţională cu gravitatea atacului.

Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care comite fapta pentru


a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încapere, dependinţă sau
loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie
sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii (art. 19 alin. 3).

Pentru a exista legitimă apărare este necesară îndeplinirea condiţiilor


privind atacul şi apărarea:
 să existe un atac material, imediat, direct şi injust;
 atacul să creeze un pericol pentru persoana celui atacat, a altuia,
drepturile acestora sau un interes general;
 pentru înlăturarea atacului să se săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală;
 să existe o proporţie între apărare şi gravitatea atacului.

4.1.2. Starea de necesitate

47
Art. 20 din Codul penal prevede că este justificată fapta prevăzută de
legea penală săvârşită în stare de necesitate.

Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva


de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori
al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era
înlăturat.
Situaţiile care pot fi invocate ca stare de necesitate pot proveni, de
exemplu, din partea forţelor naturii sau din partea oamenilor, a unor animale,
etc.

Condiţiile stării de necesitate se referă atât la pericol cât şi la acţiunea


de salvare a valorilor ocrotite:
 să existe un pericol iminent (imediat);
 pericolul imediat să ameninţe valorile arătate expres de lege ( viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun
important al său ori al altei persoane sau un interes general);
 pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât săvârşind o faptă
prevăzută de legea penală;
 comiterea unei fapte prevăzute de legea penală să fie necesară
pentru înlăturarea pericolului;
 urmările faptei să nu fie vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

4.1.3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

În conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Codul penal este justificată


fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut
de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea
condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta (alin. 1).
Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând
în îndeplinirea unei obligaţii impusă de autoritatea competentă, în forma
prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală (alin. 2).

Altfel spus, în aceste cazuri fapta, chiar întrunind trăsăturile unei


infracţiuni, operând o cauză justificativă, nu va constitui infracţiune.

48
4.1.4. Consimţământul persoanei vătămate

Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu


consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod
legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol (art. 22 alin. 1 din Codul
penal).

Potrivit art. 22 alin. 2 Cod penal consimţământul persoanei vătămate nu


produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când
legea exclude efectul justificativ al acestuia.

Reglementarea acestei cauze justificative are menirea de a consacra


posibilitatea unei persoane ca, în anumite situaţii şi condiţii, să consimtă a i se
aduce o atingere ori a i se pune în pericol un drept al său printr-o faptă
prevăzută de legea penală.

Consimţământul justifică săvârşirea unei fapte prevăzute de legea


penală în următoarele condiţii:
 trebuie exprimat de titularul dreptului (excepţiile evidenţiate în
doctrină privesc ipotezele în care consimţământul poate fi exprimat
de către un reprezentant al titularului dreptului);
 consimţământul să fie liber exprimat;
 persoana vătămată să poată dispune în mod legal de valoarea socială
lezată sau pusă în pericol;
 consimţământul persoanei vătămate să nu privească infracţiuni
contra vieţii ori ipoteze în care legea exclude efectul justificativ al
acestuia.

4.2. Cauzele de neimputabilitate

Potrivit doctrinei, cauzele de neimputabilitate sunt împrejurări sau stări,


cu caracter excepţional, în prezenţa cărora o faptă prevăzută de legea penală
nu este considerată infracţiune.
În cuprinsul art. 23 alin. 1 din Codul penal se arată că nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală comisă în condiţiile vreuneia
dintre cauzele de neimputabilitate.
În alin. 2 al aceluiaşi articol legiuitorul român precizează că efectul
cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanţilor.

Aşadar, cauzele care înlătură caracterul imputabil al faptei înlătură


vinovăţia făptuitorului.

49
Potrivit dispoziţiilor din Codul penal constituie astfel de cauze:

 constângerea fizică
 constrângerea morală
 excesul neimputabil
 minoritatea făptuitorului
 iresponsabilitatea
 intoxicaţia
 eroarea
 cazul fortuit

4.2.1. Constrângerea fizică

Potrivit art. 24 din Codul penal, nu este imputabilă fapta prevăzută de


legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu
i-a putut rezista.

4.2.2. Constrângerea morală

În comformitate cu dispoziţiile art. 25 din Codul penal nu este


imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei
constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru
persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.

4.2.3. Excesul neimputabil

Este reglementat în art. 26 din Codul penal.


Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării
sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
Totodată, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită
de persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul
comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

4.2.4. Minoritatea făptuitorului

50
În art. 27 din Codul penal se arată că, nu este imputabilă fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor, care la data comiterii
acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.

4.2.5. Iresponsabilitatea

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de


persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei
boli psihice, fie din alte cauze (art. 28 Cod penal).
Astfel, iresponsabilitatea ca şi cauză de neimputabilitate se poate datora
fie unei boli psihice (legiuitorul foloseşte denumirea generică ce include o
categorie largă de boli cum ar fi: psihoze organice (demenţă senilă, tumori pe
creier, leziuni pe creier, epilepsie, etc.), schizofrenia, paranoia, psihoze
maniaco-depresive, debilitate mintală, idioţenie, cretinism, nevroze,
neuropatii etc., fie altor cauze (cum sunt, de exemplu, somnambulismul,
hipnoza, halucinaţiile produse de diferiţi agenţi chimici, etc.).

Următoarele condiţii trebuie îndeplinite pentru existenţa


iresponsabilităţii:
a. fapta comisă să fie prevăzută de legea penală
b. făptuitorului să-i lipsească fie capacitatea intelectivă (nu înţelege
caracterul penal al faptei), fie ceea volitivă (nu are capacitatea de a-şi dirija
manifestările de voinţă)
c. starea de iresponsabilitate să existe în momentul săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală
d. starea de iresponsabilitate să se datoreze bolii psihice ori altor cauze.

4.2.6. Intoxicaţia

Codul penal prevede în art. 29 că nu este imputabilă fapta prevăzută de


legea penală, săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu
putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea să le
controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau alte substanţe
psihoactive.
Prin intoxicaţie se înţelege, potrivit doctrinei, o stare psiho-fizică
anormală, provocată voluntar sau accidental, prin consumul sau inhalarea
unor substanţe excitante, care afectează capacitatea intelectiv-cognitivă şi
voliţională ale celui care le-a consumat sau inhalat.

Condiţiile stării de intoxicaţie sunt:

51
 starea de intoxicaţie să existe în momentul săvârşirii faptei;
 intoxicaţia să fie involuntară (accidentală);
 starea de intoxicaţie să fie completă;
 fapta comisă în stare de intoxicaţie să fie prevăzută de legea
penală.

4.2.7. Eroarea

Eroarea este reglementată în art. 30 din Codul penal, în cuprinsul


acestuia arătându-se că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită de o persoană care, în momentul comiterii acesteia, nu
cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul
penal al faptei.
Dispoziţiile alin. 1 se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea
penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau
împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.
Nu constituie o circumstanţă agravantă sau element circumstanţial
agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în
momentul săvârşirii infracţiunii.
În conformitate cu dispoziţile art. 30 alin. 4 din Cod, prevederile de mai
sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul necunoaşterii unei dispoziţii
legale extrapenale.
Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare
a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza
unei împrejurări care nu putea fi în nici un fel evitată (art. 30 alin. 5).

Din multitudinea de clasificări ale erorii amintim:


1. Raportat la obiectul asupra căruia poartă eroarea aceasta are două
forme: eroarea de fapt şi eroarea de drept.
Eroarea de drept poate fi la rândul ei eroare de drept penal şi eroare
asupra normei extrapenale.
2. Sub aspectul consecinţelor sale se face distincţie între eroarea
esenţială şi eroarea neesenţială.

Eroarea de fapt
Eroarea de fapt pentru a constitui o cauză de neimputabilitate trebuie să
fie esenţială şi să întrunească anumite condiţii:
 să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
 făptuitorul să nu fi cunoscut, în momentul săvârşirii faptei existenţa
împrejurării, stării sau situaţiei de care depinde caracterul penal al
faptei;
 necunoaşterea existenţei împrejurării, stării sau situaţiei de care depinde
caracterul penal al faptei să dureze tot timpul săvârşirii acesteia;

52
 starea, situaţia sau împrejurarea care nu au fost cunoscute să fie dintre
acelea care sunt necesare pentru ca fapta săvârşită să constituie
infracţiune.

Eroarea de drept extrapenal


Este consacată de prevederile art. 30 alin. 4 din Codul penal potrivit
cărora dispoziţiile privind eroarea de fapt se aplică în mod corespunzător şi în
cazul necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale.
Astfel, eroarea asupra normei extrapenale, dacă priveşte un element
constitutiv al infracţiunii, va înlătura imputablitatea, iar dacă priveşte o
circumstanţă agravantă va înlătura efectul acesteia.

Eroarea de drept penal


Potrvit doctrinei penale, nu se poate invoca eroarea de drept penal în
cazul faptelor al căror caracter ilicit este notoriu. Totodată, eroarea de drept
penal nu poate avea la bază culpa de informare a făptuitorului.

4.2.8. Cazul fortuit

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este


consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută (art. 31 Cod penal).
Pentru existenţa cazului fortuit este necesară îndeplinirea următoarelor
condiţii:
a. rezultatul socialmente periculos al faptei să se datoreze intervenţiei
unei împrejurări care nu putea fi prevăzută;
b. făptuitorul să nu poată prevedea nicicum împrejurarea care a
intervenit, şi datorită căreia s-a produs urmarea periculoasă;
c. fapta ce a produs urmarea periculoasă datorită intervenirii
împrejurării fortuite, să fie prevăzută de legea penală.

Test de autoevaluare nr. 4 - Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările


pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):
1. Sunt cauze justificative:
a) iresponsabilitatea
b) legitima apărare
c) eroarea

2. Constituie cauze de neimputabilitate:


a) constrângerea fizică
b) cazul fortuit
c) intoxicaţia

53
Bibliografia Capitolului 4

1. G. Antoniu, T. Toader,(coordonatori), Explicaţiile noului Cod penal, vol. I,


Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
2. F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, Volumul I, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
3. M. Udroiu, Fişe de Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014;

54
Capitolul 5
FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE

Cuprinsul capitolului 5

Obiectivele capitolului 5
5.1. Luarea hotărârii
5.2. Actele de pregătire
5.3. Tentativa
5.4. Infracţiunea consumată
Bibliografia capitolului 5

Obiectivele capitolului 5

 cunoaşterea formelor infracţiunii


 însuşirea condiţiilor necesare pentru
existenţa tentativei
 însuşirea modului de sancţionare a tentativei
 realizarea distincţiei între tentativă şi
infracţiunea consumată

5.1. Luarea hotărârii

Forma internă sau luarea hotărârii infracţionale este întâlnită numai la


infracţiunile intenţionate.

În cazul acestora forma internă presupune trei momente, şi anume:


 naşterea ideii infracţionale, încolţirea sau conceperea acesteia;
 deliberarea, când persoana analizează motivele pro şi contra
comiterii infracţiunii („lupta motivelor”);
 luarea hotărârii (rezoluţia, decizia) de a săvârşi infracţiunea

55
5.2. Actele de pregătire

Actele de pregătire sau preparatorii constau în anumite acte, activităţi


de procurare de către autor, coautor sau de către complice a unor mijloace
materiale, date, informaţii cu privire la timpul, locul, modul şi mijloacele cele
mai potrivite pentru executarea infracţiunii, în adaptarea sau modificarea
mijloacelor sau instrumentelor ce urmează a fi folosite la comiterea acesteia,
etc.
Ele sunt posibile doar la infracţiunile intenţionate şi pot fi de natură
materială sau intelectuală.

5.3. Tentativa

5.3.1. Definiţie

Actualul Cod penal defineşte tentativa în cuprinsul art. 32.


Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul
(art. 32 alin. 1 Cod penal).
Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea (art. 32
alin. 2 Cod penal).

5.3.2. Condiţiile tentativei

Condiţiile necesare pentru existenţa tentativei se desprind din definiţia


dată de legiuitor în cuprinsul art. 32 Cod penal. Astfel, este necesar:
 să existe intenţia (hotărârea) de a săvârşi infracţiunea;
 hotărârea infracţională să fie pusă în executare;
 acţiunea a cărei executare a început, să fie întrerupă ori să nu-şi
producă efectul.

5.3.3. Formele tentativei

Raportat la gradul de realizare a acţiunii şi a cauzelor care fac să nu se


producă urmarea prevăzută de legea penală necesară pentru a realiza
infracţiunea consumată, tentativa are două forme, şi anume:
 tentativa întreruptă (neterminată, imperfectă)
 tentativa terminată (perfectă, fără efect).
Există tentativă neterminată (întreruptă) atunci când intenţia de a
săvârşi infracţiunea a fost pusă în executare, executare care însă a fost
întreruptă.

56
Tentativa terminată există atunci când intenţia de a săvârşi infracţiunea
a fost pusă în executare dar nu şi-a produs efectul.

5.3.4. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

Tentativa nu este posibilă la:

 infracţiunile omisive
 infracţiunile de executare promptă
 infracţiunile de obicei
 infracţiunile continue şi continuate
 actele de pregătire şi nici la tentativă
 infracţiunile de rezultat potenţial
 infracţiunile din culpă
 infracţiunile comise cu intenţie depăşită

5.3.5. Delimitarea tentativei de actele de pregătire

În doctrina dreptului penal s-a arătat că atunci când se face delimitarea


între actul de pregătire şi cel de executare (tentativă), se va ţine seama de
dispoziţiile art. 32 Cod penal şi de criteriul formal, pentru a se constata dacă
actul respectiv face parte din acţiunea tipică prevăzută în vreo ipoteză a unei
norme de incriminare sau nu (va fi act de executare acela care constituie
însăşi acţiunea cuprinsă în latura obiectivă a infracţiuni).

5.3.6. Pedepsirea tentativei

În legislaţia noastră penală este consacrat sistemul incriminării limitate


a tentativei deoarece, în conformitate cu dispoziţiile art. 33 Cod penal, ea se
pedepeşte numai când legea prevede expres aceasta.
De asemenea, Codul penal român a consacrat sistemul diversificării
pedepsei deoarece tentativa se pedepseşte în limite mai reduse decât limitele
prevăzute pentru infracţiunea consumată.

Potrivit dispoziţiilor din art. 33 alin. 2 Cod penal, tentativa se


sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată,
ale cărei limite se reduc la jumătate.
Totodată, potrivit aceloraşi dispoziţii, în ipoteza în care pentru
infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar

57
instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se va sancţiona cu pedeapsa
închisorii de la 10 la 20 de ani.

5.3.7. Cazurile de nepedepsire a tentativei

În conformitate cu dispoziţiile art. 34 Cod penal constituie cazuri de


nepedepsire a tentativei:
 desistarea
 împiedicarea producerii rezultatului.

Potrivit dispoziţilor art. 34 alin. 2 Cod penal, dacă actele îndeplinite


până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie
o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru această infracţiune.

5.4. Infracţiunea consumată

Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică a infracţiunii în raport


cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale.
Vorbim despre infracţiune consumată atunci când conţinutul legal se
realizează în întregime (nu doar parţial ca în cazul tentativei).
Infracţiunile formale, de pericol, se consumă când se realizează în
întregime acţiunea (inacţiunea) iar infracţiunile materiale, de rezultat, se
consumă când acţiunea (inacţiunea) a produs urmarea prevăzută în norma
incriminatoare.

Test de autoevaluare nr. 5- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările


pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):

1. Tentativa:
a) este incriminată întotdeauna;
b) se pedepseşte numai când legea prevede expres
aceasta;
c) este posibilă la infracţiunile de obicei.

2. Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă:


a) numai la tentativa terminată;
b) la tentativa întreruptă;
c) atât la tentativa terminată cât şi şi la cea întreruptă.

58
Bibliografia Capitolului 5

1. G. Antoniu, T. Toader,(coordonatori), Explicaţiile noului Cod penal,


vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
2. M. Basarab, V. Paşca, Ghe. Mateuţ, C-tin. Butiuc, Codul penal
comentat. Vol. I. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
3. M.N Radu, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2012;
4. F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, Volumul I, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
5. M. Udroiu, Fişe de Drept penal. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014.

59
Capitolul 6
UNITATEA DE INFRACŢIUNE

Cuprins

Obiectivele capitolului 6
6.1. Aspecte generale
6.2. Unitatea naturală de infracţiune
6.3. Unitatea legală de infracţiune
Bibliografia capitolului 6

Obiectivele capitolului 6

Studierea tematicii abordate în acest capitol te va ajuta:

 să dobândeşti capacitatea de a face diferenţa


între unitatea şi pluralitatea de infracţiune;
 să cunoşti, printre altele, infracţiunile continuă,
continuată, complexă, deviată, progresivă
precum şi caracteristicile acestora
 să aplici aceste cunoştiinţe în soluţionarea unor
cazuri practice

6.1. Aspecte generale

Unitatea de infracţiune desemnează activitatea infracţională săvârşită de


către o persoană şi care alcătuieşte conţinutul unei singure infracţiuni.

Ea este cunoscută sub două forme:


 unitate naturală (rezultă din natura acţiunii sau inacţiunii)
 unitate legală (rezultă din voinţa legiuitorului)

6.2. Unitatea naturală de infracţiune

6.2.1. Infracţiunea simplă

Constă dintr-o singură activitate infracţională comisă cu orice formă de


vinovăţie şi care produce un singur rezultat. Ea există şi atunci când
infractorul comite mai multe dintre acţiunile/inacţiunile alternative prevăzute
de legiuitor în norma de incriminare. Se va reţine, de asemenea, şi în ipoteza

60
în care prin comiterea faptei se produc mai multe din urmările alternative
prevăzute de lege.

6.2.2. Infracţiunea continuă

Infracţiunea este continuă atunci când acţiunea (inacţiunea)


infracţională durează în timp până când infractorul o întrerupe de bună voie
sau datorită intervenţiei altei cauze.
Infracţiunea continuă se caracterizează printr-un moment în care se
consumă şi unul în care se epuizează, acesta din urmă corespunzând
momentului încetării activităţii infracţionale.
Pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni continue, este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii:
a. existenţa aceluiaşi făptuitor;
b. existenţa unei singure hotărâri infracţionale;
c. existenţa a unei singure acţiuni (inacţiuni);
d. existenţa unui singur obiect social-juridic lezat;
e. existenţa unei singure urmări.
În doctrină se cunosc două forme ale infracţiunii continue, şi anume:
 permanentă (elementul material – acţiunea sau inacţiunea- nu este
susceptibil de a fi întrerupt fără afectarea unităţii naturale
 succesivă (presupune un element material care prin natura sa este
susceptibil de întreruperi ce nu afectează unitatea naturală).
De reţinut că: infracţiunea continuă poate fi comisă şi în formă
continuată (de exp. lipsirea de libertate în mod ilegal a aceleiaşi persoane, la
diferite intervale de timp, de către acelaşi infractor); poate fi săvârşită atât
prin acţiuner cât şi prin omisiune; legea aplicabilă acesteia este cea de la
momentul epuizării.

6.2.3. Infracţiunea deviată

Sunt cunoscute:
 aberatio ictus- descrie ipoteza în care activitatea infracţională
îndreptată împotriva unei persoane sau a unui bun este deviată către o
alta sau către alt bun, din cauza realizării defectuoase a actelor de
executare sau a unui eveniment neprevăzut, având drept consecinţă un alt
rezultat decât cel urmărit, dar de aceaşi natură cu acesta.
 error in rem – există atunci când, din eroare, făptuitorul îşi îndreaptă
actele de executare asupra altui obiect decât cel împotriva căruia credea
că acţionează.
 error in personam - există atunci când, din eroare, făptuitorul îşi

61
îndreaptă actele de executare asupra altei persoane decât cea împotriva
căreia credea că acţionează.
În aceste ipoteze se va reţine o singură infracţiune faţă de persoana sau
obiectul efectiv lezate.

6.3. Unitatea legală de infracţiune


6.3.1. Infracţiunea de obicei

Doctrina penală majoritară înscrie infracţiunea de obicei în sfera


unităţii legale de infracţiune.
Pentru a exista infracţiunea de obicei este necesar să existe acte
similare prevăzute de lege care să se repete de un număr de ori încât să indice
obişnuinţa ori îndeletnicirea făptuitorului.
Marea majoritate a autorilor consideră că pentru a fi în prezenţa unei
infracţiuni de obicei este necesară săvârşirea a minimum trei acte repetate.
Infracţiunea de obicei se epuizează la data ultimei repetări a acţiunii
sau inacţiunii incriminate, de acest moment fiind legate toate consecinţele
juridice ale faptei concrete.
Datorită specificului ei în cazul acesteia nu este posibilă tentativa.

6.3.2. Infracţiunea progresivă

Presupune agravarea urmării imediate fie prin agravarea rezultatului


iniţial (de exemplu iniţial s-au produs leziuni ce necesită 60 de zile de infrijiri
medicale însă dtorită unor complicaţii numărul e zile creşte la 100 de zile), fie
prin producerea de noi urmări (ca urmare a loviturilor aplicate se produce,
după o perioadă de timp, decesul), fără o nouă intervenţie din partea autorului
faptei.
Infracţiunea progresivă poate fi comisă cu orice formă de vinovăţie.
Încadrarea juridică a faptei se face, în această ipoteză, în funcţie de
rezultatul mai grav.
Legea penală aplicabilă infracţiunii progresive este cea de la data
comiterii activităţii infracţionale.

6.3.3. Infracţiunea de simplă repetare.

În cazul ei legiuitorul prevede explicit câte acte de executare sunt


necesar a fi comise pentru ca fapta să aibă relevanţă penală. În aceste condiţii
se consumă în momentul în care se realizează numărul de acte prevăzut de
lege pentru ca fapta să aibă caracter penal şi se epuizează când are loc ultimul
act de executare (de exp. frauda la vot, art. 387 alin. 1 lit. b).

62
6.3.4. Infracţiunea continuată

Infracţiunea continuată este o formă a unităţii legale de infracţiune.


Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi
subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul
aceleiaşi infracţiuni (art. 35 alin. 1 Cod penal).
Condiţiile necesare pentru existenţa infracţiunii continuate sunt:
a. faptele să fie comise de aceiaşi persoană;
b. să existe unitate de rezoluţie (hotărâre) infracţională;
c. să se săvârşească mai multe acţiuni (inacţiuni) la diferite
intervale de timp, acţiuni (inacţiuni) care să prezinte fiecare în parte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni;
d. acţiunile (inacţiunile) să fie îndreptate împotriva aceluiaşi
subiect pasiv.

Infracţiunea se consumă de la prima acţiune, însă prin repetarea faptei,


momentul consumării se prelungeste în timp până la momentul epuizării.
Toate consecinţele juridice ale faptei se analizează în raport de acest moment.

Pedepsirea infracţiunii continuate


Potrivit art. 36 alin. 1 Cod penal infracţiunea continuată se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se
poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel
mult o treime în cazul pedepsei amenzii.

Recalcularea pedepsei în cazul infracţiunii continuate are loc atunci


când infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată este
judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul
aceleiaşi infracţiuni. În această ipoteză ţinându-se seama de infracţiunea
săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu
poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art. 37 Cod penal).

6.3.5. Infracţiunea complexă

Potrivit art. 35 alin. 2 din Codul penal infracţiunea este complexă când
în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial
agravant agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală.

Infracţiunea complexă are în structura sa elementele infracţiunilor

63
reunite de către legiuitor.
Obiectul juridic al acesteia este complex, fiind format dintr-un obiect
juridic principal şi un obiect juridic secundar (adiacent).

6.3.5.1. Formele infracţiunii complexe

Codul penal reglementează două forme ale infracţiunii complexe:


1. forma simplă;
2. forma agravată (calificată)

6.3.5.2. Pedepsirea infracţiunii complexe

În cazul infracţiunii complexe sancţiunea aplicabilă este cea prevăzută


de lege pentru infracţiunea comisă (art. 36 alin. 2 Cod penal).
În conformitate cu dispoziţiile alin. 3 al art. 36 din Cod, infracţiunea
complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai
grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea complexă consumată.
Dispoziţiile art. 37 privitoare la recalcularea pedepsei sunt aplicabile şi
în cazul infracţiunii complexe.
Test de autoevaluare nr. 6- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările
pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):

1. Sunt forme ale unităţii legale de infracţiune:


a. infracţiunea continuată
b. infracţiunea de obicei
c. concursul de infracţiuni

2. Infracţiunea complexă se caracterizează printr-un


obiect juridic :
a. complex
b. simplu
c. multiplu

Bibliografia capitolului 6

1. G. Antoniu, T. Toader,(coordonatori), Explicaţiile noului Cod penal, vol. I,


Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
2. M.N Radu, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar executat
la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2012;
3. M. Udroiu, Fişe de Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014.

64
65
Capitolul 7
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Cuprins

Obiectivele capitolului 7
7.1. Noţiuni introductive
7.2. Concursul de infracţiuni
7.3. Recidiva
7.4. Pluralitatea intermediară
Bibliografia capitolului 7

Obiectivele Capitolului 7

După studiul capitolului 7, studenţii vor avea suficiente cunoştiinţe


pentru:

 a identifica cazurile în care există pluralitate de


infracţiuni;
 a cunoaşte sistemul de sancţionare a formelor
pluralităţii de infracţiuni
 a soluţiona cazuri din practica judiciară care privesc
problematica abordată

7.1. Noţiuni introductive

Prin pluralitate de infracţiuni se înţelege situaţia în care aceeaşi


persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni în acelaşi timp sau la anumite
intervale de timp.
Formele pluralităţii de infracţiuni sunt:
 concursul de infracţiuni (art. 38 Cod penal),
 recidiva (art. 41 Cod penal)
 pluralitatea intermediară (art. 44 Cod penal).

7.2. Concursul de infracţiuni

În conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Codul penal, concursul de


infracţiuni are două forme, şi anume:

66
 concurs real
 concurs formal
Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni
au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte,
înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real
de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru
săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.

Concursul real poate fi la rândul său:


 simplu (art. 38 alin. 1 teza I)
 cu conexitate (art. 38 alin. 1 teza II)- presupune o legătură specială
între infracţiuni. Concursul cu conexitate este de două feluri:
- concurs cu conexitate etiologică (o infracţiune – numită şi
infracţiune mijloc este săvârşită pentru a putea comite alta -infracţiune scop.
De exp. X lipseşte de libertate în mod ilegal pe paznicul magaziei din care
doreşte să sustragă bunuri urmată de pătrunderea în magazia respectivă şi
însuşirea unora din bunurile depozitate).
- concurs cu conexitate consecvenţională (o infracţiune este comisă
pentru a ascunde altă infracţiune. De exp. autorul unui viol ucide ulterior
victima pentru a nu îl denunţa).
Totodată, concursul real de infracţiuni poate fi:
 omogen (infracţiunile aflate în concurs sunt de aceeaşi natură- exp.
două furturi)
 eterogen ( infracţiunile aflate în concurs sunt de natură diferită- exp. un
viol şi un furt)
Există concurs formal (ideal) de infracţiuni când o acţiune sau o
inacţiune, săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc
sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor
infracţiuni (de exp. - ca urmare a pierderii controlului autovehiculului condus
de către X se produce, în urma impactului, din clupa acestuia, decesul lui Y şi
vătămarea corporală a lui Z).
Şi concursul formal poate fi:
 omogen
 eterogen

Pedepsirea concursului de infracţiuni


În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare
infracţiune în parte după care pedeapsa principală se aplică astfel:
a. potrivit sistemului absorbţiei în ipoteza în care pentru una dintre
infracţiuni s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe viaţă (art. 39 alin. 1 lit. a);
b. potrivit cumulului aritmetic atunci când pentru infracţiunile
concurente s-au aplicat o pedeapsă cu închisoarea şi alta cu amenda – se
aplică pedeapsa închisorii la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii

67
(art. 39 alin. 1 lit. d, e);
c. potrivit cumulului juridic atunci când pentru infracţiunile
concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea sau numai pedepse cu
amenda (art. 39 alin. 1 lit. b, c). În aceste cazuri, se aplică pedeapsa cea mai
grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite.

Dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o


pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală
(art. 45 alin. 1).
Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură
diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică
alături de pedeapsa principală iar dacă s-au stabilit mai multe pedepse
complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut se aplică cea mai grea
dintre acestea.

Aceleaşi sunt regulile şi în ipoteza în care pe lângă pedepsele principale


au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii. Pedeapsa accesorie
rezultată se va executa până la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei principale.
În ceea ce priveşte măsurile de siguranţă, atunci când sunt de natură
diferită sau de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, ele se vor cumula.

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de


persoana fizică se impune în următoarele situaţii:
 atunci când infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior
pentru o infracţiune concurentă.
 atunci când, după ce o hotărâre de condamnare a rămas
definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise şi o altă
condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.

7.3. Recidiva

7.3.1. Aspecte generale


Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau
împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Există recidivă şi în cazul în care
una dintre pedepse este detenţiunea pe viaţă.
Termenii recidivei
Constituie termeni ai recidivei: condamnarea definitivă pentru

68
infracţiunea anterioară (primul termen) şi noua infracţiune comisă (al doilea
termen).
Condiţiile primului termen al recidivei:
a. să existe o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii
mai mare de un an, indiferent că a fost sau nu executată;
b. hotărârea de condamnare să fie pronunţată pentru o infracţiune
săvârşită cu intenţie sau cu intenţie depăşită.
Condiţiile celui de-al doilea termen al recidivei:
a. săvârşirea din nou a unei infracţiuni cu intenţie sau cu intenţie
depăşită;
b. infracţiunea să fie săvârşită de aceiaşi persoană care a fost anterior
condamnată definitiv;
b. legea să prevadă pentru infracţiunea nou săvârşită pedeapsa
închisorii de un an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă;
c. infracţiunea să fi fost săvârşită până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare.

Formele recidivei
Noul Cod penal reglementează două forme ale recidivei, şi anume:
 recidiva în cazul persoanei fizice (art. 41-43);
 recidiva în cazul persoanei juridice (art. 146)

Modalităţile recidivei
Din multitudinea de clasificări existente în doctrina de specialitate
amintim aici modalităţile acesteia raportate la două dintre criterii:
- Având în vedere momentul săvârşirii noii infracţiuni identificăm:
 recidiva postcondamnatorie;
 recidivă postexecutorie.
- Având în vedere locul unde s-a aplicat pedeapsa definitivă ce
formează primul termen al recidivei, aceasta poate fi:
 recidivă naţională sau teritorială;
 recidivă internaţională.

7.3.2. Recidiva în cazul persoanei fizice

Recidiva postcondamnatorie în cazul persoanei fizice


Suntem în prezenţa recidivei postcondamnatorii dacă, înainte ca
pedeapsa anterioară (închisoare mai mare de un an) să fi fost executată sau
considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie sau cu
intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau
mai mare (art. 41 alin. 1).

69
Recidiva postexecutorie în cazul persoanei fizice
Recidiva este postexecutorie dacă după ce pedeapsa anterioară a fost
executată sau considerată ca executată şi până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare se săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie sau cu
intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau
mai mare (art. 41 alin. 1).

Recidiva internaţională
Recidiva este internaţională atunci când condamnarea definitivă ce
constituie primul termen al recidivei este pronunţată în străinătate, pentru o
faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare este
recunoscută potrivit legii (art. 41 alin. 3).

7.3.3. Condamnările care nu atrag starea de recidivă

Potrivit art. 42 din Codul penal la stabilirea stării de recidivă nu se ţine


seama de hotărârile de condamnare privitoare la:
a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
b) infracţiunile amnistiate;
c) infracţiunile săvârşite din culpă.

7.3.4. Pedeapsa în caz de recidivă

Aplicarea pedepsei principale în cazul recidivei postcondamnatorii


Sancţionarea recidivei postcondamnatorii presupune parcurgerea a două
etape succesive:
a. stabilirea pedepsei pentru cea de-a doua infracţiune
b. aplicarea pedepsei rezultante pentru întreaga pluralitate de infracţiuni
(potrivit sistemului cumulului aritmetic)

În conformitate cu dispoziţiile art. 43 alin. 1 din Codul penal dacă


înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată
se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru
aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas
neexecutat din aceasta.

Atunci când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau


considerată ca executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente,
dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se
contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar
pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul
rămas neexecutat din aceasta (art. 43 alin. 2).

70
Dacă prin însumarea pedepselor potrivit regulilor de mai sus s-ar depăşi
cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel
puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se
poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Se va executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă atunci când pedeapsa
anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită în stare de
recidivă este detenţiunea pe viaţă (art. 43 alin. 4 Cod penal).

Aplicarea pedepsei principale în cazul recidivei postexecutorii


Este reglementată în art. 43 alin. 5 din Codul penal potrivit căruia, dacă
după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se
săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale
pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate.
Altfel spus în această ipoteză pentru noua infracţiune săvârşită se
stabileşte de la început o singură pedeapsă între minimul special şi maximul
special ale pedepsei prevăzute de lege majorate cu jumătate.
Dacă în stare de recidivă postexecutorie se comit mai multe infracţiuni
concurente, instanţa va stabili pentru fiecare infracţiune din concurs pedeapsa
între minimul şi maximul special ale pedepsei prevăzute de lege majorate cu
jumătate, după care va aplica regulile de la concursul de infracţiuni potrivit
art. 39 Cod penal.

Descoperirea ulterioară a stării de recidivă


Potrivit dispoziţiilor art 43 alin. 6 dacă după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune şi mai înainte ca pedeapsa să
fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat
se afla în stare de recidivă, instanţa trebuie să recalculeze pedeapsa pentru
recidivă.

Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de


siguranţă în caz de recidivă se aplică potrivit dispoziţiilor art. 45 din Codul
penal (regulile sunt aceleaşi ca şi în cazul concursului de infracţiuni).

7.4. Pluralitatea intermediară

7.4.1. Aspecte generale


Pluralitatea intermediară este reglementată în art. 44 din Codul penal.
Există pluralitate intermediară de infracţiuni atunci când după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care
pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte
din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru

71
starea de recidivă.

7.4.2. Stabilirea şi aplicarea pedepsei în cazul pluralităţii


intermediare de infracţiuni

În conformitate cu dispoziţiilor art. 44 alin. 2 din Codul penal, în cazul


pluralităţi intermediare pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa
anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni.

Test de autoevaluare nr. 7. Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările


pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):

1. Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz:


a) concurs de infracţiuni;
b) recidivă;
C) infracţiunea continuată

2. La stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de:


a) infracţiunile săvârşite din culpă;
b) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
C) infracţiunile amnistiate.

Bibliografia Capitolului 7:
1. G. Antoniu, T. Toader,(coordonatori), Explicaţiile noului Cod penal, vol. I,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
2. C-tin. Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014
3. M. Udroiu, Fişe de Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014.

72
Capitolul 8
PLURALITATEA DE INFRACTORI

Cuprinsul capitolului 8

Obiectivele capitolului 8
8.1. Generalităţi
8.2. Participaţia penală
8.3. Autorul
8.4. Coautorii
8.5. Instigarea
8.6. Complicitatea
8.7. Participaţia la infracţiunile cu subiect special
8.8. Participaţia improprie
8.9. Pedeapsa în caz de participaţie
Bibliografia capitolului 8

Obiectivele capitolului 8

 recunoaşterea pluralităţii de infracţiunii


 cunoaşterea formelor pluralităţii de infracţiuni
 analiza motivată a speţelor soluţionate de
organele judiciare competente

8.1. Generalităţi

Pluralitatea de infractori presupune cooperarea mai multor persoane, la


comiterea aceleiaşi infracţiuni.
Pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei forme:
 pluralitatea necesară
 pluralitatea constituită
 pluralitatea ocazională (participaţia penală)

8.2. Participaţia penală

8.2.1. Aspecte generale

73
În conformitate cu dispoziţiile art. 144 Cod penal, participaţia penală
constituie infracţiune. Astfel, în cuprinsul acestui articol se arată că prin
"săvârşirea unei infracţiuni" sau "comiterea unei infracţiuni" se înţelege
săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca
autor, instigator sau complice.

Participaţia penală există atunci când sunt îndeplinite cumulativ


următoarele condiţii:
a) Să existe o pluralitatea de infractori
b) Să existe o legătură subiectivă între participanţi
c) Să existe o cooperarea materială sau intelectuală
d) Săvârşirea aceleiaşi infracţiuni
e) Cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal
al infracţiunii

8.2.2. Felurile participaţiei penale


În legislaţia şi doctrina penală felurile participaţiei penale sunt
determinate în raport de diferite criterii.
a) În funcţie de poziţia subiectivă a participanţilor, participaţia este de
două feluri: participaţie proprie şi participaţie improprie.
b) Având în vedere posibilitatea stabilirii rolului fiecărui participant la
săvârşirea faptei, participaţia poate fi determinabilă şi indeterminabilă
c) În funcţie de natura contribuţiei participanţilor la comiterea
infracţiunii participaţia se poate realiza în forma: autoratului, coautoratului,
instigării şi complicităţii
d) În literatura juridică de specialitate se mai face distincţie între
participaţia principală şi participaţia secundară.

8.3. Autorul

Potrivit dispoziţiilor art. 46 Cod penal autor este persoana care


săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.
Autorul poate săvârşi fapta prevăzută de legea penală fie cu intenţie,
directă sau indirectă, fie din culpă, cu prevedere sau fără prevedere, fie cu
intenţie depăşită, sau chiar fără vinovăţie.

8.4. Coautorii

Coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă


prevăzută de legea penală (art. 46 alin. 2 Cod penal).

74
Pentru a exista participaţie sub forma coautoratului este necesar să fie
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) Să se realizeze o legătură subiectivă între participanţi (coautori).
b) Să existe contribuţia nemijlocită a cel puţin două persoane la
comiterea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.

Datorită specificului lor anumite infracţiuni nu pot fi comise în


participaţie sub forma coautoratului.
Aceste infracţiuni sunt:
a) infracţiunile cu autor unic
b) infracţiunile omisive, prin inacţiune
c) infracţiunile din culpă.

8.5. Instigarea

„Instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să


săvârşească o faptă prevăzută de legea penală” (art. 47 Cod penal).
Pentru existenţa instigării este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
a) Existenţa legăturii subiective între instigator şi instigat
b) Să existe o activitate de determinare din partea instigatorului faţă de
instigat
c) Activitatea de determinare să fie anterioară începerii executării
acţiunii sau inacţiunii
d) Instigatul să înceapă săvârşirea acţiunii la care a fost determinat sau
să se fi abţinut să efectueze acţiunea cerută de lege.

Felurile instigării sunt determinate de următoarele criterii de


clasificare:
a) Având în vedere numărul persoanelor care instigă, instigarea poate fi:
instigare cu un singur instigator şi instigare cu mai mulţi instigatori
b) Având în vedere numărul de persoane faţă de care se desfăşoară
activitatea de instigare, instigarea poate fi: instigare individuală şi instigare
colectivă
c) După mijloacele folosite de instigator pentru determinare, instigarea
poate fi: instigare simplă şi instigare calificată
d) După modul de acţiune al insigatorului pentru determinarea
insigatului: instigare imediată şi instigare mediată
e) Având în vedere modul deschis sau ascuns în care acţionează
instigatorul, insigarea poate fi: instigare evidentă, explicită sau deschisă şi
instigare ascunsă, insidioasă
f) După rezultatul obţinut în determinarea instigatului, instigarea poate
fi: instigare reuşită, perfectă, urmată de executare, şi instigare neizbutită,

75
neurmată de executare.

8.6. Complicitatea

Potrivit dispoziţiilor art. 48 Cod penal, complice este persoana care, cu


intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală.
Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza
pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Condiţiile complicităţii:
a) Să existe intenţie
b) Contribuţia efectivă a complicelui la săvârşirea de către altă persoană
a faptei prevăzute de legea penală
c) Săvârşirea de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea
penală, la care complicele îşi aduce aportul

Potrivit doctrinei penale, felurile complicităţii sunt diferenţiate în


funcţie de umătoarele criterii:
a) Având în vedere natura ajutorului dat la săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală complicitatea poate fi: complicitate materială şi
complicitate intelectuală (morală).
b) După modul în care se realizează contribuţia complicelui,
compliciatea poate fi: complicitate nemijlocită şi complicitate mediată.
c) După momentul în care se acordă sprijinul, complicitatea poate fi:
complicitate la pregătirea faptei (complicitate anterioară) şi complicitate la
executare (complicitate concomitentă).
d) După aspectul dinamic al contribuţiei complicelui la săvârşirea faptei
se disting: complicitate prin acţiune (comisivă) şi complicitate prin
inacţiune.

8.7. Participaţia la infracţiunile cu subiect special

Potrivit opiniilor exprimate în doctrină participaţia la infracţiunile cu


subiect activ special este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii.
Coautoratul este posibil la infracţiunile cu subiect activ special atunci
când făptuitorii (coautorii) au calitatea specială cerută de lege (funcţionar,
gestionar, etc.).

8.8. Participaţia improprie

Participaţia improprie (atipică, imperfectă) se caracterizează prin aceea

76
că participanţii contribuie la comiterea faptei prevăzute de legea penală cu
forme diferite de vinovăţie (unii acţionează cu intenţie iar altii din culpă sau
fără vinovăţie).
Este reglementată în art. 52 Cod penal.
Participaţia improprie se poate realiza în două modalităţi:
a) modalitatea intenţie şi culpă;
b) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie.

8.9. Pedeapsa în caz de participaţie

8.9.1. Pedeapsa în caz de participaţie penală

Potrivit dispoziţiilor art. 49 Cod penal coautorul, instigatorul şi


complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74
Cod penal (criteriile generale de individualizare a pedepsei).

În cazul participaţiei improprii pedeapsa se aplică potrivit dispoziţiilor


art. 52 Cod penal. Astfel, săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o
persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără
vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
Instigatorul sau complicele care participă cu intenţie, la săvârşirea din
culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu
intenţie.
Instigatorul sau complicele care participă cu intenţie, la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă
fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune.

În conformitate cu dispoziţiile art. 51 alin. 1 Cod penal, participantul nu


se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţă săvârşirea
infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă
împiedică el însuşi consumarea infracţiunii.

Dacă actele săvârşite până în momentul denunţării sau împiedicării


constituie o altă infracţiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această
infracţiune.

8.9.2. Circumstanţele personale şi reale

77
Circumstanţele sunt reglementate în art. 50 din Codul penal, legiuitorul
stabilind şi efectul acestora asupra participanţilor.

După cum privesc fapta sau pe făptuitor, circumstanţele se clasifică în


circumstanţe persoanale şi circumstanţe reale.

Potrivit art. 50 alin. 1 Cod penal, circumstanţele privitoare la persoana


autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi.

În conformitate cu dispoziţiile art.50 alin. 2 Cod penal, circumstanţele


privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai în
măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Test de autoevaluare nr. 8- Încercuiţi răspunsurile corecte (întrebările


pot avea una, două sau trei variante corecte de răspuns):

1. Autorul săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală:


a) prin înlesnirea acesteia;
b) direct şi nemijlocit;
c) prin ajutarea altei persoane.

2. Complice este:
a) persoana care ajută, fără intenţie, la săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală;
b) persoana care promite, înainte de săvârşirea faptei,
că va tăinui bunurile provenite din aceasta;
c) persoana care promite în timpul săvârşirii faptei că
va favoriza pe infractor.

Bibliografia Capitolului 8
1. G. Antoniu, T. Toader,(coordonatori), Explicaţiile noului Cod penal,
vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
2. C-tin. Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
3. M.N Radu, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2012.

78
BIBLIOGRAFIE

1. G. Antoniu, T. Toader,(coordonatori), Explicaţiile noului Cod penal,


vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
2. M. Basarab, V. Paşca, Ghe. Mateuţ, C-tin. Butiuc, Codul penal
comentat. Vol. I. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
3. C-tin. Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
4. M.N Radu, Drept penal. Parte generală I şi II. Note de curs, Tipar
executat la Universitatea Bogdan Vodă, Cluj-Napoca, 2012;
5. F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, Volumul I, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
6. M. Udroiu, Fişe de Drept penal. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014.

79
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE
DE AUTOEVALUARE

Testul de autoevaluare nr. 1


1. a,b,c
2. a

Testul de autoevaluare nr. 2


1. a

Testul de autoevaluare nr. 3


1. c
2. b

Testul de autoevaluare nr. 4


1. b
2. a, b, c

Testul de autoevaluare nr. 5


1. b
2. a

Testul de autoevaluare nr. 6


1. a, b
2. a

Testul de autoevaluare nr. 7


1. a, b
2. a, b, c

Testul de autoevaluare nr. 8


1. b
2. b, c

80
TEME DE VERIFICARE PROPUSE:

1. Formele vinovăţiei.
2. Aplicarea pedeapsei în cazul participanţilor

81