Tema cursului: Antropologia in sau despre urban?

Unități de conținut:
1. Definiții ale conceptului de urbanizare
2. Urbanismul in analiza urbana si antropologica.
3. Teorii ale urbanismului modern

I. Definiții ale conceptului de urbanizare

De cele mai multe ori oraşele sînt studiate în contextul proceselor de urbanizare. La
rîndul ei, urbanizarea este definită frecvent în funcţie de accepţia care se acordă noţiunilor
de oraş sau de urban. Desigur că, fiind un proces sau un fenomen social complex, delimitarea
sau definirea urbanizării nu poate fi cantonată în graniţele sau formele sociospatiale ale oraşului
sau urbanului, în ultimul timp, tot mai mulţi specialişti consideră că important nu este să se
măsoare cu exactitate ce este urban şi ce este rural, deoarece dezvoltarea corelată a oraşului şi
statului face aproape imposibilă o astfel de încercare, ci de a determina, trăsăturile procesului de
urbanizare. Cu toate acestea, atunci cînd se cercetează procesul de urbanizare, de cele mai multe
ori nu se poate face abstracţie de semnificaţia urbanului sau a ruralului. Or, aşa cum am arătat,
modalităţile de definire a urbanului sînt foarte variate si adesea convenţionale. Definiţiile date
urbanizării sînt si ele foarte diverse (de altfel, odată cu creşterea experienţei de cunoaştere s-a
recunoscut că o singură definiţie dată urbanizării sau oraşului nu este suficientă pentru toate
scopurile cercetării). Urbanizarea este definită prin accepţii care merg de la. o cuprindere
foarte redusă - cum ar fi aceea prin care urbanizarea este considerată o simplă extindere
sau amenajare a oraşului - pînă la „imaginarea" unui mod de viaţă universal, privit ca o
realizare totală a omului. Sau, din perspectiva raporturilor dintre sat si oraş, urbanizarea
este definită atît ca restructurare a raporturilor populaţiei din urban şi rural cît si ca
schimbare în structura, colectivităţilor şi a modului de viaţă. Absenta unui cadru. conceptual
adecvat nu a permis construirea unei teorii generale a urbanizării. Există încă mulţi specialişti
care asociază urbanizarea exclusiv concentrării populaţiei, dispersiei populaţiei în mai multe
nuclee, sau modului de viaţă urban.
Cîteva definiţii ale urbanizării ni se par ilustrative în ceea ce priveşte diversitatea teoriilor
şi modelelor de cunoaştere. Unele dintre ele se raportează direct la modalităţile de definire ale
urbanului şi ruralului, iar altele depăşesc acest cadru. Iată cîteva exemple. A. Hawley,
considerat întemeietorul neoecologiei urbane, defineşte urbanizarea (în lucrarea Urban
Society) ca „un proces de creştere de la unităţi teritoriale simple, foarte localizate, la
sisteme teritoriale complexe şi extinse". Definită astfel, ca o creştere realizată prin
„organizare" dinspre centrul aşezării, spre periferie, urbanizarea poate fi identificată de-a lungul
istoriei şi este asociată. evoluţiei oraşelor, fiind regăsită, în toate tipurile de societăţi. Pentru
sociologul H. Gold, urbanizarea înseamnă mult mai mult. Este. cel mai semnificativ proces
de schimbare socială. Este procesul prin care : 1. primele oraşe din istorie-încep să se
extindă şi să se dezvolte în zonele rurale; 2. populaţiile rurale încep să se deplaseze spre
oraş; 3. comunităţile urbane continuă să crească si să absoarbă o parte tot mai mare din
populaţia regiunii şi societăţii; 4. modelele de comportament al populaţiei imigrate în oraşe
sînt transformate şi integrate în modelele caracteristice populaţiei urbane; 5. pe măsură ce
oraşele cresc, forma şi structura lor devin mai complexe şi diferite; 6. urbanizarea
transformă natura întregii societăţi în care apare, avînd deci un caracter revoluţionar. Ca
sferă de cuprindere, această definiţie este foarte largă, în ea fiind incluse şi efectele altor procese
sociale cum sînt modernizarea, mobilitatea socială etc. Pe de altă parte, nu se acordă atenţie
„urbanizării" ruralului. Pentru o serie de sociologi de orientare marxistă, urbanizarea, ca şi,
modul de viaţă, reprezintă „producerea" socială a formelor spaţiale. Pentru Castells, de
exemplu, ea reprezintă un mod specific de articulare, (interacţiune) a principalelor
elemente ale structurii spaţiale, şi anume: producţia (ca ansamblu al relaţiilor spaţiale
1
derivate din procesul de reproducere a procesului de producţie şi obiectului muncii),
consumul (ansamblul relaţiilor spaţiale derivate din procesul de reproducere a forţei de
muncă), schimbul (prin care se realizează relaţia spaţială a primelor două). La acestea se
adaugă coordonarea (planificarea) sau reglarea raporturilor dintre primele trei elemente în
funcţie de legile structurale ale formaţiunii sociale, respectiv, ale funcţiei dominante a unei
clase şi simbolul (ca exprimare a specificităţii ideologice la nivelul formelor spaţiale). În
mod concret, după Castells, noţiunea (ideologică) de urbanizare se referă la „procesul prin care o
proporţie importantă şi semnificativă a populaţiei unei societăţi se concentrează într-un anumit
spaţiu unde se constituie aglomeraţii interdependente funcţional şi social din punct de vedere
intern si în raporturi de articulare ierarhizate (reţeaua urbană)". Reproducerea unei structuri
sociale se poate realiza la nivelul spaţiului intern naţional, dar si la nivelul celui extern. Apare
atunci si conceptul de urbanizare dependentă prin care structurile sociale ale unei societăţi
dominante pătrund si determină forme spaţiale în societăţile dominate, respectiv, subdezvoltate.
Există două tipuri de definiţii ale urbanizării mai cunoscute în funcţie de cele două forme
de urbanizare: organizarea în spaţiu a activităţii economice şi modernizarea (organizarea
în spaţiu a modelelor socioculturale şi a puterii politice). Rezultă astfel: a) concentrarea
geografică a populaţiei şi activităţilor nonagricole într-un mediu urban de formă şi talie variabile;
b) difuziunea geografică a valorilor, comportamentelor, organizaţiilor şi instituţiilor urbane.
Mulţi autori, mai ales începând din anii 1970, încearcă să îmbine cele două perspective în
definirea urbanizării. Spre exemplu, într-un studiu recent Gyorgy Enyedi defineşte urbanizarea
ca un proces de reorganizare spaţială a societăţii prin care :
a) se schimbă distribuţia geografică a populaţiei unei ţări date, în sensul concentrării ei
treptate în oraşe şi aglomerări urbane (cel puţin in primele stadii ale urbanizării moderne) ; b) are
loc difuzarea în mediul rural a stilului urban de viaţă şi a civilizaţiei tehnice, avînd ca rezultat
formarea unui continuum urban—rural în locul dihotomiei urban— rural. Luînd considerare mai
multe definiţii ale urbanizării, un colectiv condus de urbanistul şi sociologul John Friedmann,
care a cercetat procesul de urbanizare în cadrul unei colaborări internaţionale pentru „Programul
de cercetări Venezuela 2000", a formulat o paradigmă pentru studiul urbanizării în care
componentele structurale de bază sînt centrul şi periferia (regiunea centrală şi cea periferică).
Elementul-motor al dezvoltării sistemului spaţial este dat, în viziunea sa, de un ansamblu de
factori: inovaţiile emergente (materiale, tehnologice, spirituale şi instituţionale), difuziunea
inovaţiilor, controlul deciziilor, migraţia populaţiei şi investiţiile. Fiecare dintre aceşti factori
afectează un subsistem al sistemului spaţial (sociocultural, organizarea puterii, aglomeraţii,
activităţii economice) la rîndul lor legate între ele sau integrate. În ceea ce priveşte definirea
urbanizării în România din perspectiva sociologiei urbane, este de menţionat înţelegerea
urbanizării în strînsă legătură cu procesul de industrializare a tării şi cu cel de cooperativizare a
agriculturii. Astfel, M. Constantinescu defineşte urbanizarea ca un proces de profundă
restructurare socială, prin cai e este transformat atît mediul urban cît şi cel rural, respectiv, are
loc atît o urbanizare a urbanului (inclusiv prin integrarea populaţiei atrase din mediul rural), cît şi
o urbanizare „subterană" a ruralului, în principal prin intermediul navetismului. Pe dimensiunea
socială a procesului pun accentul şi I, Bădescti şi N Radu, atunci cînd consideră urbanizarea o
formă de „regionalizare" a spaţiului social, respectiv, o formă pe care o îmbracă procesul mai
adînc de transformare a spaţiului social şi care îşi găseşte reflectarea şi în regularităţile
expansiunii urbane. Alte definiţii dovedesc fie o accepţie largă de înţelegere a urbanizării, ca un
proces social-economic complex şi obiectiv determinat de gradul şi intensitatea activităţilor
umane într-un teritoriu dat (V. Cucu), fie o accepţie restrictivă, ca modificare a repartiţiei
teritoriale a populaţiei şi structurii reţelei de localităţi în direcţia sporirii populaţiei urbane atît
prin dezvoltarea oraşelor existente cît si prin crearea de oraşe noi, sau prin transformarea unor
comune în oraşe (G. Sebestyen). Există şi opinia că urbanizarea ar avea o încărcătură afectivă şi
gnoseologică „învechită", ar sugera o realitate istorică în care satul era subordonat oraşului şi că
prin urbanizare s-ar urmări desfiinţarea ruralului prin trecerea sa în urban.

2
 II. Urbanismul in analiza urbana si antropologica.
Urbanismul este o activitate operaţională, integratoare, normativă care are ca
principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor de
dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Acestea urmăresc stabilirea direcţiilor
dezvoltării spaţiale a localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu
aspiraţiile locuitorilor şi cuprind toate localităţile ţării, organizate în reţea, pe baza
ierarhizării şi distribuţiei echilibrate ale acestora în teritoriu; aplicarea obiectivelor are în
vedere întreg teritoriul administrativ al oraşelor şi comunelor sau zone din acestea.
Urbanismul este o activitate operaţională, integratoare, normativă care are că principal
scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe
termen scurt, mediu şi lung. Acestea urmăresc stabilirea direcţiilor dezvoltării spaţiale a
localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor şi
cuprind toate localităţile ţării, organizate în reţea, pe baza ierarhizării şi distribuţiei echilibrate
ale acestora în teritoriu; aplicarea obiectivelor are în vedere întreg teritoriul administrativ al
oraşelor şi comunelor sau zone din acestea.
Urbanismul este greu de definit ca termen, căci este încărcat de ambiguitate. Preluat în
limbajul curent, el desemnează atât lucrările de gen civil cât şi planurile de oraşe sau formele
urbane caracteristice fiecărei epoci. Către sfârşitul secolului XIX, expansiunea societăţii
societăţii industrial da naştere unei discipline care se distinge de artele urbane anterioare prin
caracterul sau reflexiv şi critic.
Urbanismul reprezintă ansamblul regulilor care guvernează naşterea, dezvoltarea şi
amenajarea raţională a aglomerărilor urbane. Ansamblul activităţilor de organizare a
componentelor materiale (cadru natural, resurse economice, cadru construit, populaţie
etc.) ale unităţilor teritoriale de locuire (sat, comună, oraş, zona, teritoriu naţional etc.) în
scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii.
Un contrasens a fost şi continuă să fie comis asupra naturii şi dimensiunilor veritabile a
urbanismului. În pofida pretenţiilor teoreticienilor, amenajarea oraşelor nu este obiectul unei
ştiinţe riguroase. Mai mult idea însăşi de urbanism ştiinţific este unul din miturile societăţii
industriale.
Atâta timp cât identificăm urbanismul cu entitatea fizică a oraşului - văzându-l doar ca
rigid delimitat în spaţiu - şi atâta timp cât continuăm ca şi cum atributele urbane ar înceta brusc
să existe dincolo de o linie de demarcaţie arbitrar stabilită, nu vom putea să ajungem la o
concepţie adecvată a urbanismului că mod de viaţă.
O definiţie utilă a urbanismului ar trebui să nu denote doar caracteristicile esenţiale pe care
toate oraşele cel puţin cele din cultură noastră le deţin în comun, ci ar trebui să descopere
variaţiile oraşelor.

Inițial au fost studiate așezările urbane și societățile primitive, dar odată cu creșterea
interesului pentru studiile urbane, metodele de cercetare de până atunci au fost preluate pentru
studiul comunităților din ghetto-uri, cartiere etnice sau alte forme de locuire distincte față de
restul orașului. La început s-a acordat mare importanță studiului problemelor sociale, îndeosebi a
sărăciei, apoi atenția a migrat către semnificația conceptului de oraș și a urbanității, debutând cu
o viziune de anonimat, fragmentare, alienare și dezrădăcinare a „urbanului” față de „rural”. După
Al Doilea Război Mondial, s-a pus problema integrării elementului politic iar studiile au căpătat
o nouă direcție, a observării vechilor forme și societăți, dar adaptându-se noilor instituții politice.
În continuare, începând cu anii 1980, antropologii s-au orientat către nivelul național, gândind
țările ca un tip de „comunități imaginate”, urmând ca în prezent să se pună problema studierii
unei culturi nu ca fiind dependentă de un spațiu ci de un flux, migrând de la ideea de „landscape”
la ideea de „mediascape”. Astfel, această direcție permite studierea relației dintre TV, Internet și
dezvoltarea unei țări, spre exemplu. Putem observa o trecere de la nivelul micro de cercetare, la
3
cel macro, precum se fac eforturi de a gândi orașele de la scară locală la scară globală. În acest
context, concepte precum dezvoltarea regională sau globalizarea prind tot mai mult teren atât în
cercetare cât și în dezvoltarea urbană propriu zisă, pentru care se realizează strategii cu obiective
cuantificabile și se alocă bugete naționale sau, în cazul nostru europene.
Perspectiva urbanistică. Dispersia urbană. Fenomenul de dispersie urbană a fost pentru
prima dată resimțit în America, odată cu marile dezvoltări de infrastructură și a fondurilor de
locuințe ce au permis americanilor achiziționarea unei locuințe ieftine și a unei mașini personale.
Cum terenul din interiorul orașelor era scump, iar reglementările stricte, dezvoltatorii imobiliari
s-au orientat către periferia orașelor și zonele din extravilan, cu terenuri ieftine, taxe scăzute și
adeseori nereglementate din punct de vedere urbanistic. Au apărut îndeosebi cartiere
monofuncționale de locuințe către care se îndreptau persoanele cu venituri medii. Aceste cartiere
au îndeplinit pe de-o parte dorința unui alt stil de viață aproape de oraș, dar au condus în același
timp la probleme de sustenabilitate și rentabilitate a serviciilor și utilităților, monotonie,
segregare funcțională și socială. Fenomenul s-a extins și în Europa, dar odată cu industrializarea
au luat naștere și alte tipuri de structuri de locuire adiacente nucleului urban, sub contextul
migrației populației rurale către oraș, în căutarea unui trai mai bun. Sintetizând, din punct de
vedere urbanistic, cauzele principale ale expansiunii urbane sunt: Dezvoltarea rapidă și inegală a
forțelor de producție în teritoriu duce la hiperdezvoltarea unei anumite direcții spațiale, într-o
perioadă scurtă de timp. De exemplu, hypermarketurile și mall-urile ce necesită suprafețe întinse
de teren ieftin, generează apoi fluxuri mari de persoane și interesul dezvoltatorilor imobiliari.
Rețelele urbane – cooperarea centrelor urbane pe baza dispunerii resurselor în teritoriu, ce duce
la formarea aglomerațiilor și a metropolelor. Orașele mijlocii se dezvoltă ca poli de echilibru în
teritoriu. Tendința de decongestionare a centrului – centrul devine un pol administrativ, iar
locuitorii acestuia și ai imediatei vecinătăți se orientează către periferii, unde aspiră la un stil de
viață diferit, dar aproape de oraș.
Din punct de vedere social și cultural, expansiunea urbană își are explicația în: • Explozia
demografică • Exodul rural, atracția marilor centre urbane ca aglomerații ale oportunităților
economice și potențial de afirmare socială • Condiții de trai scăzute în mediul rural (pauperizare
avansată) – conduc către stabilirea persoanelor din mediul rural în periferii, datorită costurilor
scăzute • Dezvoltarea unor noi modele de viață urbană, ce nu sunt de cele mai multe ori posibile
într-un țesut dens, deja constituit. mai coincide cu organizarea spațială, ceea ce duce la
multiplicarea raporturilor sociale.10
Semnele orașului. Urbanitate și non-urbanitate. F. Choay atenționează cu privire la
încercările de conturare a unei semiologii a vieții ca sistem construit. Ridică problema semnelor
orașului, atât acelea care trădează un mod de viață apus, cât și acelea care indică o direcție de
dezvoltare.
Interesant este modul în care abordarea sa antropologică face uz de spațiul fizic nu doar ca
memorie a unui mod de a trăi, ci ca semn al urbanității. Lupta pentru urbanitate este o trăsătură a
periferiilor, pe care le consider caracterizate de o dublă disoluție: - periferia ca disoluție a
centrului – periferia preia în timp o parte din semnele de urbanitate și structura centrului, până
este înglobată și înlocuită - periferia ca disoluție a mediului rural – periferia preia semne ale
nonurbanității și ridică probleme de integrare socială și structurală cu țesutul urban căruia îi este
adiacent. Care sunt semnele şi sensul orașului construit? Autoarea face însă trimitere la Balzac,
„arheologul mobilierului social”: el a acumulat inventare de semne urbane, care constituiau
substratul faptelor petrecute. A muzeificat astfel, țesuturi semnificante, iar semnele observate
aveau rolul de a înrădăcina, de a crea identitatea unei comunități. Vom clarifica, astfel14:
Semnele urbanității. Acestea includ atât monumentele istorice, cât și acele detalii care indică
modul specific de a trăi al unei anumite zone din oraș. Poate varia de la mobilier urban la pavaj,
de la stilul arhitectural la festivități locale. Semnele acestea au caracter fondator, aparțin unor
comunități cu care acestea se identifică și le acordă valoare gnoseologică și sentimentală. Orașul
devine astfel un „salon”, care dirijează eticheta și mizanscena.

4
 Semnele non-urbanității. Acestea includ banale obiecte standardizate, lipsite de sens
fondator, precum împrejmuirile din plasă, receptacolele de deșeuri și reciclare, toaletele eco etc.
Important este că după această logică putem argumenta banalizarea orașului, infestat până în
centru de semne ale non-urbanității, de globalizare și pierderea identității socio-culturale. Pe
când modul de locuire și însușire al spațiului periferiilor, eliberate de reglementări stricte, dacă
sunt exploatate cu grijă, devin potențiale semne de urbanitate și autenticitate. Unele exemple de
vernacularizare sau locuire atipică, dacă sunt gândite deschis și dirijate de specialiști, pot aduce
culoare și o șansă de dezvoltare a periferiilor, tocmai prin unicitate. Dar acest lucru necesită
sensibilizarea locuitorilor, al persoanelor aflate în poziții de putere și o planificare concentrată
inițial spre nivelul local, pentru ca apoi întreg orașul să poată beneficia de rezultate.
Deși antropologia din ziua de astăzi și-a îndreptat atenția către studiul societății și a
urbanității la nivel macro, au rămas de actualitate probleme precum expansiunea urbană,
fenomenul de migrație de la rural la urban și invers și natura orașului contemporan. Zonele de
tranziție apar în mod natural la periferia orașelor din raționamente de extindere urbană și
migrație a populației atât din interior cât și din exterior, ca urmare a atracției unui centru
polarizator. De altfel, așezări urbane mai mici pot fi înglobate unei metropole, sau devin parte a
unui sistem urban teritorial cu relații strânse de echilibru.

III. Teorii ale urbanismului modern (Robert Park, Ernest Burgess, Louis Wirth, David
Harvey, Manuel Castells, Clifford Shaw, Henry McKay (dezorganizarea sociala));
urbanizare versus modernizare).

• Modernizarea și urbanizarea sunt procese sociale corelate, ce acționează concomitent

asupra comunităților rurale și urbane.
• La nivelul comunităților rurale, modernizarea și urbanizarea se produc prin acțiunea unor
factori interni (restructurarea tehnicilor de producție, schimbarea formelor de organizare
a producției, modificarea structurii ocupaționale)* și sociali globali (integrarea
comunităților rurale în diviziunea economică și socială din societate, mobilitate din
mediul rural în cel urban)*.

Robert Park (1915, 1936a, 1936b): comunitate biotică și comunitate morală; competiție și
cooperare; „arii naturale” ale orașului și medii urbane fragmentate; comunități urbane cu ethos
diferit; unitate morală a comunităților.
Louis Wirth (1938): un oraș este o localitate mare, densă și diversă = urbanism
Roderick D. McKenzie (1926, 1933): invazie și succesiune
Ernest Burgess (1925): dinamica creșterii orașului prin procesele de invazie și succesiune
mediate de competiția între diferitele comunități urbane -> structura orașului Chicago ca cinci
cercuri concentrice.
Anii 60 aduc o serie de mișcări urbane de protest atât violente, cât și pașnice; de reforma a
sistemului, dar și anti sistem. Orașul occidental se transforma, iar modelele atemporale ecologice
nu pot surprinde suficient de bine dinamica transformărilor.
Un nou val de teorii sociologice critice la adresa sociologie urbane din acel moment care
încearcă să plaseze orașul în cadrul contextului social mai larg, care teoretizează societatea
contemporană și rolul orașului în cadrul acesteia.
Noua sociologie urbană a anilor 70/80 (Lefebvre, Castells, Harvey)
Ideologia urbană: o critică viguroasă a distincției comunitate/societate implicită în
conceptul de „urbanism” și o critică a definiției culturale a orașului. Urbanul trebuie înțeles ca un
produs structural al societății contemporane -> o spațializare a contradicțiilor capitalismului
Castells: preia aceste idei și devoalează sociologia urbană a școlii de la Chicago ca o
ideologie care confundă urbanul cu modernitate (înțeleasă doar din perspectivă culturală),
ignorând dimensiunea structurală a urbanului ca produs al modernității capitaliste.
5
 Castells: producție -> reproducție; salariul nu poate acoperi toate nevoile complexe de
reproducție a celor angajați; capitaliștii ca jucători individuali nu pot investii în toate bunurile
necesare producției; statul ca actor care asigură bunurile colective -> orașul ca spațiul al
consumului colectiv de bunuri colective.
Consum colectiv și orașul: reia tema, dar într-o teoretizare mult mai sofisticată în care
statul este un loc complex al luptelor pentru reproducere socială, dar care servește în ultimă
instanță reproducerii capitalului.

Unități de conținut:
1.Urbanismul postmodern/postindustrial: conținut și semnificații. Suburbanizarea. Gentrificarea.
2.Urbanismul comercial, Urbanismul turistic
3.New Urbanism: conceptualizări și principii. Modele de așezări constituite conform mișcării
Noul Urbanism

I. Urbanismul postmodern/postindustrial: conținut și semnificații. Suburbanizarea.

Gentrificarea.

În condițiile în care baza industrială și bugetele multor orașe s-au diminuat substanțial,
administrația orașelor a încercat să atragă activități noi în cadrul lor. Așa cum afirmă Phil
Hubbard, identificarea industriilor creative ca motoare ale economiilor naționale a calificat
creativitatea ca un teritoriu simbolic, puternic, economia cunoașterii a secolului XXI aflată în
creștere. Aceasta se referă într-o serie de politici urbane care doresc să genereze inovație și
creativitate la nivel local, în principal prin constituirea de cartiere culturale și creative. În Marea
Britanie, exemplele cele mai vizibile sunt Cartierul Industriilor Creative din Sheffield, Cartierul
Cultural din Stoke și Cartierul Media din Birmingham. De fapt nu sunt doar orașele mare care au
căutat să-și sporească industriile creative; orașele mai mici și-au dezvoltat cartiere culturale (de
exemplu, Huddersfield sau Folkestone). În fiecare caz, speranța este de a crea un mediu vibrant
și inovativ în care industriile creative se pot dezvolt, beneficiind deseori de legătura cu educația
terțiară. În sensul acesta, aproape fiecare oraș își promovează pretențiile de a fi un „oraș creativ”.
Mulți cercetători au vorbit despre trecerea, începând cu anii 80, de la un model managerial
de administrare a orașelor la un model antreprenorial de administrare, centrat pe crearea de noi
surse de venit, pe competiție interurbană și pe marketingul orașelor. Antreprenoriatul urban este
desfășurat de „coaliții urbane de creștere”, compuse din administrația locală, camere de comerț și
oameni de afacere locali. În locul programelor municipale finanțate de multe ori de guvernele
centrale, multe orașe, potrivit geografului P. Hubbard, „s-au văzut nevoite să atragă capitalul prin
accentuarea caracteristicilor sociale, culturale și fizice, dar și prin accentuarea avantajelor față de
alte orașe”.
Transformarea orașelor în marfă se desfășoară pe două paliere. Pe de o parte, există
eforturi, la nivel simbolic, prin intermediul campaniilor publicitare care reinventează orașul
(exemplul interzicerii panourilor publicitare de la Ponti), formând mituri și imagini-cheie. Ca
orice abstractizare a unui obiect, transformarea în marfă este un proces selectiv și arbitrar, de
multe ori cinic. Campaniile publicitare nu prezintă zonele destructurate și abandonate, ci
„cartiere culturale”, „zona istorică” sau centrele comerciale și financiare, încercând să asocieze
orașelor calități dezirabile din punctul de vedere al audiențelor țintite.
Transformarea peisajului urban este un proces continuu, fiind de cele mai multe ori asociat
cu interesele firmelor. În general, conform lui David Harvey, „capitalul (și investitorii)
construiesc peisaje potrivite propriilor lor condiții într-un anumit moment, doar pentru ale
distruge ulterior, de obicei în perioade de crize”. În contextul orașelor postindustriale, crearea de

6
peisaje noi este concordantă cu ideile de marketing, potrivit cărora o marcă nu este un mesaj, ci
un context în care mesajele sunt comunicate.
Multe studii despre globalizare au descris că ceea ce este generat prin acest proces este
„glocalizare” – adică nu doar uniformizare, ci și producția locală a diferenței. Uniformizarea
peisajului de consum prin francize și lanțuri de magazine globale este însoțită de procese de
invenție sau reetalare a tradițiilor locale, astfel încât să fie inteligibile rapid potențialilor turiști
sau vizitatori. De exemplu unele restaurante fast-food McDodonald`s din București sau
Timișoara, dincolo de dieta standard și designul specific, expun pe pereți poze de epocă sau
picturi cu orașele respective. Corespondentul urbanistic al acestui proces este un proces
„glocalizat”, caracterizat de două elemente de natură diferită: „cea a tradiției, cu referințe spațiale
locale, și cea a inovației, având referințele spațiale mai universale sau globale. Orașele sunt
restructurate și peisajele urbane sunt transformate rapid pentru a răspunde globalizării economice
și pentru a gestiona competiția interurbană”. Locuri și peisaje urbane destinate a face orașele
atractive nu sunt pur și simplu acolo, gata de a fi vizitate sau consumate de turiști; ele sunt
„produse” istorice prin procese similare celor de formare a mărcilor: selecție, înfrumusețare,
promovare etc. În mod similar, arhitectura clădirilor noi este de multe ori îndrăzneață – dacă nu
chiar șocantă din punct de vedere estetic, fiind văzută de municipalități ca „o politică esențială în
regenerarea economică și urbană”. (exemplu cu clădiri de forme stranii)
Un factor important în acest context antrepenorial și competitiv între orașe îl reprezintă
peisajul cultural și de divertisment. Foarte multe orașe din America de Nord, Europa, Asia de
Sud-Est sau Australia folosesc din ce în ce mai multe evenimente și produse culturale pentru a-și
îmbunătăți imaginea, a atrage vizitatori și investiții.
În acest context al economiei culturale, localizat în multe orașe occidentale către sfârșitul
anilor 90, conceptul de industrii creative a făcut o carieră rapidă. Industriile creative se referă la
contribuția economică a culturii, privită în sensul cel mai larg, trecând de la procesul de creație în
sine la economia actului creativ, adică la activitățile legate de distribuție, răspândire, promovare,
educare și consum. Domeniile culturale incluse în „industriile creative sunt arhitectura,
publicitatea, piețele de artă și antichități, meșteșugurile, designul, designul vestimentar, filmul și
producțiile video (dau exemplul autofilm sau filmul sub aer liber la muzeu sau în oraș,
Cronograf, Animest), muzica (orchestra cu moldcell ca exemplu), artele spectacolului, cultura
scrisă, serviciile de IT, precum televiziunea și radioul.
Pandantul conceptului de industrii creative este cel de orașe creative. Căutând pe internet,
veți găsi o multitudine de documente oficiale sau studii de genul „Creative Ne York”, „Creative
Montreal” etc. aceste strategii se referă la încurajarea sectorului cultural și la curtarea clasei
creative pentru dezvoltarea urbană. Creșterea sectorului se referă atât la producția de bunuri
tangibile (haine, cărți ș.a.), cât și cele intangibile, precum organizarea de festivaluri, produse
multimedia etc. Aceste bunuri și servicii sunt adresate nu numai populațiilor urbane sau
regionale, ci mai degrabă unor piețe globale, compuse din consumatori și turiști atrași de astfel
de evenimente.
În secolul trecut, începând cu anii 50, au existat două procese care au afectat orașele
occidentale, dezindustrializarea șu suburbanizarea, ambele strâns legate de generalizarea
automobilului ca mod principal de transport. Recensământul din 1990 din SUA indică faptul că
majoritatea populației din această țară locuiește în suburbii, după ce, la mijlocul secolului
locuiseră în orașe. Deși în momentul apariției lor în secolul al XIX-lea suburbiile erau părți ale
orașelor, începând cu anii 50 ele au avut tendința să devină din ce mai independente de oraș.
Dezvoltarea masivă a suburbiilor în multe orașe americane și occidentale prezintă o inversare
spectaculoasă față de secolul al XIX-lea. Apărute pentru prima oară în Londra și apoi întâlnite în
multe orașe americane și englezești din secolul al XIX-lea, suburbiile funcționau ca sateliți ai
nucleului urban central, ca zone privilegiate, lipsite de industrie, de comerț de dimensiuni mari și
de aglomerarea specifică orașelor.
Suburbiile au căpătat astfel o altă semnificație socială odată cu retragerea din oraș. Dacă în
orașul preindustrial centrul orașelor reprezenta respectabilitatea și prestigiul, marginile din afara
7
„cetăților” erau asociate cu excluziunea morală – cei neacceptați în bresle, minoritățile etnice
stigmatizate. Treptat, odată cu apariția orașelor industriale și mai ales a celor postindustriale,
centrele orașelor au început să fie asociate cu delicvența, lipsa stabilității, poluarea, aglomerația,
în timp ce zonele de la margine, dintre oraș și sat, erau considerate ca respectabile.