Sunteți pe pagina 1din 16

Introducere

Lucrarea are ca scop prezentarea, înglobarea etapelor comunicării și conturarea


utilizării limbajului comunicațional în sfera virtuală, cu sublinierea laturii lingvistice de tip
chat și influenţa acesteia asupra utilizatorilor canalelor virtuale publice și private.
Analiza pe care am întreprins-o, intenţionează să urmarească, în linii mari, evoluția
comunicării axată pe partea de limbaj, ca legatură incluzivă și dependentă.
Orientarea în universul comunicării constă în înţelegerea mecanismelor procesului și
familiarizarea cu principalele direcţii de studiu.
Introducerea prezintă studiul efectuat, enumerându-se obiectivele acestuia, metodele
utilizate în cercetare, tezele înaintate spre susţinere, precum şi detalii privind analiza
întreprinsă.
În primul capitol sunt prezentate etapele comunicării din punct de vedere istoric, o
descriere evolutivă a acestora, trecând, gradat, la expunerea întregului proces de comunicare,
cu descrierea fiecărui element în parte, iar finalul este rezervat limbajului și funcțiilor lui.
În cel de-al doilea capitol am pus accentul pe partea de conversaţie ca formă de
utilizare a limbii, continuând să o leg cu cea mediată de computer, prin descrierea şi
clasificarea actelor conversaţionale de tip chat. Sunt descrise elementele contextului
comunicativ şi constrângeri de sistem ce controlează desfăşurarea conversaţiilor.
Din paleta de oferte pusă la dispoziție de mediul Internet, am ales să marchez, în
situaţii de comunicare informală, comunicarea pe canalele publice de chat, cu precădere
discuţiile unor comunităţi virtuale de adolescenţi şi tineri purtate pe chat.
Mijloacele de comunicare, cu deosebire cele de comunicare în masă, au evoluat rapid
şi intensiv, dominând vizibil domeniul socio-cultural. Datorită acestora fenomenul
comunicării, este şi va ramâne caracteristica fundamentală pentru secolul în care ne aflăm,
fiind mecanismul dar şi funcţia capabilă să transforme şi să transpună lucrurile, indivizii şi
raporturile dintre aceştia în simboluri şi instrumente de relaţionare.
Ajungem să înțelegem ce înseamnă comunicarea numai cunoscându-i principiile și mecanismele
după care funcționează.
Intenţia mea a fost să mai adaug o latură importantă în cercetarea acestui vast
domeniu, a comunicării pe internet axată pe limbaj.

1
Capitolul 1
Comunicarea. Structură și etape

1.1. Definirea și evoluția comunicării în decursul istoriei


Scopul general al acestui capitol este de a expune structura, etapele și caracteristicile
marilor schimbări din cadrul comunicării, insistând asupra importanţei cunoaşterii procesului
de comunicare și pe limbă ca liant principal.
Etimologic, cuvântul comunicare își are temelia formării în verbul latin ,,communico,-
are” al cărui înţeles era „care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil” și ,,communis”, adică de
punere în comun a unor lucruri de indiferent ce natură1.
Originea moderna a termenului, apare pentru prima data in limba franceza spre secolul al
XIV-lea, avand sensul de comuniune, participare. Incepand cu secolul al XVI-lea si al XVII-
lea, devine sinonom cu cel de acces sau trecere, fiind legat de dezvoltarea mijloacelor de
transport, drumurilor si cailor de comunicatie navala. Abia prin secolul XIX, odata cu aparitia
mijloacelor de comunicare moderne tehnologizate (telegraful), isi va lua sensul de transmitere
de informatii. Pe la jumatatea secolului al XX-lea se aplica si mijloacelor de informare in
masa, mijloace ca presa, cinematografia si radioteleviziunea.
În teorie, comunicarea este definită ca sistem prin care un emițător transmite o informație
receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce anumite efecte sau impresii.
În Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) comunicarea are următoarele sensuri:
„a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a spune” 2. Definiţia conturează ideea de proces şi
de relaţie cognitivă.
Comunicarea are ca scop înţelegerea mesajului comun partilor implicate, pornind de la
semnificatie si trecand prin tot procesul, ca apoi sa se obtina un raspuns favorabil si stabil.
După Denis McQuail, verbul a comunica se referă de obicei la acţiunea de a transmite
un mesaj despre ceva, cuiva, care este receptorul3.
Actualmente trăim într-o eră a comunicării şi se pare se confundă dezvoltarea
comunicaţiilor cu progresul comunicării interumane. În trecut, oamenii comunicau spontan,
mai direct, însă azi suntem în situaţia de a avea nevoie de un ghid în raportul interpersonal.

1
Mihai Dinu, Comunicarea, repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, 2004, p. 9.
2
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 561.
3
Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iași, 1999, p. 14.

2
Comunicarea are un impact decisiv în mai toate dimensiunile vieţii cotidiene şi în
disciplinele relationate. Evoluţia societăţii si mentalitatii umane, asa cum se manifesta acum,
necesită explorarea si identificarea relaţiei comunicare-tradiţie. Comunicarea la nivel uman,
este fundamental legată de cooperare, aceasta derulând natural şi în baza unui fundament
conceptual comun.
În teoria evoluţionistă modernă, comunicarea ajută fiinţa umană să îndeplinească anumite
scopuri, de unde și ideea cooperării, manifestată prin activităţi colaborative (cu ar fi munca,
apartenența la o comunitate).
Cert este că a apărut mai întâi cooperarea, iar mai apoi comunicarea ca rezultat al acesteia.
Comunicarea trebuie să cultive fiinţei umane credinţa că este parte a ceva, căreia îi aparţine;
pentru aceasta ea este chemată să pună în joc idei, opţiuni, interpretări invitând membrii
comunităţii să compare, să judece, să evalueze4.
Comunicarea se exercită pe mai multe planuri și se diferențiază după cum urmează:
-comunicare directă, aici apare cea de tip verbal (oral sau prin scris), care cunoaşte
diferite forme, determinate de un emiţător individual spre direcția receptorului individual,
reprezentata de dialog și conversaţie, si tipul non-verbal, relizat prin gestica, mimica, in
general prin limbajul corpului.
Comunicarea directă presupune prezenţa a doi sau mai mulţi indivizi care
interacţionează si se influenţează reciproc. Tipul acesta de comunicare se numeşte şi
comunicare interpersonală, are carácter imediat, bazandu-se pe dialog si presupune
modalitatea traditionala de relationare care este fundamentala.
Comunicarea interpresonala directa presupune initierea de contacte personale
nemijlocite si interactive între oameni, cunoasterea directa a participantilor, crearea si
întretinerea de legaturi, recunoasterea valorii personale.
-comunicare indirectă sau mediată utilizează întotdeauna un suport tehnic, deci
mijlocit, şi vizează fie un destinatar, fie o multime de indivizi, ca o comunicare de masa.
Comunicarea mediată de masă se referă la ,,producerea și difuzarea mesajelor scrise,
vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituționalizat către un public
variat și numeros”5.

4
Paul Dobrescu, Alina Bărgăoanu, Nicoleta Corbu, Istoria Comunicării, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2007, pg. 126.
5
Ion Haineş, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti,
1998, pp. 26-33.

3
Stăpânirea metodelor și sistemelor de comunicare, folosite la stocarea informaţiilor,
schimbul şi transmiterea lor, reprezintă punctele cruciale în istoria umanității. Abilitatea din
ce în ce mai mare de a comunica complect şi precis, a fost cea care a condus la dezvoltarea
progresivă a tehnologiei comlexe, care fac posibilă civilizaţia avansată.
Cel mai potrivit ar fi să căutăm unde şi cînd a apărut comunicarea umană, cum s-a
îmbunătăţit în anumite perioade în cursul îndelungat al istoriei şi cum au afectat acele
schimbări cursul vieții umane.
În acest caz, istoria existenţei umane ar trebui explicată, mai clar, printr-o înlănțuire de
tranziţii în termenii unor etape distinctive în dezvoltarea comunicării umane.
Comunicarea a evoluat o dată cu comunităţile umane. Pe măsură ce individul şi
grupurile au dobândit capacităţi sporite şi pe măsură ce nevoile sociale s-au diversificat,
comunicarea a urmat mai multe etape:
I. Etapa semnelor şi a semnalelor corespunde unui stadiu de dezvoltare incipient,
caracteristic fiinţelor preumane, cu memorie redusă, incapabile de vorbire şi cu un creier
neevoluat. Comunicarea se realizează prin gesturi, expresii ale feţei, unele articulate, ca în
cazul primatelor. Comunicarea nu depăşeşte încă lumea animală.
II. Etapa vorbirii şi a formării limbajului este legată de evolutia omului primitiv
capabil să utilizeze simboluri, să deosebeasca evenimente si obiecte din mediu, să analizeze şi
să foloseasca limbajul articulat. Evoluţia acesta s-a intins pe mai multe mii de ani.
Cultura acestei etape este una tribală, al cărei mijloc de comunicare este vorbirea, la
origini specifică onomatopeelor apoi, prin antrenamente treptate ale laringelui, se
concretizează ca un sistem complex de sunete, foneme și fraze complexe. Pe măsură ce
oamenii s-au raspandit teritorial, limba s-a diversificat și a atins noi cote de formare.
Dupa antrolopogul Claude Lévi-Strauss, este etapa ce corespunde „gândirii sălbatice”
şi a unei forme primitive de relationare interumana.
III. Etapa scrisului. O data cu evoluţia gândirii şi dezvoltarea societăţilor umane care
trăiau in comuniune și nu numai, s-a simțit nevoia comunicărilor la distanţă, fixate pe
suporturi variate (piatră, lut și papirus). Civilizaţiile orientale, care au întemeiat și primele
cetăți, au utilizat sisteme pictografice (egiptenii folosesc hieroglifele), ajungându-se în cateva
secole la scrierea fonetică, reprezentând un sunet printr-un semn (alfabetul fenicienilor).
IV. Epoca tiparului. O dată cu alfabetizarea unui număr tot mai mare de populații, s-
au căutat soluţii de multiplicare a unui text prin mijloace mecanice. Pe la jumătatea secolului

4
al XV-lea, în Europa, germanul Johannes Gutenberg, va inventa tiparul deschizând drumul
unei noi etape în comunicare și făcând posibilă circulaţia mult mai intensă a cunoştinţelor6.
V. Etapa mijloacelor de comunicare în masă a început odată cu propagarea ideii de
universalitate din secolul Luminilor, când s-a dorit crearea unei limbi universalizate.
Proiectul iluminist francez, nu căuta doar fundamentele comune tuturor limbilor, ci și
regăsirea limbajului universal pierdut care să asigure transparență și o comunicare perfectă.
Reformele concepute au avut ca obiect de interes vocabularul și ortografia, în special
sistematizarea ortografiei: notarea sunetelor cuvântului și uniformizarea limbii.
Continuarea se va face în ultima parte a secolului al XIX-lea şi secolul XX în legătură
cu invenţiile care au permis transmiterea la distanţă a sunetului şi imaginii.
Apariţia mijloacelor de comunicare în masă telegrafului, a telefonului, radioului,
cinematografului, televiziunii, presa, calculatorul.
,,Un calculator, numit și sistem de calcul, computer sau ordinator, este o mașină de
prelucrat date și informații conform unei liste de instrucțiuni numită program” 7
, după
Wikipedia.
Cercetarile în domeniul interacțiunii om-calculator au pornit de la teoria informatiei și
de la cea a cunoasterii. Scop principal al cercetărilor era înțelegerea și reprezentarea
interacțiunii om-calclator din perspectiva transferului de informație.
Comunicarea indirectă sau mediată cuprinde comunicarea de tip tehnologic, dar în grup
restrains, o ,,comunicare asistată de aparate” și comunicarea de masă, în care între emiţător-
receptor ,,se interpun instituţii sopfisticate, iar receptorii reprezintă o masă de oameni, un
ansamblu de colectivităţi formate din indivizi care nu se cunosc între ei, nu se află în relaţii de
proximitate şi sunt foarte diferiţi în ceea ce priveşte poziţia socială, sexul, vârsta religia,
mentalităţile”8.
Ca o consecință a distribuției rețelelor de transmisie comunicațională globală, a ieșit pe
rampă prin anii ’90, un canal sau mediu de propagare total avansat: internetul, acesta va face
saltul major în activitatea și viața omului modern 9.
Comunicarea mediată sau indirectă realizată de computer, este așadar transmisă prin
mediul internet ca mijloc de legătură interpersonal și global.

6
Evelina Graur, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj-Napoca 2001, pp. 10-12.
7
Sursa Wikipedia.
8
Vasile Tran, Teoria comunicării, p. 137.
9
Patrice Flichy, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 29-38, pp. 111-113,
pp. 124-126, pp. 176-179.

5
Ultimele decenii au lansat o nouă descoperire ce se impune de departe în comunicarea
de masă prin intermediul computerului: INTERNETUL. Instrument care permite ca
informaţiile să poată fi prelucrate şi trimise în diverse moduri cu o maximă rapiditate.
Modalitatea de comunicare se va modifica gradual, iar internetul, cu ajutorul
calculatorului sau mai nou al laptopului, ocupă un rol fundamental în evoluţia societăţii și a
transmiterii informației la nivel global.
Scopul paragrafelor acestui subcapitol este sublinierea evoluției sistemelor primare și
tehnice de comunicare, pornind de la semnul epocii primitive și ajungând până în perioada
actuală a culturii informaționalizate.
Toate aceste schimbări și realizări de înaltă tehnologie, au produs un impact
considerabil asupra ritmului comportamentului comunicativ al oamenilor, în jurul cărora își
organizează viețile, pentru că în definitiv depind de ele mai mult decât ar dori să recunoască.
Sensul său fundamental, şi anume că specificul tehnologic şi modul în care folosim orice
mijloc de comunicare are un impact mult mai puternic decât conţinutul dat al oricărei comunicări
sau decât ar putea transmite acel mijloc.
Un act de comunicare trebuie să fie corect și moral, dacă protejează libertatea de
alegere a receptorului mesajului.
Fiecare individ are o identitate comunicațională și o personalitate prin care își
formulează mesajul transmis. Trebuie să recunoaștem ca între noi comunicăm bazându-ne pe
trăirile affective și în funcție de anumite interese.
În altă ordine de idei, cel mai adesea, punctul de plecare al marilor interpretări din
evoluţia studiului comunicării nu este reprezentat însă de orientările anterioare, ci se porneşte
mai ales de la evoluţia cu adevărat spectaculoasă a cotidianului, a mijloacelor de comunicare
în masă, de la comunitatea socio-culturală şi devine preocupată de amploarea influenţei
exercitate de către acestea.
Aceasta este imaginea de ansamblu al studiului comunicării. Ca urmare, a o argumenta
este greu de realizat, pentru că realitatea propriu-zisă a studiului comunicării este fragmentată,
mereu în schimbare, la fel ca societatea.
Marile obiective ale comunicării sunt acelea care se rezumă la înțelegerea, receptarea,
acceptarea și provocarea unei reacții într-un lanț al provocărilor de gen semnificativ-expresiv.
Ca proces uman conștient, prin care se conturează semnificația oricărui gest, semnal sau
mesaj, comunicarea are caracter reflexiv și reprezintă un punct crucial în istoria societăților.

6
1.2. Structura și elementele procesului de comunicare

Pentru a derula mai departe procesul comunicării, după ce am inițiat definirea și


evoluția sa în decursul istoriei, trebuie identificate și accesate principalele elemente
constitutive.
Înțeleasă ca proces complex, comunicarea are la bază patru componente fundamentale:
emițătorul, receptorul, informația (mesajul) și canalul de transmitere.
Mai jos este redată schema standard pentru întregul proces de comunicare:

FEED-BACK

emiţător

informaţie informaţie

emiţător codare canal decodare receptor

Fig. 1.

În esență, acest proces al comunicării, constă în transferul informației de la un emițător


la receptor, însă comunicarea nu se încheie cu o simplă prelucrare sau receptare de informații.
Informația trebuie să fie circulară, ea constă într-un feed-back, adică obținerea unui răspuns
din partea celui care primește informația.
Este de la sine înț eles că prin acest proces amplu, se stabileș te ș i se
menţine un sistem de semnale comune, destinat coagulării relaț iilor sociale
ș i culturale, dar ș i celor de ordin existenț ial.
În acest fel comunicarea îț i asigură un traseu de parcurs, unde
eficienț a procesului se datorează codării ș i decodării mesajului ce se
transmite. Emiț ătorul transmite mesajul sub forma unui cod prin
intermediul unui canal de transfer, cu scopul de a fi decodificat ș i acceptat
de către receptor.

7
În procesul comunicării, se urmăresc practic anumite scopuri esenţiale, și anume
receptarea, înţelegerea, acceptarea și provocarea unei reacții.

1.2.1. Elementele comunicării

Pasul următor este enumerarea și caracterizarea fiecărui element şi componenetă în parte,


începând cu cei doi poli de bază ai comunicării: emiţătorul şi receptorul.
În tot acest demers se acordă o deosebită importanță codajului cît și decodajului
mesajului transmis. Reușita comunicării va consta în parcurgerea exactă a tuturor pașilor
enumerați.
Procesul de comunicare poate fi definit prin interacţiunea componentelor sale: roluri de
emitere şi de recepţie (codificare şi decodificare), construcţia mesajului, contextul, mijloacele de
comunicare, apariţia feedback-ului.
Inițial, relația de comunicare se asigură în felul acesta: emițătorul transmite un mesaj
codat (limbaj) prin intermediul unui canal către receptor, acesta din urmă va decoda mesajul
transmis, analizând și interpretând sensul care decurge din conglomeratul de date.
Emiţătorul sau emitentul reprezintă o persoană sau un grup, ca sursă de origine al actului
comunicării. Emitătorul este cel care inițiază comunicarea, alege și formulează mesajul, dar nu
controlează întregul proces. Acesta își propune un scop final, împins de motivaţia de transmitere
a mesajului principal. Are o anumită pregătire socială, educaţională şi culturală, iar pe parcursul
vieții a dobândit, din experienţa anterioară, abilitatea de a comunica mai ușor și operativ.
Emițătorul expune în schema mesajului impresiile și judecățile, încercând să acapareze
atenția celui care primește informația. Aici contează cum este transmis mesajul, anume prin
folosirea tehnicilor verbale: debit verbal, intonaţie, ritm, timbrul vocii.
Spre exemplu, dacă este să luăm cazul emiţătorului reprezentat aici de professor în cadrul
unei comunicări directe la clasă, mesajul sau discursul acestuia trebuie să consiste în claritate,
coerenţă și expresivitate. Profesorul manifestă un comportament flexibil, ,,dezvoltând simultan
anumite roluri de receptor tocmai pentru a-şi îmbunătăţi rolurile de emiţător”10. În acest fel,
codificarea administrată de emiţător este destul de obiectivă, după ce a trecut prin poziţia celui
care receptează (elevului, studentului) și așteaptă un feed-back pozitiv, care oricum se va
materializa în cunoștințe.

10
Corina Rădulescu, Comunicare și protocol, Editura Universității din București, București, 2009, pp.
48-57.

8
Emițătorul încearcă să convingă, să explice, să influențeze, să educe și să informeze,
iar direcția informației de la emiţător către alţii devine un sens comun, prin comunicarea tuturor
participanţilor.
Ideea se concentrează pe mesajul transmis ce trebuie să fie bine înţeles de către receptor, cu
respectarea regulilor de către fiecare şi participarea acestora la o finalitate comună.
Receptorul este cel care primește mesajul într-un mod conştient și trebuie să fie dispus să-l
recepteze. Referitor la acesta, este de evidențiat motivaţia de primire a mesajului, relaţia lui
personală cu emiţătorul și experienţa anterioară în situaţii similare. Acum este decodificat
mesajul pus la dispoziție de cel care emite printr-un mijloc de transmitere.
Dacă multitudinea de informaţii are debit prea mare, receptorul nu va putea decodifica
prea clar mesajul sau deloc.
După tipul de receptare al mesajului, se pot evidenţia receptori reflexivi, critici și doar în
vederea informării11.
Sarcina principală a receptorului este aceea de a analiza concis și obiectiv datele, prin
limbajul folosit de ambii participanți. Prin intermediul receptorului sau destinatarului, se poate
obține un feed-back legat de primirea și recunoașterea mesajului.
Reușita comunicării depinde de adecvarea conținutului și formei de exprimare a mesajului cu
capacitatea de percepție și înțelegere a receptorului.
Este important, ca atunci atunci când discutăm despre emiţător ca și cel care codifică, şi
receptor, cel care decodifică și acceptă mesajul, să îi caracterizăm din perspectiva unei relaţiei.
Personalitățile celor doi factori, emițătorul și receptorul, care intervin în procesul
comunicării, joacă un rol extrem de important. Ei trebuie să-și adapteze propria
persoană, să-și controleze temperamentul și limbajul în funcție de personalitatea și de starea
de spirit a celorlalți, asa încât mesajul să fie receptat în forma dorită.
Pe parcursul interacțiunii participanților la actul comunicării, apar manifestări ca și
consecințe ale acestora, ducând la apariția unui posibil conflict, dificultăți de relationare sau
adoptarea atitudinilor defensive și scăderea implicării în activitate.
Conflictul este o parte firească, inevitabilă a procesului de comunicare și
presupune prezența concomitentă a intereselor sau nevoilor diferite, contradictorii,
împiedicând comunicarea cât mai adecvată între persoanele aflate în situația respectivă.
Acesta constituie o oportunitate în autocunoaștere și dezvoltare personală, în măsura
în care persoanele implicate în conflict acceptă să-și asume răspunderea și consecințele
acțiunilor proprii, precum și propria contribuție la apariția problemei.

11
Corina Rădulescu, Op. cit. , pp. 52-54.

9
Trebuie luată în vedere eliminarea tuturor obstacolelor în cazul apariției conflictului, și
anume debarasarea de tendința naturală de a explica mai întâi care este punctul personal de
vedere, ineficiența ca ascultător (ascultarea are un impact decisiv asupra celui care emite
mesajul), înlăturarea presupunerii unuia că va pierde, iar interlocutorul va câștiga.

În funcție de anumite caracteristici, apar limite în cadrul relaționării, cum sunt cele de
limbaj, cuvinte care au sensuri diferite pentru diferite persoane, cel care vorbește și cel care
ascultă se pot deosebi ca pregătire și experiență, unii au dificultăți de exprimare, ideile
preconcepute și rutina influențează receptivitatea, iar utilizarea unor cuvinte sau expresii
confuze împiedică comunicarea.
Dificultățile de exprimare apar atunci când emitátorul are probleme în a gási cuvintele
potrivite pentru a-si exprima ideile. Lipsa de încredere, vocabularul sărac, emoțiile, lipsa de
cunoaștere și lipsa de interes - una din cele mai mari bariere în calea comunicării –
toate acestea pot duce la devierea sensului mesajului.
În astfel de situatii, se actioneazá cu abilitate pentru a directiona mesajul astfel
încât sá corespundá intereselor celui ce primeste mesajul.
Există câteva aspecte care trebuie luate în considerare pentru înlăturarea
posibilelor probleme care ar putea sa apară în realizarea procesului de comunicare, cum ar
planificarea și determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări și clarificarea ideilor
înaintea inițierii interacțiunii, cu folosirea unui limbaj adecvat.
Diferențele de percepere ale fiecăruia reprezintă modul în care oamenii privesc lumea.
Acest mod este influențat de experiențele anterioare, astfel că persoane de diferite
vârste, nationalități, culturi, educație, ocupație, sex și temperament, vor avea alte percepții
și vor interpreta situațiile în mod diferit.
Comunicarea, constând în sinteza între mesaj, informaţie şi înţelegere, apare atunci când
informaţia este împărtăşită și satisfăcută într-o direcție circulară.
Mesajul, ca element cheie al comunicării, reprezintă ansamblul structurat de informații,
trimis de o sursă de semnale, simboluri sau semen spre un destinatar. Informația transmisă
este codificată la intrarea în canalul de transmitere și decodificată la receptor, în concordanță cu
un cod al unei valori semantice.
Mesajul, conţinutul actului de comunicare, presupune un conglomerat de informaţii obiective,
judecăţi de valoare care privesc informaţiile (subiectiv) şi judecăţi de valoare şi trăiri personale în
afara acestor informaţii.

10
Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecția dintre
comunicare și reprezentarea realității. „Mesajele includ datele transmise şi codul de simboluri
care intenţionează să ofere un înţeles specific, particular acestor date.”12

El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, sunete, zgomote,
semne, simboluri, culori, gesturi. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care
îndeplinește și funcția de cale de transmitere sau distribuție a mesajului.
Originalitatea mesajului este de informatie, care poate fi măsurată, din punct de vedere
cantitativ, atît în momentul emiterii cît și în momentul receptării, deci în acest fel se poate
determina în ce măsură un mesaj conține sau nu mai multă informație decît alt mesaj.
Psiholingvista Tatiana Slama-Cazacu arată că în cadrul psiholingvisticii se poate
realiza o analiză a elementelor comunicării, care poate îndruma la stabilirea legăturilor cdintre
mesaj, scriitor şi receptor „adică nu numai dintre cine selectează, cine receptează şi mesaj, ci
dintre toate componentele complexului de factori care determină la emiţător alegerea
elementelor din limbă şi combinarea lor în mesajul specific şi care fac ca un mesaj să fie
considerat un fapt de stil”13.
Ea mai atenţionează asupra unui fapt, şi anume ideea că acelaşi mesaj este interpretat
diferit, după epoci sau după indivizi. Operaţiile constitutive sunt cele de codificare şi de
decodificare, ambele importante în ceea ce priveşte comunicarea eficientă.
Codificarea este acel act de a genera mesaj prin vorbire, scriere sau gestică. Constă în
traducerea gândurilor, atitudinilor, emoțiilor în cuvinte, imagini, sunete sau gesturi.
Decodificarea este transpunerea mesajului (cuvinte vorbite sau scrise) în sentimente,
emoții, concepte, idei, atitudini și comportamente.
Filtrarea este definită drept procesul prin care receptorul analizează și decodifică
mesajul primit, prin intermediul câmpului său perceptiv. Omul dispune, după lungi etape de
tranziție și încercări, de coduri lingvistice, reprezentate de limbile naturale.
Pentru producerea şi transmiterea mesajelor este nevoie de coduri de comunicare.
unirea a două componente: un repertoriu de semne şi reguli de asamblare a acestor semne,
care permit producerea de mesaje semnificative.
Cunoașterea unei limbi implică cunoaşterea codului acestei limbi, care cuprinde un
repertoriu de cuvinte-lexicul, vocabularul- și un ansamblu de reguli, adică o gramatică. Dacă

12
Ion-Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă, Polirom, Iaşi, 2008 p. 55.
13
Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica - o ştiinţă a comunicării, Editura All, Bucureşti, 1999, p.167.

11
se respectă codului limbii, mesajul transmis este categoric activat în tot procesul și demersul
comunicării.

În codificarea şi decodificarea mesajului intervin câteva elemente care ar putea să


încurce, prim element este variabilitatea enunţurilor (fiecare individ are modul său personal de
a utiliza limba, cuvintele, sintaxa și intonaţia ) și cel de-al doilea este cel al polisemiei
semnelor lingvistice (cuvintele pot semnifica lucruri diferite), dar şi sinonimia (mai multe
cuvinte au acelaşi înţeles, existând deci mai multe feluri de a spune acelaşi lucru). A
decodifica un mesaj înseamnă a alege semnificaţia unui ansamblu de semne în funcţie de
contextul lingvistic şi situaţional.
Ansamblurile de semne, codificarea şi decodificarea acestora pot fi de factură denotativă
sau conotativă.
Denotaţia sau sensul denotativ reprezintă sensul stabil, direct, univos, précis, decodat și
neutru al limbajului, fiind specific zonei științifice. Este proprie utilizării semnelor care au o
definiţie precisă, acceptată oficial în repertoriul semnelor.
Conotaţia reprezintă sensul indirect, plurivoc, ambiguu, fiind mai mult utilizat în
limbajul artistic.
În codificarea şi decodificarea mesajelor există obligatoriu un proces de interpretare,
sensul pe care receptorul îl dă mesajului, și deci se admite că prin codificarea unui mesaj se
poate afla sensul mesajului, iar prin interpretare găsim semnificaţia noastră. Sensul este
oarecum mesajul obiectiv, în timp ce semnificaţia se referă la modul cum manipulăm mesajul
respectiv, reacţia verbală şi comportamentală la un mesaj14.
Receptorul este cel care influențează procesul semnificației și decodificării în mod
active. El percepe, decodifică, interpretează mesajele, în funcţie de contextul comunicativ.
,,Comunicarea eficientă înseamnă dorinţa de a construi un cod comun, de a „ieşi” din
propriul cod pentru a te împărtăşi din al interlocutorului, respectiv de a construi acel limbaj
comun, condiţie a priori pentru a avea loc comunicarea (dealtfel, însăşi etimologia acestui
cuvânt ne conduce, cum am văzut deja, la această idee)” 15.
Deci cuvintele vor fi semnale recepţionate, supuse întru totul decodificării și mesajul
filtrat prin prisma personalităţii.

14
Corina Rădulescu, Op. cit. , p. 31, pp. 35-36.
15
Corina Rădulescu, Op. cit., pp. 32-35.

12
Rezumând, codificarea, ca și act prin care o serie de semnificaţii sunt transpuse într-un
anumit text, este condiţia indispensabilă procesului de comunicare eficientă, în sensul găsirii
acelui limbaj comun necesar evitării transformării semantice.
Pentru a asigura reversibilitatea transformării mesaj-semnal, codul trebuie să fie formulat
astfel încât traducerile pe care le mijloceşte și le adaptează să aibă un caracter univoc, lipsit de
ambiguitate.
Codificarea se dovedeşte în felul acesta o activitate indispensabilă, iar emiţătorul care
o efectuează este un participant de primordial în tot procesul comunicării.
Jack Fiske rezumă noţiunea de cod: „codul este un sistem de reguli după care semnele
se organizează pentru a produce înţelesuri şi, totodată, un sistem de înţelesuri comun
membrilor unei culturi sau subculturi. Codul fixează regulile şi normele unirii şi aranjării
semnelor (semnale fizice care trimit la altceva decât la ele însele), precum şi convenţiile care
determină modul şi contextele în care pot fi folosite şi combinate aceste semne pentru a forma
mesaje mai complexe”.16
Codul este un ansamblu unitar, sistematizat al semnelor, semnalelor și simbolurilor,
precum și al regulilor de folosire corectă a acestora, cu ajutorul căruia poate fi transmisă
informația de la emițător către receptor, prin intermediul unui canal.17
Codul este acea convenţie tacită sau explicită în virtutea căreia se recunoaşte existenţa
unei relaţii de tip funcţional între ceea ce semnifică ceva şi ceea ce este semnificat. Într-un
sens, ideea de cod cade exact pe ideea de semn şi pe cea de limbaj. Totuşi între cod şi limbă
nu trebuie să punem semnul egal.
În lucrarea „Comunicarea eficientă”, Ion-Ovidiu Pânişoară citează: „Limba şi codul
sunt, şi una şi celălalt, sisteme de convenţii care permit transformarea unui mesaj; astfel,
limba este sistemul de echivalenţe lexicale şi de reguli sintactice cu ajutorul cărora ideile,
gândirea sunt transformate în cuvinte articulate. Dar există între limbă şi cod o diferenţă
fundamentală: convenţiile codului sunt explicite, prestabilite şi imperative; cele ale limbii sunt
implicite, ele se instituie spontan în chiar cursul comunicării. Omul a creat un cod în vederea
comunicării, în timp ce limba se creează chiar în comunicare. De aceea codul este închis şi
încremenit, el nu se transformă decât în virtutea unui acord explicit al utilizatorilor, pe când
limba este deschisă şi repusă în discuţie cu fiecare vorbă nouă”.18

16
Jack Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, Ed. Polirom, 2003, p.22.
17
Apostol Pavel, Banu Ion, Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 123.
18
Ion-Ovidiu Pânişoară, Op. cit., p. 57

13
Ca noţiuni conexe ale codului avem codaj sau codificare şi decodaj sau decodificare.
Codajul este actul prin care o serie de semnificaţii sunt transpuse prin intermediul regulilor
într-un anumit text care foloseşte un anume limbaj. Orice codaj este într-un anumit sens un
transcodaj (nu există semnificaţii în sine). Decodajul sau transcodajul se referă la trecerea unui
text dintr-un cod în altul (de pildă, din telegraf în cod normal). Cum am insistat la punctul
anterior, decodificarea ar trebui să se prezinte ca imaginea în oglindă a codificării, restituind cu
fidelitate intenţiile emiţătorului.
Canalul de comunicare reprezintă calea care permite difuzarea mesajului și, pe de o
parte el defineşte totalitatea posibilităţilor fizice de comunicare, iar pe de altă, se poate vorbi
despre modul de structurare a comunicărilor, în cazul unui colectiv, relativ la distribuţia în
spaţiu a persoanelor.
Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet, imagine, în general prin
pecepții senzoriale, iar modul și natura canalului afectează modalităţile în care mesajul e
primit, acceptat, evaluat, procesat. Anumite canale sunt mai eficiente şi au un mai mare
impact asupra receptorului. Majoritatea receptorilor au preferinţă pentru anumite canale: unii
pentru imagine (prin televiziune), alţii pentru lectură (ziare, cărţi, etc.). În receptarea şi
descifrarea unui mesaj, un rol deosebit îl are experienţa de viaţă personală a fiecăruia. Ea
diferă de la persoană la persoană şi amplifică sau, dimpotrivă, reduce abilitatea receptării şi
decodificării unui mesaj.
În sens restrâns, modalitatea în care circulă fluxul de comunicare într-o arie interacţională
poartă numele de reţea de comunicare. Reţeaua de comunicare este reprezentată de legăturile care
unesc mai mulţi comunicatori, bazându-se astfel pe conceptul de canal de comunicare,
Feedback-ul este răspunsul returnat de către receptor ca reactive la mesajul primit și aduce
emiţătorului informaţii despre mesaj, în felul acesta putându-se verifica dacă mesajul a fost primit
şi înţeles corect. Poate fi pozitiv, deci încurajează sursa să emită similar sau negative, descurajând.
Se pot identifica câteva etape ale feedback-ului după cum urmează: întinderea transferului,
urgenţa efectuării transferului, o posibilă perturbaţie care ar putea interveni în sistem, în raport cu
mesajul respective, lipsa de abilitate în stabilirea căii transferului.19.

1.3. Limbajul, principalul liant al comunicării

19
Corina Rădulescu, Op. cit. , p. 100.

14
Limbajul reprezintă acel sistem natural sau artificial de semne, semnale sau simboluri
care mijlocește fixarea, prelucrarea și comunicarea informațiilor despre lumea externă,
precum și exprimarea stărilor psihice. Este un mijloc de comunicare și transmitere a
gândurilor și a stărilor afective. Orice limbaj cuprinde lexicul, ca ansamblu al semnelor și
simbolurilor folosite, și o gramatică, ca totalitate de reguli de utilizare a elementelor lexicului.
Lexicul și gramatica formează împreună un cod.
Omul comunică prin intermediul unei limbi, care transmite date despre lume și are o
semnificație sau un subînțeles.
Limba este un sistem de comunicare format din sunete articulate, specific oamenilor,
prin care aceştia îşi exprimă gândirea şi sentimentele.
Limbajul este aptitudinea de a inventa şi utiliza în mod intenţionat semne în scopuri de
comunicare. Limba este un fenomen social care a apărut datorită necesităţii de comunicare.
Între limbaj şi gândire există o unitate indisolubilă, produsele gândirii, cum sunt noţiunile şi
raţionamentele, se exprimă prin cuvinte, propoziţii şi fraze. Forma fundamentală a limbajului
este ce verbală.
Limbajul poate fi exterior, când comunică altora gândurile, şi interior când judecăm în
gând. Limbajul interior este oral (dialogat) şi scris.
Tatiana Slama-Cazacu, consideră că funcţiile limbajului se întrepătrund implicând
funcţia primordială, de comunicare, celelalte fiind "subfuncţii"20. Funcţia de reprezentare sau
reflexivă este, de fapt, cea cognitivă, care ajută gândirea să se fixeze şi să se organizeze prin
mijloace verbale. Sunt implicate şi percepţiile, concentrarea voliţională sau de atenţie, dar şi
aspecte afective, funcţionând ca o comunicare cu un interlocutor interior, cu propriul eu, o
comunicare intrapersonală. "Comunicarea internă" este considerată a fi rezultatul
conceptualizării şi al gândirii, căci regulile de gândire merg în paralel cu realitatea de
vorbire21.
Orice cod se consideră operaţional atunci când sistemele de emisie şi cele de recepţie
ajung la un acord, adică atunci când atribuie aceeaşi semnificaţie semnalelor şi simbolurilor
pe care le folosesc. Psiholingviştii privesc limbajul de către în desfăşurarea lui ca proces, iar
nu ca fapt static, iar comunicarea ca o activitate mulată pe evoluţia realităţii.
Comunicarea modernă poate fi redusă la accentuarea rolului sintaxei şi al limbajului,
de unde şi imposibilitatea existenţei unei limbi private care să transmită în mod necesar .

20
Tatiana Slama-Cazacu, Op. cit., p.101.
21
Ball-Rakeach, DeFleur, L. Melvin, Teorii ale comunicării, Bucureşti, Editura Polirom, 1999, p.27.

15
Se observă că, de multe ori, comunicarea în ansamblul său este confundată cu limbajul,
şi ne putem întreba de ce apare o astfel de confuzie. Răspunsurile sunt numeroase, dar în
principal, considerăm că nu se ţine cont de faptul că semnificaţia cuvintelor este extrinsecă şi
nu intrinsecă.
Antropologul Claude Lévi-Strauss definea omul o fiinţă care vorbeşte, deci comunică şi
se comunică pe sine altora. Limbajul este unul din elementele care definesc şi sprijină cultura
umană. Limbajul este dobîndit, nu înnăscut, el se învaţă încă din primii ani de şcoală.
,,Este clar însă că limbajul joacă aici un rol cu totul privilegiat: el nu este numai un
element al culturii printre altele, ci şi vehiculul tuturor celorlalte deprinderi culturale. Dacă
copilul învaţă să cunoască obiceiurile, regulile morale, riturile, credinţele civilizaţiei în care s-
a născut, este mai întâi pentru că i se vorbeşte şi pentru că în prealabil a învăţat să înţeleagă şi
să vorbească limba sa maternă”22.
Limbajul apare deci, înainte de toate, ca transmitere de informaţii.
Deşi limbajul se află în relaţii strânse cu toate procesele şi însuşirile psihice ale omului,
inclusiv cu senzaţiile şi percepţiile, cercetările psihologice au stabilit că principalul conţinut al
comunicării verbale îl formează gândirea. Limbajul este prin natura sa un proces psihologic,
fiind în primul rând obiectul de cercetare al psihologiei şi ali lingvisticii.
Constituind una din manifestarile esenţiale ale vieţii psihice ale omului, limbajul este
totodată una din trăsăturile sale caracteristice, distinctive, în raport cu mediul. Omul este
singura fiinţă vorbitoare. Fără limbaj nu poate fi concepută nici existenţa omului ca fiinţă
socială, nici existenţa societăţii însăşi.

22 Corina Rădulescu, Op. cit. , pp 65.

16