Sunteți pe pagina 1din 107

IOAN ONEŢ

METODICA SPORTULUI ÎNOT

IOAN ONEŢ
METODICA SPORTULUI ÎNOT

IOAN ONEŢ

2
METODICA SPORTULUI ÎNOT

Editura Academica
Str. Domneasca 111
800201 Galati, Romania
Tel/ fax 0236 460465
Email:miron.costin@ugal.ro

3
Copyright©2008 Editura Academica
Toate drepturile rezervate

Nicio parte din aceasta publicatie


nu poate fi reprodusa,inregistrata
sau transmisa, in nicio forma,
prin mijloace electronice,mecanice,
fotocopiere sau altele,fara permisiunea
scrisa a editurii.

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a Romaniei


ONET, IOAN
Metodica sportului inot/ Ioan Onet – Galati: Academica, 2008.
Bibliogr.
ISBN 978-973-8937-40-6
797

Cuvânt înainte

Omul societăţii contemporane trebuie pregătit şi din punct de vedere


fizic pentru a putea face faţă solicitărilor vieţii sociale. Acestei „maşini
complexe” – omul - neputându-i-se aduce îmbunătăţiri prin alte categorii de
mijloace, ci numai prin practicarea exerciţiilor fizice, trebuie să i se acorde

4
seriotzitatea corespunzătoare, iar folosirea cu curaj a mijloacelor specifice
diferitelor ramuri de sport şi în special a celor din înot este necsară şi benefică.
Lucrarea de faţă îşi ptropune să prezinte în mod selectiv cunoştinţe
teorertice, practico-metodice şi organizatorice privind activitatea de înot.
Acestea sunt de actualitate, fundamentate din punct de vedere teoretic şi
practico-metodic,fiind rodul unei cercrtări aprofundate, pe durata căreia s-a
studiat o bibliografie vastă, lucrări ale unor autori români şi străini, precum şi
cele mai noi materiale oficiale elaborate de F.R.N.
Prin valoarea ei informativă şi practico-metodică poate fi utilă tuturor
specialiştilor angrenaţi în această activitate. În prima parte este prezentat un
scurt istoric privind apariţia şi dezvoltarea înotului în lume şi la noi în ţară,
prezentând o imagine de ansamblu asupra felului cum acesta a evoluat din
punct de vedere tehnic şi al dezvoltării procedeelor de înot.
Descrierea legităţilor care stau la baza plutirii şi deplasării corpului prin
apă, a modului de păstrare a echilibrului acestuia,caracterizarea efortului din
timpul înotului, precum şi a factorilor anatomici şi fiziologici care influenţează
tehnica înotului,sunt argumentate ştiinţific, pe baza legilor fizicii, fiziologiei şi
a ştiinţelor biologice.
Şi problemele medico-sportive sunt tratate în lucrare, fiind prezentate
aspectele influenţei practicării înotului asupra întregului organism, bolile la
care sunt predispuşi înotătorii şi cele care pot fi tratate sau ameliorate cu
ajutorul înotului.
Descrierea tehnică a procedeelor de înot este prezentată mai amplu şi
este legată de metodica învăţării şi perfecţionării. Aici sunt prezentate formele
organizatorice de bază care stau la baza organizării procesului instructiv-
educativ, indicaţiile tehnico - metodice privind organizarea şi desfăşurarea
orelor de înot în condiţii diferite, precum şi o multitudine de sisteme de
acţionare care pot fi utilizate în învăţarea şi consolidarea procedeelor de înot
precum şi metodica corectă de aplicăre a acestora.
Având în vedere valoarea tehnico-aplicativă a înotului am tratat şi
variantele de aplicare ale acestuia, un accent deosebit punându-se pe

5
procedeele moderne de salvare de la înec şi pe cele de acordare a primului
ajutor.
Consider că această lucrare este utilă studenţilor de la facultăţile de
profil, instructorilor din centrele de învăţare a înotului, antrenorilor din domeniu,
profesorilor de educaţie fizică, tuturor celor care vor să-şi îmbunătăţească
nivelul cunoştinţelor de specialitate.
autorul

INTRODUCERE
Înotul, în sensul obişnuit al cuvântului, este considerat ca fiind
capacitatea omului de a se menţine la suprafaţa apei fără a folosi un mijloc
ajutător pentru plutire sau sprijin pe fundul apei şi de a înainta pe direcţia
dorită prin mişcări specifice de braţe şi picioare.
El reprezintă unul din cele mai importante mijloace ale educaţiei fizice.
Practicarea lui sistematică asigură o dezvoltare fizică armonioasă, contribuie
la întărirea şi la păstrarea stării de sănătate, dezvoltă calităţile motrice de
bază, ajută la formarea unor calităţi moral volitive ca: hotărârea, curajul,
perseverenţa, încrederea în forţele proprii, etc.

6
El are o largă aplicabilitate, deoarece se poate practica la orice vârstă,
învăţarea înotului putând începe de la câteva luni sau la câţiva ani. El
constituie un minunat mijloc de odihnă activă. Importanţa recreativă şi igienică
este completată şi de acţiunea factorilor naturali de călire.
Din punct de vedere sportiv, nataţia (sportul înotului) este împărţită în
patru ramuri:
1) înotul;
2) polo pe apă;
3) săriturile în apă;
4) înotul artistic (sincron).
Toate aceste ramuri care alcătuiesc împreună „nataţia” au regulamente
specifice, care stau la baza întrecerilor sportive ale acestor ramuri.
Înotul, constituie cea mai importantă ramură a nataţiei şi la rândul său
are două componente:
a) înotul sportiv cu cele patru procedee: craul, spate, bras şi delfin;
b) înotul aplicativ (înotul sub apă, înotul îmbrăcat, transportul greutăţilor prin
apă,traversarea unor cursuri de apă cu ajutorul unor obiecte plutitoare şi
salvarea de la înec.).

ISTORICUL ÎNOTULUI
Evoluţia înotului în lume.
Descoperirile făcute de arheologi şi studiile privind viaţa popoarelor
primitive, arată că înotul a apărut odată cu omul, reprezentând o necesitate
vitală în evoluţia acestuia.
Pentru procurarea hranei, oamenii primitivi erau nevoiţi să se deplaseze
pe distanţe mari, de multe ori fiind nevoiţi să treacă înotând râuri, lacuri sau
golfuri mici. Deci, se poate afirma că necesitatea l-a obligat pe omul primitivă
să înveţe să înoate, imitând mişcările animalelor.
Primele urme asupra felului în care se deplasau oamenii prin apă ni le-a
lăsat epoca sclavagistă. Unele basoreliefuri şi picturi egiptene datând cu trei
mii de ani î.e.n. cuprind şi figuri de înotători.Studiind desenele respective se

7
poate afirma că egiptenii practicau un înot a cărui tehnică se aseamănă cu
cea a înotului craul din zilele noastre.
Asirienii foloseau şi ei acelaşi procedeu, fapt demonstrat de picturile din
palatul regal din Ninive în care sunt reprezentaţi trei luptători înarmaţi înotând,
doi călare pe un burduf umplut cu aer, al treilea înotând craul, acest lucru
demonstrând că înotul din acea vreme era folosit şi în scop militar.
În Grecia Antică înotul era foarte răspândit. Circula o zicală despre omul
fără educaţie: „nu ştie să scrie nici să înoate” (nec legit nec natat).
Platon îşi punea întrebarea dacă un om „poate fi bun de vreun exerciţiu,
dacă nu ştie să înoate”. Datorită condiţiilor geografice ale Greciei, înotul era
considerat ca un sport naţional, având şi un pronunţat caracter utilitar,
corespunzător ocupaţiilor obişnuite ale locuitorilor (pescuitul, navigaţia
comercială şi militară).
În Grecia Antică a apărut pentru prima dată şi o metodă de învăţare a
înotului folosind în acest scop plute, băşici umplute cu aer, sau mănunchiuri de
trestie care se legau de corp pentru a uşura plutirea.
Din acele timpuri, istoria şi legenda au transmis o mulţime de
performanţe celebre, astfel: Leandru, îndrăgostit de Hero (preoteasa Venerei
din Sestos) trece în fiecare noapte Helespontul (strâmtoarea Dardanele)
întorcându-se dimineaţa, el înotând circa 5,5 km.
Pirus, regele Epirului, naufragiind, a stat o noapte întreagă în mare
luptându-se cu valurile. Cu toată răspândirea lui mare, în Grecia Antică, el nu
figura în programul Jocurilor Olimpice.
În Imperiul Roman, înotul era mult mai apreciat pentru valoarea sa
aplicativ-militară. Militari şi strategi vestiţi, romanii au folosit înotul în
numeroasele lupte pe care le-au purtat pentru cucerirea de noi teritorii.
Romanii au fost primii care au construit în Europa bazine cu apă caldă
(terme), totalul termelor din Roma ajungând în sec. IV la un număr de 854.
Dintre acestea au rămas până în zilele noastre termele lui Diocleţian şi ale lui
Caracalla. Uriaşele terme aveau aspectele unor adevărate orăşele, cu
instalaţii măreţe pentru aducerea şi încălzirea apei, unde confortul, luxul şi arta
se întreceau pentru satisfacerea celor mai rafinate gusturi ale celor bogaţi.

8
Pentru publicul de rând existau băile publice, simple, modeste, reduse la
strictul necesar cu scopul de a câştiga bunăvoinţa şi simpatia „plebei”.
În Evul Mediu, înotul făcea parte din exerciţiile cavalereşti, fiind utilizat în
mod deosebit la trecerea râurilor, existând foarte puţine poduri în acea vreme.
Evoluţia şi răspândirea înotului au fost puternic frânate de biserică, baia şi
înotul fiind considerate imorale şi interzise.În consecinţă s-a ajuns la neglijarea
igienei corporale zilnice, care a fost ridicată la rang de virtute.
Astfel, Sf. Abraham a fost hirotonisit ca sfânt pentru că nu s-a spălat 50
de ani, iar Sf. Eupraxia „trmura numai la gândul de a face baie”. Alfred
Rambaud scria despre „regele soare” Ludovic al –XIV-lea că acesta nu s-a
spălat mai departe de vârful nasului, cu toate intervenţiile profesorilor de la
facultatea de Medicină care au încercat să-l convingă să facă baie în scop
curativ. În schimb cumnata sa , faimoasa „Madame”, fica regelui englez Carol
I,era considerată excentrică pentru simplu motiv că se spăla zilnic.
În această epocă doamnele foloseau instrumente aurite şi argintate,
pentru a-şi scărpina pielea capului , gâdilată de paraziţii care se cuibăreau sub
perucile cu multe etaje pe care le purtau. Codul bunelor maniere din vremea
respectivă prevedea ca „în timpul mesei, să nu se aplece prea mult la dreapta
sau la stânga, pentru ca proprii păduchi să nu cadă în farfuria vecinului”...
În anul 1537, la Hamburg o proclamaţie anunţa pedepsirea exemplară „a
celui care se duce la apă ca să se scalde, ca gâştele sau ca raţele”. Chiar şi în
aceste condiţii masele de ţărani continuă să practice înotul mai ales în
perioada verii. Membrii triburilor germanice - bărbaţi şi femei împreună se
scăldau în fiecare zi, chiar şi iarna, în apele râurilor.
In Suedia şi Norvegia înotul era considerat ca având o influenţă
deosebită asupra plasticii corpului. De asemenea, vikingii războinici şi
navigatori vestiţi, erau obligaţi de natura activităţii lor să ştie să înoate. Pentru
învăţarea înotului ei foloseau burdufuri umplute cu aer.
Renaşterea, prin noile sale concepţii despre viaţă, impulsionează (şi
stimulează) dezvoltarea şi răspândirea înotului. Majoritatea pedagogilor din
acea vreme menţionează în operele lor valoarea înotului.

9
Rabelais în “Gargantua şi Pantagruel”– arată cum Gargantua, eroul
romanului practica o mulţime de exerciţii fizice şi „înota în toate chipurile”.
John Locke - filosof şi medic englez susţine că „educaţia are drept scop
formarea unor caractere energice” pentru aceasta, pe lângă alte mijloace, el
arată necesitatea băilor reci şi a exerciţiilor de înot.
Jean Jacqes Rousseau - în lucrarea „Emil sau despre educaţie”
recomandă în mod special băile reci şi înotul pentru a întări corpul, pentru a-l
face robust, sănătos, rezistent, pentru a combate moliciunea.
Cu toate eforturile depuse de aceştia, înotul rămâne puţin dezvoltat, abia
pe la jumătatea sec. al XIX-lea acesta începe să se dezvolte alături de
celelalte discipline sportive. Odată cu organizarea primelor concursuri de la
sfârşitul sec. XIX înotul cunoaşte o largă răspândire şi un pronunţat caracter
sportiv. El a fost introdus şi la prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne -
Atena 1896 în programul competiţional.
Datorită introducerii lui la J.O., apar specialişti care orientează
pregătirea înotătorilor, îmbunătăţind metodica de instruire şi antrenament.
Deoarece primele concursuri cuprindeau probe pe distanţe lungi, pregătirea
înotătorilor se axa în principal pe înotul de rezistenţă.
O dată cu apariţia concursurilor pe distanţe scurte, înotătorii au căutat
posibilităţi multiple de mărire a vitezei, punând un mare accent pe
perfecţionarea tehnicii.
După ce tehnica procedeelor de înot a fost bine conturată, eforturile
antrenorilor au fost îndreptate spre găsirea unor sisteme de antrenament
corespunzătoare, care să poată asigura pregătirea optimă în vederea obţinerii
rezultatelor din ce în ce mai spectaculoase, la care asistăm în zilele noastre.

Evoluţia înotului la noi în ţară.


În ceea ce priveşte dezvoltarea înotului în ţara noastră, se presupune că
în epoca primitivă oamenii care locuiau aici, pe aceste pământuri, foloseau
înotul ca şi celelalte triburi în vederea procurării celor necesare traiului.
Studiind scrierile istoricilor vremii, precum şi numeroasele inscripţii de pe
diferite basoreliefuri, picturi, Columna lui Traian, se poate aprecia că în epoca

10
sclavagistă populaţia de pe malul Dunării şi Mării Negre, folosea înotul în scop
utilitar şi militar.
După cucerirea Daciei de către romani, aceştia au construit terme şi pe
teritoriul ocupat , cea mai bine studiată fiind cea de la Histria.
În Evul Mediu, înotul şi vâslitul constituiau îndeletniciri ale oamenilor ce
trăiau pe malurile apelor.
Genul românesc de înot „voiniceasca” este asemănător cu craulul
modern. Istoria confirmă numeroase date în legătură cu practicarea înotului.
Astfel, în timpul expediţiei din anul 1455 a oştilor ungare şi polone împotriva
turcilor pe Dunăre, românii erau prezentaţi ca dibaci vâslaşi şi înotători dând
un preţios ajutor la cucerirea Giurgiului,la asediul Turtucaiei şi al Rusciucului.
Cucerirea malurilor Dunării de către turci a îndepărtat o mare parte din
populaţia locală de marele fluviu, domnind o stare permanentă de nelinişte,
fapt ce-i obliga pe locuitorii rămaşi să fie pregătiţi tot timpul pentru luptă.
Aceste condiţii create au dat naştere la ostilitate, care au luat din partea
românilor forma haiduciei dunărene. Cu toate acestea vrednicia la înot şi
vâslit constituia o mândrie pentru tineretul local.
O ispravă, desigur amplificată de poetul popular, este aceea a lui
Vâlcan, care ca să scape de turci, taie în lung Dunărea până la Sulina; forţa şi
îndemânarea lui provoacând admiraţia:
„El înoată ca un peşte,
Şi ca peştele pluteşte,
Şi stă omul de-l priveşte,
Şede-n loc şi se cruceşte”
Poporul preţuia foarte mult înotul, iar fetele puneau la întrecere flăcăii,
mărturisind dispreţ pentru cei nevolnici în acest exerciţiu indispensabil în
regiunea dunăreană. Astfel, Kira Kiralina - frumoasa cârciumăreasă din Brăila,
când vrea să-şi aleagă soţul îi provoacă pe pretendenţi la o întrecere,
spunându-le:
„Din voi cine-o vrea
Soaţă să mă ia
In Dunărea să dea

11
Şi numai din coate
Trei zile să-noate
Iar cine nu poate
In apă să-noate
Muierea l-a bate
Pe bună dreptate”
dând ea însăşi exemplu, aruncându-se în Dunăre şi înotând voiniceşte.
Când Kira este răpită de turci, fraţii ei aleargă înarmaţi să o salveze,
aceştia căutând să ajungă înotând, caiacul răpitor.
Prima şcoală de nataţie la noi în ţară ia fiinţă în anul 1898 la Bucureşti,
ea funcţiona în cadrul unui bazin de înot situat pe malul Dâmboviţei.
La începutul sec. XX - Spiru Haret - Ministrul Instrucţiunii, adresează un
apel autorităţilor să sprijine înfiinţarea de societăţi de gimnastică, nataţie,
canotaj, jocuri şi tragere la semn şi să organizeze serbări sportive locale şi
competiţii interjudeţene.
Practicarea înotului în ţara noastră a fost favorizată de condiţiile naturale
geografice. De aceea a fost învăţat şi practicat în mod empiric, pe scară largă
de către populaţia de pe malurile apelor.
In Bucureşti, lacurile din marginea de N-E, Herăstrău, Floreasca şi mai ales
Tei - satisfăceau această trebuinţă a populaţiei, dar numărul accidentelor era
destul de mare. De adevărate şcoli de nataţie nu se poate vorbi în deceniile de
la începutul secolului nostru,singurele bazine unde se putea învăţa înotul fiind
cel din Bucureşti, de la sociatetea “Tir”, al Societăţii de arme, gimnastică şi
dare la semn” şi sporadic de cel de la “Băile Eforiei”.
Acestea erau frecvente de un număr mic de înotători, aleşi din
protipendada vremii.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, s-au înfiinţa câteva
asociaţii sportive locale, cu scopul de a stimula gustul pentru practicarea
înotului. Cea mai importantă activitate a fost desfăşurată de “Liga Navală
Română” care avea prevăzut în programul său încurajarea tuturor sporturilor
nautice. Această ligă a editat mulţi ani o revistă lunară de propagandă,
întemeiată în 1929 de scriitorul Jean Bart.

12
S-a instituit şi o zi a apelor, în ultima duminică a lunii iunie, pentru a
stimula practicarea nataţiei şi a canotajului, prin concursuri regionale,
demonstraţii practice, conferinţe, etc.
Campania a avut un oarecare răsunet în special în şcolile de pe malurile
Dunării.
Primul concursurs cu caracter oficial a fost desfăşurat în anul 1912 pe
Dunăre, între Măcin şi Ghecet.
Anul 1930 este marcat prin două evenimente deosebite care dau un
mare avânt a nataţiei româneşti. Primul, construirea ştrandului “Obor” care a
oferit înotătorilor de performanţă condiţii adecvate de pregătire, iar prin
organizarea cursurilor de învăţare s-au creat premisele bazei de masă a
acestei activităţi.
Cel de-al doilea eveniment l-a constituit înfiinţarea Federaţiei Române
de Nataţie, a cărei preocupare permanentă s-a concretizat în angrenarea unui
număr cât mai mare de amatori în practicarea înotului. Această organizaţie a
publicat în anul 1931 “Anuarul Nataţiei”, o lucrare alcătuită din regulamente,
statute şi rezultate omologate până la data respectivă.
Concursurile dintre oraşe au devenit tradiţionale, activitatea de înot întrând în
sfera preocupărilor oficialităţilor statului.
În anul 1936 s-a încheiat primul curs de instructori de înot, absolvenţii
acestuia participând activ la dezvoltarea înotului în ţara noastră prin
publicarea de lucrări de specialitate şi prin contribuţia adusă la pregătirea noii
generaţii.

IMPORTANŢA ÎNOTULUI ÎN SISTEMUL NOSTRU DE EDUCAŢIE FIZICĂ


Înotul reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace ale educaţiei
fizice, constituind o componentă de bază a sistemului nostru de educaţie fizică
şi sport. Are o valoare practică-socială-igienică-medicală, la acest lucru
contribuind mult baza materială: bazine acoperite şi descoperite, concursuri
pentru toate categoriile şi instruirea care poate începe la o vârstă foarte
fragedă.
Influenţa practicării înotului asupra organismului

13
1. Reprezintă un mijloc de călire complet, deoarece se practică în condiţii
variate de temperatură a apei şi a aerului, ajutând la întărirea sănătăţii.
Prin modificările aduse asupra organismului, înotul reprezintă una
dintre cele mai complexe activităţi sportive. Înotul favorizează
dezvoltarea calităţilor motrice ca: rezistenţă, viteză, îndemânare, forţă.
2. Contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, favorizează ţinuta
corectă a corpului, putând participa la corectarea deviaţiilor coloanei
vertebrale.
3. Este folosit în tratamentul unor afecţiuni.
4. Solicită mult aparatul respirator - transport crescut de oxigen la ţesuturi.
5. Solicită aparatul cardio-vascular; antrenamentul sistematic duce la o
mărire a muşchiului inimii, realizându-se astfel un fenomen de adaptare
a circulaţiei la efort.
6. În timpul înotului sunt stimulate şi funcţiile glandelor cu secreţie internă,
în special a tiroidei, accentuându-se în acest fel creşterea
metabolismului general.
7. Acţiuni de stimulare a sistemului nervos.
Înotul - Mijloc de tratament în diferite afecţiuni
Efectele de vindecare ale înotului au fost cunoscute şi folosite de foarte
mult timp. La început tratamentul prin înot a fost folosit în unele boli ale
aparatului osteo-ligamentar şi muscular: paralizie infantilă, rahitism, leziuni ale
articulaţiilor.
Pentru aceasta se foloseau exerciţii de înot în ape bogate în săruri de
iod, sulf, cupru, etc., asociate cu exerciţii de gimnastică medicală.
Înotul are efecte benefice şi în unele boli ale aparatelor respirator şi
circulator.Cazurile în care funcţionarea normală a plămânilor este stânjenită
(leziuni organice sau funcţionale) se pot trata şi prin practicarea înotului.
Rezultate foarte bune în cazul tratării atrofiilor musculare, bolilor
sistemului nervos şi a sechelelor de poliomelită.
Exemplu: sportivul John Kondrads, la vârsta de 9 ani se îmbolnăveşte de
poliomelită în urma căreia rămâne cu o uşoară paralizie a membrelor
inferioare. La indicaţiile medicilor este sfătuit să înoate. După 3 ani el îşi

14
recapătă tonusul muscular, iar după alţi 3 ani stabileşte recorduri mondiale la
înot.
Johny Weissmüler – un alt mare campion la înot a fost diagnosticat la vîrstă
mică cu sechele de rahitism. A fost sfătuit să practice înotul , s-a vindecat
ajungând şi campion olimpic în acest sport. El a fost primul înotător din lume
care a înotat proba de100m. liber sub un minut (58.6).
Valoarea practică a înotului
Practicarea înotului este unanim recunoscută prin influenţele sale
benefice asupra organismului, el putând fi utilizat de la vârste foarte mici.
Învăţarea şi practicarea înotului cuprinde atât latura formativă ,de învăţare şi
perfecţionare a unor deprinderi motrice specifice înotului,cât şi latura
educativă de formare a unor trăsături şi norme de conduită.
Coordonarea acestei activităţi revine unor instituţii de profil care dirijează
şi urmăresc modul de îndeplinire a sarcinilor.Astfel, departamentele
Ministerului Educaţiei şi Cercetării,Ministerul Sănătăţii, Ministerul Apărării etc.,
se ocupă de formele adecvate activităţii lor specifice.
În cadrul acestui proces, potrivit scopului activităţii şi particularităţilor
individuale ale practicanţilor,sunt urmărite o serie de obiective ca: întărirea
stării de sănătate,dezvoltarea fizică armonioasă,educarea unor calităţi moral
volitive, dobândirea unor cunoştinţe teoretice şi practice ş.a.
Întărirea stării de sănătate presupune asigurarea unei corelaţii între
odihnă şi efort, între eforturile intelectuale şi cele fizice , între cheltuielile de
resurse energetice şi odihnă ca mijloc de refacere a potenţialului bioenergetic
al organismului. Acest echilibru poate fi perturbat într-un fel sau altul, atrăgând
după sine şi repercursiunile de rigoare.Ca urmare, stabilirea nivelului de
sănătate precum şi tulburările acesteia este o condiţie esenţială în depistarea
şi tratarea bolilor, a deficienţelor semnalate , concomitent cu lichidarea
urmărilor acestora.
Pe acest fond se poate trece la realizarea unei dezvoltări fizice
armonioase cu o musculatură bine proporţionată, dobândită prin efectuarea
unor mişcări lipsite de încordări inutile.

15
Din punct de vedere educativ, înotul participă la formarea unor
deprinderi de muncă şi conduită în cadrul colectivităţii cum sunt: curaj,
perseverenţă, încredere în forţele proprii, hotărâre, dârzenie, voinţă de a
depăşi greutăţi din ce în ce mai mari, ş.a.
Valoarea practică a înotului este legată de scopul în care este folosit, de
activităţile efectuate, cum ar fi:
Activitatea recreativă – include scăldatul şi înotul de agrement, ele fiind
mijloacele cele mai răspândite şi practicarea acestora permit petrecerea
plăcută a timpului liber. Acestora li se alătură şi săriturile în apă sub diferite
forme, ele fiind şi foarte spectaculoase, stârnind uneori hilaritatea celor din jur.
După o perioadă de muncă, activitatea de înot asigură destinderea
necesară, asigură relaxarea necesară după anumite solicitări fizice sau
psihice,el putând fi practicat la vârste diferite.
Şi cei vârstnici pot beneficia de acţiunea reconfortantă a înotului, acesta
contribuind la menţinerea stării de sănătate a acestora şi implicit la prelungirea
vieţii.
Asocierea înotului cu acţiunea benefică a celorlalţi factori naturali de
călire, determină obţinerea unei stări de confort fizic, la adaptarea mai rapidă a
organismuli la anumiţi stimuli din mediul înconjurător.
Activitate ludică. Ea se poate desfăşura sub forma unor jocuri în apă,
cărora le lipseşte elementul de întrecere, dar au ca scop crearea unor stări
emoţionale plăcute, cu rol de divertisment.
În activitatea cu copiii ele sunt introduse obligatoriu, pentru a obişnui
organismul acestora cu apa, pentru învăţarea procedelor tehnice de înot,
pentru asimilarea unor elemente din înotul aplicativ, polo, sărituri.
Foarte plăcut şi bine acceptat de către copii este înotul cu obstacole,
care constă în parcurgerea unor trasee cu diverse grade de dificultate, create
în vederea soluţionării acestora, prin alegerea soluţiei optime, potrivit
particularităţilor individuale ale acestora.
Activitatea sportivă .Cuprinde acele forme de practicare a înotului care
se realizează pe baza aplicării unor regulamente.În aceste regulamente sunt
stipulate modul de organizare,de înregistrare a rezultatelor, de întocmire a

16
clasamentelor etc.,reglementate de F.I.N.A.(Federaţia Internaţională de
Nataţie pentru Amatori) pe plan internaţional şi de F.R.N. (Federaţia Română
de Nataţie) pe plan intern.
În cadrul activităţii sportive sunt cuprinse : înotul sportiv,înotul de mare fond,
înotul artistic sau sincron, săriturile în apă şi polo pe apă.
- Înotul sportiv se caracterizează prin parcurgerea unor distanţe de
concurs între 50 şi 1500 m., în procedeele tehnice permise de regulamentele
federale.
Procedeele tehnice de înot sportiv sunt: craulul, spatele, brasul şi delfinul. Cel
mai rapid dintre aceste procedee este craulul.
Întrecerile de înot se desfăşoară în bazine de 25m. şi 50m. În scopuri
propagandistice se pot organiza şi concursuri în bazine naturale, pe
râuri,lacuri, mare, canale, etc.
Înotul de mare fond - se desfăşoară pe distanţe mai mari de 1500m.,
înafara bazinelor de înot. Pentru stabilirea traseelor unde se desfăşoară
aceste concursuri se va avea în vedere: temperatura apei (între 20 şi 26
grade),curenţii existenţi, puterea acestora, precum şi adâncimea acesteia
(minimum 1m.).
Pe parcursul cursei înotătorii pot primii susţinătoare de efort, dar nu au
voie să folosească dispozitive care să le mărească viteză de deplasare,
anduranţa sau flotabilitatea.
Polo pe apă – este un joc sportiv ,deosebit de spectaculos,este practicat
atât de bărbaţi cât şi de femei. Este asemănător cu jocul de handbal, dar
fiindcă mediul în care se desfăşoară este apa,el este mai greu de practicat.
Acest joc solicită din partea practicanţilor o bună pregătire fizică asociată
cu o tehnică deosebită în mânuirea mingii.Echipele sunt formate din şapte
jucători şi patru rezerve, ele putând fi introduse în teren pe parcursul jocului
înlocuind jucători titulari.Durata meciului este de patru reprize a câte cinci
minute fiecare(timp efectiv de joc), separate între ele de pauze cu durate de
două minute.După fiecare repriză echipele schimbă terenurile.Finalitatea
jocului este de a introduce de cât mai multe ori mingea în poarta adversă.

17
Săriturile în apă se pot desfăşura de la trambulinele elastice de 1m. şi
3m. sau de la platformele de 5m şi 10m. Ele necesită efectuarea în timpul
fazei de zbor a unor figuri cu dificultăţi variate, necesitând din partea
executanţilor un înalt grad de coordonare şi pregătire. În funcţie de gradul de
dificultate se fac şi aprecierile săriturilor de către arbitrii. Înainte de execuţia
acestora,sportivii trebue să anunţe gradul de dificultate a acestora, adică
grupa din care fac parte sariturile.
Activitatea aplicativă include înotul pe sub apă, înotul îmbrăcat,
traversarea unor cursuri de apă cu ajutorul unor obiecte plutitoare, trecerea
unor obiecte plutitoare peste unele cursuri de apă şi salvarea de la înec.Toate
aceste forme de aplicare a înotului vor fi descrise amănunţit la capitolul despre
înotul aplicativ.
Activitate de întreţinere. Această activitate răspunde comenzii sociale de
a asigura indivizi sănătoşi , cu o capacitate crescută de muncă şi cu o
dezvoltare fizică armonioasă.
Ca urmare, pentru atingerea acestor obiective, înotul de întreţinere se va
asocia cu alţi factori asupra cărora se poate acţiona. Astfel, se explică
practicarea înotului în condiţii mai puţin prielnidce (în apă mai reci), care
participă în mod direct la călirea organismului.
Înotul de întreţinere poate fi asociat şi cu alte mijloace cum ar fi:
masajul, duşul, sauna , etc. Durata şi alternanţa acestora se va realiza după
un program bine stabilit.
Activitate terapeutică. Cuprinde acele modalităţi de practicare ale
înotului folosite în scopul recuperării sau ameliorării funcţionale ale unor
aparate sau sisteme, în strânsă legătură cu gravitatea afecţiunilor acestora.
Faptul că în apă mişcările se pot desfăşura mult mai uşor decât pe
uscat, recomandă efectuarea lor în acest mediu pentru obţinerea unor
rezultate mai rapide.Mijloacele cele mai folosite sunt cele specifice pentru
aparatul locomotor, pentru recuperarea funcţiilor în urma unor traumatisme,
pentru ameliorarea sau combaterea unor deficienţe ale coloanei
vertebrale(cifoze,scolioze, lordoze).Deoarece aceste afecţiuni limitează
mişcările este indicat ca mijloacele folosite să se realizeze într-o apă cu o

18
temperatură mai mare (28-30 grade), pentru obţinerea unei mobilităţi articulare
mai bună şi pentru o mai bună relaxare a musculaturii.
Practicarea înotului poate contribui prin mijloacele folosite şi la
combaterea insuficienţelor respiratorii, a tulburărilor circulatorii, în special a
circulaţiei venoase şi a tulburărilor neuropsihice uşoare.
Are influenţă în reglarea metabolismului , în reglarea activităţii glandelor
cu secreţie internă(tiroida).

I. BAZELE TEORETICE ALE ÎNOTULUI


GENERALITĂŢI DESPRE EFORT
Tipuri de efort.
Efortul fizic se diferenţiază în tipuri de efort în funcţie de mai multe criterii
sau indicatori, astfel:
A. În funcţie de latura cantitativă şi calitativă a deprinderilor, calităţilor şi
priceperilor motrice eforturile se clasifică astfel:
a) eforturi cantitative,interesează formarea deprinderilor şi calităţilor motrice de
forţă şi rezistenţă, parametru efort-volum fiind predominant.
b) eforturi calitative, se referă mai mult la calitatea motrică viteză, parametrul
calitativ fiind reprezentat de intensitate.
c) eforturi complexe, interesând priceperile motrice, calitatea motrică
predominantă este îndemânarea.
d) eforturi combinate, interesează mai mult detenta (forţa-viteza), parametrul
predominant al efortului este volumul-intensitatea.
B. După mărimea efortului sunt eforturi maximale, submaximale , medii şi
mici.
C. După forma de manifestare , eforturile se clasifică astfel:
a) eforturi standard, aceleaşi după parametrii externi, în fiecare moment
al exerciţiului.
b) eforturi variabile, cu modificări ale intensităţii.
c) eforturi uniforme, cu solicitări constante.
d) eforturi neuniforme, cu solicitări inconstante.

19
D. După criteriul intensităţii, care exprimă mărimea încărcăturii, raportată la
timpul de execuţie:
a)eforturi de intensitate maximală, pot fi executate doar câteva secunde,
(după Zaţiorski, 1968) doar 3-8 secunde iar după Rene Jean Monuevet acesta
poate fi limitat la 6 secunde. Rezultă că la baza energetică al acestui tip de
efort stă A.T.P.şi resinteza lui rapidă cu ajutorul grupării fosfatmacroergice a
creatin-fosfatului.
b) eforturi de intensitate submaximală,au o durată de până la un minut.
c) eforturi de intensitate mare, au o durată de până la 6 minute,
energogeneza fiind de natură mixtă, aerob-anaerob, cu o pondere variată
pentru fiecare efort în parte. După G. Hansen efortul se prezintă astfel:
- 1 minut - aerob 1,0 anaerob 3,9;
- 2 minute - aerob 1,0 anaerob 1,2;
- 3 minute - aerob 1,0 anaerob 0,9;
- 6 minute - aerob 2,5 anaerob 1,0.
d) eforturi de intensitate moderată, au o durată de până la 60 de minute
şi se realizează în condiţii aerobe stabile (ergostază), având la bază mai ales
combustibilul glucidic.
e) eforturi de intensitate mică, es pot desfăşura pe o durată de la 60
minute la câteva ore. Se realizează în condiţii aerobe stabile (steady-state
adevărat), combustibilul fiind atât glucidic cât şi lipidic.
E. După criteriul aprovizionării cu oxigen a organismului avem:
a) efort aerob, intensitatea efortului poate fi mică,submaximală în care
cerinţa de oxigen se află într-un echilibru real cu aportul de oxigen.Acest lucru
asigură refacerea substratului energetic pe măsura consumării sale.
Consumul de oxogen în timpul efortului depinde de factorii dimensionali
şi funcţionali ai plămânilor, sângelui, inimii, arborelui vascular şi de capacitatea
de utilizare a oxigenului de către ţesuturi.
Sa constatat că la un om sănătos , la treapta de efort în care oxigenul
are valori maxime, numai inima ajunge la limita capacităţiiei funcţionale,
celelalte organe mai au rezerve funcţionale. Acestea rămân neutilizate la
maxim pentru că inima nu mai permite creşterea cantităţii de

20
oxigen,transportată de sânge.Putem spune că factorul limitativ al consumului
maxim de oxigen îl constituie dimensiunile şi starea funcţională a inimii.
b) efortul anaerob,este caracterizat printr-o intensitate mare (100%),
cerinţa de oxigen a organismului depăşind aportul de oxigen asigurat de
sistemul cardio-respirator. Aceste eforturi au loc în condiţiile unui deficit de
oxigen ducând la epuizarea substratului energetic din muşchi, la acumularea
de acid lactic peste limita normală şi implicit la imposibilitatea continuării
efortului. Datoria de oxigen se plăteşte după terminarea efortului.
c) efortul mixt, unde intensitatea efortului permite aprovizionarea parţială
a organismului cu oxigen, sursa energetică fiind asigurată atât de reacţiile
chimice anoxidative , cât şi de cele oxibiotice, raportul lor variind în funcţie de
intensitatea şi durata efortului. Aceste exerciţii reclamă atât dezvoltarea
capacităţii de efort aerob, cât şi cel anaerob.O atenţie deosebită trebuie să o
aibă antrenorii de înot care o folosesc foarte mult, indiferent dacă sportivii sunt
sprinteri sau fondişti.
F. După criteriul contracţiei musculare deosebim:eforturi dinamice (izotonice),
statice (izometrice) şi izochinetice ca o variantă intermediară între cele două
forme de bază a contracţiei musculare.
G. După forma de organizare în care se realizeazăm caracterul efortului
întâlnim două aspecte: eforturi competiţionale şi eforturi de antrenament.
Eforturile competiţionale,în funcţie de orientarea lor , reprezintă cea mai bună
formă de pregătire.
Caracterizarea efortului la înot
Toţi specialiştii din domeniu sunt de acord că efortul depus de înotători,
atât în timpul antrenamentului cât şi în concursuri , este un efort de rezistenţă
în regim de forţă.
Ion Drăgan în lucrarea „Practica medicinii sportive” din anul 1989, la
capitolul „Selecţie în înot” arată că probele de înot se încadrează în grupa de
efort predominant aerob, de rezistenţă, cu excepţia probelor de 50m. şi 100m.,
unde dominanta este anaerobă. Ponderea acestora diferă în funcţie de
exerciţiile folosite în lecţie şi de distanţele parcurse în competiţii. Procentul cel
mai mare revinind în permanenţă rezistenţei.

21
În activitatea de înot un rol deosebit îi revine mobilităţii articulare, cu
localizările în funcţie de unul sau altul dintre procedele folosite, favorizând
foarte mult eficienţa tehnicii acestora. La aceasta mai adăugăm şi
îndemânarea care are un rol deosebit atît în tehnica procedeelor cât şi în
executarea corectă a întoarcerilor. În timpul înotului întâlnim formele de
manifestare a avitezei astfel:
viteză de reacţie - la start;
viteză de execuţie - la întoarceri;
viteză de repetiţie - în desfăşurarea integrală a probei
a) de deplasare
b) de accelerare
În „Teoria antrenamentului”, D. Harre afirmă că înotul este în totalitate un
sport de rezistenţă, afirmând că aceasta este cheia performanţei în acest
sport.
Rezistenţa aerobă este rezultatul hipertrofiei cordului care permite un
volum sistolic crescut, o creştere a tonusului cardiac cu efect în deschiderea
capilarelor, o creştere a numărului de alveole funcţionale care absorb O2 şi o
îmbunătăţire a schimburilor gazoase la nivelul alveolelor permiţând un
transport crescut de oxigen la ţesuturi.
Rezistenţa anaerobă organică reprezintă capacitatea organismului de a
prelua produşii de uzură, de a lucra în condiţiile datoriei de oxigen.Efortul
specific în funcţie de durata probelor se împarte în:
- efort de viteză (V-R) anaerob, în probele de 50 şi 100m liber;
- efort de viteză dominant anaerob, în probele de 200m liber;
- efort de rezistenţă în regim de viteză, probele mixte;
- eforturi de rezistenţă, în probele de 800 – 1500m, eforturi aerobe.
Harre arată de asemenea că în sporturile cu caracter ciclic se
deosebesc cinci forme de manifestare a eforturilor de rezistenţă:
- Rezistenţă de lungă durată – necesară parcurgerii unor distanţe mari în care
sportivul depăşeşte durata de 8 minute fără să micşoreze viteză. Efortul este
aerob şi solicită aparatul cardio-respirator;

22
- Rezistenţă de durată medie - necesară parcurgerii unei distanţe între 2 şi 8
minute. Încep să apară procesele anaerobe, probele desfăşurându-se în
condiţiile unui deficit de oxigen. Această rezistenţă depinde de dezvoltarea
forţri şi vitezei în regim de rezistenţă;
- Rezistenţă de scurtă durată – este naecesară pentru parcurgerea unei
distanţe în 45” – 2 minute. În cazul acesta
procesele metabolice se manifestă mai intens. Calitatea acesteia depinde de
stadiul dezvoltării forţei şi vitezei în regim de rezistenţă,
- Rezistenţă în regim de forţă - este caracterizată printr-o mare capacitate de
efort combinată cu o rezistenţă corespunzătoare.Ea este necesară în acele
ramuri de sport unde sportivul este nevoit să facă faţă unui efort de rezistenţă
mare (înot, canotaj).
- Rezistenţă în regim de canotaj – reflectă rezistenţa organismului la oboseală
în eforturi de intensitate maximală şi submaximală.Se lucrează foarte mult în
apnee.
În lucrarea „Oxigen Demands of Swimming” referindu-se la clasificarea
eforturilor, precizează următorul raport aerob – anaerob:
100m. 55” 25%aerob 75% 8–11 litri
liber anaerob datorie
O2
200m. 2 50%aerob 50% 8-11 litri
liber minute anaerob datorie
O2
400m. 4 min. 70%aerob 25% 8-11 litri
liber 10” anaerob datorie
O2
150m. 17 90%aerob 10% 5-8 litri
liber minute anaerob datorie
O2

Această caracterizarea este orientativă deoarece aceste procente


variază în funcţie de fiecare sportiv în parte, ţinându-se seama de vârstă, sex,
grad de pregătire, procedeu de înot, etc.

23
A. Particularităţi anatomice ale corpului omenesc care influenţează tehnica
înotului.
a) Direcţia şi viteza mişcărilor de înot sunt determinate de structura şi
mobilitatea articulaţiilor precum şi de necesitatea de a se asigura participarea
principalelor grupe musculare ale membrelor la activitatea depusă.
În timpul activităţii de vâslire, grupele musculare cele mai mari trebuie să
poată lucra la maximă eficacitate, astfel încât îndoirea şi întinderea
articulaţiilor să se producă în direcţia asigurării celor mai bune condiţii pentru
învingerea rezistenţei apei. In acest sens trebuie ca mişcările braţelor şi
picioarelor să se facă cu un consum cât mai mic de energie.
Înotătorii care au o mobilitate articulară mare pot efectua cu mare
uşurinţă cele mai complexe mişcări reuşind să-şi însuşească un stil economic
şi eficace în acelaşi timp, mobilitatea articulară constituind factorul de bază
care influenţează tehnica înotului.
În acest sens s-a lămurit şi disputa dintre specialiştii care se întrebau
care înotători vor realiza în continuare rezultatele cele mai bune: „înotătorii
peşti” adică cei cu multă mobilitate sau cei „atleţi”, cu mai multă forţă.Câştig
de cauză au avut înotătorii cu mobilitate articulară foarte mare.
b) Tehnica înotului este astfel construită încât pentru deplasarea înainte
sau plutire este necesară folosirea mişcările de braţe şi picioare.
Din momentul apariţiei omului, picioarele au folosit la menţinerea
corpului în poziţie verticală şi pentru deplasare, iar braţele pentru executarea
unor activităţi cât mai variate. Acest lucru a determinat şi structura deosebită a
braţelor şi picioarelor, picioarele având o musculatură mai puternică, dar o
mobilitate articulară mai scăzută iar braţele, o forţă musculară mai scăzută,
dar o mobilitate mai mare.
În apă, în timpul înotului atât braţele cât şi picioatrele iau parte activă la
deplasarea organismului având o contribuţie importantă în creşterea vitezei de
deplasare.
c) Principalele suprafeţe de tracţiune şi propulsie sunt mâinile (palma) şi
labele picioarelor.

24
Prin structura lor, braţele şi picioarele omului sunt nişte pârghii
complexe.
Exemplu: la braţ, unul din capetele pârghiei este unit de trunchi printr-o
articulaţie mobilă (umărul), iar celălalt este liber. In timpul mişcărilor braţelor,
partea care se articulează de trunchi se va deplasa faţă de corp mult mai
încet. Palma fiind cea mai depărtată de capătul pârghiei se va deplasa mult
mai repede.
Palmele şi labele picioarelor fiind capete de pârghie constituie
segmentele care întâmpină cea mai mare rezistenţă în apă.
Pentru a folosi rezistenţa apei în vederea deplasării înainte, înotătorii
trebuie să imprime o viteză cât mai mare acestora.

B) Particularităţi fiziologice ale corpului omenesc care influenţează tehnica


înotului.
a) Capacitatea de lucru a muşchilor
Din fiziologie se cunoaşte că muşchii pot acţiona un timp mai îndelungat dacă
se alternează momentele de contracţie cu cele de relaxare. Tehnica înotului
sportiv este astfel alcătuită încât fiecare grupă musculară care lucrează are
momente de încordare şi relaxare.
În timpul mişcărilor active (vâslirii şi propulsiei) grupele musculare se
contractă puternic ajutând la înaintare, după care se relaxează, în timpul
efectuării mişcărilor pasive.
Aceste mişcări se pot observa cel mai bine la înotătorii de performanţă,
ei dând impresia la prima vedere că depun foarte puţin efort pentru înaintare.
Privind însă cu atenţie mişcările lor sub apă, se va observa ritmul rapid de
execuţie a acestora.
b) Automatizarea mişcărilor de înot
Obţinerea unui stil de înot eficace şi economic se realizează prin
însuşirea corectă a tehnicii şi prin formarea deprinderilor durabile, adică prin
automatizarea mişcărilor de înot. De aceea este recomandat ca tinerii
începători să fie învăţaţi să înoate corect încă din faza de iniţiere.

25
Este mai uşor să înveţi un procedeu nou decât să corectezi unul greşit
însuşit.
Formarea şi perfecţionarea tehnicii unui procedeu de înot constituie o
problemă de timp, trebuind să se desfăşoare continuu pe toată durata de
pregătire a sportivului.Automatizarea mişcărilor se realizează prin repetări
multiple,pe distanţe variate în tempouri diferite, realizate în toate orele de
pregătire.
c) In timpul înotului este necesar să se execute anumite mişcări care să
asigure respiraţia.
Nevoia de oxigen a organismului creşte şi în acelaşi timp trebuie
eliminată cantitatea mare de bioxid de carbon obţinută în timpul efortului.
Mişcările de înot trebuie efectuate în aşa fel încât înotătorul să poată
respira fără nici o piedică, să poată efecua o ventilaţie pulmonară completă.
La înot respiraţia se execută la nivelul apei, de aceea încă din faza de
iniţiere trebuie să se pună accent deosebit pe însuşirea corectă a acesteia.
Inotătorii care nu şi-au însuşit o respiraţie corectă, nu pot înota decât pe
distanţe scurte, sufocându-se în cursele pe distanţe mai lungi.
Prin antrenament susţinut odată cu însuşirea unei respiraţii corecte,
creşte şi valoarea capacităţii vitale a organismului,reprezentând o acomodare
a acestuia la efort. O respiraţie greşit însuşită atrage după sine o serie de
greşeli tehnice de înot. La fiecare procedeu de înot tehnica respiraţiei este
strâns legată de mişcările braţelor şi de intensitatea efortului depus.
Învăţarea unei tehnici corecte a respiraţiei şi a modului de execuţie a
procedeului respectiv duce la realizarea unui înot economic.

II. BAZELE TEHNICE ALE ÎNOTULUI


Analiza tehnicii înotului se bazează pe principii de mecanică, pe
cercetări fiziologice şi biomecanice aplicate la înot.
Analizând mişcarea corpului în apă se deosebesc două faze ale înotului:
a) înotul pe loc;
b) înotul dinamic.

26
a) Înotul pe loc este folosit pentru menţinerea corpului la suprafaţa apei prin
echilibrul ce se realizează între centrul de greutate al corpului şi centrul de
greutate al volumului de apă dislocată prin partea de corp scufundată. În cazul
înotului pe loc asupra organismului acţionează legile hidrostaticii.
Plutirea este proprietatea corpului de a se menţine la suprafaţa apei -
Legea lui Arhimede,care ne arată că: un corp scufundat într-un lichid este
împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă dislocat de
acel corp. Această forţă poartă numele de portanţă hidrostatică.
Plutirea este condiţionată de:
- greutatea specifică a corpului (depinde de volumul plămânilor, de cantitatea
grăsimii, de greutatea oaselor);
Dacă greutatea corpului este mai mică decât greutatea volumului de apă
dislocată, corpul va pluti la suprafaţa apei. Dacă corpul se scufundă înseamnă
că greutatea corpului este mai mare decât cea a volumului de apă dislocată.
- densitatea apei, densitatea corpului;
Apa sărată este mai densă decât cea dulce.În aceasta se pluteşte mai uşor
dar viteza de deplasare esre mai mică datorită rezistenţei mai mari opusă la
înaintare.
Densitatea corpului este dată de raportul dintre greutatea corpului şi
greutatea unul volum egal de apă distilată la o temperatură de 4 grade celsius.
Apa distilată la această temperatură serveşte ca etalon de comparaţie a
greutăţii specifice a corpurilor, deoarece 1 cm3. din aceasta cântăreşte 1 gram
forţă.
Din experienţa practică se ştie că persoanele mai grase plutesc mai bine
decât cele slabe.De asemenea femeile plutesc mai uşor decât bărbaţii, iar
copiii ma uşor decât persoanele vârstnice.
- portanţa hidrostatică (forţa care acţionează asupra corpului scufundat în apă
de jos în sus –legea lui Arhimede).
Echilibrul corpului în apă
În exerciţiile de plutire, majoritatea oamenilor nu pot să-şi menţină
poziţia orizontală pe apă.Acest fapt se datorează în special picioarelor care au

27
o greutate specifică mai mare decât restul corpului şi în acest caz centrul de
greutate al corpului(G) nu coincide cu centrul de presiune.
Centrul de presiune reprezintă punctul de aplicare a rezultantei forţei de
împingere în sus a apei asupra tuturor părţilor corpului.
In funcţie de aceşti doi centri, corpul poate fi în două ipostaze:
a) cazul echilibrului instabil, când G nu coincide cu centrul de presiune
(poziţia verticală);
b) cazul echilibrului stabil, când centrul G coincide cu centrul de
presiune(poziţie orizontală).
În practică, cei care nu pot să-şi menţină poziţia orizontală a corpului ,
din cauza greutăţii picioarelor care se scufundă, trebuie să întindă braţele
deasupra capului,realizând astfel deplasarea celor două centre , ajungând la
un echilibru stabil. Dacă nici în această poziţie individul nu se poate menţine în
echilibru, acesta este nevoit să execute mişcări suplimentare de braţe şi
picioare.
b) Înotul dinamic
Înseamnă deplasarea corpului prin apă cu ajutorul mişcărilor de braţe şi
picioare. In acest caz echilibrul corpului este realizat de mişcarea picioarelor
care este susţinătoare şi propulsivă şi de cea a braţelor care execută mişcări
de tracţiune şi împingere.
În timpul înaintării corpului prin apă ,pe lângă cele două forţe, greutatea
specifică şi portanţa hidrostatică se mai adaugă şi o a treia numită rezultanta
hidrodinamică.
Pentru studiul rezultantei hidrodinamice la înot ,trebuie să luăm în calcul
următorii factori: viteza de deplasare a înotătorului, forma corpului scufundat în
apă, aria acestuia, influenţa valurilor şi a curenţilor.
Forţele care acţionează asupra înotătorului în timpul înaintării prin apă
sunt:rezistenţa frontală, rezistenţa de frecare şi rezistenţa de vârtej
(turbionară). Se constată indiferent de procedeul de înot folosit că în timpul
deplasării prin apă iese la suprafaţă o porţiune mai mare din corpul înotătorului
decât atunci când acesta pluteşte în repaus.

28
În timpul înotului capul joacă rolul de contragreutate. In înotul pe distanţe
scurte capul se ţine mai ridicat pentru a permite picioarelor o scufundare mai
pronunţată favorizând lucrul acestora, iar braţele prin degajarea umerilor din
apă să lucreze mai suplu şi mai puternic.
În probele pe distanţe lungi, capul trebuie ţinut mai afundat pentru a
asigura corpului o plutire cât mai bună, braţele şi picioarele executând mişcări
economice ţi eficiente.
Analiza mişcărilor de înot.
Pentru a se putea deplasa prin apă înotătorul este nevoit să execute
mişcări de braţe şi picioare, iar în cazul procedeului delfin şi ondulări de
trunchi.
Dacă vom analiza aceste mişcări în diferitele perioade ale înotului vom
observa că ele prezintă două aspecte esenţiale: mişcările active, care produc
înaintarea , ele fiind cele de vâslire ale braţelor şi de propulsie a picioarelor şi
mişcările pasive, cele pregătitoare, efectuate prin aer în cazul mişcării braţelor
şi cele de îndoire a picioarelor în cazul acţiunii picioarelor.
La înotătorii care nu posedă o tehnică foarte bună, se mai adaugă şi
unele mişcări suplimentare (unele greşeli) în coordonarea acestora,ducând la
reducerea vitezei de deplasare.
O perioadă mare de timp s-a crezut că mişcarea de braţe la procedeele
craul şi fluture se realizează direct în jos spre centrul de greutate al corpului ,
cu braţul întins. Acest lucru se datora unei gândiri eronate cum că sportivul
foloseşte braţul ca o vâslă de la barcă.
Legea a III-a a lui Newton , privind acţiunea şi reacţiunea, ne arată în
acest caz că pentru a putea să ne deplasăm înainte prin apă(acţiunea), avem
nevoie de o mişcare de tracţiune şi împingere a apei direct spre înapoi
(reacţiunea).
Această tracţiune mulţi ani s-a preconizat să fie făcută cu braţul întins.
Cu timpul s-a ajuns la concluzia că această tehnică nu este bună şi s-a
propagat idea de tracţiune în linie dreaptă dar cu cotul îndoit. Pe parcursul
timpului s-a dovedit că nici această tehnică de vâslit nu asigură o înaintare
mai rapidă prin apă.

29
În urma unor cercetări fundamentate ştiinţific s-a ajuns la concluzia că
eficienţa cea mai mare în apă se obţine prin împingerea unui volum mare de
apă pe o distanţă scurtă decât prin împingerea unui volum mic de apă pe
distanţă mare.
Există multe dovezi pentru fundamentarea teoriei după care înotătorii
eficienţi îşi folsesc mâinile şi picioarele ca elice, pentru a împinge şi a înainta
prin apă, efectul fiind unul apropiat de cel realizat de elicea unei nave sau de
înotătoarele unor peşti.
În drumul palmei pe sub apă, aceasta ia diferite poziţii care să favorizeze
înaintarea.
Prin vâslirea pe o traiectorie sinusoidală, asemănătoare unui „S”
prelungit,se realizează intersectarea direcţiei curentului, iar prin modificarea
poziţiei palmei în timpul tracţiunii şi împingerii, se realizează o presiune statică
mai mică pe partea superioară (dosul palmei) decât pe partea înferioară
(palmă).
S-a constatat că este mai eficient ca un înotător să împingă o cantitate
mare de apă mai lent, pe o traiectorie sinusoidală, decât o cantitate mică de
apă mai repede şi pe o traiectorie rectilinie. Deci, se recomandă ca mişcările
active să fie făcute pe o traiectorie sinusoidală faţă de linia corpului , la toate
procedeele de înot.
Deasemenea este nevoie ca în timpul înotului palmele să-şi modifice
poziţia din încheietura pumnului în aşa fel încât să fie tot timpul
perpendiculare pe direcţia de deplasare. Şi labele picioarelor trebuie să fie
poziţionate în aşa fel încât în timpul înoului procedeelor craul, fluture sau spate
să fie aproape paralele cu direcţia de deplasare şi perpendiculare pe aceasta,
în timpul înotului bras.
În alegerea tehnicii de înot trebuie să se ţină seama şi de particularităţile
individuale ale fiecărui înotător. În această privinţă sunt avantajaţi înotătorii
care au segmentele mai lungi cu extremităţile mari. Acest lucru poate fi
demonstrat urmărind viteza de deplasare a unui înotător de craul care înoată
cu ajutorul labelor de cauciuc şi fără acestea.

30
În timpul executării mişcărilor pregătitoare, trebuie redusă cât mai mult
forţa de rezistenţă a apei, acest lucru realizându-se prin opunerea unei
suprafeţe cât mai mici. Astfel, la procedeul bras îndoirea genunchilor se va
executa lent, îndoind gambele foarte mult până când călcâiele ajung aproape
de şold.Din această poziţie se poate executa o împingere mult mai eficientă.
În cazul celorlalte peocedee de înot mişcările pregătitoare se realizează
prin aer, ele trebuie să fie făcute relativ repede, coordonate cu celelalte
mişcări. În probele de viteză , ducerea braţelor prin aer se va face mai repede
decât în probele de fond. Întârzierea sau accelerarea exagerată a acestora
duce la dereglarea coordonării generale a mişcării. Se va pune accent pe
realizarea unei bune coordonări şi pe eliminarea rapidă a greşelilior, dacă
acestea apar.

III. RESPIRAŢIA ÎN TIMPUL ÎNOTULUI


Pentru a înota corect este necesar să ştii să respiri la nivelul apei. De
aceea se pune un accent deosebit pe însuşirea corectă a tehnicii respiraţiei.
Respiraţia specifică a înotătorului este determinată de următorii factori:
1) poziţia orizontală a corpului;
2) presiunea pe care apa o exercită asupra toracelui;
3) temperatura apei;
4) coordonarea respiraţiei cu mişcările braţelor;
5) intensitatea efortului.
Tehnica respiraţiei este specifică fiecărui procedeu de înot. Pentru a satisface
cerinţele de oxigen necesare organismului, este necesară o respiraţie corectă
de la începutul cursei. Un fenomen cunoscut este apariţia punctului mort, care
dă o stare de sufocare aparentă. Din cauza activităţii crescute a muşchilor se
acumulează o cantitate mai mare de acid carbonic care excită centrul
respirator şi accelerează respiraţia.
Respiraţia în înot are trei faze:
inspiraţia;
expiraţia;
apneea.

31
Inspiraţia trebuie să se execute mai repede decât pe uscat, având în
vedere timpul scurt avut la dispoziţie, se face cu gura larg deschisă, care se
situează puţin mai sus sau la nivelul apei.
Începătorii ,ca să nu le intre apă în gură, ridică mult capul, corpul fiind
astfel într-o poziţie oblică (din cauza picioarelor care se scufundă) care
încetineşte înaintarea.
Pentru evitarea acestei situaţii este necesară însuşirea de la început a
unei tehnici corecte a respiraţiei.
Înotătorii de „craul” în cursele de viteză, inspiră la nivelul apei sau chiar
sub acesta, întorcând capul într-o parte, fără să-l ridice, între gură şi umăr
formându-se un gol, unde aceştia pot să inspire.
Expiraţia se execută mai uşor datorită presiunii apei pe torace şi într-un
timp relativ mai lung decât inspiraţia. In timpul expiraţiei faţa se află în apă
(craul, bras, delfin).
In prima parte a expiraţiei se suflă aerul încet pe gură, iar în a doua parte se
expiră şi pe nas. Expiraţia trebuie făcută complet până când gura ajunge din
nou la nivelul apei şi începe o nouă inspiraţie.
Apneea (reţinerea respiraţiei) are loc între inspiraţie şi expiraţie. Aerul
este menţinut în plamâni o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de
procedeul de înot şi de tehnica respiraţiei. Nu este recomandată o apnee
prelungită deoarece duce la oboseală prematură datorată lipsei de oxigen şi
acumulării de dioxid de carbon la nivelul ţesuturilor.

IV. PROCEDELE DE ÎNOT


Corecte - cele sportive: craul, bras, spate, delfin, precum şi unele
variante ale înotului aplicativ care au la bază tehnica înbotului respectiv.
Incorecte (greşite): câineasca, voiniceasca, înotul ca broasca, etc.
Caracteristicile procedeelor corecte
1.Sunt alcătuite în funcţie de particularităţile anatomice ale corpului omenesc
în aşa fel încât mişcările de înot să aibă forma cea mai potrivită, să asigure
folosirea completă a forţei principalelor grupe musculare care asigură
deplasarea corpului în apă.

32
2.Tehnica lor nu tulbură activitatea normală a organelor şi sistemelor corpului
şi este alcătuită în funcţie de particularităţile fiziologice şi anatomice ale
corpului omenesc.
3.Coordonarea perfectă între braţe, picioare şi respiraţie asigură o bună
ventilaţie pulmonară.
4.Constituite în conformitate cu legile hidrostaticii şi hidrodinamicii, înotătorul
poate valorifica rezistenţa pe care apa o exercită asupra corpului în mişcare.
5.Tehnica procedeelor corecte de înot corespunde condiţiilor şi sarcinilor ce se
rezolvă cu ajutorul înotului.
Astfel, în înotul sportiv, condiţiile concrete sunt determinate de
regulamentul concursurilor, toţi învăţând procedeele corect deoarece în caz
contrar, concurenţii vor fi descalificaţi.

33
TEHNICA PROCEDEULUI CRAUL
Scurt istoric.
Procedeul craul a fost practicat încă din antichitate, fapt dovedit şi de
unele desene hieroglifice egiptene care prezentau înotători ce executau
mişcări alternative de braţe şi picioare asemănătoare cu cele de la craulul
actual.
Deşi înotul craul era cunoscut de multă vreme, la primele concursuri de
înot (în jurul anului 1830 în Anglia) cel mai rapid procedeu de concurs era
brasul. Sute de ani brasul a constituit singura metodă de învăţare a înotului,
fiind introdus ca înot şcoală.
În anul 1844 în cadrul unui concurs desfăşurat la Londra, doi înotători
indieni din America de Nord au practicat un înot neeuropean „ei înotau lovind
violent apa cu braţele ca aripile unei mori de vânt şi băteau cu picioarele în
jos, respirând cu putere”...
Din anul 1840 în Anglia apare un nou stil de înot „procedeul englezesc
pe o parte”. Poziţia înotătorului este pe o parte, mişcarea braţelor fiind
alternativă, sub apă,fără a fi scoase la suprafaţă, iar cea a picioarelor fiind de
forfecare. Acest procedeu de înot era practicat frecvent şi de populaţia
indigenă din Australia.În anul 1850 australianul C.W.Wallis aduce îmbunătăţiri
acestui procedeu, braţul superior fiind dus pe deasupra apei. Acest procedeu
(cu un singur braţ pe deasupra apei) numit apoi „over” se va impune timp de
aproape 35 de ani, fiind considerat procedeul rege al tuturor distanţelor.
Folosind acest procedeu ungurul Alfred Hayoş cucereşte în anul 1896 la Atena
primul titlu olimpic pe distanţa de 100 yarzi.
La semifond şi fond overul se menţine dominant încă 12 ani datorită
înotătorului englez John Jarvis. Între timp apare un nou procedeu, trudgen,
denumit după numele înotătorului care l-a introdus, englezul John Trudgen. El
a văzut acest procedeu la înotătorii băştinaşi din Africa de Sud. Poziţia
corpului în timpul înotului este culcat ventral, braţele se mişcă alternativ
deasupra apei. Mişcarea braţelor este însoţită de mişcări de picioare bras.

34
Interesul pentru acest procedeu a provocat numeroase controverse ,
fiind considerat mai rapid dar în acelaşi timp şi mai obositor. Mult timp el a fost
folosit de specialiştii înotători de 100 yarzi şi de jucătorii de polo pe apă.
Aproximativ în jurul anului 1890, înotătorii australieni au modificat acest
procedeu înlocuind mişcarea de picioare bras cu mişcare de forfecare.
Procedeul nou, denumit „double ovrer” s-a răspândit în toată lumea.
În anul 1896 înotătorul Peter Bişhop înotând „double over” s-a clasat pe
locul trei în campionatul „Nuova Galles del Sud” în proba de 880 de yarzi,
lăsând stupefiată întreaga lume a înotului australian.Trei ani mai târziu în
acelaşi campionat , înotătorul Frederik Lane, înotând tot „double over” devine
campion pe distanţa de o milă.
Spre sfârşitul secolului al-XIX-lea înotătorii australieni au introdus în
tehnica înotului liber bătaia picioarelor de craul. Se presupune că primul
înotător australian care introduce craulul într-o competiţie a fost Harry
Wicham, acesta învăţând acest procedeu de la populaţia locală din
arhipelagul Solomon. În anul 1893 l-a introdus în Australia.
Denumirea de craul vine din expresia antrenorului George Formen ,
care urmărindu-l într-un concurs la Sydney pe Alik Wicham, fratele lui Harry, a
exclamat „priviţi la acest copil cum se târăşte” (cum craulează).
Odată cu trecerea timpului craulul este din ce în ce mai practicat de către cei
mai buni înotători australieni, iar la începutul secolului al - XX- lea a fost
introdus şi în Statele Unite ale Americii (1903) de către fraţii Cavill.
În Europa el începe să fie cunoscut aproximativ din anul 1906. La
început craulul s-a impus ca cel mai rapid procedeu de înot doar pe distanţe
scurte, fiind considerat prea obositor datorită mişcărilor neoboşnuite de
picioare. Australieni au folosit două bătăi de picioare la un ciclu de braţe,
americanii, 4 sau 6 iar unii dintre vechii înotători de trudgen au combinat
mişcările de forfecare cu cele de craul.
Pe parcursul anilor în S.U.A. şi în Anglia înotul cu bătăi de picioare a
fost cunoscut sub numele de „spumegarea australiană”, bătaia care
caracteriza noul procedeu fiind cea a gambelor care înspunau suprafaţa apei.
Procedeul craul s-a afirmat ca cel mai rapid procedeu în anul 1908 la J.O.

35
când înotătorul american Charles Daniels cucereşte titlul olimpic înotând craul.
Din acest an , trudgenul şi double over nu mai sunt considerate ca fiind cele
mai eficiente în probele de viteză.
În anul 1924 şi 1928 înotătorul american Johny Waissmuler câştigă
campionatele de 100m, fiind primul înotătordi lume care a obţinut pe această
distanţă performanţă de sub un minut(59.6 sec.). Stilul acestuia s-a
caracterizat printr-o poziţie hidrodinamică, bătaia de picioare fiind executată
sub apă în condiţiile unei coordonări libere a mişcărilor de braţe şi
picioare.Diferenţa dintre stilul acestuia şi tehnica actuală consta în poziţia
corpului care era puţin arcuită , cu capul puţin mai ridicat.
La J.O.de la Los Angeles (1932), înotătorii japonezi au obţinut victorii la
majoritatea probelor, înotând craul. Poziţia corpului era întinsă pe suprafaţa
apei, mişcarea braţelor fiind puţin modificată (vâslirea unui braţ nu începea
până când celălalt întra în apă) şi bătaia rapidă a picioarelor. Această variantă
de înot cu toate că a fost adoptată de numeroşi înotători, a fost ulterior
abandonată,datorită rezultatelor slabe obţinute înotând astfel.
În anul 1956, la J.O. de la Melbourne, înotătorii australieni s-au impus la
procedeul liber reluând stilul natural al lui Johny Weissmuler cu acea poziţie
aproape orizontală, cu oscilaţii libere în axa longitudinală şi cu accent pe
vâslirea braţelor. Ei au acomodat acestor mişcări bătaia picioarelor, variind
numărul bătăilor de picioare, fiecare înotător putând schimba cu uşurinţă
numărul şi ritmul acestora.
Descrierea procedeului
Procedeul craul este cel mai rapid procedeu de înot,
dezvoltând cea mai mare viteză de deplasare. La originea procedeului stau
„voiniceasca” şi „câineasca”. El se realizează prin mişcări alternative de braţe
şi picioare, asigurând o înainatre uniformă.
Un ciclu complet de înot în procedeul craul cuprinde (în medie) şase
bătăi de picioare, două de braţe şi o respiraţie.
In probele pe distante lungi, numărul mişcărilor de picioare scade până
la patru sau chiar două într-un ciclu de înot şi creşte până la 10-12 în probele
scurte, de mare viteză.

36
Poziţia corpului
In timpul înotului craul, corpul este culcat ventral, uşor ridicat faţă de linia
orizontală a apei (3-50), capul, scufundat până la nivelul sprinceanelor, privirea
înainte, umerii şi spatele sunt puţin deasupra apei, iar picioarele foarte puţin
scufundate sub nivelul apei.
Greşeli
Spatele prea rotunjit, capul mult scufundat în apă (favorizează coborârea
corpului sub apă) şi capul ridicat prea mult, favorizează scufundarea
exagerată a picioarelor şi curbarea exagerată a coloanei.
Acţiunea picioarelor
Mişcarea picioarelor este alternativă în plan vertical, este o mişcare de
forfecare (30-40 cm.) şi porneşte din articulaţia coxo-femurală, coapsă,
gambă, finalizându-se la nivelul labei piciorului cu o mişcare asemănătoare
unui şut (din fotbal) cu partea exterioară a acesteia. În poziţia iniţială labele
picioarelor sunt întinse, relaxate şi orientate cu vârfurile spre interior. Ele
reprezentă principala suprafaţă de propulsie.
Biomecanic, mişcările picioarelor sunt alternative şi ritmice şi conţin
două faze:
- descendentă (activă) - se realizează prin coborârea piciorului sub apă
terminată cu acea biciuire a labei (cu glezna cât mai relaxată) asemănătoare
cu un şut din fotbal cu partea exterioară a labei piciorului.
- ascendentă (pasivă) – realizată prin ridicarea piciorului până la suprafaţa
apei. Călcâiul poate străpunge suprafaţa apei.
Ambele faze se realizează ritmic, egal ca tărie şi amplitudine.

Greşeli
 îndoirea exagerată din încheieturi a picioarelor;
 forfecarea cu picioarele prea depărtate şi încordate sau prea scufundate
- urmare, lipsa înaintării;
 labele picioarelor flexate pe gambă - urmare, mers înapoi;
 forfecare laterală a picioarelor - urmare, creşterea rezistenţei la vârtej.
Acţiunea braţelor
37
Mişcarea braţelor este o mişcăre alternativă şi se execută în aer şi în
apă. In timp ce un braţ execută drumul prin aer (faza pasivă) celălalt execută
drumul prin apă (faza activă).

a) Faza activă - este cea pe care o execută braţul prin apă şi se mai
numeşte şi propulsivă. Această fază are trei momente:
Intrarea braţului în apă (întindere, alunecare şi sprojin);
Tracţiunea;
Împingerea.
1. Intrarea braţului în apă - se realizează după executarea drumului prin
aer, braţul cu cotul uşor îndoit ia contact cu apa în dreptul şi înaintea umărului,
respectiv în ordinea: degetul mare,(palma uşor răsucită oblic în afară),
antebraţ, urmează întinderea completă a cotului, timp în care palma coboară
uşor în jos (15-20 cm), aceasta constituind faza de alunecare şi sprijin.
2. Tracţiunea - se execută pe o traiectorie sinusoidală, asemănătoare
literei “S” alungită. Palma începe să tragă apa înapoi prin îndoirea treptată a
cotului spre un unghi de 900, modificându-si poziţia din articulaţia mâinii în aşa
fel încât presiunea asupra apei să nu scadă. In momentul când cotul
ajunge în dreptul umărului, palma se orientează spre înapoi şi începe
mişcarea de împingere.
3. Împingerea - în această fază braţul se întinde treptat (spre înapoi), iar
mâna se îndreaptă spre şold. Palma păstrează presiunea asupra apei prin
modificarea poziţiei din articulaţie, urmând traiectoria S-ului până la întinderea
completă a braţului pe lângă corp.
38
Această mişcare se face cu forţă şi viteză crescândă, palma
deplasându-se pe sub axa longitudinală a corpului fiind mereu orientată
aproximativ perpendicular pe direcţia de deplasare. Astfel, înotătorul poate
„trage” şi „împinge” o cantitate mai mare de apă, fapt ce asigură o viteză
constantă de înot.
b) Faza pasivă - începe din momentul scoaterii braţului din apă şi
durează până la reintroducerea lui în apă. Acest drum a braţului prin aer se
face cu braţul foarte relaxat, uşor îndoit din cot, acesta fiind mai sus decât
palma, mişcarea fiind condusă din umăr, care se găseşte în acel moment
deasupra apei, şi este o mişcare dinspre înapoi spre înainte.

39
Coordonarea mişcării braţelor
Mişcarea braţelor este alternativă, în momentul când un braţ execută
faza activă, celălalt se află în faza pregătitoare (pasivă). Datorită faptului că
faza pasivă se execută în aer, aceasta durează ca timp mai puţin ca faza
activă, deoarece aerul opune o rezistenţă mult mai scăzută decât apa.
Din această cauză este necesar să se realizeze o coordonare precisă
care să asigure repetarea continuă a mişcărilor de propulsie. Coordonarea
între mişcarea braţelor se realizează astfel:

Braţul drept Braţul stâng


40
1. intră în apă şi se 1. termină tracţiunea şi
întinde înainte; trece în faza de
împingere;
2. continuă întinderea 2. termină împingerea
braţului înainte şi iese din apă;
coborând uşor palma;
3. execută tracţiunea; 3. iese din apă şi
parcurge drumul prin
aer;
4. execută împingerea; 4. intră în apă şi se
întinde înainte;
5. termină împingerea; 5. continuă întinderea
înainte, palma coboară
uşor;
6. iese din apă şi 6. execută prima parte
urmează drumul prin a vâslirii.
aer.

Coordonarea între braţe şi picioare


În general, cei mai mulţi craulişti folosesc coordonarea cu şase bătăi de
picioare la un ciclu de braţe şi o respiraţie.
În probele lungi, mulţi înotători au adoptat o coordonare cu patru sau
chiar două bătăi de picioare la un ciclu de braţe, iar în probele scurte de mare
viteză pot depăşi numărul de bătăi, ajungând la 8 -10 bătăi.
Indiferent de numărul bătăilor efectuate, înotătorii trebuie să folosească
pe deplin însumarea celor două forţe propulsive (mişcarea braţelor şi mişcarea
picioarelor). In momentul când braţul atacă apa, piciorul opus execută bătaia
spre în jos, foarte accelerată.
La înotătorii cu 4-6 bătăi, din cauza răsucirii corpului spre stânga şi
dreapta se observă bătăi verticale şi în plan oblic, după poziţia pe care o are
corpul în acest moment. Aceste coordonări diminuează cheltuiala de energie
şi favorizează creşterea tempoului de înot.
Tehnica respiraţiei

41
Respiraţia în înot este strâns legată de mişcarea braţelor. La procedeul
craul, respiraţia se execută pe o parte sau pe ambele părţi la un ciclu complet.
Respiraţia cuprinde trei faze:
inspiraţia;
apneea;
expiraţia.
În momentul în care un braţ execută împingerea, capul se răsuceşte
înspre acea parte fără a-l ridica, cu gura larg deschisă şi începe inspiraţia. În
momentul în care acelaşi braţul iese din apă şi urmează drumul aerian, se
termină inspiraţia şi capul revine în poziţia iniţială cu privirea înainte. Până în
momentul când braţul respectiv se aşează şi se întinde pe apă, există un
moment de apnee voluntară.
Când braţul apucă apa şi începe tracţiunea, se efectuează şi expiraţia
pe gură şi nas având ca durată până când braţul termină tracţiunea. În ultima
parte a expiraţiai aerul se suflă puternic pe nas şi gură.
În concursuri, în funcţie de probă, se poate folosi atât respiraţia
unilaterală cât cea bilaterală (la 3 sau 5 braţe). Avantajul celei din urmă este
că sportivii pot să-şi urmărească adversarii pe parcursul cursei şi că asigură
un echilibru şi o simetrie mai bună în execuţia procedeului.
Dezavantajul ar fi că datorită apneelor prelungite se realizează o lipsă de
oxigen, ceea ce va da senzaţia de sufocare la un moment dat.
Greşeli
- întoarcerea prea devreme a capului va determina scurtarea fazei de
împingere a braţului şi repezirea celuilalt;
- întoarcerea capului mult spre înapoi - răsucirea corpului;
- inspiraţia incompletă sau întârziată - urmare, oboseala prematură.
Startul
La procedeul craul, startul se execută de sus de pe bloc-start. Poziţia
iniţială constă în fixarea cu degetele picioarelor a muchiei bloc-startului, la o
distanţă între labele picioarelor de până la nivelul umerilor. Trunchiul
înotătorului este aplecat, braţele întinse înapoi, lateral sau în ultimul timp chiar
cu braţele lipite de bloc-start. Genunchii sunt puţin flexaţi într-o poziţie cât mai

42
comodă. Capul este cu faţa în jos, privirea spre înainte. De poziţia capului şi
cea a genunchilor este condiţionată proiecţia centrului de greutate, plasat la
nivelul şoldurilor, în interiorul sau în afara suprafeţei de sprijin.
Traiectoria corpului prin aer este determinată de poziţia capului şi de
forţa elanului. Ea este sub formă de arc de cerc, astfel încât intrarea în apă a
părţilor componente ale corpului să se facă pe cât posibil în acelaşi loc,
realizând în acest fel micşorarea turbulenţei.
În momentul zborului prin aer, corpul este întins cu picioarele apropiate
şi braţele orientate înainte spre locul de intrare în apă. In prima parte a
zborului capul este uşor ridicat, după care capul coboară uşor între braţe.
Intrarea în apă se face cu corpul perfect întins. Se va evita o scufundare prea
adâncă pentru a nu frâna prea mult viteza de înaintare. Adâncimea optimă de
scufundare este de 60-80 cm.
Sub apă corpul urmează o fază de alunecare care se face cu corpul
perfect întins cu capul între braţe şi durează ca timp până ce înotătorul simte
că pierde din viteza iniţială.
Când simte că viteza iniţială de alunecare scade, încep mişcările de
picioare foarte energice şi rapide, ridicând uşor în acelaşi timp şi capul. Un
braţ (de pe partea pe care se efectuează respiraţia) începe tracţiunea,
celălalt rămânând întins înainte. La unii înotători ieşirea la suprafaţă coincide
cu prima inspiraţie, pe când la alţii prima inspiraţie se efectuează după câteva
cicluri de mişcări la suprafaţă.

43
La probele de viteză intrarea în apă se face mai aproape de suprafaţa
apei, alunecarea fiind mai scurtă, pe când la probele pe distanţe lungi, se face
cu o scufundare mai adâncă, perioada de alunecare fiind mai lungă.
Greşeli:
 nu se prinde marginea bloc-startului cu degetele de la picioare;
 nu se face flexia necesară a picioarelor pentru executarea elanului
(desprinderii);
 elan prea scurt;
 îndoirea picioarelor în momentul pătrunderii în apă - frânează mişcarea;
 ridicarea capului imediat după intrarea în apă;
 scufundarea accentuată sub apă;
 începerea mişcării de braţe înainte de ieşirea la suprafaţă;
 lipsa mişcării picioarelor sub apă;
 efectuarea unui drum prea lung pe sub apă.
Întoarcerea
Ea trebuie să fie în conformitate cu regulamentul de concurs în vigoare,
să fie făcută repede, să nu producă oboseală, sufocare, să nu încetinească
ritmul de înot, să permită o împingere cât mai puternică din peretele bazinului
pentru a obţine o viteză iniţială crescută.

44
Atacul peretelui trebuie să se facă în viteză mare pentru ca întoarcerea
să fie executată foarte rapid în aşa fel încât să nu încetiniească viteza de
înot.
Întoarcerea propriu-zisă să respecte cerinţele F.I.N.A. În cazul
procedeului craul cerinţa Federaţiei este ca înotătorul să atingă în momentul
efectuării întoarcerii peretele bazinului cu o parte a corpului indiferent care ar fi
aceasta.
Împingerea din perete trebuie să fie puternică în aşa fel încât viteza
iniţială să fie cât mai mare,înotătorul putând ieşi la suprafaţă cât mai repede şi
cât mai departe.
După împingere urmează alunecarea pe sub apă cu mişcările de înot
permise de regulament şi apoi ieşirea la suprafaţă.
În funcţie de evoluţia procedeului respectiv de-a lungul anilor, la
procedeul craul s-au practicat următoarele forme de întoarceri:
 întoarcerea simplă pe o parte;
 pe o parte cu capul în apă;
 prin jumătate rostogolire;
 întoarcerea prin rostogolire înainte.
În perioada actuală întoarcerea cea mai folosită, permisă de regulament
este întoarcerea cu rostogolire sau Flip.
Ea se realizează astfel: când înotătorul se apropie de peretele bazinului
la aproximativ 1.5-2 m. depărtare, pe ultima vâslire de braţ se execută şi o
inspiraţie profundă care să permită întrarea corpului în răsturnare.
Întoarcerea propriu-zisă constă în executarea unei îndoiri a trunchiului,
cu un braţ avântat spre gleznă, celălalt rămânând în urmă.Capul se flexează
rapid spre înainte, pentru a ajunge cu bărbia în piept, lucru care atrage după
sine intrarea în rotaţie a picioarelor.
Deplasarea picioarelor pe deasupra apei se face cu genunchii uşor
îndoiţi, proiectând labele picioarelor în peretele bazinului, orientate cu vârfurile
în jos.
Viteza de execuţie a răsturnării este dată de mişcarea capului şi nu de
cea a labelor.
45
Atingerea pereţilor se face în poziţia gata de împingere cu picioarele
puţin flexate şi cu un braţ sus deasupra capului.Se aduce rapid lângă acesta
şi braţul rămas în urmă.
Datorită inerţiei,corpul se apropie de perete, determinând flexarea
picioarelor până în poziţia ideală pentru realizarea împingerii.Aceasta trebue
să fie foarte puternică în asa fel încât să imprime corpului o viteză de
alunecare cât mai mare.
Alunecarea să fie cu corpul într-o poziţie cât mai hidrodinamică, cu
corpul întins, braţele sus deasupra capului, capul între braţe, picioarele întinse
şi apropiate.
O dată cu scăderea vitezei de alunecare, sub apă, picioarele îşi încep
mişcarea de forfecare sau ondulatorie, până la ieşirea corpului la
suprafaţă.Ieşirea la suprafaţă coincide de cele mai multe ori cu prima
inspiraţie.
Greşeli:
- neatingerea peretelui cu nici o parte a corpului;
- apropierea exagerată de peretele bazinului;
- realizarea incompletă a întoarcerii propriu-zise;
- împingerea uşoară cu picioarele din peretele bazinului;
- nu se adoptă o poziţie hidrodinamică la executarea împingerii din
perete (sporeşte rezistenţa frontală la înaintare);
- se menţine un timp prea scurt poziţia de alunecare prin apă,
începându-se imediat vâslirea cu braţele (scade viteza de înot).

46
47
TEHNICA PROCEDEULUI SPATE
Scurt istotric
Prima descriere a înotului pe spate (a înotului bras pe spate), o găsim în
lucrarea pedagogului german Guts Muths, intitulată „Gimnastica pentru
tineret”. Autorul consideră înotul bras pe spate ca un înot popular.
Înotul pe spate (brasul răsturnat) a fost introdus ca probă de concurs
pentru prima oară la J.O. de la Paris în anul 1900.
După anul 1900, sportivii care practicau înotul trudgen (picioare bras,
braţe craul) au început să înoate în stil asemănător dar pe spate.
În anul 1903 scriitorii englezi Arhibald Sinclair şi Wiliam Henry într-o
carte despre înot, indică adoptarea în înotul pe spate a unui atac de braţe
analog celui utilizat de Trudgen pentru înotul ventral.
Tehnica primilor înotători a fost rudimentară ea fiind îmbunătăţită de-a
lungul anilor. Mişcarea actuală se pare că a fost folosită pentru prima dată de
înotătorul francez Georges Wallery, fost campion european (1948 la 100 m.
spate, cu timpul de 1.07.6).
Înotătorii olandezi, americani dar mai ales cei australieni au adus
îmbunătăţiri înotului spate ,adoptând o poziţie maI orizontală a corpului şi
accentuând acţiunea de vâslire a braţelor.
Descrierea tehnicii
Procedeul spate este un procedeu tehnic de concurs, dar îşi găseşte
utilitatea şi în înotul aplicativ, pentru transportarea victimelor salvate de la înec
sau a unor obiecte uşoare.
Faptul că faţa este în întregime deasupra apei uşurează mult respiraţia.
La înotul spate se folosesc mişcări alternative de braţe şi picioare, rolul
important în înaintarea corpului avându-l activitatea braţelor.
Un ciclu complet de înot în procedeul spate este format din şase bătăi
de picioare (în medie), două mişcări de braţe şi o respiraţie.

Poziţia corpului

48
Corpul culcat dorsal pe apă (10-150) faţă de orizontală, capul puţin
ridicat cu urechile în apă, privirea spre vârfurile picioarelor, bazinul puţin
ridicat, picioarele puţin scufundate sub apă.
Greşeli:
- capul mult prea ridicat, picioarele se scufundă prea mult îngreunând
deplasarea.
- capul în extensie exagerată, apa depăşeşte linia feţei şi pătrunde în căile
respiratorii, bazinul se ridică prea mult,mişcarea picioarelor fiind ineficace.
Acţiunea picioarelor:
Picioarele execută mişcări alternative în plan vertical (mişcare de
forfecare). Mişcarea pleacă din articulaţia coxo-femurală, coapsă, gambă şi se
termină la nivelul labei piciorului cu o mişcare asemănătoare unui şut
executat cu partea exterioară a labei piciorului.
În poziţie iniţială picioarele sunt întinse cu labele relaxate şi vârfurile
orientate spre interior.
Faza pregătitoare constă în coborârea piciorului întins aproximativ 40
cm, urmată de faza activă în care piciorul se ridică puţin flexat spre suprafaţa
apei. Genunchiul îşi opreşte mişcarea sub nivelul apei, mişcarea fiind
continuată prin întinderea treptată a piciorului şi azvârlirea în sus a labei
piciorului.
În mişcarea lor alternativă de jos în sus şi invers, picioarele se
depărtează între ele cam 35-45 cm.
Greşeli:
- mşcarea de forfecare cu picioarele prea îndoite;
- mişcarea de forfecare executată cu virfurile orientate spre exterior;
- mişcarea de forfecare efectuată cu picioarele prea întinse;
- efectuarea mişcărilor de pedalare;
- forfecarea având labele picioarelor în flexie pe gambă.

Acţiunea braţelor
Ca şi la craul, acţiunea braţelor este alternativă, în timp ce un braţ
execută mişcarea activă în apă, celălalt execută mişcarea pregătitoare în aer.

49
a) Faza activă - braţul se aşază pe apă sus deasupra capului, având
cotul extins, palma orientată spre înafară, astfel încât degetul mic să ia primul
contact cu apa. Urmează „apucarea apei” care se face cu palma în flexie pe
antebraţ în aşa fel încât să prindă cât mai multă apă.
De aici urmează mişcarea de tracţiune în timpul căreia braţul se îndoaie
treptat din articulaţia cotului care este orientat în jos, iar palma se îndreaptă
spre suprafaţa apei (fără să iasă din apă). Tracţiunea se înscrie pe o
traiectorie sinusoidală (forma unui „S” prelungit).
Concomitent cu îndoirea progresivă a cotului, palma împreună cu
antebraţul şi braţul continuă tracţiunea până în dreptul umărului, de unde în
continuare începe împingerea.
Împingerea se face spre picioare pe lângă şold, pe linia longitudinală a
corpului terminând “S”-ul cu braţul întins, cu palma orientată în jos şi lângă
corp.
Imediat după terminarea vâslirii, braţul iese din apă întins pe lângă corp
cu degetul mare în sus.
b) Faza pasivă - începe în momentul ieşirii braţului din apă întins, cu
degetul mare orientat în sus şi durează până la reintroducerea lui în apă,
înaintea capului.
Mişcarea prin aer este o mişcare rapidă, dar relaxantă. Pe traseu
aproximativ, când braţul ajunge în dreptul umărului, el se răsuceşte astfel încât
contactul cu apa să se facă cu degetul mic.
Greşeli:
- introducerea braţului în apă dincolo de linia mediană a corpului, spre
umărul din partea opusă (favorizează legănarea stânga şi dreapta pe apă);
- intrarea braţului în apă mult prea lateral (determină scurtarea lungimii
vâslirii);
- izbirea apei cu dosul palmei (oscilaţiile verticale ale corpului);
- apucarea apei cu coatele coborâte (nu se realizează rotaţia internă în
articulaţia scapulo-humerală);
- tracţiuni cu braţul întins.
- tracţiune şi împingere cu palma având degetele răsfirate,

50
Coordonarea mişcărilor de braţe
În procedeul spate coordonarea între mişcările de braţe se realizează
astfel: în momentul când unul dintre braţe execută mişcarea de tracţiune şi
împingere, celălalt braţ parcurge drumul prin aer, în aşa fel încât când unul din
braţe termină de vâslit celălat se aşază pe apă.

51
Coordonarea cu respiraţia
La două mişcări de braţe se execută şase mişcări de picioare ( în medie)
şi o respiraţie.
În timpul înotului spate respiraţia se face mai uşor deoarece gura şi
nasul sunt tot timpul deasupra apei, înotătorul nefiind obligat să execute
mişcări suplimentare cu capul pentru a putea efectua respiraţia. Cu toate
acestea este necesară o coordonare a respiraţiei cu mişcările braţelor pentru
a asigura o respiraţie ritmică şi în acelaşi timp completă. Inspiraţia se face pe
gură în timp ce unul din braţe parcurge drumul prin aer. Expiraţia începe când
acelaşi braţ trece din faza de tracţiune în cea de împingere şi durează până
când braţul iese din apă.Între cele două există un moment de apnee.
Aerul se va inspira numai pe gură şi se va expira pe gură şi pe nas. Este
necesară coordonarea respiraţiei cu acţiunea picioarelor şi mai ales a braţelor
pentru realizarea pe parcursul cursei de înot a unui ritm adecvat care să nu
producă oboseală.
Startul.
Procedeul spate este singurul procedeu în care poziţia pregătitoare
pentru start pretinde înotătorului să se găsească în apă.
Poziţia corpului este cu faţa la perete, ghemuit, palmele apucă barele
bloc-startului, labele picioarelor sprijinite pe peretele bazinului puţin sub nivelul
apei,sau la nivelul acesteia, şoldurile ridicate din apă, capul cu bărbia în piept
pregătit pentru elan.
Elanul începe în momentul semnalului de plecare, mişcarea începe prin
extensia capului în sus şi spre înapoi, concomitent cu ridicarea corpului din
apă, cu întinderea braţelor spre înapoi urmate de o împingere puternică a
picioarelor în peretele bazinului.
Acest lucru are ca urmare ridicarea şoldurilor deasupra apei. Împingerea
se termină în momentul extensiei puternice a labelor picioarelor. O dată cu
părăsirea barei de către palme, braţele se mişcă în sus pe deasupra capului
cu coatele puţin în flexie. Corpul descrie o traiectorie ascendentă arcuită,
pentru a putea ieşi cu totul din apă reducând astfel la minim rezistenţa.

52
Mişcarea capului conduce corpul, pregătind intrarea în apă fără
turbulenţe - ideal ar fi ca intrarea în apă să se realizeze în acelaşi loc, lucru
foarte greu de realizat. In timpul zborului corpul ia o poziţie cât mai
hidrodinamică, astfel încât contactul cu apa să fie făcut treptat, în ordinea:
braţe, cap, trunchi şi picioare.
După intrarea în apă, braţele îşi schimbă direcţia dinspre în jos şi
înainte, spre înainte şi în sus. Corpul se menţine în alunecare până în
momentul scăderii vitezei de deplasare, moment în care intră în acţiune
picioarele.Picioarele pot efectua mişcări de forfecare şi ondulatorii.Capul
revine treptat la poziţia lui iniţială o dată cu începerea primei vâsliri.

Greşeli:
- în momentul elanului corpul nu se ridică din apă,frânarea fiind
accentuată;
- elan cu împingere prea uşoară din peretele bazinului;
- contactul cu apa se face în poziţie orizontală;

53
- începerea vâslirii braţelor înaintea ieşirii la suprafaţă;
- lipsa mişcărilor de picioare permise de regulament în timpul
alunecării pe sub apă.
Întoarcerea
Întoarcerea în procedeul spate se execută conform regulamentului în
vigoare. Ea s-a modificat şi a evoluat o dată cu modificarea şi evoluţia
procedeului respectiv.
Regulamentul prevede ca în momentul atingerii peretelui corpul
înotătorului să fie în poziţia culcat dorsal şi de asemenea ca în momentul
împingerii din perete să se găsească tot în aceeaşi poziţie.
Întoarcerile folosite de-a lungul timpului sunt:
1. întoarcerea simplă;
2. întoarcerea prin răsturnare înapoi;
3. întoarcerea prin rostogolire.
La campionatele Mondiale de la Perth din Australia,(1991) înotătorii de
spate au folosit o nouă formă de întoarcere admisă de noile prevederi
regulamentare. Se deosebeşte de formele anterioare prin viteza cu care
înotătorul atacă peretele, întoarcerea propriuzisă facându-se printr-un salt
înainte. Tehnic, ea se desfăşoară astfel: după ce înotătorul depăşeşte linia
steguleţelor spre peretele de întoarcere, corpul acestuia trece din poziţia pe
spate în poziţia pe piept, printr-o răsturnare pe braţul avansat.

54
Acesta execută o vâslire energică, capul se duce cu bărbia în piept şi se
execută o rostogolire spre înainte. La finalul rostogolirii tălpile se pun pe
perete,cu călcâiele orientate în jos, corpul fiind cu faţa în sus. Datorită inerţiei
corpului obţinută în timpul întoarcerii, după ce tălpile s-au aşezat pe peretele
bazinului , picioarele se flexează treptat, ajungând într-o poziţie optimă pentru
realizarea unei împingeri cât mai eficiente.
Urmează împingerea care trebuie să fie cât mai puternică, pentru a
obţine o viteză iniţială cât mai mare şi în final drumul pe sub apă cu mişcările
de picioare specifice, permise de regulament, care pot fi: mişcări de picioare
spate sau mişcări ondulatorii (fluture). Distanţa parcursă pe sub apă se poate

55
prelungi până la 15m. În momentul ieşirii la suprafaţă regulamentul permite
începerea vâslirii cu un braţ pentru reintrarea în procedeu.

TEHNICA PROCEDEULUI BRAS


Scurt istoric.
Modalitatea de a înota într-un procedeu asemănător brasului este
cunoscută încă din antichitate.Unele documente provenite din acele
vremuri,unele basoreliefuri sau desene, ne dovedesc că brasul era cunoscut
încă din 3400 î.e.n. Înotul bras a fost folosit de toate popoarele din jurul
bazinului mediteranean şi din Europa.
Prima lucrare în care găsim descris procedeul bras (1538) este
„Colymbetes” autorul ei fiind Nicolaus Wynmann.El aseamănă mişcările
folosite în înotul bras cu cele executate de broaşte şi consideră brasul un sport
cu mare valoare aplicativă.
În anul 1875, căpitanul Mattew Webb realizează o performanţă
deosebită, traversând Canalul Mânecii înotând bras. Traversarea a durat 22
de ore.
La Saint Louis (1904) probele de bras au fost introduse pentru prima
dată în programul Jocurilor Olimpice. Tehnica brasului din acea vreme era
rudimentară. Se înota într-o poziţie foarte înaltă, cu capul mult ridicat, cu o
deschidere largă a braţelor şi a picioarelor, mişcările fiind ample şi în continuă
mişcare.
În anul 1924, germanul Erich Rademacher (inventatorul stilulu fluture) a
adus îmbunătăţiri tehnicii procedeului bras prin adoptarea unei poziţii de
alunecare şi o tracţiune mai adâncă, cu braţele aproape întinse.
Aceată tehnică a fost îmbunătăţită ulterior de înotătorii japonezi:Tsouta şi
Ito, care au câştigat probele de bras la J.O.din anii 1932 şi 1936.Ei au pus
accent mai mare pe vâslirea cu braţele îndoite, mărind frecvenţa mişcărilor.
Apariţia înotului fluture a influenţar într-o oarecare măsură şi tehnica
procedeului bras. S-au modificat mişcările picioarelor, ele executându-se cu o
deschidere mai mică,accentuîndu-se momentul de împingere.

56
În anul 1952, la olimpiada de la Helsinki, s-a hotărât separarea înotului
bras de înotul fluture.Începe o nouă perioadă de căutări pentru perfecţionarea
tehnicii procedeului bras.Tot înotătorii japonezi au fost cei care impun pe plan
mondial brasul subacvatic.Acest stil de înot a fost preluat şi de ceilalţi
sportivi.La J.O. de la Melbourne sovieticul Iunicev a câştigat proba de
200m.,folosind înotul bras pe sub apă.
Începând din anul 1957 F.I.N.A. interzice brasul pe sub apă, considerând
că este dăunător sănătăţii şi duce la îmbolnăvirea aparatului cardio-
respirator.Din acest moment începe o nouă perioadă de căutări privind
îmbunătăţirea tehnicii procedeului bras, care să ajute la dezvoltarea vitezei de
deplasare. Şi de această dată, tot înotătorii japonezi vin cu soluţuia,modificând
tehnica respiraţiri, cunoscută sub denumirea de „respiraţie întârziată”. Cel mai
reprezentativ înotător japonez al brasului a fost Osaki.
El înota cu capul mult scufundat, la limita regulamentului, lungind
traiectoria de vâslire a braţelor, sporind în acelaşi timp şi frecvenţa mişcărilor
de braţe şi picioare. Înspiraţia era plasată după terminarea tracţiunii de braţe.
Aceste modificări pe care le-au adoptat şi înotătorii americani, englzi şi cei
australieni, au permis obţinerea unor recorduri mult superioare celor de până
atunci.
În prezent procedeul bras a mai suferit unele îmbunătăţiri. S-a păstrat
poziţia scufundată a corpului, care de data aceasta se realizează printr-o
plonjare înainte a capului, umerilor şi a jumătăţii superioare a trunchiului, după
terminarea momentului de inspiraţie. Această mişcare permite aplicarea unei
forţe sporite în mişcarea braţelor. Această inovaţie a permis înotătorilor de
bras să-şi îmbunătăţească substanţial recordurile ,mai ales cele de la 100 m.
Descrierea tehnicii
Brasul este un procedeu de înot sportiv care dezvoltă cea mai mică
viteză de înaintare. Deoarece mişcările sunt executate mult mai uşor decât la
celelalte procedee, brasul este foarte economic, odihnitor, având caracteristici
care-i conferă posibilitatea de a fi folosit de orice persoană în orice fel de ape.
Poziţia corpului

57
În timpul înotului bras poziţia corpului este culcat ventral întins, cu
trunchiul mai ridicat decât la craul. Această poziţie este determinată de poziţia
mai ridicată a capului şi de mişcările specifice de înot.
Datorită modului specific de respiraţie (mai întârziată) corpul în
momentele inspiraţiei îşi schimbă unghiul fată de orizontala apei spre o poziţie
mai înaltă şi oblică, cu capul şi umerii mai ridicaţi. După inspiraţie corpul
revine la orizontală, scufundat în apă.
Poziţia corpului se modifică în funcţie de viteza de deplasare. Astfel,
când înoată cu viteză mare, pe distanţe scurte înotătorii au o poziţie mai
ridicată a corpului, iar când distanţele înotate sunt lungi, frecvenţa mişcărilor
este mai scăzută şi poziţia corpului mai coborâtă.
Acţiunea picioarelor
În timpul înotului bras mişcarea picioarelor are două faze:
a) faza pregătitoare (pasivă);
b) faza propulsoare (activă).
În poziţia iniţială, picioarele sunt întinse şi apropiate, fără a fi încordate,
cu vârfurile întinse.Din această poziţie voi prezenta modalitatea de execuţie a
mişcării picioarelor.
a) Faza pregătitoare sau pasivă - constă în îndoirea picioarelor din
articulaţiile coxo-femurale, genunchi şi glezne,ajungând astfel într-o poziţie
pregătitoare pentru mişcările de propulsie.
Mişcarea care asigură obţinerea acestei poziţii începe prin îndoirea picioarelor
din articulaţia coxo-femurală şi genunchi, gambele fiind în flexie pe coapse,
genunchi coboară şi se depărtează uşor lateral fără a depăşi linia umerilor.
În momentul final al îndoirii picioarelor, se face o răsucire înafară a
vârfurilor picioarelor în aşa fel încât tălpile să ajungă în poziţie perpendiculară
pe direcţia de deplasare, labele picioarelor fiind flexate pe gambe, câlcâiele
depărtându-se între ele la o distanţă aproximativ egală cu distanţa între
articulaţiile coxo-femurale.
Această mişcare de îndoire se realizează într-un ritm mai lent pentru a
nu frâna viteza de deplasare, prin rezistenţa pe care o opune apa unei astfel
de mişcări.

58
b) Faza propulsoare sau activă - constă în întinderea energică a
picioarelor începând cu articulaţia coxo-femurală, apoi a genunchiului.
In timpul acestei întinderi labele picioarelor rămân cu vârfurile răsucite înafară
şi împing cu tălpile apa spre înapoi.
În momentul terminării împingerii când picioarele sunt întinse, se întind
labele picioarelor cu vârfurile înapoi, urmând apropierea picioarelor.
Mişcarea de întindere şi apropiere trebuie să se execute legat, fără
pauză.
Mişcarea de propulsie se execută cu viteză crescândă şi se termină în
momentul în care s-au apropiat picioarele.
Greşeli:
- strângerea genunchilor sub abdomen;
- flexarea insuficientă a gambelor pe coapsă;
- vâslirea liniară fără apropierea picioarelor la finalul împingerii;
- vâslirea făcută în planuri diferite;
- orientarea greşită a labelor (înţeparea apei);
- executarea unei mişcări foarte largi mult în afara lăţimii şoldurilor.

59
Acţiunea braţelor
În poziţia iniţială, braţele sunt întinse înainte în prelungirea umerilor,
puţin scufundate sub nivelul apei, cu palmele în jos şi degetele apropiate.
Acţiunea braţelor începe prin mişcarea „activă” de tracţiune şi se
reslizează în felul următor: din poziţia iniţială, palmele se răsucesc puţin spre
exterior, ajungând în flexie pe antebraţ, acesta fiind şi momentul de „apucare”
a apei.
În continuare braţele coboară,oblic, lateral în jos şi înapoi până
aproximativ în faţa liniei umerilor. Din acest moment coatele se îndoaie treptat,
mişcarea fiind continuată numai din articulaţia cotului cu antebraţul şi cu
palma, prin flexia palmei pe antebraţ şi a antebraţului pe braţ. Urmeză
apropierea coatelor de trunchi printr-o mişcare energică ajungându-se cu
mâinile sub bărbie, realizând o mişcare de rotaţie internă la nivelul umărului.

60
Această mişcare este deosebit de utilă întrucât creează sprijinul activ al
braţelor pe apă. Momentul de împingere a braţelor,la acest procedeu este mai
puţin evident comparativ cu celelalte procedee de înot datorită tehnici
specifice a acestuia.
În continuare are loc faza pregătitoare a mişcării braţelor care se
realizează prin întinderea rapidă înainte a acestora pe sub suprafaţa apei, cu
palmele orientate în jos, umerii se apropie şi se întind bine înainte.
Urmează o fază de alunecare care se face cu braţele întinse înainte.
În ultimul timp, majoritatea înotătorilor au adoptat o tehnică nouă de
mişcare a braţelor.
Mişcarea de tracţiune în care braţele abia se deplasează în jos
(depărtându-se puţin între ele) este continuată tot cu o mişcare de tracţiune şi
împingere asemănătoare cu cea de la craul, după care braţele se îndoaie
rapid cu mâinile sub bărbie, coatele apropiindu-se de trunchi şi apoi se întind
înainte. De asemenea, durata alunecării este mult mai scurtă, mişcarea
braţelor executându-se cu o frecvenţă mai ridicată.
Greşeli:
- mişcarea prea scurtă, fără moment de împingere (înaintare greoaie);
- vâslirea cu coatele în poziţia prea ridicată (respiraţie
îngreuiată şi oboseală prematură);
- înclinarea necorespunzătoare a palmei (taie sau mângâie apa- randament
scăzut);
- tracţiune cu degetele depărtate;
- mişcarea spre înafară executată prea larg.
Coordonarea între braţe şi picioare
Pentru a se realiza o mişcare continuă şi uniformă, în timpul înotului este
necesar să existe o coordonare perfectă între mişcările braţelor şi picioarelor.
Acţiunea începe cu mişcarea de tracţiune a braţelor. In momentul în care
braţele încep să se îndoaie din articulaţiile coatelor, începe mişcarea pasivă a
picioarelor care se termină o dată cu apropierea coatelor de trunchi şi ducerea
palmelor sub bărbie.

61
Urmează întinderea braţelor înainte şi răsucirea vârfurilor picioarelor
înafară, după care se face întinderea şi apropierea picioarelor care se termină
în momentul în care braţele ajung în poziţia iniţială.Altfel spus, în momentul
când un braţ execută fază activă , celălalt braţ realizează faza pasivă.
Greşeli:
- vâslirea concomitentă a braţelor cu mişcarea de propulsie a picioarelor;
- efectuarea separată a mişcărilor de braţe şi apoi a celor de picioare;
Tehnica respiraţiei
Inspiraţia se face pe gură şi expiraţia pe gură şi pe nas.
Inspiraţia la bras se face mai uşor decât la craul, deoarece gura iese în
întregime din apă.
Între inspiraţie şi mişcările braţelor este o strânsă coordonare.
Inspiraţia se efectuează o dată cu mişcarea de tracţiune a braţelor, după
care există un moment scurt de apnee până în momentul în care braţele încep
să se întindă. O dată cu întinderea braţelor înainte se face expiraţia.
Greşeli:
- lipsa de coordonare între respiraţie şi mişcarea braţelor;
- inspiraţia sau expiraţia insuficientă (oboseala).
Startul
Cuprinde acealeaşi faze ca şi la procedeul craul. Poziţia iniţială şi
împingerea (elanul) se execută la fel. Zborul prin aer este executat puţin mai
înalt, intrarea în apă făcându-se sub un unghi mai mare, fapt care determină şi
o scufundare mai adâncă.
După alunecare urmează înotul sub apă. Înotul începe printr-o vâslire
lungă cu braţele, asemănătoare cu cea din înotul delfin, picioarele rămânând
întinse. Apoi braţele sunt duse înainte pe sub corp, foarte aproape de piept,
mişcarea efectuându-se prin flexia coatelor şi deplasarea palmelor spre
înainte, până când acestea depăşesc faţa, moment în care braţele încep să se
întindă înainte şi în sus spre suprafaţa apei, iar picioarele execută mişcarea
pregătitoare.

62
În momentul când braţele se întind, picioarele execută o împingere
puternică şi înotătorul iese cu capul şi corpul la suprafaţă, unde face prima
inspiraţie, o dată cu prima mişcare de tracţiune a braţelor.
În ultima vreme, pentru a se putea realiza o viteză crescută în timpul înotului
acestui procedeu, atât la întoarceri cât şi la start înotătorul poate să efectueze
în timpul drumului pe sub apă şi mişcări ondulatorii.
Greşeli:
- drumul prin aer prea lung, aterizare pe burtă (frânează din viteză);
- elan prea scurt;
- ieşirea rapidă la suprafaţă fără a efectua mişcările permise de regulament
sub apă (diminuează viteza);
- ridicarea capului în timpul înotului pe sub apă (sporeşte rezistenţa,determină
ieşirea rapidă a corpului la suprafaţă);
- scufundarea prea adâncă sub apă.
Întoarcerea
Spre deosebire de cea de la procedeul craul, la procedeul bras
regulamentul îl obligă pe înotător să atingă peretele cu ambele mâini odată, la
acelaşi nivel, pentru a păstra simetria mişcărilor.
Atacul peretelui se face cu viteză crescută pentru a-l ajuta pe înotător să
execute întoarcerea propriu-zisă cât mai rapid fără a pierde din viteza de
deplasare.
După atingerea peretelui cu ambele braţe, puţin deasupra apei, o dată
cu gruparea picioarelor sub el,înotătorul se întoarce cu 1800 în jurul axului
vertical al corpului.
În acelaşi timp se face şi o inspiraţie profundă urmată de scufundarea
corpului sub apă la o adâncime nu prea mare. Picioarele fiind îndoite se aşază
cu tălpile pe peretele bazinului,orientate cu vârfurile în jos fiind pregătite pentru
împingere.Aceasta este foarte puternică asigurând corpului o viteteză iniţială
crescută.Mişcarea este continuată cu alunecarea pe sub apă, corpul fiind
întins, într-o poziţie cât mai hidrodinamică. În momentul când viteza iniţială
începe să scadă înotătorul poate executa mişcările sub apă permise de

63
regulament, după care acesta iese la suprafaţă.Ieşirea la suprafaţă coincide şi
cu prima inspiraţie.

Geeşeli:
- atacul peretelui cu viteză prea mică;
- atingerea peretelui cu braţele aşezate în planuri diferite;
- realizarea unei întoarceri propriu-zise incomplete;
-.împingere prea uşoară din peretele bazinului;
- ieşirea rapidă a înotătorului la suprafaţa apei;
- neefectuarea mişcărilor permise de regulament în timpul deplasării corpului
pe sub apă.

64
TEHNICA PROCEDEULUI DELFIN

Scurt istoric.
Înotul delfin sau fluture este cel mai nou procedeu de concurs.Evoluţia
lui de la bras la fluture a fost determinată de dorinţa creşterii vitezei de
deplasare pentru a obţine performanţe din ce în ce mai bune.
Erich Rademacher, inventatorul acestui procedeu, profită de o lacună a
regulamentului (în anul 1926), care nu-l obligă pe înotătorul de bras să ducă
braţele înainte prin apă. Profită de aceasta şi scoate braţele pe deasupra apei,
reducând astfel frecarea cu apă, această mişcare având o eficienţă mărită.
Rademacher foloseşte această mişcare de braţe înainte de întoarceri şi la
finalul cursei. Acest nou stil provoacă multe controverse, dar pentru că nu
există nici o stipulare regulamentară care să interzică acest lucru, el nu este
descalificat.
Rademacher participă la J.O. de la Amsterdam dar nu înoată acest
procedeu combinat (bras-fluture).Procedeul nu a avut prea mulţi adepţi, fiind
considerat unul foarte obositor.
În anul 1933,în SUA, un înotător american Henry Myers înoată în acest
procedeu proba de 150 de yarzi. Reâncep o serie de discuţii, stilul fiind
denumit ”bras-fluture”, pentru a-l distinge de brasul clasic, care se numea
„bras ortodox”.
Adepţii acestui procedeu sunt foarte puţini , mai ales că în anul 1936, la
J.O. de la Berlin practicanţii acestui stil de înot (americanii) au suferit o
înfrângere zdrobitoare din partea înotătorilor brasişti japonezi.
Abia în anul 1953 procedeul fluture se separă de bras, fiind recunoscut
de regulament ca un al IV-lea procedeu, el capătă o nouă configuraţie:
piciioarele vor efectua mişcarea ca la procedeul craul, dar simultan. Această
mişcare de picioare, care se aseamănă cu mişcarea unei cozi de delfin, nu
era obligatorie.Înotătorii puteau folosii împingerea laterală de la bras.

Din anul 1963 singura mişcare de picioare permisă de regulament este


cea simultană în plan vertical.

65
Primele recorduri mondiale înotând acest procedeu le-a realizat
înotătorul maghiar Gyorgy Tumpek, care înota folosind un stil cu două şi chiar
cu trei ondulări ample, la un ciclu de mişcări de braţe.
Acest procedeu s-a răspândit repede, devenind al doilea procedeu de
viteză ,după craul. El a mai suferit unele modificări pe parcurs, mai ales din
partea înotătorilor japonezi, care foloseau în timpul înotului respiraţia pe o
parte,ca cea de la craul. Treptat s-a ajuns la tehhic actuală, tehnică care ar
putea să se mai modifice şi în viitor în căutarea unor noi modalităţi de
dezvoltare a vitezei.
Descrierea tehnicii.
Procedeul delfin este un procedeu derivat din procedeul „fluture”, la care
mişcarea picioarelor este asemănătoare cu cea de la bras, iar cea de braţe cu
cea de craul, cu deosebirea că se execută cu ambele braţe o dată.
La delfin se păstrează mişcarea braţelor de la „fluture”, dar se modifică
mişcarea picioarelor aparând în plus mişcările ondulatorii ale corpului.
Mişcarea picioarelor este asemănătoare cu cea de la craul, dar se execută
simultan. Mişcările corpului sunt mişcări ondulatorii care se accentuează de la
trunchi spre picioare.
Avantajul pe care îl are acest procedeu faţă de „fluture” este că la delfin
frânarea produsă de îndoirea picioarelor ca la bras, este înlocuită de o mişcare
de propulsie.
Poziţia corpului.
Poziţia iniţială a acestuia este culcat ventral pe suprafaţa apei, cu
braţele întinse, capul între braţe, picioarele întinse şi apropiate.
In timpul înotului, corpul înotătorului nu mai revine niciodată în această poziţie,
el efectuând ridicări şi coborâri succesive, determinate de ridicarea capului
pentru efectuarea inspiraţiei.

Acţiunea braţelor
Si la acest procedeu tehnic de înot,acţiunea braţelor are două faze: una
activă, în apă, care determină înaintarea şi una pasivă, în aer, care reprezintă
şi momentul de relaxare a musculaturii.

66
a)Faza activă
Din poziţia culcat ventral, braţele întinse înainte cu palmele orientate în
jos, acestea se flexează uşor pe antebraţ, ca la procedeul craul pregătindu-se
pentru vâslire. Prima parte a mişcării,tracţiunea, se execută oblic,lateral,în jos
şi înapoi,până când palmele se aliniază cu coatele şi umerii.
Când coatele ajung pe aliniamentul umerilor începe împingerea puternică cu
palmele înapoi, braţele apropiindu-se de corp, întinzându-se treptat din
articulaţia cotului.
Mişcarea de împingere se termină cu braţele întinse, cu palmele lângă
coapse. Scoaterea acestora din apă făcându-se cu coatele orientate în sus,
puţin depărtate de coapse.Traiectoria palmelor pe parcursul celor două
momente, de tracţiune şi împingere are o formă asemănătoare cu o clepsidră
b) Faza pasivă (pregătitoare)
În această fază braţele,puţin depărtate cu musculatura relaxată se duc
rapid înainte pe deasupra apei, cu palmele întoarse înapoi şi degetele
relaxate.Corpul înotătorului este cu capul şi umerii afară din apă.
Braţele intră în apă simultan în faţa umerilor cu palmele orientate cu faţa
spre exterior.
Greşeli:
- tracţiune asimetrică cu braţele;
- introducerea braţelor în apă prea lateral sau prea aproape de umeri;
- tracţiune sau împingere incompletă;
- tracţiune cu braţele întinse;
- tracţiune şi împingere cu degetele depărtate.

Acţiunea picioarelor.
Pe parcursul înotului delfin picioarele execută mişcări asemănătoare cu
cele de la craul, diferenţa fiind că la delfin mişcarea picioarelor se realizează
cu amândouă în acelaşi timp.În plus apar mişcările ondulatorii ale corpului. Ca
şi la celelalte procedee de înot, mişcarea picioarelor are două faze: una activă
şi una pasivă.

67
În timpul fazei active picioarele realizează mişcări simultane de sus în
jos.Una, mai puternică este propulsivă, a doua, mai redusă asigură sprijinul
pe apă necesar pentru realizarea inspiraţiei.
Fază pasivă se realizează prin îndoirea picioarelor (ducerea acestora
înapoi),precedată de coborârea bazinului.
Greşeli:
-orientarea labelor picioarelor cu vârfurile spre exterior;
-mişcare de forfecare a picioarelor;
-efectuarea mişcărilor cu picioarele întinse.
Coordonarea mişcării braţelor şi a picioarelor.
La procedeul delfin întâlnim două variante de coordonare:
- cu o singură bătaie de picioare;
- cu două bătăi de picioare.
Înotul delfin cu o singură bătaie este mai economic şi permite
înotătorului să realizeze o frecvenţă crescută. Această formă este folosită în
special de înotătorii care au forţă mare în braţe şi mai mică în picioare.
Coordonarea se realizează astfel: în timpul apucării apei şi începerii
tracţiunii, înotătorul loveşte apa cu picioarele de sus în jos,labele fiind
orirentate spre interior. În momentul împingerii, picioarele revin ,cu genunchii
relaxaţi.În timpul drumului aerian al braţelor ele se îndoaie puţin, pregătindu-
se pentru o nouă bătaie.
Înotul cu două bătăi este folosit de înotătorii care au picioare puternice,
fiind mai răspândit. Bătaia realizată în plus ajută înaintarea.

Tehnica respiraţiei
Respiraţia este în strânsă concordantă cu mişcarea
braţelor.Inspiraţia se face în timpul împingerii cu braţele şi durează până când
braţele ies din apă şi parcurg prima parte din drumul aerian.
Expiraţia începe în momentul în care braţele intră în apă şi continuă
până când acestea termină tracţiunea.
Între inspiraţie şi expiraţie există un moment scurt de apnee care se
realizează din momentul ducerii braţelor prin aer pănă la apucarea apei.

68
Coordonarea mişcărilor
La procedeul delfin un ciclu complet de înot cuprinde o mişcare de braţe,
două de picioare şi o respiraţie.
În momentul când picioarele execută prima mişcare de sus în jos, mai
puternică, braţele intră în apă, capul este în apă şi execută expiraţia.
În momentul în care picioarele execută mişcarea de jos în sus, braţele
sunt în faza de sprijin şi tracţiune, se termină expiraţia. Când picioarele
execută a doua mişcare de sus în jos, mai slabă, braţele execută împingerea,
capul se ridică şi iese din apă, moment în care se efectuează şi inspiraţia.
Greşeli:
- executarea separată a mişcărilor de braţe şi de picioare;
- necoordonarea respiraţiei cu mişcările braţelor;
- inspiraţia şi expiraţia incompletă (oboseală).
Startul
Este la fel ca cel de la procedeul craul. Poziţia de plecare, elanul şi
zborul prin aer sunt identice, mişcări deosebite fiind în timpul alunecării sub
apă. În timpul alunecării pe sub apă, înotătorul execută două sau mai multe
mişcări ondulatorii şi o vâslire cu braţele.
La prima mişcare de propulsie cu picioarele, braţele sunt întinse înainte,
după care încep tracţiunea.
A doua bătaie de picioare coincide cu împingerea braţelor înapoi, ieşirea
capului la suprafaţă şi prima inspiraţie.
În ultima perioadă ,pentru mărirea vitezei de deplasare în acest
procedeu, sub apă înotătorul poate efectua un număr mai mare de ondulaţii, în
funcţie de potrenţialul fiecărui concurent.
Greşeli:
- elan prea scurt;
- elan prea lung;
- scufundarea prea adâncă a corpului sub apă;
- neefectuarea mişcărilor de picioare şi braţe permise de regulament sub apă;
- începerea mişcărilor de braţe imediat după intrarea corpului în apă.
Întoarcerea

69
Întoarcerea la procedeul delfin se aseamănă cu cea de la procedeul
bras.
Înotătorul execută atacul peretelui, aruncând braţele peste apă, palmele
atingând peretele simultan şi pe aceeaşi linie orizontală.
Întoarcerea propriu-zisă se efectuează ca la bras,printr-o înălţare uşoară, cu
strângerea picioarelor sub corp, efectuarea unei inspiraţii şi răsuciri de 1800 în
jurul axei verticale.
Împingerea, de asemenea ca la bras, se execută foarte puternic. După
împingerea din peretele bazinului, înotătorul execută aceleaşi mişcări pe sub
apă ca şi la start (două mişcări de picioare şi una de braţe).
Greşeli:
- atacul cu viteză scăzută a peretelui bazinului;
- împingerea din perete înainte de terminarea întoarcerii propriu-zise;
- ieşirea rapidă la suprafaţă, neefectuarea mişcărilor sub apă.

70
METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII ÎNOTULUI.
Evuluţia metodelor de învăţare a înotului.
Preocupări pentru învăţarea înotului întâlnim încă din antichitate. În
Grecia antică înotul era folosit şi apreciat pentru valoarea lui igienică, utilitară
şi socială. El era predat de către instructori specializaţi.
Lecţiile de iniţiere erau desfăşurate în bazinele palestrelor. Cei din oraşe
învăţau să înoate folosindu-se de obiecte plutitoare ca: băşici umplute cu aer,
mănunchiuri de trestie,bucăţi de plută legate de trunchi,etc.
Cu toate că înotul nu făcea parte din programul J.O. antice, unele date
istorice ne arată că el se practica în întrecerile sportive dintre unele
oraşe(scrierile istoricului grec Pausanias).
Romanii au folosit înotul în scop aplicativ şi militar. Pregătirile militare pe
care le făceau tinerii oşteni pe Câmpul lui Marte,erau finalizate cu o partidă de
înot în apele reci ale Tibrului. Ei erau învăţaţi să traverseze cursurile râurilor
îmbrăcaţi în echipament de luptă.
Odată cu construcţia băilor publice, înotul a început să se practice în
bazinele cu ape reci ,folosindu-se aceleaşi metode de învăţare.
A urmat o perioadă istorică lungă în care înotul a fost mult neglijat,
datorită concepţiilor religioase din evul mediu. Cu toate acestea el era folosit
în scop utilitar, la travresarea unor cursuri de ape, existând foarte puţine
poduri în vremea respectivă.
O oarecare revigorare a înotului , ca activitate fizică cu caracter educativ,
de intărirea stării de sănătate şi utilitar, apare în prima jumătate a secolului
XVI-lea.
În anul 1538 a apărut prima carte despre înot a pedagogului elveţian
Nicolaus Winmann, intitulată „Colymbetes”. În lucrare sunt date informaţii sub
formă de dialog cu privire la tehnica şi metodica învăţării procedeului bras.
În anul 1555 în lucrarea „Istoria popoarelor nordice” apărută la Roma,
scriitorul Olaus Magnus din Suedia în capitolul „Despre diferite exerciţii ale
tinerilor” consideră înotul ca fiind foarte folositor pentru om, cu o influenţă
deosebită asupra plasticii corpului. Învăţarea înotului se făcea folosind

71
anumite accesorii ca:băşici umplute cu aer, mănunchiuri de stuf sau unele
centuri foarte uşoare.
În secolele următoare pedagogi iluştri ca :J.J.Rousseau, J.Locke, Guts
Muths. ş.a.,au scris despre importanţa practicării înotului.
Guts Muths propune o metodă de învăţare a înotului folosind aparate
ajutătoare. El recomandă pentru prima dată folosirea băţului de sprijin, pentru
ca instructorul să poată asigura ajutorul de pe mal. El a descris noua lui
metodă de învăţare a înotului în „Micul îndrumar pentru învăţarea înotului”
apărut în anul 1798. În acest îndrumar,autorul indică necesitatea acomodării
cu apa şi a structurat lecţia de înot în trei părţi: obişnuirea cu apa, exerciţii pe
uscat şi în apă. Învăţarea înotului se realiza cu un singur elev.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, această metodă a fost
îmbunătăţită de căpitanul Pfuel,care a elaborat o metodă de învăţare a
înotului bras pentru militari. El a împărţit brasul în patru tipuri, care se
executau după numărătoare, folosind exerciţii pe uscat şi în apă.
Hermann Ladeseck, în lucrarea „Şcoala înotului” apărută în anul 1878,
indică metoda învăţării înotului pe spate, metodă care nu a avut prea mulţi
adepţi.
În jurul anului 1925 apare metoda naturală de învăţare a înotului
elaborată de Wirssner. El recomanda învăţarea înotului folosind mai multe
procedee, de către copiii de vârstă şcolară, care să fie împărţiţi pe grupe.
Învăţarea începea cu exerciţii şi jocuri de acomodare cu apa efectuate în apă
mică, abia după aceasta urma iniţierea în tehnica înotului.
În prezent se folosesc metode moderne de învăţare, ele fiind
experimentate de-a lungul anilor,cu rezultate foarte bune.
Metodele moderne au fost elaborate pe baza unor cercetări privind
acomodarea organismului cu apa, învăţarea succesivă şi gradată a
procedelor de înot şi eliminarea sau corectarea încă de la început a greşelilor
tehnice.
Toate metodele folosite acum,pretind ca instruirea să se facă în grup,
iar individualizarea să se realizeaze numai în situaţia corectării sau pregătirii
individuale.

72
Metodele actuale au un caracter bine organizat, recomandând o gradare
logică a exerciţiilor folosite, stabilită în funcţie de vîrstă, de nivelul de pregătire,
de bagajul de cunoştinţe motrice pe care elevii îl posedă şi de particularităţile
individuale ale fiecăruia.
La noi în ţară, la început (aproximativ din anul 1950) s-a folosit cu
rezultate foarte bune metoda învăţării înotului folosind procedeul craul. Copiii
învăţau repede poziţia de alunecare şi mişcarea de picioare. Începând cu anul
1963 s-a experimentat cu rezultate bune învăţarea concomitentă a înotului,
folosind mai multe procedee.
Indiferent cum se începe învăţarea înotului, cu un procedeu(sau cu mai
multe), este necesar să se respecte o succesiune metodică clară, care să ne
asigure corectitudinea învăţării, într-un timp cât mai scurt. Această succesiune
metodică cuprinde:
a) exerciţii imitative pe uscat;
b) exerciţii de acomodare cu apa, folosirea a cât mai multe jocuri;
c) exerciţii pentru învăţarea plutirii şi alunecării;
d) exerciţii pentru învăţarea mişcărilor de picioare,cu introducerea treptată
exerciţiilor de respiraţie;
e) învăţarea mişcărilor de braţe, corelate cu tehnica respiraţiei;
d) coordonarea mişcărilor de braţe, picioare şi respiraţie;
e) învăţarea starturilor;
f) învăţarea întoarcerilor.
a) Exerciţii imitative pe uscat.
Pe uscat, după realizarea momentului de încălzirie a organismului,
înainte de intrarea în apă, elevii pot executa unele mişcări care le imită pe cele
executate în apă. Acestea pot fi: rotări de braţe înainte şi înapoi executate în
acelaşi timp sau alternativ, mişcări de braţe care să imite pe cele de bras,
mişcări imitative (de forfecare, ca la bras, ca la fluture) a picioarelor, elevii fiind
aşezaţi jos, pe bancă sau pe marginea bazinului , culcaţi ventral sau dorsal, cu
sprijin înainte sau înapoi pe palme sau pe antebraţ. Se va pune accent pe
execuţia corectă a exerciţiilor.
b)Exerciţii de acomodare cu apa .

73
Se vor folosi exerciţii ca:
- mers prin apă din ce în ce mai adâncă(până la şold) şi culegerea diferitelor
obiecte indicate de profesor,de pe fundul bazinului;
- alergare prin apă;
- sărituri pe un picior sau pe embele picioare prin apă;
- aruncarea şi prinderea mingii între 2-3 copii;
- stropitul cu apă între 2-3 copii;
- spălatul pe faţă cu apă din ce în ce mai multă;
Jocuri în apă:
- „Leapşa” prin apă. Elevii se aleargă prin apă pentru a transte leapşa de la
unul la altul;
- „Lupta cocoşilor”.Elevii stau câte doi faţă în faţă, palmele sunt orientate
înainte , la nivelul pieptului.Prin lovituri succesive ale palmelor elevii încearcă
să se dezechilibreze unii pe alţii şi să se arunce în apă, dacă este posibil;
- „Plasa şi peştişorii”. Plasa este formată din mai mulţi copii care merg prin
apă ţinându-se de mâini. Peştişorii sunt alţi copii care încearcă să scape din
plasă trecând pe sub braţele acestora.
- „Tunelul submarin”.Copiii stau aşezaţi în şir cu picioarele mult depărtate.
Ultimul din şir se scufundă şi trece printre picioarele celorlalţi,aşezându-se în
fruntea şirului.
- „Cursa cu obstacole”.Obstacolele sunt formate din colaci, cercuri plutitoare,
camere de bicicletă, de maşină etc.Copiii trebuie să treacă prin aceste
obstacole.
- „Roaba” prin apă ,etc.
Se va pune accent pe învăţarea copiilor cu apa pe faţă şi pe deschiderea
ochilor sub apă.
c) Exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea plutirii şi alunecării.
Acestea sunt:
- mers în patru labe în apă mică;
- mers în sprijin pe mâini,pe fundul bazinului,corpul fiind în poziţia culcat, iar
capul la suprafaţă;
- plutirea în apă mică din poziţia întins cu mâinile sprijinite pe fundul bazinului;

74
- efectuarea plutei pe faţă sau spate având mîinile sprijinite pe marginea
bazinului (pe sparge val);
- exerciţii de plutire cu palmele sprijinite pe scândură.Din stând pe un
genunchi se inspiră, apoi se bagă faţa în apă şi se împinge corpul înainte cu
ajutorul celuilalt picior;
- pluta pe spate având capul sprijinit pe scândura de înot;
- alunecarea pe piept. Corpul scufundat până la brâu, se inspiră profund, după
care se apleacă trunchiul înainte cu braţele întinse , se lasă faţa pe apă şi se
împinge cu
picioarele de pe fundul apei.Poziţia de alunecare se echilibrează prin ridicarea
şi coborârea capului;
- alunecarea cu ajutorul partenerului, care trage executantul de braţe sau il
împinge de vârful picioarelor.;
- împingerea din peretele bazinului, menţinând pluta fără nici un fel de mişcări
de picioare sau braţe;
- jocul „Dopul”. Elevul execută o inspiraţie profundă,după care se scufundă în
poziţia ghemuit.Corpul acestuia va fi ridicat la suprafaţă datorită efectului
presiunii apei asupra organismului. Execuţia se poate complica prin întinderea
treptată a corpului;
- jocul „Meduza”. Corpul scufundat până la piept,se execută o inspiraţie
profundă,după care se scufundă în apă,strângând genunchii sub piept şi
lăsând braţele în jos. Corpul fiind relaxat va plutii ca o meduză;
d)Exerciţii pentru învăţarea mişcărilor de picioare,cu introducerea treptată
exerciţiilor de respiraţie
După ce copii au învăţat să plutească trecem la învăţarea mişcărilor de
picioare.
- efectuarea mişcărilor de picioare cu labele întinse din şezând pe marginea
bazinului, cu picioarele scufundate sub nivelul apei;
- efectuarea mişcărilor de picioare din poziţia culcat ventral, având mîinile
sprijinite de fundul bazinului. Se va pune accent pe finalizarea de la nivelul
labei piciorului(pe şut) şi pe corectitudinea execuţiei;

75
- efectuarea aceleiaşi mişcări din deplasare, cu mâinile sprijinirte pe funfdul
bazinului;
- efectuarea mişcărilor de picioare la peretele bazinului, cu mâinile sprijinite
de jgheabul de la sparge val;
- executarea mişcărilor de picioare cu ajutorul unui partener, care va trage
executantul de mâini prin apă;
- executarea mişcării picioarelor cu mâinile sprijinite pe scândura de înot;
- executarea mişcărilor de picioare din alunecare, cu braţele întinse înainte şi
cu faţa în apă.
Toate aceste exerciţii se pot executa şi cu respiraţie. Se pune accent pe
învăţarea expiraţiei în apă şi a inspiraţiei efectuate într-o parte sau cu capul
ridicat.
e) Învăţarea mişcărilor de braţe, corelate cu tehnica respiraţiei;
- învăţarea mişcărilor de braţe pe uscat;
- executarea mişcărilor de braţe de pe loc şi din mers în apă adâncă până la
piept;
- efectuarea mişcărilor de braţe cu picioarele sprijinite pe jgheabul din peretele
bazinului. Se poate executa şi cu respiraţie;
- executarea mişcării braţelor având picioarele blocate cu ajutorul unei plute
ţinute între picioarele înotătorului;
- executarea mişcării de braţe din alunecare, cu pauză mare între cele două
braţe, accentul punându-se pe coordonarea cu inspiraţia şi pe execuţia
corectă a tracţiunii braţelor.
d) Coordonarea mişcărilor de braţe, picioare şi respiraţie
Coordonarea se realizează la început fără respiraţie, iar mai târziu cu
respiraţie.
Copii vor fi învăţaţi de la început să execute vâslirea şi scoaterea
braţului din apă după numărătoare.Se vor folosii tre timpi pentru vîslire, până
la scoaterea braţului şi încă trei pentru a duce braţul până la poziţia de sprijin
şi alunecare pe apă. Picioarele vor executa şi ele aproximativ un număr de
şase bătăi.Acest exerciţiu se va repeta până când se va realiza o bună
coordonare a braţelor cu picioarele.

76
Se vor executa şi foarte multe exerciţii din alunecare, punându-se
accentul pe modul corect de efectuare a respiraţiei.
e) Învăţarea starturilor;
Starturile se vor învăţa odată cu procedeele de înot. Se vor efectua
demonstraţii, li se vor arăta filme , diapozitive, înregiastrări video, pentru a-şi
forma o reprezentare cât mai clară asupra realizării tehnice a acestora.
Se vor accentua momentele principale în efectuarea acestora.
La început se va insista pe plonjatul în apă cu capul inainte, urmând cu
mişcările efectuate pe sub apă, după ce tehnica înotului va fi pusă la punct.
Exerciţiile folosite pentru învăţarea starturilor încep cu cele pregătitoare:
- săritura peştelui, se execută sărituri într-o apă până la talie, prin împingeri
inainte cu ambele picioare de pe fundul bazinului. Braţele vor fi intinse înainte,
când acestea iau contact cu fundul bazinului, înotătorul se ridică în picioare şi
reîncepe săritura;
- sărituri cu capul înainte , executate de la înălţime mică;
- sărituri înainte din ghemuit pe marginea bazinului, braţele întinse;
- sărituri înainte din stând pe marginea bazinului , prin lăsarea corpului să
cadă, braţele fiind întinse ;
- sărituri de start executate de pe marginea bazinului , cu elan de braţe;
- sărituri de pe blocstart, pentru a obişnui copiii cu înălţimea săriturii, după
care se execută starturi cu comenzile specifice pentru concurs.
f) Învăţarea întoarcerilor.
Întoarcerile se învaţă după ce copiii pot să înoate distanţe mai lungi fără
să se oprească.Este necesar ca acestea să se execute corect încă de la
început. Prima dată vor fi executate întoarcerile cele mai simple , fără a se
executa mişcările de sub apă. La fel ca şi la întoarceri , se va insista pe
formarea unor reprezentări corecte, folosind cât mai multe demonstraţii
efectuate de specialişti,filme, diapozitive , înregistrări video, etc.
La început se vor efectua exerciţii pregătitoare pe uscat.Se vor realiza:
întoarceri la perete , imitându-se întoarcerile propriu-zise, împingerea şi
alunecarea pe sub apă;

77
- executarea unor răsturnări asemănătoare cu cele din înot, pe saltele, din
poziţia culcat;
În apă:
- atacul peretelui cu viteză din ce în ce mai mare;
- împingerea din peretele bazinului, corpul înotătorului fiind în poziţii
asemănătoare celor din timpul întoarcerilor de la fiecare procedeu;
- atingerea peretelui cu o mână sau cu amândouă,corpul fiind orientat cu faţa
spre peretele bazinului, executarea întoarcerii propriu-zise, se recomandă ca
apa să fie până la nivelul pieptului:
- repetarea exercitiilor de mai sus în apă adâncă, la marginea bazinului, unde
există posibilitatea de a se sprijini cu mîinile;
- întoarcerea la procedeul spate se poate executa cu ajutor din partea unui
coleg sau a antrenorului, care îl vor ţine de o mână. Acest ajutor se poate da şi
la învăţarea întoarcerilor de la craul ;
- executarea întoarcerilor din înot, cu viteză din ce în ce mai mare;
- executarea întoarcerilor,cu efectuarea mişcărilor pe sub apă;
- la bras şi delfin se va urmării aşezarea mâinilor simultan şi în acelaşi plan.
Perfecţionarea întoarcerilor se poate realiza în timpul antrenamentelor,
ele fiind executate la capătul bazinului.

LECŢIA DE ÎNOT
În învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor de a înota, lecţia de înot
reprezintă forma de bază a organizării activităţii. Succesul activităţii de
instruire depinde în mare măsură de modul în care este organizată. Lecţia de
înot seamănă foarte mult cu lecţia de educaţie fizică, prin obiectivele generale
urmărite, modul de organizare şi structura sa.
Marea majoritate a obiectivelor se adresează în special celor ce revin
comenzii sociale, de a asigura indivizi sănătoşi, multilateral dezvoltaţi, cu o
capacitate de muncă ridicată. Ele se realizează în mod indirect, prin mijloacele
specifice ale acestei activităţi, în cadrul procesului de pregătire instructiv-
educativă.

78
Pentru buna desfăşurare a lecţiei de înot, în vederea asigurării unei
densităţi optime a motricităţii, nu lipsit de interes este modul în care este
organizat colectivul de lucru.
Componenta colectivelor are un număr variabil de membri, potrivit
vârstei, nivelului de pregătire, sexului, condiţiilor concrete de lucru oferite de
locul de desfăşurare (dimensiunile bazinului, numărul culoarelor disponibile,
adâncimea apei, etc.). De regulă, la vârstele mici se recomandă adoptarea
organizării frontale a lecţiei, datorită capacităţii imitative pronunţate a copiilor şi
a spiritului de a se întrece între ei. Aceste capacităţi îi stimulează în
executarea exerciţiilor, având în colegul de alături tot timpul un criteriu de
comparaţie.
La cei mai mari, se pot crea grupe omogene de lucru organizate pe baza
unor sarcini sau interese comune, pe care tind să le realizeze.
Pentru activitatea de mare performanţă, lecţiile vor avea un caracter mai
individualizat, ţinând cont de complexitatea pregătirii ce se impune.
Structura lecţiei de înot
Potrivit didacticii generale, indiferent de obiectul de învăţământ, în
funcţie de scopul urmărit, distingem următoarele tipuri de lecţii: de învăţare,
exersare, consolidare, perfecţionare, verificare, control şi mixte.
Modul de structurare a lecţiei trebuie bine gândit astfel încât nimic să nu
se facă la întâmplare.
Structura lecţiei nu trebuie înţeleasă ca ceva rigid. Elasticitatea ei
presupune alegerea celor mai potrivite forme de activitate, adaptate tot timpul
la conţinutul lecţiei, la scopul urmărit, la nivelul de pregătire al subiecţilor şi la
condiţiile concrete de lucru.
Specific structurii lecţiei de înot este alcătuirea ei din două părţi distincte:
una pe uscat şi cealaltă de lucru pe apă.
a) Lucrul pe uscat
Vizează în primul rând momentul organizatoric al lecţiei, urmat de cel
care are ca scop realizarea încălzirii generale a organismului, în vederea
pregătirii lui pentru efortul specific din apă.

79
Mijloacele utilizate în vederea soluţionării obiectivelor acestei etape sunt
împrumutate din disciplinele de bază - atletism şi gimnastică, cuprinzând
elemente variate de mers şi alergare, precum şi structuri complexe de
exerciţii.
De asemenea, se vor introduce şi structuri care reproduc, imită,
mişcările din apă, specifice înotului.
Demonstraţia va însoţi întotdeauna explicaţia în vederea formării unor
reprezentări corecte a actelor motrice.
Momentul dezvoltării calităţilor motrice de bază, prin mijloace
nespecifice, nu va lipsi din această parte a lecţiei.
Ele se vor adresa în egală măsură îmbunătăţirii mobilităţii articulaţiilor
scapulo-humerale, gleznelor şi celor coxo-femurale,
dar şi dezvoltării forţei de tracţiune a braţelor sau bătăii picioarelor.
Ultima parte a activităţii pe uscat va cuprinde acele structuri care să
permită intrarea organismului în apă, fără a-i cauza şocuri de contact.
Această parte a lecţiei poate să aibă o durată de aproximativ 15-25
minute.
b) Lucrul în apă
Durează 30-50 minute şi urmăreşte de regulă rezolvarea temelor de
lecţie.
Pentru aceasta se folosesc exerciţii separate pentru învăţarea fiecărei
acţiuni, exerciţii care asigură coordonarea mişcărilor de înot, folosind înotul în
diferite procedee pe distanţe variate, starturi, întoarceri.
De asemenea, partea fundamentală a lecţiei asigură formarea şi
dezvoltarea calităţilor motrice specifice înotului.
Aceasta se realizează prin exerciţii de înot în tempo variat, executate cu
anumită intensitate, pe distanţe diferite cu un număr variat de repetări.
In primele lecţii cu începătorii se vor folosi pe scară largă exerciţiile de
adaptare a organismului cu apa, exerciţiile de respiraţie, plutire, alunecare.
Este foarte indicat ca toate aceste exerciţii să fie adaptate vârstei
colectivului cu care se lucrează şi să se desfăşoare sub formă de joc.

80
Dacă apa este suficient de caldă se va lucra tot timpul planificat, cu
pauze mici în apă, în care se demonstrează şi se explică pe scurt ceea ce
urmează.
Dacă apa este mai rece, se vor face mai multe pauze pe uscat, pauze în
care profesorul va explica şi demonstra exerciţiul următor, va corecta greşelile
observate până atunci în execuţia elevilor şi se vor şterge bine corpurile
elevilor cu prosopul.
La sfârşitul părţii fundamentale se vor face mici întreceri
folosind exerciţiile învăţate, jocuri distractive şi sărituri.
Lecţia de înot se încheie cu baia liberă, raportul şi
indicaţiile necesare pentru lecţia următoare.
O atenţie deosebită trebuie acordată aspectului igienic al lecţiei de înot.
Elevii vor fi învăţaţi de la prima lecţie să facă duş înainte de începerea lecţiei şi
după terminarea acesteia.
Sarcinile lecţiei de înot
Copiii îşi însuşesc foarte repede mişcările de înot şi pot fi învăţaţi să
înoate de la vârste foarte fragede.
Una din sarcinile principale ale lecţiei de înot cu copiii, este asigurarea
dezvoltării fizice multilaterale a acestora. Aceasta se realizează prin folosirea
celor mai variate exerciţii în apă, precum şi prin utilizarea pe scară largă a
diferitelor exerciţii din atletism, gimnastică, etc.
Trebuie evitată specializarea prea timpurile într-un singur procedeu de
înot sau folosirea în lecţii numai a exerciţiilor de înot.
O altă sarcină principală a lecţiei de înot este aceea de a păstra şi întări
starea de sănătate a copiilor. Profesorul trebuie să ţină cont de particularităţile
vârstei şi de nivelul de pregătire fizică şi tehnică a copiilor pentru a putea
realiza un plan de pregătire bine structurat şi cu încărcătură fizică care să nu
ducă la înrăutăţirea stării de sănătata a acestora.
A treia sarcină principală a lecţiilor de înot o constituie însuşirea tehnicii
procedeelor de înot, a starturilor şi a întoarcerilor.
Învăţarea înotului se poate face începând cu un singur procedeu, cu
două procedee sau chiar cu trei procedee.

81
Alegerea procedeului de înot se face însă diferenţiat, în funcţie de
condiţiile materiale existente, de timpul afectat unui ciclu de lecţii, respectând
bineînţeles particularităţile de vârstă şi individuale ale fiecărui individ.
Organizarea şi desfăşurarea lecţiilor de înot în condiţii diferite – indicaţii
metodice.
Condiţiile diferite în care se organizează şi se desfăşoară lecţiile de înot
sunt:
1. Bazinele cu apă mică;
2. Bazinele cu apă adâncă;
3. Bazinele cu ape naturale.
1. Bazine cu apă mică
Acest gen de bază sportivă este cel mai indicat pentru a fi folosit în
lecţiile cu copiii şi începătorii. In aceste condiţii lecţiile se desfăşoară mult mai
uşor, putându-se respecta eşalonarea metodică a exerciţiilor în învăţarea
înotului.
De asemenea, datorită siguranţei pe care le-o dă apa mică (ajungând cu
picioarele la fundul bazinului) participarea elevilor va fi mult mai intensă.
În condiţii de apă mică elevii învaţă repede elementele de bază ale
înotului (plutirea, alunecarea, mişcarea picioarelor, a braţelor, respiraţia,
etc.).Este indicat ca în aceste condiţii să se folosească cât mai multe jocuri
care să asigure captarea atenţiei copiilor precum şi atragerea acestora în
practicarea înotului.
După învăţarea acestor elemente se poate trece cu activitatea în bazine
cu apă adâncă.
2. Bazine cu apă adâncă
in aceste bazine lecţiile cu începătorii se desfăşoară mult
mai greu, ceea ce atrage după sine şi obţinerea de rezultate puţin mai
întârziate.
Experienţa a dovedit că se poate învăţa înotul şi în apă adâncă dacă nu
avem la dispoziţia alte condiţii.
În această situaţie profesorul trebuie să fie mult mai atent, teama de apă
a copiilor constituind o frână serioasă în învăţarea mişcărilor de înot. Este

82
indicat ca în condiţiile acestea, numărul elevilor în grupă să fie mai mic (8-10
elevi), iar controlul asupra lor din partea profesorului foarte susţinut.
În aceste condiţii grupele de începători vor lucra numai pe culoarele de
la marginea bazinului şi este indicat şi util să se folosească diferite mijloace
ajutătoare de plutire, cum ar fi: colaci de cauciuc, camere de biciclete, plute,
etc.
Exerciţiile pregătitoare specifice pentru învăţarea unor procedee de înot,
se pot executa şi cu aceste mijloace de susţinere, cu mâinile sprijinite pe
marginea bazinului sau cu sprijin dat de profesor.
Este foarte indicat, încă din primele lecţii, ca elevii să fie învăţaţi să calce
apa (mişcare asemănătoare cu pedalarea la bicicletă) lucru care îi va face mai
siguri, mai încrezători în forţele proprii.
După învăţarea treptată a exerciţiilor de bază (plutirea, alunecarea,
mişcarea picioarelor,a braţelor, etc.) se vor folosi şi exerciţii fără mijloace
ajutătoare de plutire sau sprijin.
3. Bazine cu ape naturale
Apele naturale sunt apele curgătoare, lacurile sau marea. In situaţia în
care învăţarea înotului se face în aceste ape, se impune din parte
organizatorilor (respectiv, profesorilor de înot) realizarea unor condiţii speciale
de amenajare, asigurând în acest fel condiţii optime de desfăşurare, eliminând
pericolul de accidente.
O mare însemnătate o are alegerea locului de desfăşurare a acestei activităţi.
În alegerea locului de practicare a înotului se va ţine seama ca acesta
să fie puţin aglomerat, dacă este posibil cu apă mică,mărirea adâncimii apei
să se facă treptat, fără curenţi puternici, fără turbulenţe (vârtejuri), gropi,
bolovani sau multă vegetaţie acvatică.
Spaţiul ales pentru învăţarea înotului se va delimita în funcţie de
posibilităţi cu balize şi pontoane.În cazul când acestea lipsesc, putem folosi
pentru marcarea locului de desfăşurare a activităţii pari de lemn sau fier pe
care îi înfingem în mai multe locuri delimitând zona respectivă iar în spaţiul
dintre aceştia putem folosi mai multe bidoane de plastic legate între ele cu o
frânghie.

83
Dacă lecţiile de învăţare a înotului se desfăşoară in mare, se va asigura
dacă este posibil şi prezenţa unui salvamar calificat care să-l ajuta pe profesor
în cazul unui eventual accident.
Se va evita desfăşurarea orelor de învăţare în zilele cu valuri mari. De
asemenea, pentru evitarea accidentelor li se va atrage atenţia elevilor să nu
depăşescă limitele spaţiului destinat lecţiei, profesorul urmărind cu multă
atenţie activitatea fiecărui elev.
Înainte de începerea lecţiei, în fiecare zi profesorul va controla poziţia
balizelor şi fundul apei, deoarece acestea se pot modifica de la o zi la alta,
datorită curenţilor, valurilor sau altor motive şi de asemenea pot apărea pe
fundul apei sticle sparte.cutii de conserve, obiecte tăioase ş.a., care pot pune
în pericol integritatea corporală a elevilor.
Indicaţia este ca în aceste condiţii profesorul să fie tot timpul în mijlocul
elevilor, iar aceştia să folosească mijloacele ajutătoare de menţinere la
suprafaţa apei.
Aplicarea principiilor didactice în procesul de instruire la înot
În învăţarea înotului o importanţă deosebită trebuie acordată respectării
principiilor didactice care îmbracă diferite aspecte legate de specificul acestei
activităţi.
1. Principiul participării conştiente şi active
In lecţiile de învăţare a înotului, atitudinea conştientă si activă a elevilor
este deosebit de importantă pentru că de cele mai multe ori teama de apă îi
împiedică pe începători să-şi însuşească mişcările de înot.
Această teamă trebuie să fie îndepărtată printr-un efort de voinţă.
Elevul trebuie convins că este absolut necesar să-şi domine frica, să-şi
întărească voinţa şi să execute cu multă corectitudine toate exerciţiile,
respectând indicaţiile profesorului. El trebuie să ştie că numai în acest fel va
reuşi să înveţe să înoate.
Pentru a putea asigura participare conştientă şi activă a elevilor pe tot
parcursul lecţiei profesorul trebuie să ştie să folosească metodele cele mai
variate, să reuşească să-i facă pe elevi să ştie ce să înveţe, de ce învaţă şi în

84
acelaşi timp să-i facă să înţeleagă că ei trebuie să participe la lecţie din
proprie convingere, fără constrângere.
Elevul trebuie să vadă înaintea sa nu numai sarcina concretă, imediată
ci si perspectivele dezvoltării sale continue. El trebuie să înţeleagă că învăţând
să înoate se va dezvolta multilateral, armonios şi în acelaşi timp îşi întăreaşte
sănătatea.
Pentru a putea realiza o participare activă a elevilor, lecţiile trebuie să fie
interesante, să provoace un sentiment de satisfacţie (pentru elevi), să le
trezească dorinţa de a continua în mod sistematic aceste lecţii.
De asemenea, profesorul trebuie să se ocupe de fiecare elev în parte,
elevul trebuie să simtă că succesele sale sunt obiectul preocupării
permanente a profesorului. Pentru aceasta este necesar ca profesorul să-şi
îndrepte atenţia asupra fiecărui elev în parte, să-i laude şi să-i dea teme
suplimentare, să-i încurajeze atunci când reuşeşte să obţină rezultate bune.
Dacă elevul nu reuşeşte să-şi însuşească un exerciţiu oarecare, profesorul
trebuie să-i dea indicaţiile necesare şi exerciţii suplimentare.
Întotdeauna succesele începătorilor trebuie scoase în evidenţă,
explicându-le totodată şi cauzele lipsurilor.
Se recomandă să se dea exemple în care să li se vorbească despre
înotătorii buni care la început şi-au însuşit cu aceeaşi greutate tehnica înotului.
2. Principiul intuiţiei
Respectarea acestui principiu are o mare importanţă în învăţarea
înotului, deoarece asigură formarea unor reprezentări motrice corecte şi
precise, uşurându-se în acest fel procesul învăţării.
În lecţiile cu începătorii se foloseşte pe scară largă intuiţia vizuală prin
demonstrarea diferitelor exerciţii.
Demonstraţia la înot este foarte importantă, deoarece asigură formarea
unor reprezentări corecte şi complete în acelaşi timp, care duc la însuşirea
rapidă şi corectă a exerciţiilor. Demonstraţia poate fi făcută de către profesor
sau de către un sportiv de performanţă.
Explicaţia trebuie să însoţească şi să completeze demonstraţia,
trebuind să fie accesibilă, vie şi plastică.

85
Profesorul trebuie să explice scopul exerciţiului, particularităţile sale de
execuţie, să indice ce este esenţial şi asupra cărui element trebuie să se
oprească atenţia. Atât demonstraţia cât şi explicaţia trebuie să fie folosite şi
îmbinate în aşa fel încât să asigure succesul procesului de instruire.
Demonstraţia trebuie să fie foarte corectă, iar cel care face demonstraţia
trebuie să insiste asupra acţiunilor principale, de exemplu la demonstrarea
mişcării picioarelor la craul piept, elevii trebuie să vadă că acţiunea respectivă
începe din articulaţia coxo-femurală şi este apoi continuată de întreg membrul
inferior.
Înafară de explicaţiile care se dau o dată cu demonstraţia respectivă (în
cazul în care aceasta este asigurată de altă persoană) înainte sau după
demonstraţia profesorului, în lecţiile de înot se fac o mulţime de explicaţii
suplimentare de către profesor atunci când elevii sunt în apă. Aceste explicaţii
trebuie să fie scurte, concise, să cuprindă esenţialul şi să se facă numai atunci
când elevii nu sunt cu capul în apă.
Pentru completarea demonstraţiei şi explicaţiei se pot folosi schiţe,
chinograme, fotografii,diafilme,filme, înregistrări video,etc., a căror studiere
atentă cu explicaţii suplimentare ajută mult în formarea unor imagini cât mai
corecte despre exerciţiile ce se învaţă.
Succesul învăţării prin respectarea acestui principiu nu poate fi însă
realizat dacă elevii nu participă în mod activ şi conştient la întreaga lecţie
pentru a-şi forma reprezentări clare care le stimulează activitatea.
3. Principiul sistematizării şi succesiunii
Principiul sistematizării reclamă o învăţare în care exerciţiile de înot se
parcurg într-o anumită ordine asigurând învăţarea cea mai uşoară şi în acelaşi
timp fixarea deprinderilor necesare. De exemplu, în învăţarea oricărui
procedeu de înot se va respecta următoarea ordine a exerciţiilor: poziţia
iniţială, acţiunea picioarelor, acţiunea braţelor, coordonarea celor două mişcări
învăţate, coordonarea respiraţiei cu mişcarea braţelor, coordonarea întregului
procedeu de înot.
De asemenea, principiul sistematizării presupune respectarea unei
eşalonări a sarcinilor de lecţie pe parcursul unui ciclu de lecţii.

86
Exerciţiile alese pentru partea fundamentală a unei lecţii trebuie să fie
alcătuite pe baza lecţiilor precedente şi să pregătească pe cele ce vor urma.
Astfel, executarea mişcării de picioare cu sprijin la bara de la marginea
bazinului, spre exemplu, se va face numai după ce această mişcare a fost
învăţată în apă mică cu mâinile pe fundul bazinului (sau cu partener) urmând
ca în lecţiile următoare să se execute din alunecare.
În ceea ce priveşte succesiunea exerciţiilor, acestea trebuie să se facă
respectând regulile: de la uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut
la necunoscut. Spre exemplu, pentru învăţarea coordonării respiraţiei cu
mişcarea de braţe la craul pe piept, se va însuşi corect întâi mişcarea braţelor
fără respiraţie şi numai după aceea se va trece la coordonarea respiraţiei cu
mişcarea braţelor.
Noţiunile „uşor-greu” sunt întotdeauna relative. Dificultatea exerciţiilor
depinde de particularităţile individuale ale fiecărui elev, de pregătirea fizică, de
experienţa motrică.
Astfel, spre exemplu se recomandă în eşalonarea învăţării procedeelor
de înot să se înceapă cu procedeul craul pe piept, deoarece mişcările de înot
sunt mai naturale şi se coordonează uşor, dar unii elevi pot prezenta dificultăţi
în ceea ce priveşte învăţarea respiraţiei, în schimb posedă o bună coordonare
şi pot învăţa mult mai uşor să înoate în procedeul bras.
Succesiunea în care se prezintă exerciţiile oglindeşte numai într-o
oarecare măsură dificultatea lor reală. Pentru mulţi elevi, exerciţiile următoare
pot fi mai uşoare decât cele precedente. Pentru aceasta exerciţiile nu trebuie
învăţate separat, câte unul două în fiecare lecţie ci în grupe şi complexe
întregi. Aceste complexe de exerciţii se completează de la o lecţie la alta,
renunţând totodată la exerciţiile devenite nefolositoare, prea uşoare.
Iată spre exemplu câteva complexe de exerciţii care pot face parte dintr-
o lecţie: exerciţii de respiraţie, exerciţii de sărituri de pe marginea bazinului în
picioare şi în cap, exerciţii de plutire fără sprijin, exerciţii de picioare cu sprijin
la marginea bazinului, exerciţii de alunecare cu mişcări de picioare (craul,
bras), exerciţii de plutire cu mişcări de braţe (craul, bras), exerciţii de
coordonare cu mişcarea braţelor, pe loc.

87
Treptat grupele de exerciţii mai uşoare vor fi înlocuite cu altele mai grele.
Astfel, în loc de săriturile în picioare şi în cap se va învăţa startul, iar în loc de
mişcarea braţelor cu respiraţie de pe loc, se va trece la executarea acesteia
din alunecare.
4. Principiul accesibilităţii şi individualizării
Acest principiu decurge din necesitatea de a ţine seama de
particularităţile de vârstă, sex şi individuale ale elevilor. De asemenea,
reclamă necesitatea de a se avea în vedere dezvoltarea fizică, gradul de
pregătire, cunoştinţele şi experienţa motrică acumulată, precum şi capacităţile
şi posibilităţile elevilor.
Principiul accesibilităţii impune să se dea elevilor sarcini pe care ei să le
poată executa. Exerciţiile trebuie să corespundă gradului lor de dezvoltare
fizică, intelectuală şi psihică, precum şi nivelului lor de pregătire, dar în acelaşi
timp să-i supună pe elevi la anumite eforturi, ştiind că lecţiile prea uşoare nu
vor crea satisfacţii.
Respectarea principiului accesibilităţii depinde de corectitudinea
alcătuirii programului de lucru al lecţiilor . Punctul de plecare în alcătuirea
oricărei lecţii trebuie să fie: particularităţile de vârstă, datele controlului
medical şi probele de control.
Profesorul trebuie să cunoască posibilităţile fiecărui elev cu care
lucrează pentru a-i putea respecta particularităţile sale şi a-i alcătui un
program de lucru eficient. Această individualizare a pregătirii la înot prezintă o
importanţă deosebită şi asigură în acelaşi timp progresul în învăţare şi mai
ales în perfecţionare.
Problema individualizării apare mai stringentă în momentul în care după
învăţarea a celor patru procedee de înot se trece la specializarea în unul sau
două procedee.
În ceea ce priveşte accesibilitatea exerciţiilor folosite, nu trebuie să se
cadă în greşeala de a se da elevilor exerciţii prea uşoare, lipsite de valoare şi
mai ales nu se recomandă fragmentarea pe părţi a unui execiţiu care poate fi
învăţat integral. Este greşită spre exemplu, învăţarea mişcării de braţe la craul
fragmentată pe cele două faze: activă şi pregătitoare.

88
Această învăţare pe părţi se recomandă numai în cazul în care
deprinderea a fost greşit formată sau elevul nu poate învăţa timp îndelungat o
anumită mişcare. În acest caz, se recomandă repetarea diferitelor părţi ale
mişcării în diferite variante şi combinaţii. Astfel, dacă la înotul craul elevul nu
poate învăţa mult timp să respire corect sau şi-a însuşit greşit această
deprindere, se pot folosi diferite exerciţii, cum ar fi: din poziţia stând pe fundul
apei, mişcările braţelor cu respiraţie, acelaşi lucru din mers sau folosind
diverse mijloace de susţinere.
5. Principiul durabilităţii
Cunoştinţele şi deprinderile motrice însuşite de elevi trebuie să fie
consolidate prin repetări continue în condiţii cât mai variate. Lipsa durabilităţii
în acţiunile motrice învăţate se va reflecta negativ asupra progreselor elevilor.
De durabilitatea acţiunilor motrice însuşite depinde şi posibilitatea aplicării lor
practice.
Repetarea exerciţiilor învăţate constituie procedeul cel mai important de
consolidare a rezultatelor obţinute prin învăţare, fiind în acelaşi timp un mijloc
de perfecţionare a rezultatelor învăţării.
Durabilitatea deprinderilor motrice creşte pe măsura repetării acţiunilor.
Pentru a respecta cerinţele acestui principiu foarte important, este
absolut necesar ca în fiecare lecţie profesorul să repartizeze timpul necesar
pentru repetarea exerciţiilor învăţate şi care pentru a nu duce la monotonie şi
plictiseală trebuie să fie variate de la o temă la alta.
Astfel, după ce s-a învăţat tehnica acţiunii braţelor la un procedeu de
înot, se trece la repetarea acestei mişcări in condiţii variate: din alunecare cu
respiraţie, cu pluta,etc.

Particularităţile organizatorice ale predării înotului


Generalităţi
Înotul este un sport care se practică de la o vârstă foarte fragedă (4-5
ani), dar rezultatele apar după un stagiu îndelungat de pregătire (8-10 ani).

89
La noi în ţară importanţa învăţării şi practicării înotului este reflectată în
preocupările tuturor forurilor de specialitate precum şi în cele individuale ale
fiecărei familii, ale fiecărui individ în parte.
Învăţarea şi practicarea înotului trebuie privită ca o necesitate utilitară,
ca mijloc de bază în dezvoltarea multilaterală a tineretului, a întăririi sănătăţii
acestuia.
Pe plan mondial înotul cunoaşte o dezvoltare foarte mare, fiind astăzi al
doilea sport după atletism în ceea ce priveşte numărul de probe olimpice.
Rezultatele sportive au cunoscut o creştere continuă de la o Olimpiadă
la alta, crescând şi numărul de participanţi la concursurile internaţionale.
La acest lucru a participat şi dezvoltarea continuă a bazei materiale,
construindu-se noi bazine, ajungându-se în prezent la un număr destul de
mare de bazine amenajate pentru concursuri.
Creşterea nivelului performanţelor la înot s-a făcut simţită şi la noi în ţară
mai ales la înotul feminin, ajungându-se la valori de nivel mondial (Tamara
Costache, Anca Pătrăşcoiu, Carmen Bunaciu, Beatrice Coadă, Diana Mocanu,
Camelia Potec,etc.).
Analizând creşterea rezultatelor sportive la înot se observă că ele sunt
condiţionate de anumiţi factori, cum ar fi:
- lărgirea bazei materiale (construirea unui număr însemnat de bazine);
- extinderea practicării înotului în rândul copiilor de la vârste din ce în ce
mai mici (4-5 ani). În toate ţările cu tradiţie în nataţie se observă tendinţa de
întinerire a acestei ramuri, realizând acest lucru prin începerea pregătirii de la
4-5 ani şi chiar de la 3-4 ani în unele cazuri;
- perfecţionarea continuă în metodica predării acestei discipline;
- participarea înotătorilor la un număr cât mai mare de concursuri interne
şi internaţionale.

SELECTIA - CRITERII ORIENTATIVE


Selecţia copiilor se face în centrele de iniţiere şi învăţare a înotului care
au bazine. Ea se efectuează pe tot parcursul anului, acolo unde există bazine
acoperite şi doar în timpul verii acolo unde sunt doar bazine descoperite.

90
Criteriile de selecţie sunt în funcţie de aptitudinile şi talentul manifestat
de copii în timpul lecţiilor precum şi de gradul de dezvoltare fizică şi de starea
lor de sănătate.
Selecţia se desfăşoară pe etape având ca timp de desfăşurare
aproximativ 4 ani. Ea este structurată pe baza unui complex de indicatori între
care trebuie să fie o strânsă interdependenţă. Rezultatele obţinute la probele
de control, luate izolat, neputând constitui o dovadă în a-l selecta sau nu pe
copilul înotător pentru următoarele etape de pregătire.
Ţinându-se cont de indicaţiile F.R.N. şi de studiile făcute în acest
domeniu, vârsta optimă pentru selecţionarea copiilor în grupele de începători
este între 5-7 ani sau uneori mai scăzută.
Prima verificare pentru grupele de începători este selecţia iniţială. Ea se
va efectua ţinându-se seama de anumite cerinţe şi urmărindu-se anumite
criterii, cum ar fi:
Criterii anatomo-fiziologice:
- să fie sănătos;
- să prezinte o dezvoltare normală a marilor funcţiuni;
- să nu aibă deficienţe fizice;
- să nu fie predispus la îmbolnăviri ţinând cont că activitatea respectivă se
desfăşoară în mediu acvatic (otită, sinuzită, rinită, etc).
Criterii de dezvoltare fizică:
- forma corpului să fie longilină;
- să aibă mobilitate bună în toate articulaţiile;
- să aibă membre lungi cu extremităţi mari;
- să aibă flotabilitate bună;
- să fie foarte suplu în mişcări.
Criterii de apreciere a calităţilor motrice de bază şi specifice
Acestea se vor evalua prin probe şi norme de control prezentate în
sistemul naţional de selecţie, probe ce vor fi planificate pentru a fi efectuate la
intervale bine stabilite.

91
Rezultatele obţinute la fiecare probă se transformă în puncte pe baza
unui tabel special. În funcţie de numărul de puncte obţinut se poate evalua
dacă pregătirea se află la nivelul corespunzător sau nu.
Aceste norme sunt obligatorii numai pentru grupele de începători.
După un an de pregătire se trece la o altă triere, realizându-se astfel
selecţia secundară (intermediară). În momentul realizării acesteia se v-a ţine
seama de aceleaşi criterii care au fost amintite mai sus.
După trei ani de pregătire, după ce copilul şi-a însuşit tehnica de bază a
celor patru procedee, se poate realiza selecţia de bază. În urma acestei trieri
se vor opri acei copii care corespund din toate punctele de vedere şi în care
cadrul didactic (antrenorul) are încrederea că pot practica înotul de mare
performanţă.
Ultima etapă a procesului de selecţie o constituie selecţia finală,
reţinându-se de data aceasta numai sportivii cu reale posibilităţi de practicare
a înotului de mare performanţă şi de obţinere de rezultate superioare pe plan
naţional şi internaţional.

ETAPIZAREA PREDĂRII ÎNOTULUI LA COPII


Predarea înotului la copii se organizează în mai multe etape, care
trebuie parcurse atât în şcoală cât şi în centrele de iniţiere şi învăţare.
Etapa I - începători - INITIERE
Sunt cuprinşi copiii de vârstă preşcoalră şi de vârstă şcolară mică (5-7
ani). Această etapă va avea o durată de la câteva luni, până la un an, are un
număr de 3-4 lecţii pe săptămână, fiecare lecţie având o durată de 1-1şi 1/2
ore/lecţie. Numărul maxim de copii din grupă va fi de 15-17 sportivi.
Ca obiective tehnice ale acestei etape se pot enumera următoarele:
- obişnuirea şi acomodarea cu apa;
- învăţarea plutirii pe piept şi spate;
- învăţarea alunecării pe piept şi spate;
- învăţarea respiraţiei acvatice;
- învăţarea săriturilor simple pregătitoare starturilor.

92
Obiective de pregătire fizică: dezvoltarea fizică armonioasă, precum şi
dezvoltarea fizică specifică.
Etapa a II-a - avansaţi - INVATARE - PERFECTIONARE
Va cuprinde copiii între 7-9 ani apţi pentru practicarea înotului şi selectaţi
pentru înotul de performanţă.
Durata acestei etape va fi cuprinsă între un an şi jumătate şi doi ani.
Numărul de lecţii efectuate în această perioadă este de aproximativ
patru lecţii în apă şi două pe uscat, cu o durată de 75-90 minute în apă şi 45-
60 minute pe uscat.
Numărul sportivilor la o grupă va fi de 15-17.
Obiectivele acestei etape sunt:
Obiective tehnice:
- învăţarea tehnicii procedeelor sportive de înot cu starturile şi întoarcerile
respective;
- succesiunea metodică în învăţarea acestor procedee putând să se facă
începând cu craul şi spate simultan, continuând cu bras şi fluture sau în
funcţie de aptitudinile fiecărui individ sau a unui grup de indivizi;
- perfecţionarea procedeelor de înot sportiv.
Obiective de pregătire fizică: dezvoltarea calităţilor motrice generale şi
specifice practicării înotului.

Etapa a III-a - perfecţionaţi - PREGATIREA COMPETITIONALĂ


Această etapă cuprinde sportivi care au un stagiu destul de mare de
practicare a înotului.
Numărul sportivilor la aceste grupe ajunge la 10-12.
Numărul de ore de antrenament creşte aproximativ 4-6 antrenamente în
apă, timp de desfăşurare aproximativ 100-120 minute şi 2-6 antrenamente pe
uscat, timp de 60-90 minute.
Obiective tehnice:
- pregătirea tehnicii competiţionale;

93
- perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de antrenament specifice în apă şi pe
uscat;
- perfecţionarea tehnicilor de antrenament şi concurs în condiţii de volum şi
intensităţi diferite;
- obţinerea categoriilor de clasificare sportivă (III şi II);
- participarea sportivilor la concursurile organizate pe plan naţional şi
internaţional.
Obiective de pregătire fizică:
- continuarea pregătirii fizice generale;
intensificarea pregătirii fizice specifice cu accent pe dezvoltarea rezistenţei
aerobe;
- dezvoltarea mobilităţii articulare a corpului.
Şi în această etapă există obiective de selecţie care îşi propun formarea
grupelor de sportivi de mare perspectivă şi eliminarea din grupă a sportivilor
care nu prezintă perspective certe.
ÎNOTUL APLICATIV
Valoarea aplicativă a înotului a fost recunoscută din cele mai vechi
timpuri. In Grecia Antică circula o maximă referitoare la omul nepregătit pentru
viaţă, care ulterior a fost împrumutată şi de romani: „nu ştie să scrie, nici să
înoate”.
Înotul s-a dezvoltat în strânsă legătură cu ocupaţiile obişnuite ale
popoarelor: navigaţia, pescuitul şi pregătirea militară.
Cele mai vechi forme de aplicare practică a înotului sunt: pescuitul la
adâncime(scoici, corali, mărgean, etc.), transportarea prin apă cu ajutorul
înotului a diferitelor obiecte, trecerea diferitelor cursuri de apă, înotul îmbrăcat
şi salvarea oamenilor de la înec.
În zilele noastre, datorită dezvoltării cercetărilor submarine, înotul
aplicativ a luat o mare amploare. S-au creat un număr mare de aparate şi
echipamente speciale (costum de înot, măşti de respirat, etc.). Un număr
mare de amatori practică în timpul liber diferite forme de înot aplicativ cum
sunt: înotul subacvatic, surfingul, înotul cu ajutorul diferitelor obiecte plutitoare,
etc.

94
Înotul aplicativ cuprinde acele variante de înot care sunt folosite pentru
îndeplinirea anumitor forme aplicative cu scop utilitar.
Înotul pe sub apă
În prima jumătate a secolului nostru înotul sub apă a fost practicat sub
formă competiţională ca: probă de viteză, de rezistenţă, de adâncime, de
durată, etc.
S-au realizat recorduri de stat sub apă de peste 6 minute, scufundări la
adâncime de peste 50m şi înot de rezistenţă pe sub apă de peste 90m.
S-a constatat că abuzul de exerciţii de înot pe sub apă este dăunător
organismului. Rămânerea îndelungată sub apă provoacă un mod diferit de
oxigenare, ceea ce duce la apariţia unor boli cardiace.
Din aceste considerente, înotul sub apă a fost interzis de Federaţia
Internaţională de Inot.
Astăzi înotul sub apă se practică numai sub formă aplicativă pentru
pregătirea salvamarilor, marinarilor, cercetătorilor subacvatici.
Practicarea lui necesită cunoaşterea în prealabil a unor noţiuni privind
efectele presiunii apei asupra organismului, reţinerea respiraţiei şi altele.
Presiunea apei creşte o dată cu adâncimea scufundării, astfel la o
adâncime de aproximativ 10 metri, ea se dublează. La o adâncime mai mare
de 5 metri apare senzaţia de durere în urechi din cauza diferenţei dintre
presiunea corporală şi cea externă a apei. Pentru a reduce senzaţia de
apăsare pe timpan, se recomandă să se execute câteva deglutiţii cu gura
închisă şi cu menţinerea respiraţiei, ceea ce provoacă o scădere a diferenţei
de presiune.
La înotul pe sub apă se folosesc procedee mixte, o combinaţie între
braţe bras picioare craul, braţe bras picioare delfin sau alte feluri de
combinaţii.
Înaintea scufundării se fac câteva exerciţii de respiraţie.
Nu se recomandă ca sub apă plămânii să fie prea plini cu aer, iar în
cazul când s-a inspirat prea mult aer, imediat după scufundare înotătorul va
elimina treptat o cantitate de aer pentru a putea reduce încordarea muşchilor
respiratori, iar expiraţia se va face lent şi continuu pe nas.

95
În înotul pe sub apă capul are un rol conducător. In funcţie de ridicarea
sau coborârea lui, corpul obţine o traiectorie mai joasă sau mai ridicată. În
timpul înotului ochii sunt larg deschişi pentru orientare. Înotul subacvatic se
învaţă după ce se învaţă bine procedeele de înot. El este interzis bolnavilor de
plămâni, inimă, ORL.
Înotul îmbrăcat
Are importanţă utilitară, fiind folosit de către pescari, marinarii,
militari,etc. El capătă un caracter (aspect) social în cazul salvărilor de la înec
sau în cazul accidentelor maritime (naufragii, avarii de nave).
În cazul înotului îmbrăcat se folosesc procedeele craul şi bras sau
combinaţii ale acestora. Pentru a uşura execuţia mişcărilor, cel care înoată
îmbrăcat îşi va scoate încălţămintea şi îşi va descheia nasturii, dacă
îmbrăcămintea este prea strâmtă. Deoarece înotul îmbrăcat este destul de
greoi, mişcările trebuie făcute rar şi cu mult calm.

Transportul unor obiecte peste unele cursuri apă.


Constituie o acţiune mai puţin obişnuită care se foloseşte la trecerea
peste unele cursuri de apă sau lacuri a unor obiecte care nu trebuie să ia
contact cu apa. Această situaţie se întâlneşte mai mult în acţiunile militare şi
navale.Aceste obiecte pentru a nu lua contactul cu apa sunt aşezate de obicei
pe suprafaţa unor plute.Pentru transportarea lor peste cursurile de apă se
folosesc procedeele de înot craul şi bras sau combinaţii ale acestora în
situaţia când plutele pe care sunt aşezate obiectele sunt împinse cu ajutorul
capului .
În cazul când înotătorul are aşezată una din mâini pe plută, acesta poate
să folosească mişcări de picioare craul şi bras, iar cu braţul liber mişcări de
craul şi bras.
Dacă ambele mâini sunt aşezate pe plută atunci va înota numai cu
picioarele, folosind mişcările amintite mai sus
Traversarea unor cursuri de apă cu ajutorul unor obiecte plutitoare.

96
Pentru aceasta se folosesc o mulţime de obiecte plutitoare, cum ar fi:
camere de bicicletă, de automobil, bidoane goale, mănunchiuri de vreascuri,
trunchiuri de copaci, etc.
Se înoată numai cu mişcări de picioare.În cazul când ambele mâini sunt
aşezate pe obiectul plutitor,se înoată numai cu picioarele, ele efectuând
mişcări specifice procedeului bras, craul sau delfin, iar dacă înotătorul este în
poziţie pe spate, mişcări de forfecare ca la procedeul spate, mişcări de
picioare bras pe spate şi chiar mişcări ondulatorii. Dacă înotătorul se sprijină
cu un singur braţ pe obiectul plutitor, acesta pe lângă mişcările de picioare
amintite mai sus, poate executa şi mişcări ajutătoare cu braţul liber. Aceste
mişcări pot fi asemănătoare cu cele de la procedeul craul, spate sau bras.
Trecerea se poate executa şi cu ajutorul unei frânghii care este fixată pe
ambele maluri. In acest caz traversarea se face prinzându-se de frânghie,
apucând-o alternativ.

Salvarea de la înec
Înecul este un accident, o stare gravă cauzatoare de moarte, din cauza
astupării căilor respiratorii, ceea ce duce la asfixiere prin întreruperea aportului
de oxigen şi creşterea concentraţiei de bioxid de carbon din sânge. In cazul
înecului în ape dulci se mai adaugă diluţia sângelui, provocată de pătrunderea
apei în căile respiratorii. La 2-3 minute după pătrunderea în alveole, apa dulce
trece prin osmoză în sânge, crescând volumul sanguin şi distrugând globulele
roşii.
Dacă înecul se produce în apă sărată, pe lângă asfixie apare şi edemul
pulmonar (acumularea de lichid în alveolele pulmonare).
Cauzele producerii înecului:
- epuizare morală, datorată spaimei caracteristice celor ce nu ştiu să înoate;
- epuizare fizică, datorită efortului depus în timpul înotului;
- stare sincopală (oprirea bruscă a marilor funcţiuni), cauzată de crize
epileptice, angină pectorală, infarct miocardic, traumatisme, crampe
musculare;
- pătrunderea apei în căile respiratorii;

97
- hidrocuţie, prin simplu contact cu apa (datorită sensibilităţii mari faţă de
apă).Este un fenomen asemănător cu electrocutarea;
- înecul mai poate surveni şi din cauza valurilor, vârtejurilor, curenţilor, apelor
repezi, nerespectării zonelor de restricţie, consumului de băuturi alcoolice etc.
În cazul înecului prin epuizare, accidentatul se zbate, face mişcări
necontrolate, dominate de frică, se agită cu disperare. În cazul înecului prin
sincopă victima îşi pierde cunoştinţa şi se scufundă brusc.
Înecatul scos la mal are aspectul unui asfixiat. Mişcările respiratorii pot fi
neregulate, slabe sau inexistente. Pulsul poate fi normal, slăbit sau
imperceptibil. După aspectul exterior al înecatuli se descriu două tipuri:
- înecatul alb, palid - cel care nu a înghiţit apă;
- înecatul cianotic, vânăt - cel care a înghiţit apă.
Salvarea de la înec reprezintă o acţiune care urmăreşte scoaterea
victimei din apă, acordarea primului ajutor şi aplicarea unor măsuri terapeutice
eficiente, toate acestea efectuate în
vederea supravieţuirii victimei.
Aceste acţiuni trebuiesc făcute rapid, cu mult calm şi pricepere.
În cazul când victima este conştientă şi ştie să înoate, aceasta poate fi
ajutată de pe mal dândui-se anumite indicaţii sau prin întinderea unei prăjini,
aruncarea unui colac de salvare, etc.
Când victima nu ştie să înoate sau şi-a pierdut cunoştinţa, este necesară
o intervenţie rapidă, fie înot fie cu o ambarcaţiune.
Salvatorul trebuie să ştie bine să înoate, să cunoască pericolele legate
de înot. Înainte de a intra în apă salvatorul trebuie să se dezbrace de haină şi
încălţăminte şi să-şi descheie gulerul.
Dacă victima se află la suprafaţă, salvatorul se va apropia de aceasta
căutând să o susţină şi să o transporte la mal. Dacă victima este sub apă
atunci salvatorul trebuie să plonjeze în căutarea victimei.
Când înecul se petrece departe de mal este indicată folosirea unei
ambarcaţiuni aflate la îndemână. In toate aceste condiţii este nevoie de mult
calm, hotărâre, nu trebuie niciodată acţionat în pripă, panică şi disperare.
Procesul de salvare a unui om de la înec poate fi împărţit în trei etape:

98
1. Apropierea de cel care se îneacă;
2. Prinderea victimei şi transportul ei pe uscat;
3. Primul ajutor şi reanimarea.
Apropierea de cel care se îneacă se face cu barca sau înot. Salvatorul
trebuie să se deplaseze cât se poate de repede, dar cu mult calm.
Apropierea să se facă pe la spatele victimei pentru ca victima să nu se
poată agăţa de salvator.
În cazul în care înotătorul salvator nu se apropie din spate, trebuie să-şi
apuce victima de talie, să o întoarcă cu spatele şi să o scoată cu faţa
deasupra apei.
Dacă accidentatul este îmbrăcat, poate fi menţinut la suprafaţă prin
apucarea de haine, de preferinţă de guler.
Când înecatul este găsit cu faţa în jos, apropierea se face dinspre
picioare, care trebuiesc depărtate, apoi se apucă corpul pe sub braţe şi se
ridică în poziţie verticală printr-o mişcare bruscă, scoţându-l la suprafaţa apei.
Dacă este găsit cu faţa în sus, apropierea se face dinspre cap,
ridicându-l de umeri şi aducându-l în poziţie verticală.
Când înecul se produce într-o apă curgătoare, salvatorul trebuie să
alerge pe mal în sensul curentului şi să sară în apă mai la vale de cel înecat
pentru a-l putea prinde.
Procedee de prindere(apucare) a victimei
Se cunosc mai multe prize în funcţie de regiunea în care se aplică:
a) Priza la cap - este cea mai simplă dacă victima este liniştită, calmă sau
inconştientă. Victima este poziţionată pe spate cu capul uşor ridicat în aşa fel
încât gura şi nasul să iasă din apă.
Salvatorul se află în spatele înecatului, cu faţa în sus şi cu picioarele sub
corpul acestuia, apucându-i capul cu ambele mâini sub bărbie. Din această
poziţie înotătorul înoată pe spate folosind mişcări de picioare bras sau
craul.De obicei această priză este folosită de salvatorii care au picioare foarte
puternice.
b) Priza sub o axilă - se face în cazul în care victima se zbate.

99
Victima este pe spate cu faţa scoasă din apă, salvatorul se aşază în
spate puţin lateral, trecând un braţ pe sub axila victimei şi îi susţine bărbia cu
degetele,capul acestuia fiind sprijinit pe umărul salvatorului. Înotătorul înoată
cu picioarele (craul sau bras) şi cu mâna liberă. Se va evita priza cu punerea
braţului peste pieptul accidentatului, deoarece în timpul efectuării acestei
manevre faţa victimei poate fi scufundată sub apă.
c) Priza sub ambele axile - victima se află cu faţa în sus şi gura la
suprafaţă. Salvatorul se plasează în spatele său, apucându-l cu ambele mâini
de sub axile şi înotând pe spate cu mişcări de picioare craul sau bras.

Procedeele folosite pentru a imobiliza un accidentat agitat


În situaţiile de forţă majoră când victima se agaţă disperată de salvator,
acesta urmăreşte să se elibereze din strânsoarea victimei şi totodată să o
imobilizeze pentru a putea fi transportată la mal.
Procedeele de eliberare cunoscute sunt numeroase, cele mai folosite
fiind următoarele:
Eliberarea prin scufundare . Accidentatul aflat în pericol de înec se poate
agăţa de salvator, apucându-l din faţă sau din spate. În această situaţie, cel
mai indicat lucru este scufundarea salvatorului.Dacă acesta se scufundă ,
victima nemaiavând aer, va slăbi strânsoarea şi îi va da drumul salvatorului,
pentru a putea ieţi la suprafaţă să respire.
Înainte de scufundare salvatorul va inspira puternic , iar dacă apa
nu este prea adâncă , va încerca să împingă victima spre apă mică.
Această manevră este foarte indicată să fie folosită la mare, deoarece
majoritatea accidentelor se petrec aproape de mal, datorită valurilor care
formează denivelări ale fundului nisipos.
Eliberarea cu ajutorul braţelor şi picioarelor.Dacă accidentatul nu
slăbeşte apucarea , salvatorul se va elibera folosind procedeele de eliberare
prin împingerea cu braţele şi picioarele.
În aceste situaţii forţa de împingere a salvatorului este mult mai mare
decât cea de strângere a victimei. Se pot ivi următoarele situaţii:

100
1. Dacă accidentatul îl prinde pe salvator din faţă, acesta, printr-o
zvâcnire bruscă îsi va elibera braţele şi apăsând cu palmele puternic pe bărbia
victimei îi va da cupul înapoi. Concomitent îşi strânge picioarele şi aplicând
tălpile sau genunchi pe toracele accidentatului,îl va îndepărta prin
împingerea puternică a acestuia.
2. În cazul în care victima prinde salvatorul de la spate, acesta din urmă
se grupează întorcându-se cu capul în jos îşi aşează tălpile picioarelor pe
abdomenul victimei, după care execută o împingere puternică, pentru a-l
îndepărta.
Primul ajutor şi reanimarea
Dacă cel salvat nu şi-a pierdut cunoştinţa, trebuie dezbrăcat, şters de
apă, îmbrăcat cu haine călduroase şi să i se dea ceai cald.
Când victima şi-a pierdut cunoştinţa se cheamă şi un medic, dar până la
venirea acestuia se vor lua toate măsurile pentru readucerea accidentatului la
viaţă.
Aceste măsuri trebuie să fie simple şi eficace, efectuate cât se poate de
repede. Ele pot fi îndeplinite de orice înotător sau cetăţean care cunoaşte
aspectele importante ale reanimării.
După scoaterea înecatului din apă, acesta va fi dezbrăcat
şi i se vor curăţa gura şi căile respiratorii superioare, înecatul va fi aşezat cu
faţa în jos şi cu capul în hiperextensie, folosind un suport special sau un mijloc
improvizat.
Mandibula va fi trasă în jos, iar limba scoasă şi legată cu o batistă sub
bărbie.
Apoi se va scoate apa din plămâni şi din stomac. Aceasta se poate face
apucând înecatul de picioare cu faţa în jos şi învârtindu-l pe loc sau punându-
se picioarele înecatului pe umerii salvatorului, astfel încât capul şi corpul să
atârne sprijinite pe spatele salvatorului. In acest mod salvatorul merge cu
înecatul în spate în cerc, sărind de pe un picior pe celălalt.
După curăţarea căilor respiratorii şi scoaterea apei din plămâni şi
stomac, se trece la efectuarea manevrelor pentru respiraţie artificială. Aceasta

101
se poate efectua prin mijloace improvizate cât mai aproape de locul
accidentului sau cu aparatură adecvată în instituţiile specializate.
Metodele de respiraţie artificială se împart în două categorii.:
a) prin acţiune externă, folosind mişcări care lărgesc şi micşorează cutia
toracică, favorizând pătrunderea şi evacuarea aerului în plămâni;
b) prin acţiune internă, insuflând direct aerul în plămâni cu ajutorul unor
aparate speciale.
Metodele de respiraţie prin acţiune externă.
Metoda SILVESTER
Înecatul culcat pe spate, cu un sul de haine sub vârful omoplaţilor.
Salvatorul aşezat pe un genunchi sau pe ambii genunchi la capul înecatului.
Apucându-i braţul de încheietura pumnului execută o mişcare semicirculară de
extensie până când braţele ajung în prelungirea corpului înecatului. In acest fel
se dilată cutia toracică, permitând pătrunderea aerului în plămâni, apoi se duc
braţele îndoite pe torace şi se apasă cu corpul său pe toracele înecatului,
permiţând în acest fel evacuarea aerului din plămâni. Ritmul optim este de 8-
10 respiraţii/minut.
Metoda SHAFFERP
Înecatul culcat cu faţa în jos, capul răsucit spre stânga şi înainte.
Salvatorul stă deasupra înecatului cuprinzând între genunchi picioarele
acestuia. Din această poziţie se execută o compresie puternică asupra
toracelui cu mâinile aplicate pe partea posterioară a toracelui în aşa fel încât
vârful omoplatului să fie cuprins între degetul mare şi arătător. Cu ajutorul
acestei compresii se execută expiraţia. Inspiraţia se obţine prin revenirea
salvatorului în poziţie verticală şi desprinzând uşor mâinile de pe toracele
victimei. Ritmul este de 12-13 mişcări pe minut. Se recomandă ca expiraţia să
fie mai lungă:1,2,3 pentru expiraţie şi 4,5 pentru inspiraţie.
Metoda HOLGER-HIELSEN
Înecatul cu faţa în jos, capul răsucit spre stânga, cu braţele pe sol,
îndoite din cot. Sub cap să aibă un suport moale.
Salvatorul stă la capul înecatului sprijinit pe un genunchi şi pe talpa
celuilalt picior.

102
Expiraţia se realizează prin apăsare pe baza toracelui cu ambele mâini,
iar inspiraţia se realizează prin ridicarea braţelor apucate imediat deasupra
cotului şi se termină în momentul aşezării lor încet pe sol. Ritmul este de 10-
14 respiraţii/minut.
Dacă salvatorul nu este obosit el poate prelungi mişcarea de
desprindere a toracelui de pe sol, favorizând coborârea diafragmei,
accentuând astfel amplitudinea inspiraţiei. Acest lucru poate fi asigurat de
două persoane, una pentru inspiraţie, iar cealaltă pentru expiraţie.
Metodele de respiraţie prin acţiune internă(resuscitarea).
Este cea mai modernă şi eficientă metodă de reanimare. În această
situaţie este foarte important ca salvatorul să cunoască această metodă.Ea
se realizează prin insuflarea aerului în plămâni şi prin reanimarea cordului.
Timpul util de intervenţie trebuie să fie de sub şase minute de la începerea
tulburărilor provocate de înec, până la începerea acţiunii de insuflare a aerului
şi a masajului cardiac.
La resuscitare trebuie să se urmărească:
- oxigenarea organismului;
- menţinerea sau restabilirea funcţiilor vitale;
- menţinerea funcţiilor restabilite.
Acţiunile pentru restabilirea activităţii cardiace,stimularea circulaţiei şi
restabilirea respiraţiei normale trebuie să fie aplicate chiar dacă accidentatul
nu mai dă semne de viaţă.
Salvatorul va solicita asistenţă medicală, dar pâna la venirea medicului
el trebuie să acţioneze cât mai repede cu putinţă, aplicând aceste metode de
resuscitare , care pot oferii victimei o şansă de salvare a vieţii.
Pregătirea pentru reanimare se poate realiza eficient chiar în timpul
transportării victimei la mal. Aceasta este transportată pe umerii salvatorului,
ajutând astfel la eliminarea
apei din plămâni şi stomac, facilitând şi circulaţia sângelui spre cap.
Pentru a accelera eliminarea apei, salvatorul va merge cu paşi săltaţi,
scuturând corpul victimei, stimulând în acest fel şi ventilaţia pulmonară.

103
După eliberarea căilor respiratorii şi eliminarea apei din plămâni
accidentatul se va aşeza pe sol, de preferinţă pe un loc
uscat, într-o poziţie culcat dorsal cu capul lasat pe spate in hiperextensie.
În această poziţie nu mai este necesară scoaterea şi legare limbii, deoarece
aceasta nu mai poate bloca căile respiratorii care sunt lărgite.
Pentru a aduce corpul într-o poziţie optimă pentru insuflarea aerului , se
va aşeza sub umerii şi ceafa victimei un sul improvizat făcut din pături sau
haine.
Salvatorul se va aşeza pe un genunchi la capul victimei, îi va cuprinde
cu amândouă palmele faţa şi îi va împinge înainte maxilarul inferior, pentru a
nu permite căderea limbii şi va pensa cu degetele nasul victimei pentru a evita
pierderile de aer insuflat.
Salvatorul va aşeza pe gura victimei o batistă curată înainte de
începerea insuflării aerului.
Primele insuflări (aproximativ 10) vor fi executate întrun ritm rapid pentru
a mării concentraţia de oxigen. Următoarele se vor efectua într-un ritm normal
de 15 -17 respiraţii pe minut.
Între insuflări este bine ca salvatorul să realizeze şi presarea braţelor pe
toracele victimei pentru a ajuta la eliminarea aerului din plămânii acestuia.
Atât insuflarea aerului cât şi apăsarea pe torace trebuiesc repetate până
când victima îşi va reveni.
În situaţia când la faţa locului sunt două persoane este indicat ca una să
se ocupe de insuflarea aerului în plămâni iar cealaltă de mişcările de braţe
necesare pentru a ajuta eliminarea sau pătrunderea aerului în plămâni.
Masajul cardiac
În cazul când victima a suferit un stop cardiac, depistat prin lipsa pulsului
la carotidă şau la arterele femurală şi humetrală,este necesar să se aplice
masajul cardiac.
În timpul efectuării masajului cardiac extern, corpul victimei este în
aceiaşi poziţie ca şi în timpul insuflării.Salvatorul aşezat pe un genunchi alături
de victimă,va aşeza palmele suprapuse pe partea inferioară a

104
sternului,mâinile fiind perfect întinse şi va efectua 60-70 de compresiuni pe
minut.
Aceste compresiuni vor stimula cordul şi în acelaşi timp vor favoriza şi
respiraţia.
În situaţia când victima are şi stop respirator şi stop cardiac situaţia este
puţin mai complicată.
Dacă lângă victimă se găsesc două persoane, lucrurile sunt mai
simple,unua face masajul cardiac iar celălaltă insuflă aerul în plămâni, după
tehnicile prezentate mai sus.
Situaţia este mai grea atunci când nu există decât un singur salvator,
care este nevoit să facă şi masajul cardiac şi insuflarea aerului în plămâni.
Activitatea este mai grea ,dar nu imposibilă.
Ea se realizează astfel:
Salvatorul va efectua insuflări şi presiuni toracice în raport de 1la 6,
adică la o respiraţie şase compresiuni.El le va efecta pe rând. Va începe cu
masajul cardiac după care va face insuflarea aerului. Unii dintre specialişti
recomandă efectuarea a una sau două serii de masaje cardiace unul după
altul, urmate de insuflarea aerului, păstrând raportul menţionat mai sus.
Aceste metode de resuscitare se vor face până când victima va respira
singură sau până când medicul va prela îngrijirea accidentatului.

105
BIBLIOGRAFIE

1. Avramoff E. Probleme de fiziologie a antrenamentului, IEFS,


Bucureşti, 1980.
2. Creţuleşteanu Gh., Înot – curs specializare
Marinescu Gh. Editura Universităţii, 1995
3. Demeter A. Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor
motrice,
Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1992
4. Drăgan I, Mladin O, Învăţaţi înotul, Editura Uniunii de Cultură Fizică
Hagi-Duvan S, şi Sport, Bucureşti, 1966.
Nemţeanu C.
5. Jivan I., S., Culegere de teste pentru specializare
Volumul I, ANEF, Bucureşti, 1992
6. Urmuzescu A. Modele de selecţie, pregătire şi concurs pentru
înot în ciclul olimpic 1985-1988, CCEFS,
Bucureşti, 1994
7. Oprişescu I., Înotul
Dumitrescu N. Editura Stadion, 1973.

8. Olaru M. Înot, Editura Sport Turism,


Bucureşti,1982.

9. Penţia D. Înotul, activitatea sanogenă


Editura Timişoara, 1995

10. Sârbu D. Oneţ I. Curs înot


FEFS, Galaţi, 1999.

CUPRINS
Cuvînt înainte
Introducere pag. 1
Istoricul înotului pag. 2
106
Înotul în ţara noastră pag. 6
Importanţa înotului în sistemul nostru de educaţie fizică pag.10
Bazele teoretice ale înotului pag.12
Bazele tehnice ale înotului pag.16
Respiraţia în timpul înotului pag.19
Procedeele de înot pag.21
Tehnica procedeului craul pag.22
Tehnica procedeului spate pag.32
Tehnica procedeului gras pag.37
Tehnica procedeului delfin
Metodica învăţării şi perfecţionării procedeelor de înot
Lecţia de înot pag.47
Structura lecţiei de înot pag.48
Particularităţile lecţiei de înot pag.51
Indicaţii metodice privind organizarea şi desfăşurarea lecţiilor de înot în condiţii
diferite pag.52
Aplicarea principiilor didactice în procesul de instruire la înot
pag.55
Particularităţi organizatorice ale predării înotului pag.62
Selecţia, criterii orientative pag.64
Etapizarea predării înotului la copii pag.66
Planificarea pregătirii copiilor la înot pag.69
Înotul aplicativ pag.73
Înotul sub apă pag.74
Înotul îmbrăcat pag.76
Transportul de greutăţi prin apă pag.76
Traversarea unei ape cu ajutorul unor obiecte pag.77
Salvarea de la înec pag.77
Bibliografie pag.83

107