Cîndva, mănăstirea a fost cabinet medical

http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/16056-Leacuri-m%C4%83n%C4%83stire%C5%9Fti

Pînă acum un secol, îngrijirea bolnavilor şi arta de a vindeca se mai aflau încă sub tutela
bisericii. Oamenii cărora li se încredinţa vindecarea sufletului trebuiau să răspundă şi de
vindecarea trupului. Bisericile creştine au preluat această tradiţie. Preoţii, călugării şi maicile
alinau şi suferinţele trupului. Ei studiau funcţiile organismului şi cauzele bolilor, elaborînd
metode de vindecare dintre cele mai diverse. Traduceau, transcriau şi puneau în practică
reţete aparţinînd altor culturi, dar acumulau experienţă şi din terapiile practicate de ei înşişi.
În special, călugării s-au îngrijit de trebuinţele sufleteşti ale omului, pe care l-au înţeles şi l-
au sprijinit moral, dar căruia i-au oblăduit şi rănile fizice. În medicina monastică, diagnosticul
se punea după înfăţişarea pacientului, după gesturile sale şi după felul cum vorbea. Citeau
boala în ochi, pe chip, în „încărcătura” limbii, în mirosul corporal. Înainte de a consulta
bolnavul, călugării se rugau pentru purificarea lor proprie şi pentru ca bunul Dumnezeu să-l
ajute pe cel aflat în suferinţă. Astfel, pacientul era vindecat prin puterea lui Dumnezeu, dar şi
prin propriile forţe, regăsindu-şi echilibrul şi armonia. Călugării nu cereau plată pentru
serviciile lor medicale, deoarece Hristos i-a vindecat pe suferinzi fără să le ceară nimic în
schimb.

Farmacia din curtea mănăstirii

În afară de plante medicinale, călugării terapeuţi foloseau ventuzele, lăsatul de sînge, terapia
cu apă, băile şi cataplasmele, metode mai puţin folosite astăzi, dar care dau semne că sînt
redescoperite şi apreciate tot mai mult şi de terapiile moderne. Există metode vechi de
tratament care astăzi ni se par ciudate, dar care au rezistat cu succes cercetărilor moderne.
Astfel, bacteriile conţinute de o alifie călugărească menită să vindece rănile, preparată din
excremente de oaie, miere şi mucegai, acţionează, după o aplicare de cîteva zile, ca un
antibiotic. În plus, călugării, ca nişte medici moderni, recomandau o alimentaţie adaptată
fiecărui bolnav în parte şi, nu în ultimul rînd, un regim de viaţă sănătos. Fiecare mănăstire
avea o gradină cu plante medicinale. Călugării le îngrijeau, le recoltau, le uscau şi le
depozitau în farmacii uriaşe, iar din ele preparau ceaiuri, licori sau alifii. Ţăranii le aduceau şi
ei ierburi de leac, peste care, atunci cînd le culegeau, rosteau Tatăl Nostru, aşa cum îi
învăţaseră călugării, pentru ca ierburile să fie cît mai curate şi cu putere de tămăduire mai
mare. Adesea, preparatele aveau în ele şi 7 ingrediente miraculoase, adică exact numărul
zilelor în care şi-a desăvîrşit Dumnezeu creaţia.

Regimul alimentar al călugărilor

Mai demult, în mănăstiri, regimul era pur vegetarian. La care se adăugau lapte şi brînză, iar
în zilele de sărbătoare şi peşte sau carne de pasăre. De altfel, prepararea brînzei intra în
atribuţiile călugărilor, care au devenit, de asemenea, maeştri la gătitul peştelui. În România,
pe lîngă mănăstiri, erau stupării, iar din creşterea albinelor s-a ajuns la reţete extraordinare
de sănătate pe bază de produse apicole. Călugării şi astăzi mănîncă puţin şi se roagă mult.
Regimul lor se asemănă cu cel propus de dieteticienii de astăzi: fructe, legume şi cereale,
produse lactate, peşte. Meniul trebuie să umple o treime din stomac cu hrană solidă, o treime
cu lichide, şi o treime să rămînă gol. Iar periodic, să se reducă raţia pentru a permite
organismului să se odihnească. Perioadele de post sînt cure de dezintoxicare şi reenergizare
trupească şi sufletească. Călugării pun mare preţ şi pe igiena zilnică, pe spălarea temeinică a
trupului. Medicina monastică n-a fost gîndită doar pentru tratarea bolilor acute, ea este o
filosofie de viaţă. Cei care trăiesc în armonie cu natura şi cu Dumnezeu sînt sănătoşi şi
fericiţi. Tămăduitorii acelor vremuri considerau că vindecarea este mîntuire.

Plantele medicinale din Biblie

Călugării au folosit cu predilecţie acele plante tămăduitoare pomenite în Biblie. Scorţişoara

„mirositoare” apare de mai multe ori menţionată în Sfînta Scriptură, mai ales ca unul dintre
ingredientele ungerii sfinte. Astăzi ştim că uleiul esenţial de scorţişoară este antidiareic,
antimicrobian, astringent, imunostimulator şi are efecte benefice în afecţiuni respiratorii,
genito-urinare, în tratamentele stomatologice. Din anul 2002, uleiul de scorţişoară se
foloseşte ca ingredient la prepararea Sfîntului şi Marelui Mir. Cedrul, arborele cel mai lăudat,
pomenit în Biblie de 75 de ori, ne dă un ulei cu proprietăţi antiseptice pentru căile respiratorii.
Este antiseboreic, expectorant, mucolitic, sedativ nervos şi stimulent tonic. Isopul, cu miros
aromat plăcut, e folosit în răceală, bronşită, gripă, angină, răni, dermatite, furuncule, guturai
alergic, negi, papiloame, bătături. Pomenit în Psalmii lui David, isopul este un remediu
excelent în tratarea bolilor de plămîni. Acţionează de asemenea ca un foarte bun purificator al
sîngelui, avînd efect asupra vaselor capilare prin scăderea fragilităţii acestora, planta fiind
foarte bună şi în tratamentul bolilor de ficat, în hepatite, leucoree, amenoree sau reumatism
cronic. În cazul tulburărilor gastrice sau balonare este utilă tinctura de isop. Pentru arsuri la
stomac şi gaze intestinale se consumă două-trei pahare pe zi de macerat la rece, înainte de
mesele principale.

Leacuri monahale din castane

Castanii comestibili au fost intens plantaţi în jurul mănăstirilor din Oltenia şi Moldova, iar cu
ocazia aceasta, fructele lor au intrat în reţetele vestitelor leacurile monahale. Cu ele se tratau
reumatismul şi degerăturile, problemele digestive şi intestinale, diferitele boli ale bătrîneţii.
Castanele au fost folosite ca hrană uşoară şi extrem de hrănitoare pentru convalescenţi,
bogăţia lor de minerale şi de vitamine (greu degradabile în procesul preparării) fiind un
excelent sprijin pentru o vindecare rapidă. Piureul de castane îndulcit cu miere, consumat în
cure de cîteva săptămîni, e recomandat în hemoroizi, varice, tromboflebită. Stimulează
tranzitul intestinal, are efecte antiinflamatoare şi tonice vasculare. Călugării recomandau cîte
o farfurie de piure de castane în afecţiuni ca: boli cronice de rinichi, indigestie, diaree,
degerături (extern). Tinctura de sunătoare, aşa cum era preparată şi folosită de călugări,
ajută în tratamentul rănilor şi al durerilor, în caz de febră musculară şi nevralgii. Extractul de
părăluţe al călugărilor are un efect antiinflamator şi se foloseşte în tratamentul acneei, arnica
este eficientă în cazul luxaţiilor şi al contuziilor. Preparatele din salvie au efecte
antimicrobiene, antihipertensive şi antiinflamatoare, contribuind, în acelaşi timp, şi la
scăderea nivelului de zahăr din sînge, calitate care o recomandă în celor cu diabet.

Smirna şi tămîia, ca medicamente

Tămîia din mănăstiri a fost folosită şi ca remediu naturist, iar reţetele sînt cunoscute şi astăzi.
Laringita, tusea necontrolată sînt vindecate prin consumarea zilnică a 20 de picături de tămîie
într-un pahar cu apă. Totodată, se face gargară cu infuzie. Tămîia mai are şi puternic efect
cicatrizant, fiind foarte bun antiinflamator extern. Pentru a dizlova pietrele la rinichi este
recomandat consumul unei linguriţe cu tinctură diluată în jumătate de pahar cu apă plată, de
trei ori pe zi. Dar cum se prepară miraculoasa tinctură? Într-un borcan închis ermetic se pun
zece grame de tămîie şi se lasă timp de şapte zile la dizolvat în 100 ml alcool alimentar de 90
de grade. Apoi se strecoară şi se administrează intern. O cură extraordinar de bună, ce
topeşte chisturile pe ficat, plămîni sau rinichi, este tot pe bază de tămîie. Astfel, în prima
săptămînă se înghite în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, un bob de tămîie albă (cît un bob
de mazăre), învelit în miez de pîine (ca să nu atingă dinţii). În următoarele trei săptămîni se
procedează la fel, dar numai din două în două zile. În paralel se beau trei-patru pahare cu
ceai de traista-ciobanului înaintea meselor principale. Pentru stări de anxietate şi chiar în
psihozele şi nevrozele grave se fac în dormitor fumigaţii cu tămîie înainte de culcare. Smirna
este folosită sub formă de tinctură sau infuzie. Este medicament monahal recomandat în
guturai, gripă, bronşită, oboseală, astenie, agitaţie, indigestie, balonare, circulaţie periferică
deficitară.

Alunul şi măslinul, doi arbori sfinţi

Unul dintre roadele preţioase ale pămîntului, aşa cum apare în Sfînta Scriptură, alunul este
considerat ca făcînd parte din categoria celor mai bune remedii pentru mărirea rezistenţei
capilare, fiind utilizat cel mai frecvent în tratarea varicelor. În tratamentul pentru varice se
foloseşte tinctura de alun, care se prepară astfel: 50 de grame de frunze de alun se pun în
250 ml de alcool alimentar de 70 de grade, într-o sticlă închisă ermetic. Se lasă timp de două
săptămîni, timp în care sticla va fi agitată. Se strecoară şi se consumă o linguriţă de tinctură
dizolvată în 100 ml de apă, de trei ori pe zi. Extern, în tratamentul plăgilor şi al ulceraţiilor se
pun comprese cu infuzie din frunze de alun, preparată din 5 linguri de plantă la un litru de
apă. Măslinul este folosit în reglarea colesterolului, elasticizarea vaselor de sînge şi curăţarea
acestora. Cercetările actuale au demonstrat că măslinele au şi proprietăţi digestive,
cicatrizante, astringente şi emoliente, fiind eficiente în afecţiunile hepatice, litiaza biliară,
dischinezie biliară, insuficienţă hepatică, rahitism, afecţiuni ale vaselor sanguine, anemie,
laringită şi paradontoză. Cîteva linguriţe de ulei de măsline extravirgin luate în fiecare
dimineaţă, pe stomacul gol, constituie un remediu excelent în tratarea diabetului zaharat şi a
ulcerului, în acest caz avînd rol de pansament gastric.

Ierburi din vechi reţete

Dacă înmugurirea crenguţelor de smochin anunţa venirea Mîntuitorului, ca leac, smochinele

protejează oasele, vindecă bronşita şi răceala, tusea persistentă şi nu în ultimul rînd ajută la
pierderea kilogramelor în plus. În combaterea tusei se foloseşte cel mai frecvent siropul de
smochine. Datorită conţinutului de vitamine A, B şi C, smochinele stimulează imunitatea,
prevenind apariţia virozelor respiratorii în perioadele reci şi ajută la menţinerea unei vederi
sănătoase. Cu sucul lăptos al smochinelor se pot combate negii sau bătăturile. Floarea-
pasiunii sau passiflora a fost numită Floarea patimilor lui Christos de către preoţii spanioli
care, în secolul XVII, au ajuns în America de Sud. Extractele din passiflora înlătură agitaţia
nervoasă şi durerile gastrointestinale provocate de nervozitate şi au un uşor efect sedativ.
Lăcrămioarele sau Iarba Sfîntului Gheorghe, reglează bătăile inimii. Ceaiul de lăcrămioare se
prepară turnînd o cană de apă clocotită peste o linguriţă de plantă uscată. Amestecul se
fierbe apoi zece minute. Se ia cîte o lingură de cîteva ori pe zi.

Frunze şi seminţe vindecătoare

În medicina monahală, creţişoara era pusă sub protecţia directă a Maicii Domnului, datorită
harului vindecător pe care îl avea în frunzele sale, mai ales în cazul suferinţelor femeieşti.
Pentru tratarea unor afecţiuni acute, cum ar fi infecţiile gastro-intestinale sau hemoragiile, se
pot lua pînă la 6 linguriţe pe zi de pulbere de plantă. Seminţele de dovleac sînt extrem de
eficiente în combaterea paraziţilor intestinali. Celebră pentru capacitatea de vindecare a
bronşitelor şi bolilor de plămîni, dar şi a suferinţelor abdominale, coada-şoricelului este şi un
excelent energizant. Iată o băutură care nu lipsea din mănăstirile medievale: o lingură de
flori proaspete se opăresc cu 3 litri de apă clocotită. Se lasă să se infuzeze 3 ore. Se
strecoară, apoi se adaugă 200 ml suc de cătină şi o cană de miere. Se trage în sticle care se
închid ermetic. Se bea cîte un păhărel pe stomacul gol. În mănăstirile ortodoxe din nordul
Rusiei, negii erau trataţi cu cartofi cruzi, tăiaţi pe jumătate. O jumătate se arunca peste cap,
cu cealaltă se freca negul, apoi era îngropată în pămînt uscat, încît cartoful să nu încolţească.
Imediat ce acesta se va usca în pămînt, negul va dispărea.

„Călcătura lui Elefterie”

Terapia Elefterie are ca origine o veche terapie românească, născută la mănăstire.

Întemeietorul ei este preotul arhimandrit Mihai Elefterie, fost stareţ al mănăstirii Dervenţ.
„Călcătura lui Elefterie”, cum e denumită metoda acestui călugăr cu pregătire de medic
ortoped constă în totalitatea intervenţiilor şi procedurilor aplicate asupra coloanei vertebrale
pentru a o corecta. Este o terapie manuală, pentru a restabili mobilitatea articulaţiilor, a
diminua durerile şi a reda pacientului o stare de sănătate globală. Metoda este utilă în luxaţii,
cifoză, scolioză, torticolis, spondiloză, discopatii, lombosciatică. Dar se pot trata şi ulcerul
gastric şi hipertensiunea arterială. Poziţionarea incorectă a ultimelor trei vertebre poate
determina enurezisul, constipaţia cronică sau unele afecţiuni ginecologice. De asemenea,
deformările la nivelul unor vertebre cervicale pot determina, datorită modificărilor circulatorii
la acest nivel, cefalee, ameţeli, tulburări de auz şi de vedere. De aceea, călcătura lui Elefterie
poate vindeca mai mult decît bolile oaselor. Cu ajutorul unui brîu şi a unor proceduri speciale
de presare şi rulare, cu planta piciorului, pe apofizele spinoase ale vertebrelor coloanei
dorsale, părintele Elefterie obţinea deblocarea şi reaşezarea acestor vertebre.

Din reţetele părintelui Elefterie

Contra durerilor de cap: pe o piele de miel sau de oaie proaspăt jupuită se întinde miere de
albine lichidă şi tămîie foarte bine pisată. Se pune pe cap blana presărată cu miere şi tămîie
din belsug şi se ţine pînă cînd se usucă mierea. Mierea cu tămîie trebuie să ajungă pînă la
pielea capului. Cu acest tratament, părintele Elefterie vindeca durerile de cap, dar şi sechelele
loviturilor la cap, inclusiv vasele sparte şi cheagurile de sînge. În tratamentul afecţiunilor
oculare, călugărul recomanda să se ia o lingură de ţuică în gură. Lichidul se trece printre dinţi
şi apoi se pune la coada ochiului (dar fără să atingem deloc corneea), într-un colţ şi în altul,
în timp ce pacientul stă cu ochii închişi. Imediat ce va deschide ochii va apărea o usturime
intensă şi ochii vor începe să lăcrimeze puternic şi să se cureţe. Este o metodă cu care se
obţin rezultate uimitoare în cataractă, în fotofobie, în spasmul ochilor, precum şi în cazul
lăcrimării continue.

Contra căderii părului

• În mănăstirile franciscane se recomanda spălarea, o dată pe săptămînă, cu apă caldă,

urmată de un masaj cu sare brută, timp de 15 minute, după care pielea capului se clătea
bine. Şase tratamente erau suficiente pentru eradicarea completă a eczemei, dar tratamentul
putea fi continuat la intervale mai mari, dacă persoana credea că este necesar. Pentru a
îndepărta mătreaţa, pielea capului se masează, de două ori pe săptămînă, cu un amestec de
ulei de ricin şi parafină, în proporţii egale. Calendarul lunar era foarte răspîndit în mănăstiri.
Se credea că parul nu trebuie tăiat în timpul cînd luna este plină.

Elixire monahale

• Dintre reţetele monahale care au ajuns pînă în zilele noastre, una este cea de preparare a
teriacului, medicament folosit împotriva otrăvirilor. Ingredientele pentru această tinctură
amară sînt plante culese din pădure. Se pun plantele într-o sticlă şi se acoperă cu alcool.
Elixirul se ţine într-un loc cald, vreme de 4-6 săptămîni, după care se strecoară şi poate fi
folosit imediat. Pentru teriac, care este un fel de bitter suedez, ingredientele sînt: rădăcină de
angelică, valeriană, curcumă (şofran de India), sclipeţi (Potentilla erecta) şi păpădie, 20 g
coada-zmeului, 5 g scorţişoară pisată, 2 g smirnă, 10 g cardamom (boabe), 10 g mentă, 30 g
stafide, 1 l rachiu de secară dublu rafinat, 10 linguriţe miere de salcîm. Se bea cîte un
păhărel plin, în caz de probleme digestive acute.