Sunteți pe pagina 1din 20

Cernobîl

Cernobîl (Cernobâl, ucraineană Чорнобиль /


Ciornobil, rusă Чернобыль / Cernobîl) este un oraş părăsit
din Ucraina nordică, în regiunea Kiev, în apropiere de
frontiera cu Belarus, la 51°16′N, 30°13′E.

Oraşul a fost părăsit în anul 1986 din cauza


calamităţii nucleare de la Centrala Atomoelectrică
Cernobîl, care se află la 14,5 km spre nord-vest de
localitate. Centrala electrică a fost denumită după oraş şi
s-a aflat în raionul Cernobîl, iar locatitatea şi centrala n-au
fost conectate direct. În timpul construirii centralei, un
oraş denumit Pripiat a fost construit pentru lucrători.

Chiar dacă oraşul este în principal nelocuit, câţiva


oameni trăiesc încă acolo. Case ocupate nu sunt diferite

1
faţă de cele nelocuite, însă pe ele se află scrieri care
declară că „proprietarul acestei case trăieşte aici”. De
asemenea, lucrători în patrulă şi personalul administrativ
al zonei de alienaţie sunt staţionaţi în oraş pentru paza
temporară.

Înainte de accident, oraşul a avut o populaţie de


aproximativ 14.000 locuitori.

Etimologie

Denumirea oraşului este compusă din două cuvinte:


чорний (ciornii – negru) şi билля (bilia – fir); deci
literalmente ea înseamnă firul negru. Motivul pentru
această denumire este necunoscut. Precizări diferite au
apărut după accidentul nuclear din 1986. S-au făcut
eforturi pentru a lega această calamitate cu profeţiile din
Apocalipsa Sfântului Ioan din Noul Testament. Pentru
acestea, vedeţi articolul Cernobîl în conştiinţa populară.

Istorie

Cernobîl a fost un sat regal în Marele Ducat al


Lituaniei în secolul XIII, în ţinutul Kiev care acum face
parte din Ucraina. A fost acordat ca o ţară feudală lui Filon
Kmita, un căpitan al cavaleriei regale, în anul 1566.
Provincia în care s-a aflat Cernobîl a fost cedată Regatului
Poloniei în 1569, şi după aceea, anexată de Imperiul Rus
în anul 1793.

Înainte de secolul XX Cernobîl a fost locuit de ţărani


ruteni şi polonezi, şi de asemenea, de o mare comunitate
evreiască. În timpul Primului Război Mondial, satul a fost
ocupat de germani şi, în timpul războielor civile dintre
1917 şi 1920 – de Armata Poloneză şi Armata Roşie. În
anul 1921 Cernobîl a devenit parte a Republicii Sovietice
Socialiste Ucraineane.

Între 1929 şi 1933 Cernobîl a avut de suferit foarte


mult datorită masacrelor din timpul campaniei de
colectivizare a lui Stalin şi foametei (Holodomor), care i-a
urmat. Comunitatea poloneză din Cernobîl a fost

2
deportată în Kazahstan în 1936 şi cea evreiască a fost
exterminată în timpul ocupaţiei germane între 1941 şi
1944.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991, Cernobîlul


a devenit o parte a Ucrainei – naţiunii independente.

Calamitate nucleară

La data de 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor


al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la
01:23 noaptea. Toţi locuitori permanenţi ai oraşului şi
împrejurimilor acestuia au fost evacuaţi pentru că nivelul
de radiaţie în aria respectivă devenise periculos.

Oraşul Cernobîl şi împrejurimile sale sunt acum casă


pentru oamenii de ştiinţă, oferă slujbe de întreţinere
pentru Centrala Atomoelectrică Cernobîl, slujbe de
lichidare, pentru doctori, fizicieni şi fizicieni nucleari. Deşi
Pripiat, oraşul părăsit învecinat a rămas neîntreţinut,
Cernobîl a fost renovat şi are acum o populaţie de
aproximativ 2.000 locuitori, inclusiv vizitatori şi turişti.

Accidentul nuclear de la Cernobîl

Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident


major în Centrala Atomoelectrică Cernobîl, pe data de 26
aprilie 1986 la 01:23 noaptea, care s-a compus dintr-o
explozie a centralei, urmată de contaminarea radioactivă a
zonei înconjurătoare. Centrala electrică se afla la
51°23′23″N 30°5′58″E, în apropiere de oraşul părăsit
Pripiat, Ucraina. Acest dezastru este considerat ca fiind cel
mai grav accident din istoria energiei nucleare. Un nor de
precipitaţii radioactive s-a îndreptat spre părţile vestice
ale Uniunii Sovietice, Europei şi părţile estice ale Americii
de Nord. Suprafeţe mari din Ucraina, Belarus şi Rusia au
fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ
336.000 de persoane. Circa 60% din precipitaţiile

3
radioactive cad în Belarus, conform datelor post-sovietice
oficiale.

Accidentul a pus în discuţie grija pentru siguranţa


industriei sovietice de energie nucleară, încetinind
extinderea ei pentru mulţi ani şi impunând guvernului
sovietic să devină mai puţin secretos. Acum statele
independente – Rusia, Ucraina şi Belarus au fost supuse
decontaminării continue şi substanţiale. E dificil de estimat
un număr precis al victimelor produse de evenimentele de
la Cernobîl, deoarece secretizarea din timpul sovietic a
îngreunat numărarea victimelor. Listele erau incomplete şi
ulterior autorităţile sovietice au interzis doctorilor citarea
„radiaţie” din certificatele de deces.

Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de


Agenţa Internaţională a Energiei Atomice (IAEA) şi
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO), a atribuit 56 de
decese directe (47 de lucrători şi 9 copiii cu cancer
tiroidian) şi a estimat că mai mult de 9.000 de persoane
dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot
muri din cauza unei forme de cancer. Raportul a citat
4.000 de cazuri de cancer tiroidian între copiii
diagnosticaţi în 2002[2].

Deşi în Zona de Excludere a Cernobîlului anumite


zone restrânse vor rămâne închise, majoritata teritoriilor
afectate sunt acum deschise pentru stabilizare şi activitate
economică.

4
Centrala atomoelectrică

CAE Cernobîl se află în apropiere de oraşul Pripiat, în


Ucraina nordică.

CAE Cernobîl ( 51°23′14″N 30°06′41″E) se află în


apropiere de oraşul Pripiat, Ucraina, la 18 km nord-vest
de oraşul Cernobîl, la 16 km - sud de frontiera ucraino-
belarusă şi aproximativ 110 km nord de Kiev. Centrala a
fost compusă din patru reactoare de tip RBMK-1000,
fiecare capabil de producere a 1 GW de putere electrică.
Construirea centralei a început în anii '70 ai secolului XX,
cu reactoarele #1 (care a fost închis în anul 1977), #2 în
1978, #3 în 1981 şi #4 în 1983. Două alte reactoare - #5
şi #6 - erau în timpul constructiei când a avut loc
accidentul.

Accidentul

Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:58 am, reactorul


#4 a suferit o explozie catastrofală a vaporilor de apă,
care a declanşat un incendiu, o serie de explozii adiţionale
şi fluidizare nucleară. Accidentul poate fi gândit ca o
versiune extremă a accidentului SL-1 în Statele Unite din
1961, unde centrul reactorului a fost distrus (omorând trei
oameni), radioactivitatea răspândindu-se direct în
interiorul clădirii unde se afla SL-1. În timpul accidentului
de la Cernobîl însă, aceasta a fost dusă prin vânt spre
frontierele internaţionale.

5
Planuri de testare

La data de 25 aprilie 1986, pe lumină, reactorul #4 a


fost programat pentru fi închis pentru întreţinere. S-a
decis folosirea acelei ocazii ca o oportunitate pentru
controlarea capacităţii generatorului turbinei de a produce
putere electrică suficientă pentru alimentarea sistemelor
de siguranţă ale reactorului (mai ales pompe de apă) după
pierderea puterii externe. Tipul RMBK al reactorului are
nevoie de apă care să circule continuu prin centru, atâta
vreme cât combustibilul nuclear este prezent. Reactorele
Cernobîlului au avut o pereche de generatori diesel,
disponsibilă , dar aceasta nu se activează imediat –
reactorul a fost, deci, pregătit pentru a răsuci jos turbina,
punct la care ea ar fi fost deconectată şi ar fi permis
răsucireea sub elanul său rotativ, iar scopul testului a fost
acela de a se hotărî dacă turbinele în faza extenuată pot
genera putere pentru pompe. Testul a fost făcut cu succes
la altă unitate (cu toate sistemele de siguranţă active),
având, însă, rezultate negative – turbinele nu au generat
puterea suficientă, dar au fost făcute îmbunătăţiri
adiţionale, ceea ce a determinat efectuarea altui test.

Înainte de accident

Condiţiile pentru începerea acestui test au fost


pregătite pe lumină la data de 25 aprilie şi producţia de
energie a reactorului a fost redusă spre 50%. O staţiune
locală de putere a fost închisă neaşteptat. Coordonatorul
retelei electrice a Kievului a cerut amânare scaderii
aportului energetic al centralei în reţea, pentru acoperirea
vârfului ce consum al serii. Directorul centralei a consimţit
şi a amânat testul pentru mai târziu. Testul de siguranţă a
fost amânat până la schimbul de noapte, o echipă
neexperimentată care ar fi trebuite să lucreze la reactorul
#4 noaptea aceea şi următoarea

La 11:00 noaptea, 25 aprilie, se permite închiderea


reactorului pentru continuarea testului. S-a prevăzut ca
din nominalul său de 3,2 GW energie, aducerea
reactorului spre 0,7-1,0 GW, cu scopul de a efectua testul

6
la cel mai jos nivel de putere recomandat. Oricum, noua
echipă a fost surprinsă de amânarea anterioară a
încetinirii reactorului şi a urmat protocolul original al
testului. Urmarea a fost reducerea prea rapidă a nivelului
de putere. În acea situaţie, reactorul a produs mult
xenon-135, care a scăzut şi mai mult puterea (spre 30
MW - aproximativ 5% de valoare presupusă).

Operatorii au crezut că scăderea rapidă a fost din


cauza unui defect la unul dintre regulatorii de putere,
scăpând din vedere contaminarea reactorului. Cu scopul
de a spori reactivitatea (neştiind că scăderea drastică a
puterii este cauzată de absorbţia în exces a neutronilor de
xenon-135), au fost scoase celulele de control din reactor
în ciuda faptului că acest lucru este permis cu respectarea
unor reguli stricte de siguranţă. Cu toate acestea, puterea
reactorului nu a crescut decât în jur de 200 MW putere ce
reprezenta mai puţin de o treime din minimul necesar
pentru efectuarea experimentului.

Mai mult, şeful echipei alege continuarea


experimentului. Ca şi parte din experiment, la 1:05 a.m.,
pe 26 aprilie au fost pornite pompele de apă care erau
acţionate de turbina generatorului crescând fluxul de apă
peste specificaţiile regulilor de siguranţă. Fluxul de apă
creşte spre ora 1:19 a.m. (în tot acest timp apa absorbind
neutroni) şi nivelul tot mai mare necesitând scoaterea
manuală a celulelor de control.

Acest aspect produce o funcţionare foarte instabilă


unde lichidul de răcire şi xenon-135 au substituit rolul
celulelor de control din reactor.

7
DEZASTRUL DE LA CERNOBIL
Intro

Există ore şi minute care schimbă cursul istoriei,


când fiecare secundă, fiecare cuvânt rostit şi fiecare
decizie luată degajă o tensiune aproape insuportabilă, şi
îşi lasă amprenta nu numai asupra unei singure naţiuni, ci
asupra destinului întregii omeniri. Se spune adesea că
tocmai aceste ore, nu luni sau ani de acţiuni atent
organizate şi planificate, provoacă cele mai semnificative
schimbări. Totuşi, deşi aceste momente intră în istorie, de
multe ori posteritatea ştie prea puţine despre tot ce s-a
întâmplat, despre proporţiile uriaşe ale evenimentelor şi
deciziile luate în acele câteva minute fatidice.
Reactorul numărul 4 era un reactor cu grafit, care
folosea ca agent de răcire apa. În acest tip de reactor,
neutronii eliberaţi prin fisiunea nucleilor de uraniu-235
sunt încetiniţi (moderaţi) de grafit, pentru a se menţine o
reacţie în lanţ. Căldura produsă de fisiunea nucleară în
acest tip de reactor este folosită pentru a fierbe apa, iar
aburul astfel obţinut pune în mişcare turbinele centralei
nucleare. Acest tip de reactor a fost criticat de mulţi
experţi în energie nucleară, în primul rând pentru că nu
include o structură de siguranţă, dar consumă mari
cantităţi de grafit pe post combustibil.

Accidentul produs în reactorul nr. 4 de la centrala


nucleară din Cernobîl a avut loc în noaptea dintre 25 şi 26
aprilie 1986, în timpul unui test de siguranţă. Echipa care
realiza testul respectiv intenţiona să verifice dacă
turbinele puteau produce suficientă energie pentru a
menţine în mişcare pompele de răcire, în eventualitatea
unei pierderi de energie, până când se activa generatorul
diesel pentru situaţii de urgenţă.

Pentru ca testul să nu fie întrerupt, sistemele de


siguranţă au fost închise în mod deliberat. Reactorul urma
să fie setat să funcţioneze la numai 25% din capacitatea
totală. Această procedură nu a funcţionat însă conform
planului. Din motive necunoscute, reactorul a ajuns să
funcţioneze la mai puţin de 1% din capacitatea sa, ca

8
urmare a fost nevoie de un nou reglaj, pentru a determina
o uşoară creştere a acestei cifre. Totuşi, la 30 de secunde
după începerea testului, s-a produs pe neaşteptate o
creştere considerabilă a nivelului de energie. Sistemul de
închidere a reactorului în situaţii de urgenţă, care ar fi
trebuit să stopeze reacţia în lanţ, nu a funcţionat.

În câteva fracţiuni de secundă, nivelul energiei şi


temperaturii s-a multiplicat de mai multe ori. Reactorul a
scăpat de sub control, situaţie care a culminat cu o
explozie violentă. Scutul superior al clădirii în care se afla
reactorul, un “sigiliu” protector de 1 000 de tone, a fost
pulverizat, iar la temperaturile de peste 2 000° C,
combustibilul s-a topit. Învelişul de grafit al reactorului a
luat foc şi, în infernul care s-a declanşat, produsele fisiunii
radioactive, eliberate în momentul topirii miezului
reactorului, au fost aruncate în atmosferă.

Derularea cronologică a evenimentelor


25 aprilie – Ziua 1

1:00 am

Reactorul funcţionează la capacitate completă,


operaţiunile se derulează absolut normal. Energia produsă
cu ajutorul aburului este dirijată către turbine şi
generatoarele de energie. Treptat, operatorii încep să
reducă nivelul energiei, pregătindu-se pentru test.

1:05 pm

La 12 ore după iniţierea operaţiunii de reducere a


nivelului de energie, reactorul funcţionează la 50% din
capacitatea sa. Acum nu mai este necesară decât o
singură turbină pentru a prelua cantitatea scăzută de
abur, iar turbina nr. 2 este oprită.

9
2:00 pm

În mod normal, procedurile de realizare a acestui


test ar fi necesitat reducerea capacităţii reactorului la
30%, însă autorităţile sovietice din domeniul energetic nu
au aprobat acest lucru, pentru că, se pare, exista un alt
loc unde era necesar un consum de energie mai ridicat.
Reactorul rămâne setat la 50% din capacitatea sa pentru
o perioadă de alte 9 ore, timp în care computerele şi
sistemele de siguranţă sunt închise.

26 aprilie – Ziua 2

12:28 am

Echipa de la Cernobîl primeşte aprobarea pentru a


relua procedurile de reducere a capacităţii reactorului. Cel
mai probabil este că, în acest moment, unul dintre
operatori a comis o greşeală şi, în loc să menţină nivelul la
30%, a uitat să reseteze un aparat, ceea ce a determinat
o scădere vertiginioasă a nivelului de producere a
energiei, ajungând până la 1%. Acest nivel era mult prea
scăzut pentru derularea testului.

1:00-1:20 am

Operatorul reuşeşte să aducă reactorul până la 7%,


îndepărtând toate tijele de control, cu excepţia a 6 dintre
ele. Această procedură reprezintă o încălcare a
regulamentului de operare, deoarece reactorul nu este
construit pentru a opera la un nivel atât de scăzut, şi este
instabil atunci când miezul său este plin cu apă.
Operatorul încearcă să facă faţă manual fluxului de apă
care se întoarce din turbină, ceea ce este foarte dificil,
deoarece chiar şi o mică schimbare de temperatură poate
provoca fluctuaţii masive în nivelul producerii de energie.
Operatorul nu reuşeşte să corecteze fluxul de apă şi
reactorul devine din ce în ce mai instabil.

1:22 am

10
Operatorii consideră că au atins condiţii de maximă
stabilitate şi decid să înceapă testul. Un operator
blochează sistemul de închidere automată a reactorului în
cazul unui nivel scăzut al apei sau în cazul pierderii
ambelor turbine, temându-se că, dacă reactorul se
închide, testul va fi anulat.

1:23 am

Testul începe. Este închisă şi turbina care mai


rămăsese în funcţiune.

1:23:40 am

Energia produsă în reactor începe să crească treptat


ca nivel, din cauza reducerii fluxului de apă în urma
închiderii turbinei. Operatorii iniţiază procedura de
închidere manuală, ceea ce determină o creştere rapidă a
nivelului de energie produsă, din cauza modului de
proiectare a tijelor de control.

1:23:44 am

Momentul dezastrului – Reactorul atinge de 120 de


ori capacitatea maximă. Tot combustibilul radioactiv se
dezintegrează, iar presiunea aburului produs în exces,
care ar fi trebuit să se îndrepte spre turbine, distruge
conductele de presiune şi aruncă în aer scutul protector de
pe acoperişul reactorului.

Contaminarea
Regiunile contaminate se află în nordul Ucrainei,
sudul şi estul Belarusului, precum şi în zona de vest, la
graniţa dintre Rusia şi Belarus. Estimările forurilor
internaţionale arată că o suprafaţă totală de 125 000 -
146 000 de kilometri pătraţi din Belarus, Rusia şi Ucraina
a fost contaminată cu cesiu-137, la niveluri care depăşesc
1 curie (Ci) sau 3,7 x 1010 becquerel (Bq) pe kilometru
pătrat. Această suprafaţă depăşeşte ca dimensiuni toate
ţările învecinate, Letonia şi Lituania la un loc. La

11
momentul accidentului, în teritoriile contaminate locuiau
aproximativ 7 milioane de persoane, dintre care 3
milioane erau copii. Aproximativ 350 400 de persoane au
fost mutate sau au părăsit aceste regiuni. Totuşi,
aproximativ 5,5 milioane de persoane, între care peste un
milion de copii, continuă să trăiască în regiunile
contaminate.
Peste 40 de elemente radioactive au fost eliberate
din reactorul avariat, în special în primele zece zile după
producerea accidentului. Cele mai semnificative dintre
acestea sunt iodul (I-131), cesiul (Cs-137) şi stronţiul (în
special Sr-90). După acest accident, cesiu-137 a fost cel
mai răspândit element radioactiv cu durată mare de
înjumătăţire.
Belarus a fost ţara cel mai grav afectată de dezastrul
de la Cernobîl, deoarece până la 70% din precipitaţiile
radioactive au căzut pe teritoriul acestei ţări. 23% din
suprafaţa totală a ţării a fost contaminată cu cesiu-137, în
cantităţi de peste 1 Ci/km pătrat. La momentul
accidentului, în aceste regiuni locuiau 2,2 milioane
persoane, adică o cincime din populaţia totală a ţării.
1,5% din suprafaţa totală a Federaţiei Ruse (17
milioane kilometri pătraţi) este contaminată cu radiaţii
rezultate în urma accidentului de la Cernobîl. 19 regiuni
au fost afectate, în special zonele din jurul oraşelor
Bryansk, Kaluga, Tula şi Orel. La momentul producerii
accidentului, în aceste zone trăiau aproximativ 2,7
milioane de persoane.
200 000 dintre cei 800 000 “lichidatori” – soldaţii
care au fost trimişi în misiune să cureţe zona reactorului –
proveneau din Rusia. Conform rapoartelor oficiale
publicate de cele trei foste state sovietice afectate, de
atunci şi până în prezent au murit 25 000 dintre aceşti
“lichidatori”. Costurile suportate de statul rus ca urmare a
acestui dezastru nuclear se ridică la aproximativ 3,8
miliarde dolari în perioada 1992 - 1998. Din această
sumă, 3 miliarde USD au fost plătite drept compensaţii
victimelor afectate de radiaţii, precum şi celor care au
curăţat zona dezastrului.

12
Accidentul
În timpul testului de la Cernobîl au fost îndepărtate
simultan un număr prea mare de tije de control, care au
fost apoi reintroduse în reactor tot simultan, în timpul
procedurii de oprire a reactorului în regim de urgenţă.
Această procedură a determinat o creştere atât de
dramatică a nivelului energetic, încât reactorul a fost
distrus. O eroare similară, dar cu consecinţe mult mai
puţin grave, se produsese deja într-un reactor de acelaşi
tip în Lituania, în anul 1983. Această experienţă nu a fost
însă transmisă şi personalului operaţional de la Cernobîl.
Pentru a stinge focul şi a opri astfel eliberarea de
materiale radioactive în atmosferă, pompierii au pompat
apă ca agent de răcire în miezul reactorului, în primele
zece ore de după producerea accidentului. Această
încercare nereuşită de a stinge focul a fost apoi
abandonată. Din 27 aprilie până în 5 mai, peste 30 de
elicoptere militare au zburat pe deasupra reactorului în
flăcări. Acestea au aruncat 2 400 tone de plumb şi 1 800
tone de nisip, încercând să înăbuşe flăcările şi să absoarbă
radiaţiile. Toate aceste eforturi au fost însă inutile, ba
chiar au agravat situaţia, deoarece sub aceste materiale
aruncate căldura s-a înteţit. Temperatura din reactor a
crescut deci încă o dată, la fel ca şi cantitatea de radiaţii
eliberată. În ultima etapă a acestei lupte cu focul, miezul
reactorului a fost răcit cu azot. Abia pe data de 6 mai s-a
reuşit astfel ca focul şi emisiile radioactive să fie ţinute
sub control.
Cei 600 de oameni din echipa de pompieri a
centralei, precum şi echipa de operare care a fost
implicată în lupta cu focul, au alcătuit grupul cel mai sever
iradiat. 134 dintre aceşti oameni au fost expuşi unor doze
de radiaţii între 0,7 şi 13 sieverts (Sv). Aceste date
înseamnă că, în decurs de numai câteva ore, aceşti
oameni au fost expuşi unui volum de radiaţii de până la 13
000 de ori mai mare decât 1 millisievert. În Uniunea
Europeană, 1 millisievert pe an este doza maximă de
radiaţii la care poate fi expusă populaţia care trăieşte în
apropierea unei centrale nucleare.

13
31 de muncitori au murit la scurtă vreme după acest
accident. În total, aproximativ 800 000 de oameni au fost
implicaţi în operaţiunile de curăţare de la Cernobîl, până în
anul 1989. În prezent, sănătatea acestor oameni încă mai
are de suferit de pe urma acestei experienţe. Se pare că
300 000 dintre ei au fost expuşi unor doze de radiaţii de
peste 0,5 Sv. Câţi dintre ei au murit până în prezent din
această cauză ? Iată o întrebare controversată.
Pe data de 27 aprilie, la numai 36 de ore de la
producerea accidentului, cei 45 000 de locuitori ai
localităţii Pripiat, aflată la 4 km depărtare, au fost
evacuaţi cu autobuzele, iar oraşul a rămas nelocuit până
în prezent. Până la data de 5 mai, toţi cei care trăiau pe o
rază de 30 km în jurul reactorului avariat au fost nevoiţi
să îşi abandoneze locuinţele. În decurs de 10 zile au fost
evacuate 130 000 de persoane din 76 de localităţi aflate în
această regiune. Teritoriul respectiv a fost declarat zonă
de excludere şi este necesar un permis special pentru a
putea pătrunde în acest perimetru. În ciuda interdicţiei
oficiale ca aceste zone să mai fie locuite, cel puţin 800 de
persoane, în special bătrâni, s-au întors la casele lor din
satele abandonate.
Pe data de 23 mai 1986, mult prea târziu din punct
de vedere medical, au început pregătirile pentru a se
distribui populaţiei iod. Acesta urma să fie administrat
pentru a preveni absorbirea iodului radioactiv de către
tiroidă, însă cea mai mare parte a iodului radioactiv fusese
deja eliberat în atmosferă în primele zece zile după
producerea accidentului.
În 1997 a fost lansat The Shelter Implementation
Plan (Planul pentru Construirea unui Adăpost) de către
ţările din G7 (Grupul celor Şapte), plus Rusia, Uniunea
Europeană şi Ucraina, împreună cu Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Noul adăpost
ar urma să permită depozitarea substanţelor radioactive în
condiţii de siguranţă pentru o perioadă de cel puţin 100 de
ani. Această structură de 20 000 tone va fi utilizată pentru
depozitarea tuturor reziduurilor radioactive rămase în
reactorul nr. 4 de la Cernobîl. Conform surselor oficiale,
acest proiect de 768 milioane euro va fi încheiat până în
anul 2008.

14
La trei ani după producerea acestui accident nuclear,
guvernul sovietic a stopat construirea reactoarelor nr. 5 şi
6 din complexul centralei nucleare Cernobîl. După
negocieri internaţionale de durată, întregul complex a fost
închis pe data de 12 decembrie 2000.

Implicaţii asupra sănătăţii


Când nucleii de uraniu (U-235) se divid într-un
reactor nuclear, pot să apară diverse produse ale fisiunii
radioactive. În ceea ce priveşte impactul acestora asupra
sănătăţii, cele mai periculoase dintre aceste produse sunt
iod-131, cesiu-137, stronţiu-90 şi plutoniu-239. Aceste
elemente sunt purtate prin intermediul aerosolilor (ca
nişte particule de praf, în aer), şi pot fi inhalate, se pot
infiltra în sol şi ape o dată cu apa de ploaie, sau pot intra
în lanţul trofic, prin intermediul plantelor care cresc în
aceste soluri.
Iod-131, cesiu-137, stronţiu-90 şi plutoniu-239 sunt
elemente radioactive instabile, care se descompun la
rândul lor, formând noi elemente şi eliberând energie sub
formă de radiaţii. Când celulele organismului sunt expuse
acestor radiaţii, se produc particule instabile, extrem de
reactive, denumite radicali liberi. Aceşti radicali liberi sau
ioni pot afecta funcţiile celulelor. Poate fi afectat chiar şi
ADN-ul din nucleul celulei, elementul care transportă
“proiectul” genetic pentru reproducerea celulelor, pentru
structura şi funcţiile acestora. Comunitatea ştiinţifică
recunoaşte deja că acest tip de afectare a ADN-ului poate
provoca fie cancer, fie alte anomalii genetice. Până în
prezent nu există totuşi un consens ştiinţific pe scară largă
în ceea ce priveşte lista celorlalte boli, în afară de cancer,
care pot fi provocate de un nivel scăzut de radiaţii.
O doză mai mare de 0,5 sievert (Sv) este
considerată o doză mare de radiaţii. Peste acest prag,
efectele adverse devin vizibile imediat sau după cel mult
câteva zile. Sistemul imunitar este slăbit, apar modificări
ale celulelor sângelui, sunt afectate organele interne
(tractul digestiv, plămânii etc), precum şi sistemul nervos
central. Când o persoană absoarbe doze de 1- 2 Sv sau
mai mari, mortalitatea creşte în proporţie de 20%, după

15
cum arată specialiştii în medicina bolilor produse de
radiaţii.
Se ştie acum că un număr de cel puţin 1 800 de copii
şi adolescenţi din zonele cele mai grav afectate din
Belarus au contractat un cancer al tiroidei din cauza
acestui accident nuclear. Oamenii de ştiinţă se tem că
numărul cazurilor de cancer tiroidian în rândul persoanelor
care erau copii sau adolescenţi la data producerii
accidentului va ajunge la 8 000 în deceniile următoare.
Această cifră a fost publicată în raportul delegaţiei de
experţi de la Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite
(UNDP) şi United Nations Children’s Fund (UNICEF), în
ianuarie 2002. Estimările publicate însă de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS) ajung până la 50 000 de
cazuri. Profesorul Edmund Lengfelder, de la Otto Hug
Strahleninstitut din Munchen, este specialist în medicina
bolilor produse de radiaţii şi expert în studiul accidentului
de la Cernobîl. Din 1991, el conduce un centru pentru boli
tiroidiene în Belarus şi avertizează asupra celor până la
100 000 de cazuri adiţionale de cancer tiroidian apărute în
toate grupele de vârstă.
La nivel internaţional a fost recunoscută şi o altă
consecinţă directă a acestui accident nuclear: creşterea
numărului de cazuri de cancer la sân. Oamenii de ştiinţă
din Belarus şi Ucraina previzionează şi o creştere a
numărului de cazuri de tumori uro-genitale, cancer
pulmonar şi cancer stomacal, atât printre “lichidatori”, cât
şi în general, în rândul populaţiei masculine din zonele
sever contaminate. Aceste previziuni sunt susţinute şi de
specialiştii în cancer din alte ţări.
Agenţia guvernamentală ucrainiană Cernobîl
Interinform din Kiev a raportat în martie 2002 că, din cei
trei milioane de locuitori ai Ucrainei care au fost expuşi
radiaţiilor, 84% au fost înregistraţi deja ca suferind de
diferite afecţiuni şi boli. Această statistică include şi un
milion de copii. Conform celor mai recente date publicate
de Comitetul Cernobîl înfiinţat în Minsk de guvernul din
Belarus, media cazurilor de boală este mai ridicată în
regiunile contaminate decât în cele necontaminate.

16
17
18
19
Butnariu Razvan

20