Latinitate şi dacism

- Studiu de caz -
Argument

De ce am ales acest studiu de caz...

Suntem daci? Suntem romani? Iata două întrebări la care oamenii de

ştiinţă din diverse domenii încearcă de mult timp să găsească răspunsuri

corecte, pornind de la o serie de descoperiri ce susţin argumente riguroase.

Principalul motiv pentru care am ales acest studiu de caz reprezintă dorinţa

noastră de a afla cât mai multe informatii cu privire la originea poporului

român pentru ca în final să putem formula un răspuns la cela două întrebări-

cheie: “Suntem daci? Suntem romani?” Vom analiza problematica originii

poporului român folosind atât argumente lingvistice, etimologice şi istorice,

cât şi fragmente din literatura română care se referă la acest subiect.

Având in vedere complexitatea subiectului şi controversele actuale, ne

propunem prin studiul de caz pe care il realizam sa ne formam o imagine de

ansamblu asupra a ceea ce constituie originea poporului nostru.

 Componenţa grupei de elevi:

-Andrei Ana-Maria
- Mihai Florian
- Ştefan Georgian
- Ţigău Răzvan
- Ţilimpea Răzvan

Pregătire:
Susţinere: 16 Noiembrie 2009

Bibliografie:

- M.Martin: - ”G. Călinescu si Complexele”literaturii romane”;

- L.Blaga: - ”Revolta fondului nostru nelatin”;
- G.Călinescu: - ”Istoria literaturii române de la origini până in prezent” -
cap : ”Inceputurile”, ”Descoperirea orientului”;
- L.Boia :-”Istorie şi mit in constiinţa românească”;
- Vianu Mureşan:-”Polimorfismul creştinismului românesc”;
- V.Pârvan:-”Getica,o protoistorie”;
- M. Muthu:-”Balcanismul literaturii române”;
- Alexandru Badea:-“Inceputuri românesti”;
- Giuliano Bonafante:-“Studii romane”;
- Nicolae Iorga:-“Istoria românilor”;
- Nicolae Iorga:-“Locul românilor in istoria universala”;
Cuprins:

Teoriile genezei românesti...........................................

Latinitate..............

Dacism.............

Faptele??.......

Istorie si neistorie.....

Limba geto-dacă..................

La răscruce de limbi.........

Romanizare-concluzii-.........

Un alt scenariu.........

Elementul latin in Româna.........

Locul Limbii Române Intre Limbile Romanice.....

Procesul de formare a limbii române este strâns legat de etnogeneza

poporului român.

Teoriile genezei românesti:

- originea pur latină a poporului şi a limbii române;

- teoria continuităţii daco-getice;
- teoria migraţionistă a românilor din sudul Dunarii;
- teoria rezistenţei si a asimilării elementului latin.

“Istoria veche a românilor este expresia unui proces major de sinteză

daco-romană si a unui proces adiacent de integrare şi de asimilare a
elementului migrator”.

Maria Cvasnîi Cătănescu

Latinitate şi dacism

Latinitate şi dacism reprezintă concepte care denumesc două curente

de idei care au străbătut cultura română din secolul al XVI-lea până astăzi.

Latinitate

Conceptul de latinitate a fost pus în discuţie prima dată în intervalul

dintre secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea de către cronicarii moldoveni:
Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, problema latinităţii continuând
să-i preocupe şi pe stolnicul Constantin Cantacuzino iar ,mai târziu, pe
reprezentanţii Şcolii Ardelene: Samuel Micu ,Gheorghe Şincai şi Petru Maior.

Dacism

Conceptul de dacism este pus în circulaţie de către scriitorii romantici

care şi-au propus să dezvăluie etnogeneza poporului nostru şi zestrea
mitologică a acestuia.
Scriitori din generaţia pre-paşoptistă şi paşoptistă (Gh. Asachi, Alecu
Russo - “Cântarea României”, Vasile Alecsandri etc.), precum şi poetul
romantic Mihai Eminescu, a cărei activitate se desfăşoară în cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea (poetul “Memeto-mori”) au introdus conceptul
de dacism în contextul mai larg al cercetărilor legate de etnogeneza
poporului român.
Termenii de latinitate şi dacism sunt vehiculati şi in perioada
interbelică, în disputele dintre tradiţionalism şi modernism, între occident şi
orient, între spirit naţional şi cosmopolitism.
În prezent atrag atenţia asupra discuţiei despre latinitate şi dacism
Mircea Martin în lucrarea “G. Călinescu şi “complexele” literaturii
române”,Mircea Muthu în “Balcanismul literar românesc” şi Alexandru Duţu in
“Cultura română si civilizaţia europeană modernă”.
 Faptele

Lucrurile par indeobşte cunoscute, dar în vederea unei noi discuţii pe o

temă veche , să le mai amintim o dată in liniile lor esenţiale.
La începutul secolului al II-lea, în urma a 2 razboaie impotriva dacilor,
romanii invingători îşi extind puterea imperială asupra părţii din pământul
apelor carpato-dunărene, vreme de aproape 170 de ani (107-275). Banatul,
Oltenia şi cea mai mare parte din Transilavania din zilele noastre intră sub
stăpânire militară, economică, administrativă a Imperiului Roman care,
potrivit cu politica sa tradiţionalista faţă de teritoriile cucerite şi cu
interesele lui de moment, aduce în noua provincie , Dacia, colonişti din toată
lumea romană.
Aceştia intră în contact cu localnicii, care locuiau pe aceste meleaguri
din vremuri mult anterioare perioadei de care ne ocupăm, probabil încă din
neolitic. Impactul noilor veniţi pe aceste teritorii este atât de mare încât
localnicii renunţă la limba maternă, pentru a şi-o insusi pe cea a cuceritorilor.
Noua limbă se păstreaza aproape neatinsă în contactul cu diverşi
stăpânitori de origine germanică si turano-mongolică.
În secolul al VI-lea începe marea migraţie a slavilor către sud. Ei se
stabilesc mai intâi in spaţiul extracarpatic, apoi după 550 pătrund şi în
Transilvania.Timp de 4-5 secole latinofonii şi slavii şi-au păstrat
individualitatea etnică. Primele dovezi ale omogenizării locuitorilor zonei se
găsesc în secolul al XIV-lea când izvoarele dezvăluie ca oamenii pământului
vorbesc o limbă apropiată de latină.
Putem trage concluzia că românii sunt continuatorii localnicilor
romanizaţi in secolele II-III, iar româna este expresia în plan lingvistic a
romanizării, este ,,limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală
a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate(...) din
momentul pătrunderii limbii latine în aceaste provincii şi până în zilele
noastre” (Al.Roseti-,,Istoria limbii române”)

Istorie şi neistorie

Este binecunoscută problema cronicarilor care dorind să scrie istoria

,,ţării ce-i zicem noi, astăzi, rumâneştii” (Constantin Cantacuzino
Stolnicul-,,Istoria Ţării rumânesti), se lovesc de caracterul ,,netocmit” şi
,,încurcat” al letopiseţelor sau chiar lipsa ştirilor şi documentelor scrise.
 Pentru a realiza cum se cuvine cât de întinsă este această ,,secetă”
informaţională este destul să ne gândim că pentru mai bine de jumătate de
mileniu din secolul al VI-lea şi până în cel de-al XI-lea nu dispunem de nici
măcar o inscripţie provenind de la nordul Dunării de Jos.
Aceasta tăcere a izvoarelor privitoare la latinofonii de la nordul Dunării
de Jos nu constituie o excepţie, ci reflectă criza generală de informaţie
scrisă din această parte a Europei. Ceea ce face ca nici izvoarele scrise
externe să nu fie abundente. Aceasta lipsă de izvoare începe o data cu
stabilirea slavilor în Peninsula Balcanică. Totuşi există câteva excepţii precum
cele ale lui Nicephoros ori Simeon Magister referitoare la prezenţa avarilor
şi bulgarilor la nord de Dunărea de Jos.
Pentru noi, pentru cercetarea pe care o întreprindem, esenţial este să
vedem ce se ascunde în spatele acestei tăceri a izvoarelor.
Prima posibilitate care ni se infăţişează este aceea a unui vid
demografic si dacă nu avem ştiri scrise în aceste meleaguri vreme de un
jumătate de mileniu, se datorează lipsei locuitorilor. Această ipoteză este
puţin probabilă în primul rând datorită faptului că zona este situată în plină
zonă temperat europeană, cu nişte condiţii naturale din ce în ce mai prielnice
locuirii omeneşti. Astfel prima ipoteză este atenuată. S-a acceptat ideea că
pământul apelor carpato-dunărene a fost, de-a lungul mileniului de taină,
ocupat de popoare migratoare, unele zămslind noi popoare, altele dispărând.
Dar postularea inexistenţei unei locuiri sedentare în spaţiul carpato-
danubiano-pontic vreme de un mileniu nu se poate susţine doar cu un
singur argument.
A presupune inexistenţa unei locuiri sedentare în spaţiul carpato-
dunărean în decursul mileniului de taină, înseamna a accepta o situaţie de
excepţie, atât spaţial cât şi cronologic. Într-adevăr, tot ceea ce cunoaştem
din trecutul omenirii ne arată că, de la ultima glaciaţiune încoace, în spaţiul
eurasiatic, cu excepţia ţinuturilor extrem nordice, omul face parte din
peisaj. Oricât de ample ar fi deplasările ulterioare de populaţie , odată
depăşite ,,fazele primordiale ale istoriei civilizaţiei omeneşti, procese de
imigraţie <<în cacuo>> cu greu pot fi repetate” (Pia Laviosa-,,Zambotti, Les
Origines et la diffusion de la culture”). Această constatare este cu atât mai
valabilă în spaţiul apelor carpato-dunărene în mileniul de taină, când în
întreaga Europa avem atestări ale unei locuiri sedentare, chiar şi cu o
tradiţie milenară în urmă. Dovezile existente arată că înainte şi dupa mileniul
de taină pământul carpato-dunarean este locuit de populaţie sedentară iar în
perioada vizată acest spaţiu este înconjurat de ţinuturi locuite de populaţie
sedentară.
Ar fi nevoie de împrejurări cu totul ieşite din comun, pentru ca o
cenzura în locuirea sedentară a acestor melaguri să fie posibilă. Dar nimic nu
îngăduie să presupunem o catastrofă ecologică , care să poată provoca o
dispariţie în masă, fie prin nimicire ori emigraţie, a populaţiei sedentare, iar
apoi înlocuirea ei cu altă după restabilirea condiţiilor naturale.
În concluzie nu putem spune că aceste imprejurări cu totul ieşite din
comun nu au avut loc. La acestea se adaugă cercetările sociologiei istorice, la
care trebuie să ne adresăm în situaţii în care ne lovim de lipsa documentelor,
care au dus la concluzia că prezenţa pe un anumit teritoriu a migratorilor, că
pătura exploratoare ,,face dovada deplină a existenţei unei populaţii
autohtone agricole, producătoare de bunuri exploatabile, supusă nu numai
jafului trecător, ci şi unui tribut permanent” (H.H. Stahl-,,Teorii şi ipoteze
privind sociologia oranduirii tributale”
Încercarea de a determina identitatea etnică a oamenilor pământului
pornind de la limba vorbită de-a lungul mileniului de taină, se loveşte de la
început de o obiecţie aparent întemeiată: fiind vorba de vremuri neistorice,
de o comunitate cu o cultură orală.
Ceea ce ne interesează în primul rând este continuitate de limbă, mai
exact răspunsul la întrebarea: de când se vorbeşte româneşte în spaţiul
apelor carpato-dunărene. Un punct de plecare este dat de faptul că ştim
limba română vorbită la sfârşitul mileniului de taină.
Dacă este adevărat că românii, ca locuitori ai pământului în ultimele 7
secole ,,istorice”, sunt urmaşii celor din secolele anterioare, din vremurile
mileniului de taină, cu tot atâtea temei putem afirma şi invers, că oamenii
pământului din secolele ,,neistorice” ale aceluiaşi mileniu sunt înaintaşii
romanilor si deci, câtă vreme vorbesc, în secolele premergătoare celui de-al
XIV-lea secol , aceeaşi limbă cunoscută nouă, română, câtă vreme,urcăm sau
coborâm pe firul timpului, nu constatăm o mutaţie lingvistică.
Temeiul consideraţiilor noastre este bazat pe faptul că o mutaţie
lingvistică nu se realizează cu una cu două. Dacă o limbă piere, cu foarte mare
greutate , una nouă ia naştere şi mai greu. Ne putem pune problema dacă
limbi noi iau vreodată cu adevărat naştere, pentru că omul este atât de
solidar cu limba lui încât nu s-ar putea despărţi de ea pentru a îmbrăţişa o
alta nici mânat de cea mai fierbinte dorinţă, nici înfricoşat de ameninţarea
iminentă cu moartea.
 Bonifini face următoarea constatare în secolul al XV-lea: că românii au
luptat şi luptat,,nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii cât a limbii.”

Limba geto-dacă

Pentru a începe studiul limbii geto-dace trebuie să facem câteva

precizări.
Denumirea însăşi de limba geto-dacă este o denumire convenţională,
adoptată, în consens cu cei mai mulţi cercetători ai acestei probleme, pentru
a înlesni discuţia. În realitate noi nu ştim cum îşi desemnau oamenii
pământului propria limbă, care era termenul folosit de ei, între ei, pentru
limba lor.
O altă precizare care trebuie facută priveşte conceptul de asemănare
între 2 limbi. De obicei două limbi sunt socotite diferite în momentul când
vorbitorii unei limbi nu se pot înţelege spontan cu vorbitorii altei limbi.
Această precizare este supusă relativităţii în aprecierea indicelui de
diferenţiere între limbile luate în considerare. Indicele de măsura în care
două limbi sunt mai apropiate ori mai depărtate una de alta este perceput că
o deosebire mai mare sau mai mică între ele şi se transpune practic prin
durata necesară pentru că interlocutorii aparţinând unor limbi diferite ajung
să inţeleaga în mod satisfăcător limba celuilalt.
Pentru a afla dacă şi în ce măsură oamenii pământului au trebuit să
sufere o mutaţie de limbă pentru a ajunge să vorbească româneşte este
necesar că deosebirea între geto-dacă şi romana sa satisfaca urmatoarea
exigenta de principiu:nimic din ceea ce in limba romana este socotit a proveni
din limba latina sa nu poata fi atribuit unei origini geto-dace.Mai exact
deosebirea dintre latina si geto-daca trebuie sa fie de asa natura incat nimic
din ceea ce defineste limba romana ca limba neolatina, atat la nivelul fiecarui
caz in parte cat si pe ansamblul sistemic al faptelor de limba, sa nu poata fi
atribuit si unei proveniente geto-dace.
Asemenea marii majorităţi a vechilor popoare europene, oamenii
pământului apelor carpato-dunărene n-au cunoscut scriere, ba chiar se pare
că priveau folosirea ei cu destulă neîncredere pentru a nu fi încercaţi de
ispita de a şi-o insuşi.(,,Se spune că dintre vechii traci nimeni nu conoştea
scrierea. Ba chiar toţi barbarii care locuiau în Europa socoteau că ar fi o
mare ruşine să folosească scrisul”-Aelianus ,,Felurite istoarioare”)
Indiferent de provenienţa lui teritorială si autorială, întregul material
de limbă geto-dacă cunoscută nouă se reduce la 47 de glose şi circa 800 de
nume proprii, dintre care 267 raportându-se direct la Dacia iar restul la cele
două Moesii.(din c. Poghirc-,,Thrace et daco-moesienllangues ou dialectes?”).
În ceea ce priveşte numele proprii, valoarea lor din perspectiva
comparativă şi istorica este aproape nulă, din faptul că, de pildă,
antroponimele geto-dace, se deosebeau de cele romane. Nu putem deduce
nimic semnificativ în ceea ce priveşte indicele de deosebire între cele două
limbi. De exemplu în secolul al XVI-lea Michael Bocignoli vedea in română o
italiană ,,ceva mai redusă”, deşi majoritatea numelor purtate de români erau
slave, greceşti sau autohtone, cu foarte puţine de origine latină şi niciunul
italienesc. Pe de altă parte, faptul că antroponimia geto-dacă nu ni s-a
transmis in română, nu are nici o semnificaţie: situaţia generală pentru toate
limbile europene, în care numele din panteonul creştin, majoritatea de
provenienţă ebraică şi grecească, au înlocuit, în cele din urmă, aproape
totalitatea vechilor antroponime păgâne, precreştine, inclusiv cele romane.
Nu astfel stau lucrurile cu toponimele:faptul că terminatiile in “–dava”,”-
sara” nu se întâlnesc în latina antică nu are mai multă semnificaţie decât
inexistenţa terminaţiilor în “–esti”, “-eni” sau” –ita” în Italia zilelor noastre.
Dacă totuşi, împotriva evidentei, vrem să facem din această deosebire de
toponimie un argument în sprijinul ideii unei deosebiri radicale între geto-
dacă şi latină, atunci ,reluând raţionamentul folosit ceva mai înainte, pentru a
fi consecvenţi va trebui să admitem o deosebire ireductibilă între română şi
latină, deoarece amintitele terminaţii toponimice românesti nu se regăsesc
nici în latină.
De fapt pentru a rămâne riguroşi din punct de vedere ştiinţific, nu ne
rămâne decât să acceptăm întrutotul concluziile lui Sextil
Puscariu:,,Cercetările de până acum n-au izbutit să dea la iveală niciun
răsunet sigur al elementului autohton în limba română. Acest lucru se explica
înainte de toate, prin faptul că nu cunoaştem aproape nimic din limba
strămoşilor noştri traco-daco-geţi, încât nu suntem în stare să recunoaştem
nici ceea ce moştenim de la ei “(S. Puscariu-,,Limba română”)

La răscruce de limbi

Descris ca proces desfăşurat în timp, romanizarea oamenilor pământului

apare ca o confruntare între limba lor maternă, limba nelatină pe care o
sedemnam cu numele de geto-dacă, şi limba străină însuşită, limba latină.
Confruntarea dintre cele două limbi trebuie să fie în aşa fel încât, pe măsura
trecerii timpului, pentru tot mai mulţi oameni, limba moştenită ,geto-daca, să
devină o limbă uitată şi limba latină să devină limba maternă .Bineinţeles ,
aceasta nu inseamna că trecerea de la o limbă la alta nu lasă urme in
pronunţia, în gramatica, în lexicul proaspeţilor latinofoni, dar aceste urme
sunt nesemnificative în comparaţie cu faptul că înţelegerea se face pe toate
planurile pe baza unei limbi latine, în cadrul căreia urmele respective nu
împiedică deloc comunicarea, firească între vorbitorii uneia şi aceleiaşi limbi.
În centrul acestui proces de mutaţie lingvistică, cunoscut sub numele de
asimilare, se află bilingvismul, cheia oricărei înlocuiri de limbă, ipostaza
obligatorie pentru orice cumunitate pe cale de a-şi pierde limba materna şi a
fi asimilată.
Mai inainte ca geto-daca să fie substratul şi latina stratul limbii române,
ambele au fost concurente, vorbite în concomitent înlăuntrul comunităţii
constituite pe teritoriul Daciei după cucerirea romană, la fel cum după
secolul al VI-lea, limba oamenilor pământului şi limba slavilor aşezaţi pe
pământul apelor carpato-dunărene, mai înainte de a fi, una statul, cealaltă
adstratul aceleiasi limbi romane, au fost asemenea doua limbi vorbite
concomitent înlăuntrul comunităţii teritoriale respective.
În aceste condiţii, cercetarea romanizării poate fi şi trebuie făcută în
termenii teorii ,,limbilor în contact”. După cucerirea romană populaţia Daciei
constituie cazul clasic al unei comunităţi bilingve, alcătuită din două grupuri
de limbă: geto-dacă si romană .Ca în orice situaţie de acest fel ,bilingvismul
nu înseamnă numai existenţa celor două grupuri ci mai ales numărul variabil
de indivizi din fiecare grup care vorbesc ambele limbi.

Durata

Grupul latinofon apare o dată cu anul 106, când Dacia este cucerită de
către romani. În linii mari această situaţie încetează, cel puţin teoretic, o
dată cu retragerea Aureliană.
Dacă cei 170 de ani de stăpânire romană a Daciei au fost îndestulatori
sau nu pentru mutaţia de limbă presupusă de romanizarea oamenilor
pământului, nu putem hotărî decât prin raportare: pe de-o parte la durata
stăpânirii romane în alte provincii ale imperiului cu rezultatele respective şi
pe de altă parte la duratele cât oamenii pământului , în totalitatea lor sau în
parte, s-au aflat de-a lungul vremurilor sub diferite stăpâniri străine, cu
rezultatele respective. Deşi metoda este lipsită de cusur, nu există nicio altă
metodă.
Cum se ştie, Dacia a fost ultima provincie cucerită si cea dintâi părăsită.
 Comparaţia cu alte teritorii ale imperiului este defavorabilă posibilităţii
de romanizare perenă în Dacia.Ţinuturi cu o stăpânire mai îndelungată
,precum Grecia, fie cu o romanizare fragilă încât după desprinderea de
Roma, sub imperiul unor împrejurări istorice nu mult diferite de cele de
la Dunărea de Jos, latinofonia a fost inexistentă.
Destinul provinciilor sud-dunărene, aflate de peste cincisprezece
generaţii sub stăpânire romană, de trei ori mai mult decât Dacia, merită
o atenţie deosebită, deoarece locuitorii lor au împărtaşit de-a lungul
secolelor care au urmat destrămării imperiului aceleaşi frământări
etnoistorice ca şi cei de la nordul fluviului, fiind supuşi aceluiaşi impact
cu aceleaşi popoare migratoare, şi îndeosebi aceleiaşi migraţii slave, dar
cu rezultate etnolingvistice diferite de nordul Dunării, şi anume invers
decât ar fi fost de aşteptat în dăinuirea romanităţii.
Pentru oamenii rămaşi în afara hotarelor provinciei imperiale-Muntenia,
Moldova, Bucovina şi Maramureşul de astăzi, nu se poate vorbi de o durată
oficială a romanizării, care să fie legată de stăpânirea română în interiorul
limeşului.
Din dovezile existente rezultă că inlocuirea limbii geto-dace cu
latina rămâne un fapt improbabil pentru că inexplicabil şi neargumentat
comparativ, iar dacă ar fi avut loc, trebuie să îi dăm statutul de
,,minune”, aşa cum o numeşte Ferdinant Lot. În mod normal cei 170 de ani
de stăpânire romană în Dacia nu pot argumenta ipoteza înlocuirii limbii
materne a localnicilor cu latina.Constatarea nu este nouă şi aparţine şi lui
Roesler, Iorga şi Jirecek. De altfel, cei mai mulţi partizani ai romanizării
preferă să ocolească întrebarea directă şi implicit răspunsul incomod,
refugiindu-se în sugerarea posibilitaţii de acţiune a factorilor de romanizare
înainte de cucerirea traiană, respectiv după retragerea aureliană.

Romanizare

Concluzii:

Ţinând seamă de toate cele înfaţişate până acum, o singură concluzie

poate fi cu putinţă:de-a lungul celor cinci generaţii de stăpânire romană în
Dacia, nu s-a produs nici o romanizare lingvistică a oamenilor pământului.Dacă
a existat, cumva, în proporţii cât de cât semnificative, o substituţie de limbă,
aceasta nu a putut să-i afecteze decât pe latinofoni, în momentul retragerii
Aureliene.
În felul acesta se lumineaza şi controversele legate de părăsirea Daciei
în vremea lui Aurelian.Izvoarele de la Eutropius la Iordanes surprind aceiaşi
realitate, dar fiecare exprimând-o în felul lui, după nivelul de informaţie al
contemporanilor.
În ceea ce-i priveşte pe baăsştinasşi poate că nimic nu este mai potrivit
aici decât să-l cităm pe marele istoric al Galiei, Camille Jullian: ,,ceea ce erau
ei ca neam, aceea au rămas;câteva zeci de mii de colonisti militari la Napoca,
la Apullum, la Prolissum, câteva mii de imigranţi peregrini în târguri, în oraşe
sau pe drumuri, aceasta nu ajunge pentru a schimba limba mulţimii
locuitorilor baştinaşi, aceasta limbă o absoarbe pe cea a noilor veniţi, şi asta-
i tot”.
Dacă romana era deosebită de latină în aşa fel încât vorbitorii ei să nu
se poată întelege spontan cu vorbitorii de latină, iar aparţinătorii fiecaruia
din cele două grupuri să perceapă limba celuilalt grup ca fiind diferita, în
acelaşi timp cele două limbi erau îndestul de apropiate, pentru că pe căi
exclusiv lingvistice să nu se mai poată reconstitui şi restitui ceea ce este
românesc originar şi ceea ce este contribuţie latină, o data cu încheierea
contactului şi trecerea generaţiilor.
Ideea unei limbi vorbite neîntrerupte pe pământul apelor carpato-
dunărene din vremuri preromane, deşi socanta, nu este nouă. In ultima sută
de ani a fost afirmată la fiecare generaţie, in pofida caracterului
,,neştiinţific”, care i se atribuie.

Un alt scenariu

În secolele care preced expansiunii romane în afara Italiei, interval de

timp care corespunde ,,latinei arhaice” şi a unificării latine a Peninsulei
Italice, pe teritoriul acoperit azi de limbile neolatine se vorbesc o serie de
graiuri mai mult sau mai puţin diferenţiate între ele, care seamăna structural
şi lexical cu latina, dar nu până la punctul în care ar deveni cu putinţă o
înţelegere spontană şi nemijlocită între vorbitorii lor si latinofonii.
Aceste limbi exprimă un fenomen de convergenţă .
Aceasta anterioritate a fost avută în vedere în cazul de faţă, pentru că
ea sugereaza cât se poate de bine posibilitatea preexistenţei unei relative
unitaţi de limba, de vorbire, între teritorii ale stăpânirii latine in afara
Latiumului înainte de expansiunea romană, unitate relativa bazată pe cu totul
alte cauze decât apariţia şi mai apoi expansiunea Romei.

Influenţele vechi

Influenţele vechi: latina dunăreană a primit o serie de influenţe din

greacă, chiar anterioare formării limbii române; ulterior, au intrat în română
unele cuvinte din greaca medie ( bizantină ), în genere prin intermediar slav.
E foarte probabil ca în fazele vechi limba română să fi primit unele influenţe
germanice ( de la populaţiile migratoare), dar acestea nu au putut fi clar
dovedite.
Cea mai puternică influenţă asupra limbii române este cea slavă . S-a
exercitat pe cale populară – prin contacte cu populaţii slave, aşezate din sec.
al VII-lea în estul Europei şi convieţuind cu populaţia romanizată - , dar şi pe
cale cultă, prin slavonă, care era limba bisericească şi a cancelariei în ţările
române. Unele dintre împrumuturile slave populare au devenit cuvinte din
fondul principal, esenţiale până astăzi – ceas, dragoste, a iubi, muncă,
prieten, prost, a sfârşi, a trăi, vorbă. Împrumuturile culte din slavonă au avut
în genere o circulaţie mai limitată ( în administraţie şi în biserică ), de aceea
au fost înlocuite de împrumuturi ( mai ales latino – romanice ). Cele mai multe
s-au păstrat în stilul bisericesc, predominant conservator, unde au căpătat
ulterior şi valoare de mărci distinctive ale limbajului bisericii ortodoxe faţă
de cele ale altor biserici creştine.
Împrumuturile din maghiară nu sunt foarte numeroase, dar cuprind
cuvinte din lexicul fundamental – gând, oraş, fel etc.
Influenţa greacă veche se exercită asupra limbii române în secolele al
VII-lea şi al VIII-lea, datorită relaţiilor cu Imperiul Bizantin. Cuvintele
greceşti pătrund direct ( arvună, catarg, flamură, mătase, stol, triastă, zale )
sau mai târziu, până în secolul al XII-lea, prin intermediul limbii slave (
busuioc, comoară, corabie, crin, dafin, hârtie, livadă ).

Influenţe târzii

Influenţele târzii: în secolul al XVIII-lea, în limba română pătrund cele

mai multe împrumuturi din turcă ( limba puterii politice externe, a cărei
dominaţie s-a accentuat ) şi din neogreacă ( limba domnitorilor fanarioţi şi a
curţii lor ). Lexicul turcesc, care marchează epoca şi care nu se va păstra
decât în mică măsură în secolele ulterioare este cel legat de administraţie,
de ceremoniile şi divertismentele curţii. În textele epocii, se realizează o
primă modernizare a vocabularului, prin elemente greceşti culte, care stau la
baza unei terminologii filozofice şi ştiinţifice internaţionale, ca şi prin
cuvinte latino-romanice. Aceasta este perioada în care se poate vorbi despre
formarea unei conştiinţe retorice şi literare: apar autori care scriu cu
intenţie estetica ( în fraze lungi, complicate, cu inversiuni şi construcţii
simetrice ). Alţii dezvoltă un stil narativ mai apropiat de vorbirea curentă şi,
în ciuda particularităţilor regionale, mai accesibil cititorului de azi.
După perioada de tranziţie reprezentată de Şcoala Ardeleană, la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, începe epoca modernă din istoria limbii
române, caracterizată prin unificare şi modernizare. Alfabetul chirilic este
înlocuit cu alfabetul latin, în câteva etape ( în 1828 Ion Heliade Rădulescu
simplifică sistemul scrierii chirilice într-o variantă care se adapta pronunţării
româneşti; între 1836 şi 1844 s-au creat alfabete de tranziţie în care
literele latine înlocuiau treptat caracterele chirilice; documentele oficiale din
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza instituie prin lege folosirea
alfabetului latin, în 1860 în Muntenia şi în 1862 în Moldova ).
În secolul al XIX-lea, vocabularul limbii române se modernizează prin
împrumuturi masive din limbile romanice ( în primul rând din franceză, dar şi
din italiană ) şi din latină. Aceste surse au determinat o sporire a
componentei latino – romanice a limbii – fenomen care a fost numit
„relatinizare”, „reromanizare” sau „occidentalizare romanică”.
Între influenţele perioadei moderne se numără şi germana ( mai ales în
Transilvania) şi rusa ( la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul
secolului al XIX-lea, în Moldova şi Ţara Românească. ).

În Ţara Românească şi în Moldova, limba de cultură – a cancelariei şi a

bisericii – a fost, în secolele al XIII-lea – al XV-lea, slavona, folosită în scris
în texte religioase, în hotărâri domneşti, acte juridice, scrisori, cronici. S-au
păstrat texte redactate în slavonă pe teritoriul românesc, din secolul al XIV-
lea ( cel mai vechi act păstrat datează din 1374 ). În unele dintre aceste
texte apar cuvinte româneşti ( nume de familie, porecle, toponime – pan
Arbure, Bălaur vel logofăt, Roman Blândul etc. ). În Transilvania, devenită
parte a regatului maghiar, catolic, limba de cultură a fost – din secolul al
XII-lea – latina (medievală), păstrată în inscripţii şi documente.
Limba serviciului religios ortodox era însă tot slavona.
 Cel mai vechi text românesc cu datare certă este o scrisoare de la 1521,
a lui Neacşu din Câmpulung. E foarte posibil să se fi scris româneşte şi
înainte, dar textele nu s-au păstrat. După unii cercetători, câteva traduceri
de texte religioase, păstrate în manuscris, ar fi fost redactate înainte de
1521. Ele au fost descoperite în sec. al XIX-lea şi au fost numite ( după loc
sau după proprietar ) Codicele Voroneţean, Psaltirea Voroneţeană,
Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi. Acestea nu au putut fi datate şi
localizate cu mare certitudine ( după părerea celor mai mulţi filologi ar
proveni, totuşi, din Maramureş, de unde şi denumirea de „texte
maramureşene” ). Le distinge o particularitate fonetică, rotacismul
( transformarea lui n intervocalic în r - mână – mâră ), de aceea sunt numte
şi texte rotacizante.
Din secolul al XVI-lea s-au păstrat destul de puţine texte româneşti.
Este importantă diferenţa dintre textele traduse ( scrieri religioase,
manuscrise sau tipărite ) şi cele originale ( acte, scrisori şi documente
manuscrise ): traducerile sunt, de obicei, mai greoaie, pentru că sunt
influenţate de originalul străin, în vreme ce textele originale sunt mai
accesibile şi se apropie mai mult de limba de astăzi .
Prin textele scrise, s-a constituit treptat varianta cultă a limbii române:
limba literară, mai îngrijită, tinzând să devină unitară. Prin manuscrisele
copiate şi recopiate, dar mai ales prin tipărituri, anumite structuri lingvistice
deveneau modele de exprimare în română. Se consideră că limba română
literară, chiar dacă a preluat elemente şi din celelalte graiuri, are la bază
graiul ( subdialectul ) muntenesc. Prestigiul variantei regionale munteneşti a
fost asigurat mai ales de cărţile bisericeşti tipărite – mai întâi de Coresi la
Braşov, apoi, în secolul al XVII-lea, de alţi tipografi în Ţara Românească ( la
Govora, Câmpulung, Mănăstirea Dealu ).
În sec. al XVII-lea se diversifică domeniile de folosire în scris a limbii
române, apărând noi tipuri de texte, în afara celor religioase, a scrisorilor şi
actelor. Acum sunt tipărite importante coduri de legi, punându-se bazele
limbajului juridic românesc ( în Moldova, Carte românească de învăţătură
sau Pravila lui Vasile Lupu, 1646, în Muntenia – Îndreptarea legii sau
Pravila lui Matei Basarab, 1652 ). În aceeaşi perioadă se plasează
începuturile istoriografiei în limba română, prin cronicarul Grigore Ureche şi
prin continuatorul lui, Miron Costin. Textele cronicarilor, care au circulat în
numeroase copii manuscrise, sunt puncte de pornire pentru dezvoltarea
ulterioară atât a stilului expunerii şi argumentării, cât şi a prozei narative.
Nevoilor mai largi de lectură ale unui public ( nu foarte numeros ) ştiutor de
carte le răspundeau mai ales cărţile populare.

În secolul al XVII-lea apar, în scrierile istoriografice ( Grigore Ureche,

Miron Costin ), primele observaţii despre latinitatea limbii române, care se
combină, de obicei, şi cu argumente despre unitatea ei ( aceeaşi limbă e
vorbită în ţări diferite ). În prefeţele unor traduceri din secolele al XVII-lea
– al XVIII-lea se pune problema modernizării limbii prin împrumuturi. În
Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, latinitatea limbii
devine argument de afirmare a identităţii naţionale ( Şcoala Ardeleană ).
În secolul al XIX-lea, trecerea oficială la alfabetul latin dă naştere unor
dispute aprinse în privinţa ortografiei, care vor continua, cu intermitenţe,
mai bine de o sută de ani. Principala confruntare este între adepţii
ortografiei fonetice ( care cer o corespondenţă cât mai riguroasă şi mai
simplă între scriere şi pronunţare ) şi cei ai ortografiei etimologizante
( impunând ca scrierea să reflecte în primul rând originea cuvintelor ). În
aceeaşi perioadă, au loc dispute asupra modernizării limbii şi asupra
neologismelor. Se manifestă diverse curente puriste – de la cei care vor să
elimine din limbă elementele slave populare, pentru a le înlocui cu termeni
latini şi romanici, până la cei care nu acceptă împrumuturile moderne,
recomandând revalorificarea fondului arhaic şi popular.
Disputele dialectale – pentru acceptarea sau respingerea unor forme
regionale din limba literară – nu au fost foarte aprinse, ideea dominantă fiind
aceea a unităţii limbii. Literatura dialectală a rămas un fenomen periferic şi
anecdotic, cazurile celebre ( Creangă) fiind trecute în categoria exponenţilor
limbii populare.
Scriitorii au supus adesea limba unor evaluări subiective şi estetice. În
secolul al XIX-lea, la Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Alecsandri, un criteriu
de apreciere a limbii era, de exemplu, adaptarea ei la poezie.
Latinitatea a fost un subiect de polemică cu implicaţii politice. În secolul
al XX-lea, mai ales între 1945 şi 1989, manipularea politică a ideilor
lingvistice s-a manifestat constant. Presiunea sovietică din anii ’50 a pus
accent pe rolul influenţei slave, minimalizând elementul latin. Revenirea
naţionalistă a regimului din anii ’60 – ’80 a făcut să se acorde atenţie fie
componentei latine, fie celei traco – dacice. În acelaşi timp, polemicile
istorice şi politice cu Ungaria au determinat dezvoltarea excesivă a
argumentelor lingvistice ale continuităţii.
 Elementul Latin În Română

Româna este adesea definita ca o limbă mixtă ;deci,ea se plaseaza în

aceeaşi clasă cu engleza,albaneza ,armeana etc.
Ce este o limba mixtă?Definiţia poate fi ,vorbind în termeni precişi, o
limbă compusă din elemente eterogene mai mult sau mai puţin asimilate şi
unificate;doar ca unele din ele sunt într-o mai mare măsură decât altele.Este
vorba de proporţie,cantitate,nuanţe.
Elementele esenţiale după care se recunoaşte caracterul unei
limbii,sunt trei categorii lexicale,în mod strategic,central în orice
limbă:numeralele,numele de rudenie,numele parţilor corpului.Pe aceste
grupuri s-a întemeiat, de exemplu,comparative indoeuropeana.Acum,nu
exista nicio îndoiala că în română morfologia este esenţial latină;
Numeralele de la 1 la 10 inclusiv,fie ele cardinale ori ordinale,sunt, fără
nicio îndoială,de origine latină:un,doi trei,întaiul.Aici româna păstrează mai
bine caracterul său latin decât engleza care nu conservă caracterul său
germanic.Numeralele de la 11 la 20 sunt, în schimb formate în mod cert cu
material latin,dar potrivit tiparului slav:unul peste zece ,doi peste zece etc.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru zeci:douăzeci,treizeci etc.Ordinalele
corespunzătoare sunt inovaţii româneşti formate pe structura numerelor
cardinale:douăzecilea,treizecilea etc. Suta fiind singurul de origine slavă.
Parţile corpului au fost studiate de Sextil Puşcariu,care a realizat o
lista de 100 de nume de parţi ale corpului omenesc,printre care enumeră
foarte curios cuvinte precum:orb ,orb de un ochi,a vedea ,a râde ,alb , blond
etc.
În concluzie româna păstrează,în general,foarte bine moştenirea latina
în ceea ce priveşte termenii de rudenie:ea are mai puţin termeni nonlatini
decât au franceza,italiana şi spaniola.Caracterul ei latin este mai pregnant
decât cel germanic al englezei si chiar al germanie moderne.

Locul Limbii Romane Între Limbile Romanice

Se afirmă ,adesea,că româna este o limbă conservatoare,deoarece ea ar

menţine mai bine decât celelalte limbii romanice vechile elemente latine.
 Este suficient,de altfel ,să comparăm româna cu o limbă într-adevăr
conservatoare cum era sarda,sau chiar spaniola,pentru a ne da seama că
româna nu este atât de conservatoare.
Deci putem spune că româna ar putea fi in acelaşi timp conservatoare şi
inovatoare.
Într-un anumit sens este posibil, dar este nevoie să vedem exact în
care dintre cazuri româna conservă şi in care dintre cazuri inovează.Este
nevoie să abordăm problema examinând toate cazurile,din punct de vedere
istoric.