James Rachels Capitolul 6

Egoismul psihologic e s t e implicat în această eroare. întreaga

noastră experienţă n e s p u n e câ o a m e n i i acţionează dintr-o mare
varietate d e motivaţii: lăcomie, mânie, pasiune, dragoste şi ură, ca sâ
numim doar câteva. Uneori, o a m e n i i s e g â n d e s c doar la ei înşişi.
Alteori, nu s e g â n d e s c d e l o c la ei înşişi şi acţionează din grija pentru
alţii. Distincţia obişnuita între e g o i s m şi altruism îşi capătă sensul
din acest contrast. Dar, apoi, egoismul psihologic n e spune câ, d e
fapt, nu există decât o singura motivaţie, egoismul, şi aceasta pare o
nouă şi fascinanta revelaţie. Noi trebuie sâ ne fi înşelat înainte. Dar,
p e măsură c e teoria s e dezvoltă, s e d o v e d e ş t e câ nu ne-am înşelat
deloc. Adeptul egoismului psihologic nu neagă câ oamenii acţionează
în varietatea d e moduri în c a r e s-a părut mereu câ acţionează. în
sensul obişnuit al cuvântului, uneori oamenii sunt totuşi altruişti. Ca
atare, adeptul egoismului psihologic nu a făcut altceva decât sâ-şi
anunţe hotărârea d e a interpreta comportamentul oamenilor într-un
anume fel, indiferent de ce anume fac ei. Deci nimic din ceea ce ar
putea face cineva nu ar conta ca dovadă împotriva ipotezei. T e z a este
d e nerespins, pentru câ s e d o v e d e ş t e a nu avea conţinut factual. Nu
este d e l o c o nouă şi fascinantă revelaţie.
Nu afirm câ ipoteza bolii mintale a pseudopacienţilor sau cea a
egoismului psihologic sunt, în sine, fârâ sens. Problema nu e s t e atât
a ipotezelor, cât a o a m e n i l o r c a r e manipulează faptele pentru a fi în
concordanţă cu aceste i p o t e z e . Personalul spitalului d e boli nervoase,
dar şi respectabilul H o b b e s , ar fi putut permite unor fapte sâ poată
conta ca fapte care le falsifică presupunerile. Atunci ipotezele lor ar
fi avut sens, dar ar fi fost privite ca evident false. Acesta este un risc
p e care trebuie să n i l asumăm. în m o d paradoxal, dacă nu lăsam loc
posibilităţii d e a ne înşela în vreun fel, pierdem orice şansă d e a avea
vreodată dreptate.
Egoismul etic
O f e r e a propriei feric* este scopul «oral cel mai in.lt a, omului.
AynRand,
The Virtue of Selfislmess < 1961)
6.1. Există datoria de a contribui la eradicarea foametei?
în fiecare an, milioane d e o a m e n i m o r din cauza subnutriţiei şi
a p r o b l e m e l o r d e sănătate legate d e ea. Foarte frecventa la copiii
din ţările sărace e s t e m o a r t e a prin deshidratare cauzată d e diaree,
aceasta fiind la rândul ei cauzată d e subnutriţie. J a m e s Qrant, director
executiv al UNICEF, e s t i m e a z ă câ in j u r d e 15.000 d e copii mor
zilnic in acest fel. A c e a s t a înseamnă 5 . 4 7 5 . 0 0 0 d e copii anual. Chiar
dacă estimările sale sunt prea mari, totuşi numărul c e l o r care mor
e s t e uimitor.
Aceasta n e pune nouă, celor din ţările b o g a t e , o acută problemă
morala. Noi cheltuim bani nu doar pentru necesităţile stricte ale vieţii,
ci şi pentru nenumărate bunuri d e lux - automobile frumoase, haine
sofisticate, casetofoane, distracţii, filme ş.a.m.d. în ţara noastră, chiar
oamenii cu un venit m o d e s t s e bucura d e a c e s t e lucruri. Problema
este câ noi am putea renunţa la a c e s t e bunuri d e lux şi am putea
dona banii pentru eradicarea foametei. Faptul că nu o facem sugerează
câ noi considerăm bunurile noastre d e lux mai importante decât hrana
celor înfometaţi.
D e c e îngăduim ca oamenii sâ moară d e f o a m e în condiţiile in
care am putea sâ-i salvăm? Foarte puţini dintre noi chiar consideră
câ bunurile noastre d e lux sunt atât d e importante. Dacă ni s-ar pune
această întrebare direct, cei mai mulţi dintre noi ar fi puţin stânjeniţi
şi ar răspunde câ, probabil, ar trebui sâ f a c e m mai mult pentru
eradicarea foametei. Explicaţia faptului câ noi nu f a c e m acest lucru
 este. cel puţin în parte, a c e e a că nu n e gândim a p r o a p e d e l o c la
, i ( castă problemă. Trăind vieţile noastre confortabile, noi suntem
efectiv izolaţi d e ea. Oamenii înfometaţi m o r departe d e n o i ; nu-i
v e d e m şi putem evita să ne gândim la ei. Iar când s e întâmplă să n e
gândim la ei, o f a c e m în m o d abstract, în termenii unor statistici
lipsite d e viaţă. Din păcate pentru cei înfometaţi, statisticile nu au
prea multă putere d e a motiva acţiunea.
Dar, iâsând la o parte întrebarea: de c e n e comportăm aşa?, s ă
ne întrebăm mai degrabă care e s t e datoria noastră. C e ar trebui să
facem? N e putem gândi la această p r o b l e m ă în maniera concepţiei
„simţului c o m u n " : moralitatea ne c e r e să cântărim interesele noastre
prin comparaţie cu ale celorlalţi. în m o d evident, preocuparea pentru
propriile n o a s t r e i n t e r e s e e s t e d e î n ţ e l e s şi nimeni nu p o a t e fi
învinovăţit pentru că s e îngrijeşte d e propriile sale nevoi vitale. Dar,
în acelaşi timp, n e v o i l e altora sunt, d e a s e m e n e a , importante, iar
atunci când îi putem ajuta p e alţii - mai ales când e s t e vorba d e
costuri mici pentru noi - trebuie s-o facem. Să presupunem c ă te
gândeşti sâ cheltuieşti 10 dolari pentru a t e duce la cinema şi atunci
ţi s e r e a m i n t e ş t e c ă s-ar p u t e a c u m p ă r a hrană pentru un copil
înfometat cu cei 10 dolari. Astfel, tu ai putea face un mare serviciu
copilului, plătind un preţ foarte mic. Morala simţului c o m u n ar spune
deci câ tu ar trebui, mai degrabă, s â donezi banii pentru eradicarea
foametei decât s ă i cheltuieşti la cinema.
A c e s t m o d d e a gândi implică o presupunere generală în legătură
cu datoriile noastre m o r a l e : s e presupune c â a v e m datorii m o r a l e
faţă de alţi oameni - şi nu d o a r datorii p e care le c r e ă m noi, d e
e x e m p l u prin promisiunile p e c a r e Ie f a c e m sau prin contractarea
unor împrumuturi. A v e m datorii „naturale" faţă d e ceilalţi, pur şi
simplu pentru că sunt oameni care ar putea fi ajutaţi sau vătămaţi
de acţiunile noastre. Dacă o a n u m e acţiune ar ajuta (sau vătăma)
alţi o a m e n i , atunci acesta e s t e un motiv pentru c a r e ar trebui sâ
f a c e m (respectiv s â nu f a c e m ) a c e a acţiune. Presupunerea simţului
comun este- câ interesele altora, luate în sine, contează din punct
d e v e d e r e moral.
Dar c e e a c e pare d e bun-simţ pentru cineva e s t e o platitudine
naivă pentru altcineva. Unii gânditori au susţinut câ, d e fapt, nu avem
nici o datorie „naturala" faţă d e alţii. Egoismul etic susţine ideea c â
fiecare persoană t r e b u i e sâ-şi urmărească exclusiv interesul său
propriu. Acesta este diferit d e egoismul psihologic, care reprezintă o
teorie despre natura umană, preocupată d e modul în care se comportă
oamenii - egoismul psihologic spune câ oamenii chiar îşi urmăresc,
în realitate, propriile interese. Prin contrast, egoismul etic e s t e o teorie
normativă - adică o teorie d e s p r e cum trebuie sâ n e comportăm.
Făcând abstracţie d e modul în care ne c o m p o r t ă m , egoismul etic.
spune câ noi nu a v e m v r e o altă datorie morală decât a c e e a d e a face
c e e a c e e s t e cel mai bine pentru noi.
Aceasta este o teorie incitantă. Ea contrazice câteva dintre opiniile
noastre morale c e l e mai profunde - opinii susţinute d e majoritatea
dintre noi, în orice c a z - , dar nu este uşor d e respins. Vom analiza
c e l e mai importante argumente pro şi contra ei. Dacă s e d o v e d e ş t e a
fi adevărată, atunci, bineînţeles, acest lucru este extrem d e important.
Dar, chiar dacă s e d o v e d e ş t e falsă, a v e m totuşi multe d e învăţat din
analizarea ei - putem, d e e x e m p l u , obţine o înţelegere a motivelor
pentru care noi avem obligaţii faţă d e alţii.
Dar, înainte d e a cerceta argumentele, ar trebui sâ precizam
mai clar c e a n u m e susţine această t e o r i e şi c e nu. în primul rând,
egoismul etic nu spune că trebuie sâ n e urmărim şi propriile interese,
dar sâ Ie sprijinim şi p e a l e altora. A c e a s t a ar fi o c o n c e p ţ i e comună,
obişnuită. Egoismul etic e s t e c o n c e p ţ i a radicală c o n f o r m căreia
singura noastră datorie e s t e a c e e a d e a urmări propriile noastre
i n t e r e s e . C o n f o r m e g o i s m u l u i e t i c , nu e x i s t ă d e c â t un singur
principiu fundamental al conduitei, principiul interesului propriu,
şi acest principiu însumează toate datoriile şi obligaţiile naturale
ale omului.
Totuşi, egoismul etic nu spune nici că trebuie sâ eviţi acţiunile
care îi ajuta p e alţii. S e poate întâmpla foarte bine sâ existe situaţii în
care interesele tale sâ coincidă cu ale altora, astfel încât, ajutându-te
p e line, ii vei ajuta şi p e alţii vrând-nevrând. Sau s e poate întâmpla ca
ajutorul dat altora să fie un mijloc eficient pentru a-ţi crea ţie însuţi
un avantaj. Egoismul etic nu interzice astfel d e acţiuni; d e fapt, ar
putea chiar sâ le solicite. Teoria doar insistă asupra faptului câ, în
astfel d e cazuri, binele adus altora nu e s t e c e e a c e face ca acţiunea sâ
fie corecta. C e e a c e face o acţiune corecta e s t e , mai degrabă, faptul
că e s t e în avantajul tău propriu.
în sfârşit, egoismul etic nu implică faptul câ, urmârindu-ţi propriile
interese, trebuie sâ faci mereu c e e a c e vrei s â faci sau c e e a ce-ţi
procură c e a mai m a r e plăcere p e t e r m e n scurt. Cineva p o a t e sâ vrea
c e v a care sâ nu-i facâ bine sau care îi va cauza până la urmă mai
multă durere decât plăcere - ar putea sâ vrea sâ b e a mult sau sâ
f u m e z e , sau sâ s e drogheze, sau sâ-şi piardă cei mai buni ani la cursele
d e cai. Egoismul etic ar dezaproba toate acestea, în ciuda plăcerii d e
m o m e n t p e care e l e o pot aduce. El susţine câ o persoană trebuie sâ
facâ c e e a c e este realmente în avantajul său p e termen lung. El susţine
egoismul, dar nu aprobă nesăbuinţa.
 78
6.2. Trei argumente în favoarea egoismului etic
C e temeiuri pot fi a d u s e pentru a sprijini această doctrină? De c e
ar crede cineva câ este adevărată? Din păcate, cel mai adesea e a este
doar asertată; mai rar s e incearcâ şi susţinerea ei cu argumente. Mulţi
dintre susţinătorii ei par sâ c o n s i d e r e adevărul ei evident în sine,
astfel încât nu este n e v o i e d e argumente. Când este susţinuta cu
argumente, sunt folosite cel mai a d e s e a trei linii d e argumentare:
1. Primul argument are c â t e v a variaţii, dar fiecare sugerează
aceeaşi idee generală:
a. f i e c a r e dintre noi este intim familiarizat cu propriile sale dorinţe
şi nevoi individuale. Mai mult, fiecare dintre noi e s t e singurul în
măsură sâ urmărească în m o d eficient împlinirea acestor dorinţe şi
nevoi. în acelaşi timp, noi nu cunoaştem decât imperfect dorinţele şi
nevoile altora şi nu suntem în poziţia necesară pentru a l e d u c e la
îndeplinire. Ca atare, daca m â voi p u n e în postura d e „paznic al
fratelui meu", voi face această munca d e c e l e mai multe ori prost şi
voi sfârşi prin a face mai mult râu d e c â t bine.
b. în acelaşi timp, linia d e conduita c e are în v e d e r e „grija pentru
alţii" este a d e s e a un a m e s t e c neplăcut în viaţa privată a altor o a m e n i ;
este un tip d e conduita în care t e amesteci în treburile altora.
c. noi înjosim oamenii p e care îi f a c e m un obiect al „carităţii"
noastre; îi privăm d e demnitatea personală şi respectul lor d e sine.
Oferta carităţii noastre spune, d e fapt, câ e i nu sunt capabili sâ-şi
poarte singuri d e grijă; şi această afirmaţie s e împlineşte prin sine -
aceştia încetează sâ mai aibă încredere în ei înşişi şi devin dependenţi
în m o d p a s i v d e alţii. A c e s t a e s t e m o t i v u l pentru c a r e c e i c e
beneficiază d e „caritate" sunt, atât d e des, mai degrabă ofensaţi decât
recunoscători.
Toate acestea revin la a spune că tipul de conduită c e are în v e d e r e
„grija pentru alţii" este, prin însăşi natura sa, sortit eşecului. Dacă dorim
sâ sprijinim în egală mâsurâ interesele tuturor, nu trebuie sâ adoptăm
aşa-numitele politici altruiste d e conduită. Dimpotrivă, dacă fiecare
persoană îşi urmăreşte propriile interese, este mult mai probabil ca
fiecare sâ o ducă mai bine, atât din punct d e v e d e r e fizic, cât şi
emoţional. Astfel, Robert Q. Olson spune în cartea sa „Morala interesului
propriu" ( 1 9 6 5 ) : „Un individ are c e l e mai mari şanse d e a contribui la
progresul societăţii prin urmărirea raţională a intereselor sale p e termen
lung". Sau, în limbajul mai poetic al lui Alexander Pope:
„Dumnezeu şi natura cadrul general l-au zămislit.
Iar dragostea de sine şi cea socială, identice le-au poruncit".
79
Este posibil sâ contrazicem acest argument pe baza câtorva temeiuri.
Bineînţeles câ nimeni nu preferă încurcăturile, amestecul în vieţile altora
sau privarea oamenilor d e sentimentul lor d e respect faţă d e sine. Dar
asta facem noi cu adevărat atunci când hrănim copiii flămânzi? Este
oare vătămat copilul înfometat din Etiopia când „ne amestecăm" in
„treburile lui", furnizându-i hrana? Mu prea pare sâ fie aşa. Putem lasa
însă deoparte această obiecţie, căci acest mod de gândire, luat ca
argument în favoarea egoismului etic, are un defect încâ şi mai mare.
Problema e s t e câ el, în realitate, nu reprezintă d e l o c un argument
pentru egoismul etic. Argumentul trage concluzia câ noi ar trebui sâ
adoptăm anumite linii d e conduita; şi, la suprafaţă, acestea par egoiste.
Totuşi, motivul pentru care s e spune câ trebuie sâ adoptam aceste
linii d e conduită este în m o d hotărât neegoist. Motivul este unul care
nu ar trebui sâ c o n t e z e pentru un egoist. S e spune câ trebuie sâ
adoptam aceste linii d e conduită d e o a r e c e , făcând astfel, v o m sprijini
„progresul social" - dar, c o n f o r m egoismului etic, acesta nu ar trebui
sâ n e p r e o c u p e . Explicit, argumentul spune:
(1) Trebuie sâ facem ceea c e sprijină în egala mâsurâ interesele tuturor.
(2) Interesele fiecăruia vor fi ce) mai bine sprijinite daca fiecare dintre
noi va adopta politica d e urmărire exclusivă a propriilor sale interese.
(3) Deci fiecare dintre noi trebuie sâ urmărească exclusiv propriile
sale interese.
Dacă acceptăm acest argument, atunci nu suntem d e l o c adepţi
ai egoismului etic. Chiar dacă am putea sfârşi comportăndu-ne ca
nişte egoişti, principiul nostru fundamental ar fi unul al facerii d e
bine - facem c e e a c e c r e d e m câ îi va ajuta p e toţi, nu doar c e c r e d e m
câ e s t e în folosul nostru. N e d o v e d i m a fi nişte altruişti cu o concepţie
ciudată despre c e a n u m e sprijină, d e fapt, bunăstarea generala, mai
degrabă decât nişte egoişti.
2 . Al doilea argument a fost avansat cu o oarecare forţă d e Ayn
Rand, o scriitoare foarte puţin băgată în seamă d e filosofii profesionişti,
dar care totuşi a fost extrem d e populara în campusurile universitare
în anii '60 şi ' 7 0 . Egoismul etic, în concepţia ei, este singura filosofic
etică c e respecta integritatea vieţii umane individuale. Ea considera
etica „altruismului" ca fiind o i d e e distructiva, atât pentru societate ca
întreg, cât şi pentru indivizii din cadrul ei. Altruismul, potrivit modului
ei d e gândire, c o n d u c e la o negare a valorii individului. El spune unei
persoane: „viaţa ta este doar ceva c e poate fi sacrificat". „Dacă un o m
acceptă etica altruismului", scrie ea, „prima Iui grijă nu este cum sâ-şi
trăiască viaţa, ci cum sâ o sacrifice." Mai mult, cei care promovează
 .K i .istă idee nu sunt demni nici d e dispreţ - ei sunt nişte paraziţi care,
• li-t.ii s.i imim < ascâ pentru a-şj construi şi susţine propriile vieţi, mai
degrabă le sug sângele celor c e fac acest lucru. Ea mai scrie:
„Paraziţii, haimanalele, hoţii, bestiile şi criminalii nu pot aduce nici un
folos unui om; tot astfel, acest om nu poate avea nici un folos de pe urma
traiului intr-o societate adaptată mai curând nevoilor, cerinţelor şi protejării
acestora, o societate care il tratează pe el ca pc un animal de sacrificiu şi
îl pedepseşte pentru virtuţile sale, pentru a i putea răsplăti pe aceştia
pentru viciile lor-adică într-o societate bazată pe etica altruismului."
Prin „sacrificarea vieţii cuiva", Rand nu înţelege neapărat c e v a atât
d e dramatic ca moartea. Viaţa unei persoane consta (parţial) in angajarea
în diferite proiecte şi în câştigarea şi producerea d e bunuri. Sâ ceri
unei persoane sâ-şi a b a n d o n e z e proiectele sau sâ renunţe la bunurile
sale este, d e asemenea, o încercare evidentă d e „a-i sacrifica viaţa".
Mai departe, de-a lungul scrierilor sale, Rand sugerează, d e asemenea,
câ exista o baza metafizică pentru etica egoistă. într-un fel, este singura
etică care ia în serios realitatea persoanei individuale. Ea deplânge
„gradul e n o r m în care altruismul a ajuns sâ e r o d e z e capacitatea
oamenilor d e a înţelege ... valoarea unei vieţi individuale; el scoate la
lumină o minte din care realitatea fiinţei umane a fost ştearsă".
Dar cum rămâne cu oamenii înfometaţi? S e poate argumenta, ca
răspuns, câ egoismul etic „ s c o a t e la iveală o minte din care realitatea
unei fiinţe umane a fost ştearsă" - şi anume acea fiinţă umana care
m o a r e d e f o a m e . Rand citează aprobator răspunsul e v a z i v dat d e una
dintre susţinătoarele ei: „Odată, când a fost întrebată d e un student:
«Ce s e va întâmpla cu săracii... ?>•, Barbara Brandon a răspuns: «Dacă
fu vrei s ă i ajuţi, nimeni nu te va opri»".
Cred câ toate aceste remarci sunt părţi ale unui singur argument,
care poate fi rezumat astfel:
(1) O persoană nu are decât o viaţă d e trăit. Dacă punem vreo valoare
pe individ - adică daca individul are v r e o valoare morală - , atunci
trebuie sâ fim d e a c o r d că aceasta viaţă are o valoare supremă.
La urma urmei, e a reprezintă tot c e este şi tot c e are individul.
(2) Etica altruismului priveşte viaţa individului ca p e ceva c e el trebuie
sâ fie pregătit sâ sacrifice pentru binele altora.
(3) Ca atare, etica altruismului nu ia în serios valoarea individului uman.
(4) Egoismul etic, care permite fiecărei persoane sâ-şi privească propria
viaţă ca având o valoare fundamentala, ia în serios individul uman
- d e altfel, este singura filosofie care face acest lucru.
(5) Astfel, egoismul etic reprezintă filosofia care trebuie acceptată.
Problema în legătura cu acest argument, după cum aţi putut remarca
deja, este aceea câ el s e bazează p e o descriere a alternativelor într-o
manieră foarte radicală. „Etica altruismului" e s t e considerată a fi o
filosofie atât d e radicală încât nimeni, cu posibila excepţie a anumiloi
călugări, nu ar putea sâ o considere convenabila. Aşa cum il prezintă
Ayn Rand, altruismul implică faptul câ propriile noastre interese nu au
nici o valoare şi câ orice c e r e r e venită din partea altora necesită
sacrificarea acestor interese. Dacă aceasta este alternativa, atunci orice
altă concepţie, inclusiv egoismul etic, va părea bună prin comparaţie.
Dar aceasta nu prea este o descriere corectă a alternativelor. Ceea c e
am numit „concepţia simţului c o m u n " s e plasează undeva între cele
două extreme. Ea afirmă câ atât interesele proprii, cât şi cele ale altora
sunt importante şi trebuie cântărite prin comparaţie. După ce au fost
cântărite, uneori s e d o v e d e ş t e câ trebuie sâ acţionezi in interesul altora;
alteori s e d o v e d e ş t e câ trebuie sâ ai grijă d e tine însuţi. Aşa încât, chiar
dacă argumentul randian respinge „etica radicala a altruismului", nu
rezultă d e aici câ trebuie sâ acceptăm cealaltă extremă, a egoismului etic.
3. A treia linie d e argumentare are o turnură oarecum diferită.
Egoismul etic e s t e prezentat d e o b i c e i ca fiind o filosofie morala
revizionistă, adică o filosofie pentru care c o n c e p ţ i i l e m o r a l e ale
simţului comun sunt greşite şi trebuie schimbate. Totuşi, este posibil
sâ interpretam egoismul etic într-o manieră mai puţin radicală, ca
fiind o teorie care acceptă morala simţului c o m u n şi oferă o descriere
surprinzătoare a fundamentului ei.
Interpretarea mai puţin radicală e s t e următoarea: în viaţa d e zi
cu zi, noi admitem câ suntem obligaţi sâ respectăm anumite reguli.
Trebuie sâ evităm sâ f a c e m râu altora, trebuie sâ s p u n e m adevărul,
sâ ne ţinem promisiunile ş.a.m.d. La prima impresie, aceste datorii
par foarte diferite una d e alta. Par sâ aibâ foarte puţine în comun.
Totuşi, din punct d e v e d e r e teoretic, n e putem întreba daca nu există
v r e o unitate ascunsa în spatele acestui a m e s t e c d e datorii diferite.
Din punct d e v e d e r e teoretic, cu cât e s t e mai mic numărul d e principii
fundamentale, cu atât mai bine. C e a mai buna situaţie ar fi cea cu un
singur principiu fundamental, din care sâ poată fi derivat tot restul.
Astfel, egoismul etic ar fi teoria potrivit căreia toate datoriile noastre
sunt, în c e l e din urmă, d e d u s e dintr-un singur principiu fundamental
al interesului propriu.
Interpretat astfel, egoismul etic nu e s t e o doctrină chiar atât d e
radicală. El nu pune la îndoială morala simţului c o m u n ; doar încearcă
sâ o explice şi sâ o sistematizeze. Şi face o treabă surprinzător d e
bună. Poate oferi explicaţii plauzibile pentru datoriile amintite mai
sus, şi încă şi mai mult:
 a. Dacă ne facem un obicei din a face lucruri c e sunt vătămătoare
pentru alţii, oamenii nu s e v o r da înapoi sâ facâ lucruri care ne vor
vătăma p e noi. Vom fi ocoliţi şi desconsideraţi, ceilalţi nu s e vor
împrieteni cu noi şi nu ne v o r ajuta la n e v o i e . Dacă atacurile noastre
împotriva celorlalţi sunt suficient d e serioase, putem chiar sâ ajungem
in închisoare. Astfel, este in interesul nostru sâ evitam sâ-i vâtâmâm
p e ceilalţi.
b. Daca îi minţim p e ceilalţi, v o m suporta toate consecinţele
negative ale unei proaste reputaţii. Oamenii nu v o r avea încredere în
noi şi vor evita sâ facâ afaceri cu noi. Adesea, v o m a v e a n e v o i e ca
ceilalţi sâ fie sinceri cu noi, dar nu prea ne putem aştepta ca ei sâ s e
simtă obligaţi sâ fie sinceri cu noi când ei ştiu câ noi nu am fost astfel
cu ei. Aşadar, este în avantajul nostru sâ spunem adevărul.
c. Este, de asemenea, în interesul nostru sâ putem stabili cu ceilalţi
acorduri reciproc avantajoase. Pentru a avea foloase din aceste acorduri,
trebuie sâ ne putem baza pe faptul câ ceilalţi vor respecta învoiala p e
care o facem cu ei - trebuie sâ ne bazam p e faptul câ îşi vor ţine
promisiunile faţă d e noi. Dar cu greu am putea sâ ne aşteptăm ca
ceilalţi sâ-şi respecte promisiunile faţa de noi, daca noi nu suntem
dispuşi sâ ni le respectăm p e ale noastre faţa d e ei. Deci, din punctul
d e vedere al interesului personal, trebuie sâ ne respectam promisiunile.
Urmând această linie d e argumentare, T h o m a s i l o b b e s a sugerat
câ principiul egoismului etic c o n d u c e la Regula d e Aur: ar trebui „sâ
le facem celorlalţi ( b i n e ) " deoarece, daca o facem, e mai probabil ca
şi ceilalţi „sâ n e facâ nouă ( b i n e ) " .
Reuşeşte acest argument sâ impună egoismul etic ca o teorie
morală viabilă? După părerea mea, cel puţin, el reprezintă cea mai
bună încercare în acest sens. Dar există doua obiecţii serioase la
adresa lui. în primul rând, argumentul nu demonstrează chiar atât d e
mult pe cât ar trebui sâ d e m o n s t r e z e . Cel mult, demonstrează ca o
regulă generală câ este in avantajul nostru sâ evitam sâ-i vâtâmâm pe
alţii. Dar nu arată câ e întotdeauna aşa. Şi nu ar putea demonstra câ,
deşi a evita sâ-i vâtâmâm p e alţii este d e obicei în avantajul nostru,
uneori nu e s t e astfel. Uneori, putem chiar câştiga comportându-ne
râu faţă d e o altă persoană. în acest caz, datoria d e a nu vătăma altă
persoana nu ar putea fi dedusa din principiul egoismului etic. Astfel,
s e pare câ nu toate datoriile noastre morale pot fi explicate ca fiind
derivabile din interesul propriu.
Dar sâ lâsâm acest lucru la o parte. Mai rămâne totuşi o întrebare
şi mai fundamentala c e p o a t e fi pusă în legătura cu teoria propusă.
Sâ presupunem câ este adevărat câ, d e exemplu, contribuţia cu bani
la eradicarea foametei e s t e cumva în avantajul nostru propriu. Nu
rezulta d e aici câ acesta este singurul temei, sau chiar temeiul i el
mai important, pentru care această faptă este bună din punct de vedere
moral. (De exemplu, temeiul cel mai important ar putea fi ajutorarea
oamenilor înfometaţi. Faptul câ a acţiona astfel este, d e asemenea, in
propriul avantaj, p o a t e fi doar un considerent secundar, mai puţin
important.) A demonstra câ s-ar putea deduce această datorie din
interesul propriu nu d o v e d e ş t e câ interesul propriu este singurul temei
al acestei datorii. Egoismul etic ar putea fi considerat o teorie plauzibila
doar dacă s e acceptă şi o altă afirmaţie - şi a n u m e câ nu există alt
temei al donaţiei în afara interesului propriu.
6.3. Trei argumente împotriva egoismului etic
Egoismul etic a chinuit filosofia morala a secolului XX. Nu a fost
o doctrina populară; cei mai importanţi filosofi au respins-o. Dar e,i
nu a fost niciodată foarte d e p a r t e d e gândurile lor. Deşi nici un
gânditor consecvent nu a apârat-o, aproape toţi au simţit nevoia sâ
explice d e c e o resping - ca şi cum posibilitatea ca ea sâ fie corectă
ar fi atârnat în aer, ameninţând sâ le înăbuşe propriile idei. Dezbătând
meritele diferitelor „respingeri" propuse, filosofii au revenit la aceasta
doctrină necontenit.
Următoarele trei argumente sunt tipice pentru respingerile c e au
fost propuse d e filosofii contemporani.
1. în cartea sa The Moral Point of View ( 1 9 5 8 ) , Kurt Baier
argumentează câ egoismul etic nu poate fi corect, d e o a r e c e nu poate
oferi soluţii în cazul conflictelor d e interese. A v e m n e v o i e d e reguli
morale, spune el, doar pentru câ, uneori, interesele noastre intra în
conflict. (Daca ele nu ar intra niciodată în conflict, atunci nu ar exista
p r o b l e m e d e rezolvat, aşadar nu ar fi n e v o i e d e tipul d e îndrumare
pe care-l oferă moralitatea.) Dar egoismul etic nu ne ajută sâ rezolvăm
conflictele d e interese; el doar Ie intensifică. Baier argumentează în
favoarea acestei idei prezentând un e x e m p l u imaginar:
„Sâ presupunem câ Bşi K sunt candidaţi la preşedinţia unei anume ţări şi
să presupunem câ este in interesul fiecăruia să fie ales, dar că doar unul
poate câştiga. Atunci ar fi in interesul lui B, dar contrat interesului lui l\,
dacă Bârfi ales, şi viceversa, şi deci in Interesul lui B, dar contrar interesului
lui K. dacă ar fi lichidat K, şi viceversa. Dar de aici rezulta câ B trebuie sâ-l
lichideze pe K, câ este greşit daca B nu face acest lucru, câ B ••nu-şi face
datoria» până nul lichidează pe K; şi viceversa, in mod similar, K, ştiind câ
propria sa eliminare este în interesul lui Bşi, deci, anticipând încercările
lui B de a se asigura de aceasta eliminare, trebuie sâ ia măsuri pentru a
 zădărnici aceste încercări. Ar fi greşit din partea lui dacă nu ar face acest
lucru. CI nu »îşi face datoria» până când nu este sigur câ-l opreşte pe B...
Aceasta este, evident, o situaţie absurdă. Asta pentru că morala este menită
să fie aplicată exact în astfel de cazuri, şi anume acelea in care interesele
intră in conflict. Dar dacă perspectiva moralei ar fi aceea a interesului
propriu, atunci nu ar exista soluţii morale pentru conflictele de interese."
Demonstrează acest argument câ egoismul etic e s t e inacceptabil?
Da, dacă e s t e acceptată concepţia d e s p r e morala la care el face apel.
Argumentul presupune câ o morală eficientă trebuie sâ furnizeze soluţii
în cazul conflictelor d e interese, astfel încât toţi cei implicaţi sâ poată
trăi în armonie. Conflictul dintre B şi K, d e e x e m p l u , ar trebui astfel
rezolvat încât ei sâ nu mai fie învrăjbiţi unul contra altuia. (Unul nu
ar trebui sâ aibă v r e o d a t o r i e p e c a r e celălalt sâ trebuiască s-o
împiedice.) Egoismul etic nu f a c e acest lucru şi, dacă gândeşti câ o
teorie etică ar trebui sâ o facă, atunci nu vei considera câ egoismul
etic este o teorie acceptabilă.
Dar un apărător al egoismului etic poate răspunde câ e/nu acceptă
aceasta c o n c e p ţ i e d e s p r e morală. Pentru el, viaţa reprezintă în esenţă
o lungă serie d e conflicte din care fiecare persoana se străduieşte sâ
iasă învingătoare,- şi principiul p e c a r e el îl a c c e p t ă - principiul
egoismului etic - pur şi simplu î m b o l d e ş t e p e fiecare sâ facâ tot
posibilul pentru a învinge. C o n f o r m concepţiei sale, moralistul nu
e s t e a s e m e n i unui j u d e c ă t o r în sala d e tribunal c a r e r e z o l v ă
conflictele. El este mai degrabă precum arbitrul din ringul d e box,
care. Ia începutul meciului, îl îndeamnă p e fiecare combatant sâ lupte
cât mai bine. Astfel, conflictul dintre B şi K nu va fi „rezolvat" prin
aplicarea vreunei teorii etice, ci prin câştigarea bătăliei d e către unul
sau altul. Egoistul nu va fi stânjenit d e acest lucru - dimpotrivă, el va
considera câ aceasta e s t e o c o n c e p ţ i e realistă despre natura lucrurilor.
2. Unii filosofi, inclusiv Baier, au adus egoismului etic o învinuire
încă şi mai serioasă. Ei au argumentat c ă e s t e o doctrină inconsistentă
din punct de vedere logic - adică, spun ei, ea d u c e la contradicţii
logice. Dacă acest lucru e s t e adevărat, atunci ea este într-adevâr o
teorie greşită, d e o a r e c e nici o teorie nu poate fi adevărata dacă e s t e
autocontradictorie.
Sâ luam din nou exemplul cu B şi K. După cum explică Baier
situaţia lor grea, este în interesul lui B sâ-l o m o a r e p e K şi, evident,
este în interesul lui K sâ-l impiedice. Dar, spune Baier:
-Dacă K îl împiedică pe ti sâ-l omoare, acţiunea lui trebuie să fie
pe B sâ facâ ce trebuie, datoria lui, şi este greşit ca B sâ nu o facâ; pe de
altă parte, nu este greşită, pentru câ ea reprezintă ceea ce trebuie sâ
facă K, adică datoria lui, şi ar fi greşit ca el sâ nu o facâ. Dar una şl
aceeaşi acţiune nu poate fi (din punct de vedere logic) atât greşită, cât
şi corectă din punct de vedere moral."
Demonstrează acest argument câ egoismul etic este inacceptabil?
La o prima impresie, el pare convingător. Totuşi, este un argument
c o m p l e x , şi, astfel, e s t e n e v o i e sâ-i e x p u n e m fiecare pas stabilit
separat. Apoi, v o m fi în măsură sâ-l evaluăm. Explicit, argumentul
arata în felul următor:
(1) Sâ presupunem câ e s t e datoria fiecărei persoane sâ facă c e e a c e
e s t e in interesul său în cea mai mare măsură.
(2) Este în interesul lui B sâ-l lichideze p e K.
(3) Este în interesul lui K sâ-l impiedice p e B sâ-l lichideze.
(4) Deci datoria lui B e s t e d e a-l lichida p e K, şi a lui K - d e a-l
împiedica p e B sâ facâ acest lucru.
(5) Dar este greşit sâ împiedici p e cineva sâ-şi facâ datoria.
(6) Deci este greşit ca persoana K sâ-I î m p i e d i c e p e B sâ o lichideze.
(7) Deci este greşit şi nu e s t e greşit ca persoana K sâ-I impiedice pe
B s-o lichideze.
(8) Dar nici o acţiune nu poate fi în acelaşi timp greşită şi corectă -
aceasta este o autocontradicţie.
(9) Deci presupunerea d e la care am p l e c a t - ş i anume câ este datoria
fiecărei persoane d e a face c e e a c e e s t e în interesul sâu în cea
mai mare măsura - nu poate fi adevărată.
Când argumentul e s t e e x p u s astfel, p u t e m sâ-i v e d e m hiba
ascunsa. Contradicţia logica - e s t e greşit şi nu e s t e greşit ca persoana
K sâ-l împiedice p e B s-o lichideze - nu rezultă doar din principiul
e g o i s m u l u i e t i c . R e z u l t a d i n a c e s t p r i n c i p i u şi din p r e m i s a
suplimentară redata în pasul cu numărul ( 5 ) - şi a n u m e câ „este greşit
sâ împiedici p e c i n e v a sâ-şi facâ datoria". Astfel, noi nu suntem
constrânşi d e logica argumentului sâ respingem egoismul etic. In
schimb, am putea pur şi simplu sâ eliminăm premisa suplimentară,
şi contradicţia ar fi evitată. Cu siguranţă, adeptul egoismului etic. asta
ar vrea sâ facâ, d e o a r e c e el nu ar spune niciodată, fără rezerve, câ
este întotdeauna greşit sâ împiedici p e cineva sâ-şi facâ datoria. El ar
spune, în schimb, câ dacă trebuie să împiedici pe cineva sâ-şi facâ
datoria depinde în întregime de faptul dacă, prin aceasta, faci ceea
ce iţi serveşte cel mai bine interesele. Indiferent dacă considerăm câ

ar, James Rachels
.K ci.sta e s t e o c o n c e p ţ i e corectă, e a este, cel puţin, o concepţie
Consistentă, şi astfel a c e a s t ă î n c e r c a r e d e a-l găsi p e a d e p t u l
egoismului etic vinovat d e autocontradicţie eşuează.
3. în sfârşit, ajungem şi la argumentul care, cred eu, se apropie
cel mai mult d e o respingere completă a egoismului etic. CI este, d e
a s e m e n e a , şi cel mai interesant dintre argumente, d e o a r e c e el oferă
şi c e a mai bună înţelegere a motivului pentru care interesele altor
oameni ar trebui să c o n t e z e pentru un agent moral.
Înainte d e a e x p u n e acest argument, trebuie să aruncăm o scurta
privire asupra unei idei generale despre valorile morale. Sâ lăsăm
deci d e o p a r t e pentru puţin e g o i s m u l etic şi sâ analizam această
chestiune înrudită.
Exista o întreagă familie d e concepţii morale care au următorul
lucru în comun: toate implică separarea în grupuri şi afirmarea faptului
câ interesele unor grupuri contează mai mult decât ale altora. Rasismul
este cel mai evident e x e m p l u ; el implică separarea o a m e n i l o r în
grupuri în funcţie d e rasa şi a l o c a r e a unei mai mari importanţe
intereselor unei rase d e c â t celor ale altora. Rezultatul practic este câ
m e m b r i i rasei a p r e c i a t e t r e b u i e trataţi mai bine d e c â t ceilalţi.
Antisemitismul funcţionează la fel, şi tot astfel p o a t e funcţiona şi
naţionalismul. Oamenii cu astfel d e concepţii v o r gândi în ultima
instanţă: „Rasa mea c o n t e a z ă " sau „Cei c a r e cred în religia m e a
contează mai mult" sau „Ţara mea contează mai mult" ş.a.m.d.
Pot fi aparate astfel d e concepţii? Cei care le acceptă nu sunt, d e
obicei, prea interesaţi d e argumente - rasiştii, d e exemplu, încearcă
foarte rar sâ o f e r e temeiuri raţionale pentru poziţia lor. Dar s ă
presupunem câ ar dori acest lucru. Ce ar spune ei?
Exista un principiu general care s e o p u n e apărării unor concepţii
d e acest fel, şi anume: Putem justifica faptul câ tratăm oamenii în
mod diferit doar daca putem arăta câ există o diferenţă Iactuală între
ei care să tîe relevantă pentru justificarea diferenţei de tratament. De
exemplu, dacă o persoană este admisă la facultatea d e drept şi alta
e s t e respinsă, acest lucru p o a t e fi justificat arătând câ primul a
terminat liceul cu rezultate bune şi câ a obţinut notă mare la testul d e
admitere. însă, dacă amândoi au terminat liceul cu n o t e bune şi au
obţinut note bune la examenul d e admitere - altfel spus, dacă ei
sunt, sub toate aspectele relevante, la fel d e bine pregătiţi - , atunci
este pur şi simplu arbitrar sâ fie admis doar unul dintre ei.
Poate sâ arate rasistul care sunt diferenţele între, sâ zicem, albi şi
negri care sâ justifice tratamentul lor diferit? în trecut, rasiştii au
încercat uneori sâ facâ acest lucru, descriindu-i pe negri ca fiind proşti,
neambiţioşi etc. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci ar putea fi
87
INTRODUCERE fn ETICA
justificat tratamentul diferit, cel puţin in anumite circumstanţe. (A( esta
este scopul profund al stereotipurilor rasiste - d e a furniza „diferentele
relevante" necesare pentru a justifica diferenţele d e tratamenl.) Dar,
evident, acest lucru nu este adevărat şi, d e fapt, nu există astfel d e
diferenţe generice între rase. Astfel, rasismul e s t e o doctrină arbitrară,
d e o a r e c e susţine tratamentul diferit al raselor, deşi nu există diferenţe
între e l e care sâ-1 justifice.
Egoismul etic este o teorie morală d e acelaşi tip. El susţine câ
fiecare dintre noi împarte lumea în doua categorii d e oameni - noi
înşine şi restul - şi câ noi privim interesele celor din primul grup ca
fiind mai importante decât cele ale celor din al doilea grup. Dar oricare
dintre noi poate pune intrebarea: care este diferenţa dintre mine şi
alţii care justifică plasarea m e a în această categorie specială? Sunt
eu mai inteligent? Mâ bucur eu d e viaţă mai mult? Sunt realizările
m e l e mai mari? A m eu nevoi sau capacităţi atât d e diferite d e cele ale
altora? C e anume mâ face să fiu atât de deosebit? Daca nu exista un
răspuns, s e d o v e d e ş t e câ egoismul etic e s t e o doctrină arbitrară în
acelaşi fel în care şi rasismul este arbitrar.
Argumentul este următorul:
(1) Orice doctrina c e atribuie o mai mare importanţă intereselor unui
grup decât celor ale altui grup este inadmisibil d e arbitrara daca
nu există vreo diferenţă între membrii grupurilor care sâ justifice
tratamentul lor diferit.
(2) Egoismul etic ar vrea c a fiecare persoană sâ atribuie o importanţa
mai mare propriilor sale interese decât intereselor altora. Dar nu
există vreo diferenţă generică între mine şi alţii, la care fiecare să
poată apela, diferenţă care sâ justifice diferenţa de tratament.
(3) Deci egoismul etic este arbitrar într-un mod inadmisibil.
Şi aceasta, în afară d e argumentarea împotriva egoismului etic,
mai aruncă şi o lumină asupra problemei: d e c e ar trebui sâ ne pese
d e ceilalţi.
Trebuie sâ ne p e s e d e interesele altor oameni chiar din acelaşi
motiv pentru care ne pasă de propriile noastre interese; deoarece
nevoile şi dorinţele lor sunt comparabile cu a l e noastre. Sâ mai luăm
în considerare, încâ o dată, oamenii înfometaţi care ar putea fi hrăniţi
daca noi a m renunţa la unele dintre bunurile noastre d e lux. D e c e sâ
ne pese d e ei? N e pasă d e noi inşine - daca noi am fi fost înfometaţi,
am fi fost în stare d e orice pentru a obţine hrană. Dar care este diferenţa
dintre ei şi noi? îi afectează p e ei f o a m e a într-o mai mică mâsurâ?
Sunt ei, în vreun fel, mai puţin merituoşi decât noi? Daca nu putem
88 James Rachels

găsi vreo diferenţă relevantă între ei şi noi, atunci trebuie să admitem

că, dacă nevoile noastre trebuie satisfăcute, tot astfel trebuie sâ fie şi
ale lor. Exact înţelegerea faptului câ suntem asemănători unii cu alţii
este motivul profund pentru care morala trebuie sâ includă o oarecare
recunoaştere a nevoilor celorlalţi şi pentru care, deci, egoismul etic
eşuează ca teorie morală.