EPOCA PREISTORICĂ cazul maimuțelor.

Aici, în Valea Riftului, au fost depistate

peste 50 de cranii (la Olduvai), fenomen care ar indica acest
spațiu ca fiind centrul de apariție al speciei hominizilor.
Preistoria (însemnând "înaintea istoriei" și provenind din
cuvintele latine pre - "înainte" și historia - "istorie"), reprezintă Antropogeneza
prima epocă din istoria societății omenești și se referă la
intervalul de timp de la primele urme umane până la apariția
documentelor istorice scrise. Ea se mai numește și epoca
străveche.
Epoca preistorică a durat de o mie de ori mai mult decât
celelalte epoci istorice luate la un loc, aproximativ 6 milioane
de ani. Ea începe odată cu apariția lui Australopitecus și se
termină cu apariția orașelor și scrierii.
În viziunea evoluționistă, preistoria se consideră că ar fi
începutul procesului de antropogeneză(transformarea unor
specii de maimuțe antropoide în oameni) și a durat până la
apariția scrisului sau a primelor state. Alte teorii despre Cea mai realistă și disputată teorie a apariției omului este teoria
originile omului pun în lumină repere temporale diferite; evoluționista a lui Charles Darwin. Teoria presupune cǎ
antropologia reprezintă astăzi o variantă aproape unanim speciile evoluează nu atât datorită mutațiilor, care sunt
acceptată de lumea științei, fiind, de departe, teoria cea mai rezultatul hazardului, ci datorită adaptării la mediu. Presiunea
bine documentată arheologic. Procesul de antropogeneză se mediului duce la selecție naturală; speciile care nu pot să se
explică ca urmare a schimbărilor climei, florei și faunei adapteze la noile condiții pot să dispară, lăsând loc celor care
Pământului. au, în parte, datorită mutațiilor, acest potențial adaptiv.
Cele mai vechi urme au fost descoperite pe teritoriul Africii, Factorii care au influențat antropogeneza au fost: varietatea
având o vechime de peste 2,5 milioane de ani, în zona Riftului. mediului înconjurător, sursele de hrană, concurența cu alte
În această zonă soții Louis (1907-1972) și Mary Leakey au specii pentru habitat, comportamentul general al primatelor,
identificat primul craniu aproape complet al unui hominid gradul de izolare/contact între populații. La nivel anatomic,
aparținând genului Australopithecus, denumit „maimuța din schimbările care indică evoluția spre umanitate au fost:
sud”, datând precis între 1,9 -1,7 milioane de ani. Creierul schimbarea poziției în mers și adoptarea mersului biped;
acestui hominid era o treime din cel al omului actual. Forma modificarea membrelor și a coloanei, ceea ce a permis
craniului indică un mers biped (în două picioare), membrele dezvoltarea brațelor și eliberarea mâinilor de rolul lor în
anterioare nefiind folosite pentru obținerea echilibrului, ca în
deplasare pentru a le face apte pentru activități dedicate
mâinilor; lărgirea bazinului și adâncirea acestuia (modifică
durata de sarcină și mecanica nașterilor); coborârea laringelui -
ce va permite posibilitatea formǎrii unor sunete mai complexe,
dezvoltându-se limbajul; creșterea cutiei craniene - ce va
permite deținerea unui volum cerebral mai crescut. La nivel
cerebral, schimbările pot fi identificate pe baza modificărilor
cutiei craniene. Aceasta indică creșterea ariilor anterioare (lobii
frontali) după evoluția occipitalului, precizarea ariilor corticale,
dezvoltarea creierului prin apariția circumvoluțiunilor. La nivel
comportamental, schimbările par mai dramatice. Ele vizează
comportamentul legat de obținerea hranei (vânătoarea diurnă și
cooperativă, prezența uneltelor, repartiția sarcinilor pe sexe),
comportamentul de grup (raportul dintre adulți, raportul dintre
adulți și copii, tipul de comunicare), abilitățile de comunicare
(limbajul/apariția elementelor de gândire abstractă).
Folosind focul pentru gătit, acesta era asemeni unui stomac
extern pentru a descompune alimentele, eliberând mai multe
calorii și obținând mai multă energie. Înainte de stăpânirea
focului, oamenii erau nevoiți să mestece și să digere cu greu
carnea, iar focul a contribuit la diminuarea digerării, scăderea
în volum a stomacului și a maxilarului și la dezvoltarea altor
organe, precum creierul.
Fǎuritorii de unelte
Homo sapiens este singura specie din genul Homo care a
supraviețuit și existǎ și azi, în timp ce alte specii Homo au
dispărut, multe dintre ele fiind ascendente lui Homo sapiens,
iar altele fiind rude îndepǎrtate pe linia noastră ancestrală. Nu
există încă un consens cu privire la categorisirea speciilor
distincte sau subspeciilor. În unele cazuri, acest lucru se
datorează lipsei de fosile, iar în alte cazuri, este din cauza
diferențelor prea mici pentru a clasifica speciile din genul
Homo.
Specia Homo sapiens cuprinde, după unii autori, o întreagă
listă de subspecii arhaice de om (Homo), ce contrastează cu
oamenii moderni (subspecia Homo sapiens sapiens), din
perioada începând în urmă cu 500.000 de ani. Alți autori
consideră aceste subspecii drept specii. Lista „umbrelă” a
acestor specii arhaice include Homo heidelbergensis, Homo
rhodesiensis, Homo neanderthalensis și, uneori, Homo
antecessor. Astăzi, se crede că oamenii moderni ar fi evoluat
din indivizii cuprinși în categoria Homo sapiens arhaic, care, la
rândul lor, ar fi evoluat din Homo erectus. Varietățile cuprinse
în grupul Homo sapiens arhaic sunt parte a speciei
numită Homo sapiens întrucât mărimea creierului lor era foarte
asemănătoare cu cea a oamenilor moderni. Mărimea creierului
indivizilor Homo sapiens arhaic varia între 1.100 și 1.400 cm3,
care coincide cu intervalul de variație al volumului creierului
oamenilor moderni.
Homo habilis Homo rudolfens Homo Georgicus
 Homo gautengensis: cea mai veche specie umanoidă
identificată. Se crede despre aceste creaturi că foloseau
unelte și, probabil, focul. Aceștia aveau o poziție verticală
și aveau o înălțime de doar un metru și cântăreau circa 50
de kilograme, aveau mâini foarte lungi, o față alungită ca la
 cimpanzei, dinți mai mari și un creier mai mic, iar lipsa
abilităților de comunicare, i-a determinat pe cercetători să
creadă ca Homo gautengensis este o rudă foarte apropiată a
omului modern, dar nu un strămoș direct.
 Homo habilis a trăit acum aproximativ 2.4-1.4 milioane de
ani. Este primul care fǎurește unelte și care își amenajeazǎ
spațiul. Construia platforme de locuit din pietre de
dimensiuni relativ mici sau paravane de vânt din crengi.
Avea capacitatea de vedere stereoscopică, o minimă
abilitate de a constitui un lanț tehnologic, un control mai
mare asupra membrelor superioare; toate acestea atestă
dezvoltarea encefalului. Construia adăposturi artificiale pe
care le folosea mai multe nopți la rând și se reîntorcea la
așezare/tabără pentru a consuma alimentele culese sau
vânate. Deținea un limbaj articulat.
 Homo rudolfensis: A fost descoperit doar un singur craniu
incomplet din Kenya. Antropologii au sugerat că ar fi un
alt Homo habilis.
 Homo georgicus, descoperit în Georgia, ar putea fi o
formă intermediară între Homo habilis și Homo erectus,
sau o sub-specie de Homo erectus.
Descoperitorii focului
 Homo erectus a trăit acum 800.000 de ani, avea o talie de
peste 1,50 cm ; craniul era alungit și aplatizat, fruntea
relativ teșită și bărbia redusă. Era primul reprezentant al
speciilor umane care s-a deplasat într-o poziție perfect
verticală. Avea craniul cu oase puternice și mai groase, dar
dentiția și membrele (în special mâinile) erau asemănătoare
celor ale omului modern. Răspândirea omului în zonele
temperate a fost posibilă după apariția focului. Focul a
reprezentat, în același timp, o achiziție culturală și
biologică. Prepararea cărnii a însemnat o reducție a
aparatului masticator, ceea ce a înlesnit înălțarea feței și a
calotei craniene (deci o creștere a volumului cranian), dar
și o modificare a obiceiurilor alimentare. Tipul de
interacțiune dintre membrii grupului s-a schimbat. În
primul rând, se accentuează diferența față de restul
primatelor – spre deosebire de acestea, care își schimbă
locul de tabără în fiecare seară, taberele și așezările umane,
chiar și în cazul grupelor umane cu un grad ridicat de
mobilitate, au o persistență mai lungă în timp. Durata de
activitate în fiecare zi era crescută, la fel ca și capacitatea
omului de a ocupa noi spații geografice și de a utiliza,
pentru prima dată, peșterile. Dar schimbarea cea mai
importantă o reprezintă modificarea comportamentului în
interiorul grupului - în majoritatea așezărilor există o
singură vatră, ceea ce dovedește vânǎtoarea și culesul în
comun sau public. A crescut importanța mecanismelor de
întrajutorare dintre membrii grupului. În așezările umane
par să existe două spații, unul ”privat” (dedicat somnului)
 și unul ”public” (dedicat activităților cotidiene). O achiziție Unelte, arme și ocupații
care a stârnit discuții îndelungate este cea legată de posibila
apariție a comportamentelor simbolice (practic, a
fenomenelor legate de lumea abstractă). Prelucrarea Epoca de Piatră este o etapă culturală preistorică marcată de
uneltelor este foarte elaborată, iar apariția uneltelor crearea şi utilizarea uneltelor de piatră.
bifaciale lucrate pe cea mai mare parte a suprafeței rocii
(nucleului) din care au fost prelucrate și care atestă
Epoca de Piatră este împărțită în trei perioade distincte,
schimbarea unghiului de lovire de mai multe ori pentru a se
anume: perioada paleoliticului, perioada mezoliticului și
conforma cât mai mult unei forme eficiente indică o
perioada neoliticului. Acestea au fost stabilite în funcție de
capacitate de abstractizare. Un ultim element legat de viața
gradul de sofisticare în construirea și utilizarea uneltelor.
spirituală a lui Homo erectus o reprezintă posibila utilizare
a coloranților (anume ocrul).

 Homo ergaster este văzut ca o subspecie a lui Homo

erectus. Spre deosebire de Homo erectus, avea chipul mai
mic și mai drept, cutia craniană mai subțire, dar capacitatea
craniană mai mare.
 Homo cepranensis este reprezentat prin singurul craniu
descoperit în Italia și este estimat ca trăind în urmă cu
aproximativ 800.000 de ani.
 Homo antecessor este cunoscut după fosilele descoperite
în Spania și Anglia, care datează de 1.2 milioane-500 000
de ani.
 Homo heidelbergensis este o specie dispărută din genul
Homo, despre care se crede că ar fi strămoșul Omului de
Neanderthal din Europa.
 Homo rhodesiensis: osemintele sale sunt estimate ca Pentru realizarea uneltelor de piatră era folosită o varietate de
având o vechime de cca 300,000-125,000 de ani. Cei mai diferite tipuri de piatră. De exemplu, silexul și şistul silicios
mulți cercetători plasează Omul Rhodesian în cadrul erau modelate sau cioplite, pentru utilizarea ca unelte și arme
grupului Homo Heidelbergensis, deși au fost propuse alte de tăiere, în timp ce bazaltul şi gresia (piatra de nisip) erau
denumiri, cum ar fi Homo sapiens arhaic și Homo sapiens folosite pentru realizarea de unelte de bază, precum râşniţă de
rhodesiensis. piatră. De asemenea lemnul, oasele, coaja, coarnele și alte
materiale erau utilizate pe scară largă. În cea mai mare parte a
acestei epoci erau folosite sedimente, cum ar fi lutul pentru a
face obiecte de ceramică. O serie de inovații tehnologice de
metal au caracterizat mai tărziu Calcoliticul sau Epoca de
Curpu, Epoca de Bronz și Epoca de Fier. Perioada cuprinde
prima utilizare a uneltelor pe scară largă în evoluția umană și
răspândirea omenirii din Africa de Est în întreaga lume. Epoca
de Piatră se încheie cu dezvoltarea agriculturii, domesticirea
anumitor animale și topirea minereului de cupru pentru
producerea metalului.
care au supraviețuit se găsesc în Europa de Est și părți din
Spania și Franța.
Mezoliticul a reprezentat o perioadă în dezvoltarea umană între
sfârșitul perioadei paleoliticului și începutul perioadei
neolitice. A început cu sfârșitul ultimei ere glaciare şi a
evoluat în perioada neolitică; această schimbare a implicat
domesticirea treptată de plante și animale, precum și formarea
de comunități în diferite momente și locuri.

Paleoliticul, numită şi Vechea Epocă de Piatră, este o etapă Termenul de Neolitic este folosit, în special în arheologie și
veche culturală de dezvoltare umană caracterizată de utilizarea antropologie, pentru a desemna un stadiu de evoluție culturală
de unelte rudimentare realizate din piatră cioplită. Paleoliticul şi de dezvoltare tehnologică, caracterizat prin utilizarea de
la rândul lui se împarte în: Paleoliticul timpuriu, acum unelte de piatră, existența satelor, plante și animale domestice,
aproximativ 2.500.000 – 250.000 de ani î.Hr.; Paleoliticul precum și prezența unor meşteşuguri ca olăritul și ţesutul.
mijlociu, acum aproximativ 250.000 – 30.000 de ani î.Hr. şi Încetarea perioadei Neolitice este marcată de inovații, cum ar fi
Paleoliticul târziu, acum aproximativ 30.000 – 10.000 de ani î. creșterea civilizației urbane sau introducerea de instrumente de
Hr. În siteuri datând din perioada Paleoliticului timpuriu au fost metal sau scris.
găsite simple unelte de piatră alături de ceea ce se poate să fi
fost rămăşiţe a primilor strămoşi ai omenirii. În urmă cu
aproximativ 700.000 de ani a apărut un nou instrument,
toporul. În Paleoliticul târziu au apărut industrii de unelte de
piatră, cum ar fi Perigordian, Aurignacian, Solutrean și
Magdalenian localizate în Europa, precum și alte industrii
localizate ale Lumiea Veche și cel mai vechi şi cunoscute
culturi ale Lumii Noi. Industriile Paleoliticului târziu prezintă o
mai mare complexitate, specializare și varietate de tipuri de
scule, precum și apariția tradițiilor artistice.

Arta din Paleolitic este renumită pentru sculpturi mici și picturi

monumentale, modele incizate și reliefuri pe pereţii peşterilor.
Astfel de lucrări au fost produse în întreaga regiune
mediteraneană și alte părți din Eurasia și Africa, dar singurele
 Organizarea socială și viața spirituală Viață spirituală

Se consideră că religia reprezintă un sistem explicativ,

Forme de organizare socială credințele fiind un mijloc creat de oameni pentru a explica
ordinea naturală și lumea din jurul lor. Prin urmare, în această
Structurile sociale sunt prezentate, în majoritatea lucrărilor de accepțiune, religia reprezintă un sistem explicativ al lumii
specialitate, mai degrabă “împărțite” în trei mari categorii: sociale și nu al ordinii naturale. Magia și religia, pe de o parte,
căsătoria, familia, descendența. Căsătoria este actul simbolic știința, pe de altă parte, reprezintă forme de cunoaștere, deci
care duce la formarea unei familii care, conform multor modalități de luare la cunoștință, de ordonare și de explicare a
cercetători, constituie baza descendenței. Aceasta din urmă este lumii înconjurătoare. Oamenii preistorici au încercat să reziste
cea care legitimează relații evidente prin intermediul lumii ostile prin diferite mijloace. Forțele potrivnice au fost
comportamentelor (reale sau simbolice). ademenite, îmblânzite sau adorate, ei crezând în unul sau mai
Structura socială reprezintă căile și modurile în care indivizii și mulți zei. Animalele care îi asigurau hrana erau omorâte,
grupurile relaționează în interiorul unei societăți. Structura simbolic, prin practici magice (sacrificiile) sau erau glorificate
socială se compune din:· instituții sociale , roluri sociale , pentru forța lor. Aceste animale erau pictate pe pereții
statute sociale (care pot fi înnăscute și dobândite). Toate peșterilor. Astfel au apărut și practicile religioase (rituri).
structurile sociale implică un anumit grad de diferențiere Credințele religioase erau de două feluri:
(ranguri), deoarece nu toate statutele sunt considerate a avea
valoare egală. Dar societățile ierarhice sunt cele în care se tinde  animiste (fiecare lucru are un suflet);
să existe diferențe mari în accesul la avere și putere.  antropomorfe (fiecare divinitate era asemănătoare omului).
Determinanți ai diferențelor de statut s-au produs în funcție de
gen : bărbații și femeile tind să facă lucruri diferite în toate
societățile, iar rolurile atribuite sunt dependente cultural de
vârstă: în societățile tradiționale statutul individului tinde să se
modifice și să crească odată cu înaintarea în vârstă;
abilitățile/calitățile personale: în special, în societățile bazate pe
merit, mai puțin în cele bazate pe statute înnăscute.
Apare familia, un grup caracterizat prin rezidență comună,
cooperare economică și reproducere. Societatea era interesată
de următoarele aspecte: perpetuarea fizică a grupului,
perpetuarea culturii, păstrarea anumitor interese privind
prestigiul, proprietatea și schimbul de bunuri și servicii între
familiile noului cuplu.
Fenomenul șamanic ocupă un loc aparte în analiza religiei
preistorice. În practicile religioase se înscriu și diversele culte:
 Invocarea magică a forțelor supranaturale;
 Cultul vânătorii;
 Cultul fertilității (reprezentative în acest sens sunt
statuetele antropomorfe denumite de arheologi, în mod
convențional, Venus - de ex. Venus din Willendorf);
 Cultul soarelui;
 Cultul morților.
Practica acestor culte implică ceremonialuri sacre care se
desfășoară în spații speciale (sanctuare) sau în construcții care
au o destinație sacră. Astfel de construcții, dolmene, menhiri,
întâlnim la:
 Cernac (Franța)
 Stonehenge (Anglia) .
Arta
Arta reprezintă un fenomen spiritual superior, bazat pe un
limbaj abstract, în consecință, mult timp s-a negat faptul că
grupurile paleolitice ar fi putut avea o formă de manifestare a
vieții spirituale care să fie numită artă. Creșterea numărului de
descoperiri și identificarea elementelor care autentifică aceste
picturi au dus, până la urmă, la acceptarea acestui fenomen ca
fiind autentic.
Elementele constitutive ale artei paleolitice:
 în funcție de suport: artă parietală, artă rupestră, artǎ
mobiliară, plachete, altele;
 în funcție de tehnică: gravuri, picturi, tehnică mixtă,
mulaje, ronde-bosse, plastică propriu-zisă și “tracées”;
 în funcție de tipul de reprezentări: zoomorfe, antropomorfe,
abstracte, reprezentări compozite, fantastice sau
prefigurative.
Reprezentările zoomorfe cuprind peste 80 % din totalul
reprezentărilor și se pot identifica câteva regrupări
semnificative: există o primă categorie de reprezentări care
domină numeric – cal, bizon, mamut, ren și cervidee; apoi, o
categorie de reprezentări semnificativ mai rare – o serie de
animale periculoase (rinocer, urs, feline), pești, păsări și
insecte, dar toate reprezentările par să fie asociate în mod voit
(perechea cal – bovideu, asocierea acestei perechi cu mamutul
și cu cervideele etc.). Reprezentările zoomorfe sunt, făcând
abstracție de evoluția stilistică, în general, mai realiste, dar nu
se poate spune că reprezintă o copie fidelă a speciilor naturale
– în unele cazuri, atributele semnificative ale speciei sunt
exagerate (în special, masivitatea corpului, accentuarea trenului
anterior etc.);
Arta aplicată ceramicii pare să se concentreze pe statuetele
feminine. Ele au căpătat o pondere specială atunci când s-a luat
în considerare viziunea cu privire la societățile neolitice.

Civilizația preistorică pe teritoriul României

Constituie o parte importantă a civilizației preistorice

europene. Ea s-a dezvoltat cu o sută de mii de ani în urmă. De
la această civilizație ne-au rămas minunate vase de ceramică
sau statuete care au fost descoperite laCernavodă, în Dobrogea
și aparțin culturii Hamangia – „Gânditorul” și soția acestuia.

Se cunoaște încă de la finele secolului XIX o altă cultură

materială semnificativă, Cucuteni, unică în Europa, foarte
vastă. Cucuteni corespunde eneoliticului (neolitic dezvoltat) și
este remarcată mai ales prin ceramica pe care a produs-o, cu
motive geometrice neobișnuite.