MINISTERUL EDUCAȚIEI MITROPOLIA MOLDOVEI

ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE ȘI BUCOVINEI

Cărţi apocrife ale Noului Testament

Mai 2015

1
 CUPRINS

1. Argument...............................................................................................3

2. Introducere............................................................................................4

3. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii.......................................................6

4. Generalităţi despre Apocrife...............................................................9

5. Cărţi apocrife ale Noului Testament.................................................10

I. Viaţa părinţilor după trup ai lui Iisus, Maria şi Iosif..........10

a) Protoevanghelia lui Iacob.................................................10

b) Viaţa lui Iosif tâmplarul....................................................12

II. Naşterea şi copilăria lui Iisus..................................................13

a) Evanghelia lui Pseudo-Toma............................................13

b) Evanghelia lui Pseudo-Matei............................................14

III. Patimile, Coborârea la Iad, Învierea şi Înălţarea.................15

a) Evanghelia lui Petru..........................................................15

b) Evanghelia lui Nicodim.....................................................15

IV. Adormirea Maicii Domnului..................................................16

Cuvântul Sfântului Ioan Teologul despre Adormirea Maicii

Domnului.................................................................................16

V. Apocalipse apocrife................................................................17

a) Apocalipsa lui Pavel.........................................................17

b) Apocalipsa lui Petru.........................................................18

6. Valoarea scrierilor apocrife..............................................................18

7. Apocrifele ca sursă de inspiraţie în literatură, pictură şi sculptură.....19

8. Concluzii.....................................................................................................21

9. Bibliografie..................................................................................................22

2
 1.Argument

În afară de cărţile inspirate şi canonice, recunoscute de Biserică, există şi cărţi

apocrife, ce conţin informaţii mai mult de tip istoric decât spiritual. Unele cărţi apocrife
conţin chiar învăţături ce contravin învăţăturii întregii Scripturi.
Cărţile apocrife, scrise ca o continuare a literaturii apocrife iudaice, cu un conţinut
mai mult literar decât teologic, apocrifele Noului Testament prezintă frământările tradiţiei
orale creştine, prin care viaţa lui Iisus din Nazaret şi a colaboratorilor săi sunt împletite cu
elemente legendare, hiperbolizante.1
În ceea ce priveşte Noul Testament, procesul de recunoaştere şi aducere împreună
a canonului a început în primele secole odată cu formarea bisericii primare creştine. Astfel, la
foarte puţin timp de la scrierea lor, unele dintre cărţile Noului Testament au fost recunoscute
oficial ca fiind de inspiraţie divină.
Conform Bisericii Ortodoxe, „în anul (360) Sinodul din Laodiceea prin canonul
59, hotărăște ca la serviciul liturgic să se citească numai din cărțile canonice, iar la canonul 60
le enumeră așa cum le avem astăzi, iar Sinoadele din Hipo (393) și Cartagina (397) recunosc
că sunt canonice toate cele 27 de cărți ale Noului Testament. Sinodul Trulan (692) ca o
prelungire a Sinodului VI Ecumenic (680), prin canonul 2, și Sinodul VII Ecumenic din 787
recunosc și confirmă părerile sinoadelor amintite referitor la această problemă”.2
Deci, Biserica Ortodoxă a deosebit cărțile inspirate de Dumnezeu de cele eretice
sau neinspirate „necesitatea stabilirii unui canon a izvorât din cauza numărului mare de scrieri
din epocă şi a confuziei pe care acestea o creau în rândul credincioşilor. Sectele nou apărute
nu se abţineau de la nici o contrafacere pentru a-şi răspândi ereziile, ajungând chiar să le
semneze, în unele cazuri, chiar cu numele Sfinţilor Apostoli.
Am ales această temă deoarece consider că este de actualitate, şi trebuie cunoscute
de noi, ca absolvenţi ai Seminarului Teologic, pentru a putea răspunde unor posibile întrebări
adresate de diverse persoane care nu au o anumită pregătire teologică, dar doresc să afle cât
mai multe despre Ortodoxie şi despre scrierile apocrife.
Aceste scrieri au fost repede contestate, excluse, din cauza calităţii lor teologice
discutabile şi a creativităţii lor istorice fanteziste, fapt ce nu a împiedicat totuşi statornicirea

1
Pr. Prof. Dr. Mircea Basarab, Biblia în liturghia şi viaţa spirituală ortodoxă, în “Mitropolia Banatului”, nr. 1-
3, 1979, p. 31.
2
Pr. Prof. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament, Manual pentru Seminarile Teologice, E.I.B.M.B.O.R,
București, 2002, p. 15

3
lor în evlavia populară, chiar în istoria teologiei, şi mai ales în tradiţia artistică a secolelor
trecute.

2.Introducere

Literatura apocrifă a Noului Testament este departe de a avea valoarea literaturii

apocrife iudaice. Totuşi ea a exercitat o influenţă deosebită asupra pietăţii populare, a cultului
şi a artei religioase. Scrierile foarte variate care compun această literatură reflectă
preocupările şi curiozitatea creştinilor simpli din primele veacuri. Ele mărturisesc de
asemenea - căci cele mai multe sunt eretice - devierile de la adevărata credinţă care au apărut
încă de la începuturile creştinismului. Unele dintre ele reflectă anumite aspecte ale evlaviei
creştine primare într-un mod mai accentuat decât le găsim în scrierile Noului Testament.3
Termenul „apocrif” este, în ochii bunilor creştini, echivalent cu „primejdios”,
„dubios”, „blestemat”, chiar „diabolic”. Mai ales astăzi, când atâtea erezii ale creştinismului şi
manifestări sectare, mode sincretice şi „metareligii” agresează, din toate părţile şi prin toate
mijloacele, intimitatea noastră spirituală, publicarea acestor evanghelii apocrife ar putea fi
interpretată ca o nouă „diversiune”, ca o răuvoitoare ispitire. Cititorul creştin îşi va da însă
repede seama că n-are nici un motiv de temere. Evangheliile înmănunchiate în acest „roman
hristologic” nu intră în conflict cu dogmele şi mărturisirea de credinţă ale religiei creştine. Cei
care nu urmăresc decât savoarea unui fragment de literatură „exotică”, fără scrupule de ordin
religios sau confesional, vor degusta o biografie a Mântuitorului saturată de elemente inedite,
miraculoase şi adesea fermecătoare. Nu în ultimul rând, ba poate chiar în primul rând, textele
apocrife se adresează specialiştilor, prin mulţimea datelor istorice conţinute în ele, în bună
parte preluate şi de Tradiţia Bisericii.4
Cât priveşte canonul biblic, Sfânta Scriptură se compune din 66 de cărţi: 39 ale
Vechiului Testament şi 27 ale Noului Testament. Atât pe lângă cărţile din Vechiul Testament,
cât şi pe lângă cele ale Noului Testament au luat naştere unele cărţi „apocrife” care au fost
ţinute „ascunse”. Totuşi, o parte din cele vechi - testamentare au pătruns în canonul biblic,
unde sunt menţinute până astăzi. Alături de ele s-a păstrat şi o altă categorie de cărţi ale
Vechiului Testament, pe care Părinţii bisericeşti le-au categorisit drept „bune de citit”. În

3
Pr. Prof. dr. Vasile Mihoc, Asist. dr. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament,
vol. 1, Ed. Teofania, Sibiu, 2001, p. 94.
4
Pr. Prof. Vladimir Prelipcean, Pr. Prof. Nicolae Neaga, Pr. Prof. Gheorghe Barna, Pr. Prof. Mircea Chialda,
Studiul Vechiului Testament, Manual pentru Facultăţiile Teologice, ediţia a IV-a, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca,
2006, p.348-350.

4
această privinţă este bine să ne amintim că există o deosebire între „canonul palestinian” şi cel
„alexandrin”. Cel dintâi cuprinde numai cărţile „canonice”, cel de-al doilea le cuprinde şi pe
celelalte, numite de Sfinţii Părinţi „bune de citit” şi apocrife. Biserica Ortodoxă şi-a precizat
poziţia faţă de această problemă la sinodul de la Laodiceea (can. 59 şi 60), în care se opreşte
citirea cărţilor necanonice şi se dă lista canonului „palestinian”. Dintre părinţii care au luat
această atitudine amintim pe Sf. Atanasie cel Mare, care, în epistola sa festivă, precizează ca
despre cărţile apocrife să nu se facă nicidecum amintire, iar celelalte sunt împărţite de el în
două categorii: cele inspirate şi cele bune de citit (anaghinoscomena). Sf. Ioan Damaschin le
recomandă exclusiv pe cele canonice. Despre unele „bune de citit”, ca Înţelepciunea lui
Solomon , el spune că nu sunt cuprinse în canon şi nu stăteau în chivot.
Cu toate acestea, Biserica Apuseană, întemeindu-se pe autoritatea Fericitului
Augustin, care a determinat sinoadele de la Hippone (393) şi Cartagina (397 şi 419) să ia o
atitudine favorabilă cărţilor canonice, le-a primit şi pe acestea. În traducerile oficiale ortodoxe
nu se face totdeauna separaţie categorică între cărţile canonice şi cele necanonice. Cât priveşte
cărţile canonice şi cele apocrife, situaţia este clară, fiincă în timp ce primele sunt recunoscute,
celelalte sunt respinse. Cărţile bune de citit nu sunt cu totul lipsite de autoritate. De aici
înainte, Sfânta Scriptură va fi, aşa cum o cunoaştem şi noi astăzi, colecţia cărţilor din Vechiul
şi Noul Testament, pe care Sfânta Biserică le ţine de sfinte şi canonice, pentru că ele sunt
scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt şi cuprind cuvântul lui Dumnezeu dat prin profeţi şi prin
Iisus Hristos şi transmis de Apostoli.5
Sfânta Scriptură are un mare rol în viaţa Bisericii, fiindcă înnoieşte mereu viaţa ei
în Hristos, prin Duhul Sfânt, şi o fereşte de erori. Îndată ce se trece de litera Scripturii şi de
citirea ei formală se descoperă adânca bogăţie spirituală a lui Hristos în Duhul Sfânt.6
Biserica este cea care păstrează şi explică Scriptura. Biserica este darul lui
Dumnezeu, un dar fructificat de Biserică. Biblia este darul lui Dumnezeu, ca mărturie a
legământului Său nu numai cu un individ singuratic, ci cu Biserica.Este dar al Duhului Sfânt,
care a inspirat pe Sfinţii autori şi i-a păzit de rătăcire.7
De la început ţin să fac o precizare: evangheliile canonice nu au a pierde în urma
confruntării cu evangheliile apocrife. Dimpotrivă, pe linie dogmatică, apocrifele nu aduc

5
N. Chiţescu, I. Petreuţă, I. Todoran, Manual de Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. 1, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1958, p.171
6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 61
7
PS. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Însemnătatea Sfintei Scripturi şi a Tradiţiei în cultul Bisericii
Ortodoxe, în vol. ,,Scrieri de Teologie Liturgică şi Pastorală”, Ed. Universităţii, Oradea, 1993, p. 199

5
nimic în plus. Acestea din urmă nu sunt decât ipostaze livreşti ale Sfintei Tradiţii.
„Suficienţa” dogmatică a evangheliilor canonice nici nu se pune la îndoială.8

3.Prezentarea în mod distinct a Sfintei Scripturi în viaţa Bisericii

Sfânta Scriptură a ocupat un loc central în preocupările creştinilor. În paginile ei

se găsesc cuvintele Mântuitorului şi ale Apostolilor pe care creştinii se întreceau să le
memoreze. S-a ajuns astfel, la însuşirea Scripturii care marca până şi formele de gândire cu
care îşi exprimau convingerile. Ei reproduceau cuvintele Scripturii, pentru că ştiau că ele dau
mărturie despre Hristos (In 5, 39) şi prin ele se poate obţine viaţa veşnică (In 5, 24). Aceasta
fiind convingerea creştinilor nu este de mirare faptul că Scriptura şi-a pus amprenta pe
formele de manifestare a vieţii cultice creştine.
Liturghia şi cultul în general – ca forme colective prin care comunitatea creştină
îşi manifestă adorarea faţă de Dumnezeu – au fost marcate într-o mare măsură de textele
biblice, ca expresia cea mai adecvată de a aduce laudă şi a sluji lui Dumnezeu.9
Alături de Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură este cea de-a doua formă în care se
păstrează Revelaţia supranaturală în eficienţa ei, atât ca mântuire realizată obiectiv de Hristos,
în urmă cu două milenii, dar şi ca mântuire subiectivă, prin lucrarea actuală a lui Hristos
asupra credincioşilor, ca să-i înalţe la asemănarea cu Dumnezeu.10 În felul acesta Scriptura nu
este numai o carte prin care păstrăm în memorie ce a făcut Dumnezeu prin întruparea Fiului
Său pentru mântuirea noastră, ci şi o carte ce ne spune ce face şi ce va face Fiul lui Dumnezeu
cel întrupat şi înviat până la sfârşitul veacurilor pentru a ne conduce şi pe noi la înviere.11
Termenul de ,,Scripturi” este unul din denumirile folosite deseori în Noul
Testament când se face referinţă la ceea ce noi numim astăzi, Vechiul Testament
(vezi Mt 21, 42; Mc 12; 10). Sfântul Timotei este primul care utilizează, în epistola a doua a
sa, sintagma ,,Sfintele Scripturi” (2 Tim 3, 15-16). Sfintele Scripturi reprezintă pentru noi
colecţia acelor cărţi pe care Biserica le ţine de sfinte şi canonice, pentru că ele sunt scrise sub
inspiraţia Duhului Sfânt.

8
Cristian Bădiliţă, Evanghelii Apocrife, ediţia a III-a revăzută, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 30
9
Pr. Prof. Dr. Mircea Basarab, Biblia în liturghia şi viaţa spirituală ortodoxă, în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 1-
3, 1979, p. 31.
10
Boris Bobriskoy, Taina Bisericii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 53
11
Ibidem, p.55

6
 O altă denumire a ,,Scripturilor” este Biblia, termen de origine grecească provenit
de la pluralul grecescului biblos-carte, adică Biblia-cărţi. Acest cuvânt grecesc are la origine
un toponim fenician, şi anume Byblus. Byblus era unul din cele mai importante porturi
feniciene, deoarece pe aici se realizau mare parte dintre schimburile comerciale ale Egiptului.
Din Egipt se importa materialul cel mai des folosit în antichitate pentru scris – papirusul.
Aşadar, Biblia înseamnă de fapt ,,cărţi”. Aceasta este denumirea sub care e consemnată
Scriptura în Epistola a II-a Clementină, document creştin de limbă greacă din jurul anului 150
d. Hr. Autorul acestei epistole spune: ,,atât cărţile cât şi Apostolii mărturisesc că Biserica (...)
a existat încă dintru început” ( II Clement 14; 2).12
În viziunea ortodoxă Biblia a fost încredinţată Bisericii, aceasta fiind depozitara,
păstrătoarea şi păzitoarea infailibilă a Bibliei. Este totodată şi tâlcuitoarea fără de greşeală,
prin magisteriul ei, a textelor inspirate ale Vechiului şi Noului Testament. Biserica precedă în
timp Biblia. Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti au afirmat cu claritate faptul că Biblia este un
bun al Bisericii, zestrea ei dumnezeiască şi că Biserica singură deţine regula interpretării ei
corecte, pentru că ea este „stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim 3, 15). În acest sens Sfântul
Irineu afirmă că „În afara Bisericii, Scripturile sunt de neînţeles şi scandaloase” (Adv. Haeres.
I, IX, 4). De asemenea Tertulian, în „De Praescriptione haereticorum”, a demonstrat că
Scriptura este bunul Bisericii, primit de la apostoli, bun de care ereticii n-au dreptul să se
folosească, pentru că s-au rupt de Biserică şi ca atare nu pot moşteni bunurile spirituale ale
acesteia.13
Biserica îşi are originea directă în lucrarea apostolilor, călăuzită şi însufleţită de
Duhul Sfânt în prima aplicare a Revelaţiei şi a Tradiţiei apostolice. Ea nu a luat fiinţă prin
mijlocirea Scripturii, ci Scriptura a luat naştere în sânul Bisericii şi spre folosul ei. Scriptura
nu se naşte odată cu Biserica, ci ulterior, în Biserică, fiindcă Biserica dă garanţie de la început
despre Scriptură ca parte a Tradiţiei apostolice, a unei părţi a Revelaţiei, cu scopul de a hrăni
Biserica din Hristos şi a o menţine în Hristos cel autentic şi integral transmis prin întreaga
Tradiţie.14 Scriptura a permis Bisericii să rămână pe calea dreptei credinţe ferind-o de erori,
iar Biserica a păzit Scriptura de imixtiunea „apocrifelor”, ca să rămână expresie nepătată a
Revelaţiei dumnezeieşti, care are în centrul ei pe Iisus Hristos, mereu prezent în viaţa Bisericii
ca persoană teandrică. Între Biserică şi Scriptură există o legătură reciprocă: Biserica ocroteşte

12
Constantin Jinga, Fişe de iniţiere în lectura Vechiului Testament, Ed. Marineasa, Timişoara, 2000, p.7-8
13
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Câteva repere pentru o lectură ortodoxă a Bibliei, în vol. „Patristică şi
actualitate », Ed. Andreiană, Sibiu, 2008, p. 79
14
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1978, p. 67

7
Scriptura iar Scriptura hrăneşte Biserica, fiindcă ambele sunt garanţia prezenţei lui Hristos în
viaţa Bisericii.15
De aceea noi suntem chemaţi să realizăm şi să conştientizăm adevărul Cultului
Ortodox care actualizează şi permanentizează relatarea scripturistică raportată la viaţa
Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Relatarea biblică şi istorică a Mântuitorului
constituie, de fapt, realitatea cultică, euharistică a Lui, iar taina Sfintei Euharistii este o
„capodoperă a iubirii, a milei şi a atotputerniciei divine’’.16 Centrul cultului liturgic al
Bisericii este recunoscut în mod covârşitor ca fiind Euharistia. Trupul istoric al lui Iisus
Hristos, aşa cum a trăit, a murit şi a înviat, cum străluceşte preamărit la dreapta Tatălui, se
găseşte în mod real pe Sfânta Masă şi se oferă credincioşilor ca fiind Cina cea de Taină.17
Citirea Bibliei în decursul săvârşirii cultului primilor creştini îşi are începutul în
slujbele de la Sinagogă. Aceste lecturi s-au continuat în baza unei „eredităţi liturgice”, precum
aflăm în Faptele Apostolilor: „Căci cei ce locuiesc în Ierusalim şi mai marii lor,
necunoscându-L şi osândindu-L, au împlinit glasurile proorocilor, care se citesc în fiecare
sâmbătă” (FA 13, 27).
Liturghia ortodoxă, prin natura ei, este o anunţare continuă a cuvântului lui
Dumnezeu, căci fiecare act liturgic, toate simbolurile şi lecturile ne conduc la Scriptură, care
mărturiseşte întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. Participarea la Liturghie
înseamnă, pe lângă reactualizarea jertfei Mântuitorului ca punct central al ei, o ascultare
atentă a proclamării cuvântului lui Dumnezeu şi, de asemenea, o propovăduire a acestuia.18
În tradiţia liturgică şi spirituală, avea să spună părintele Schmemann, esenţa
Bisericii se împlineşte tocmai în neîntrerupta legătură a Cuvântului şi a Tainei, ca Întruparea
Cuvântului care se împlineşte în timp şi spaţiu, încât, referindu-se la Biserica însăşi, în Faptele
Apostolilor se spune - ,,şi Cuvântul creştea...” (FA 12, 24). Prin Taină, noi devenim părtaşi
Aceluia Care vine şi rămâne cu noi în Cuvânt: destinaţia Bisericii constă în a binevesti pe
Acela. Cuvântul consideră Taina ca fiind împlinirea Sa, căci în Taină Hristos Cuvântul devine
viaţa noastră. Cuvântul adună Biserica pentru a se înfrupta din ea. Prin ruperea Cuvântului de
Taină, Taina este ameninţată să fie înţeleasă ca magie, iar Cuvântul fără Taină este ameninţat
să fie redus la doctrină. Taina este tocmai interpretarea Cuvântului, căci interpretarea
Cuvântului mărturiseşte totdeauna Cuvântul care devine viaţă.19

15
Pr. Prof. Dr. Corneliu Sârbu, Sfânta Scriptură şi folosul citirii ei,în Mitropolia Banatului, nr.1-3,1973, p.7
16
Nicolae Popoviciu, Epicleza Euharistică, Ed. Librăriei Arhidiecezane, Sibiu, 1933, p 1
17
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1994, p. 93
18
Pr. Prof. Dr. John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, Ed. Patmos, Cluj, 2003, p.33
19
Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p.74

8
 Într-o lume confuză şi în căutare de identitate, Cuvântul şi Taina Bisericii, ca
expresie a Evangheliei şi Euharistiei, sunt reperele pe care Biserica Ortodoxă le propune ca
mod de recuperare a dimensiunii liturgice a vieţii atât de puţin conştientizată în această epocă
a consumismului.

4.Generalităţi despre Apocrife

Este un lucru de obşte cunoscut că există o serie de Evanghelii, Fapte, Epistole şi

Apocalipse apocrife-în fapt expresii apocrife ale fiecărei clase de scrieri ce formează Noul
Testament. Cea mai frecventă întrebare care se pune referitor la corpusul apocrif este dacă
aceste scrieri sunt tot atât de demne de interes ca şi cele canonice, şi dacă nu cumva din
accident sau capriciu ele au rămas în afara Noului Testament. Probabil că răspunsul cel mai
bun care poate fi dat unor astfel de întrebări este de a face cunoscute scrierile respective şi a le
lăsa să îşi spună propria lor poveste. Se va vedea astfel foarte repede că nu întâmplător acestea
au fost excluse din canon; mai bine zis, s-au exclus singure pentru că, în ciuda interesantului
lor conţinut, nu au putut să îndeplinească rolul dublu pe care trebuiau să îl joace: să insufle
adevărata religie şi să contribuie la răspândirea adevăratei istorii.20
În calitate de cărţi religioase, apocrifele erau menite să consolideze masa credinţei
creştine, fie prin dezvăluirea unor doctrine noi, fie prin interpretarea celor vechi. În calitate de
cărţi istorice, apocrifele umplu anumite lacune şi completează datele lipsă la unele din Fapte
sau Evanghelii canonice; prin aceasta ele se aseamănă cu apocrifele Vechiului Testament sau
cu literatura midraşică evreiască. Ca şi acestea, ele aduc uneori mărturii referitoare la cursul
unei întregi tradiţii, sprijinindu-i în bună măsură supoziţiile.21
Dacă, într-un anumit sens, nu pot fi socotite surse istorice legitime, scrierile
apocrife sunt valoroase într-un alt sens. Ele consemnează viziunile, speranţele şi fricile
oamenilor care le-au redactat; ele arată ce anume a fost acceptabil pentru creştinii neinstruiţi
din primele veacuri, ce anume îi interesa, ce anume admirau, ce idealuri nutreau pentru viaţa
aceasta.
Ca producţii folclorice sau ca povestiri tematice ele sunt preţioase; iubitorul de
literatură şi artă medievală descoperă în ele sursa unei părţi considerabile din obiectul
cercetării sale şi cheia numeroaselor enigme rămase nedescifrate.

20
Gheorghe Federovici, Apocalipse apocrife ale Noului Testament, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p.7
21
Ibidem, p.8

9
 Într-adevăr, apocrifele Noului Testament au exercitat o influenţă atât de mare şi
atât de răspândită, încât este cu neputinţă ca cercetătorul preocupat de gândirea creştină şi de
arta creştină să nu le ia în consideraţie.
Simpla parcurgere a textelor apocrife va evidenţia caracterul general al acestora
precum şi diferenţele faţă de omonimele lor din canonul neotestamentar. În principal trebuie
avute în vedere mai multe aspecte.
Deşi unele scrieri apocrife au o origine destul de timpurie, nu există dovezi sigure
ca vreuna dintre acestea să fi fost contemporană cu Evangheliile canonice. În orice caz, se
poate afirma cu certitudine că alcătuirea canonului Noului Testament nu s-a bazat pe masa
scrierilor ce aspirau la o recunoaştere generală.22
De regulă, Evangheliile apocrife oferă amănunte în legătură cu acele perioade din
viaţa Domnului pe care Noul Testament le trece cu înţelepciune sub tăcere.
Chiar dacă Biserica primară şi-a exercitat adecvat discernământul, iar canonul
Noului Testament a fost repede recunoscut şi universal acceptat, totuşi scrierile apocrife au
avut o mare înrâurire.
Apocrifele nu oferă o versiune alternativă sau paralelă la textele canonice; ele nu
spun altceva, ci doar altfel, decât ceea ce spun scrierile considerate relevate; este vorba de o
adâncire sau tâlcuire în limbaj popular, simplu din punct de vedere teologic dar bogat în
detalii, a lecturilor solemne şi a temelor principale ce veneau dinspre amvon. Apocrifele
Noului Testament urmăresc aşadar intensificarea şi întreţinerea unor sentimente şi meditaţii
trezite deja de contactul, mai rar sau mai frecvent, cu Biserica.
Bizantinologii, medieviştii, istoricii de artă religioasă, liturghiştii şi, nu în ultimul
rând, teologii sunt chemaţi, plecând fiecare de la specialitatea lui, să reflecteze mai activ
asupra acestei categorii de texte. Revelaţia n-a făcut decât să dea poveştilor girul veridicităţii.
Nu în ultimul rând, ba poate chiar în primul rând, vreau să reamintesc că: evangheliile
canonice nu au a pierde nimic, în urma confruntării cu evangheliile apocrife. Dimpotrivă, pe
linie dogmatică, apocrifele nu aduc nimic în plus.

22
Cristian Bădiliţă, Glafire.Nouă studii biblice şi patristic, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 30

10
 5.Cărţi apocrife ale Noului Testament

I. Viaţa părinţilor după trup ai Mântuitorului Iisus Hristos

a) Protoevanghelia lui Iacob

Evangheliile canonice nu ne spun prea multe date despre părinţii Fecioarei Maria.
Faptul nu trebuie văzut ca o lipsă; căci despre Revelaţie, punctul central al mesajului întrupat
de Iisus, Noul Testament a spus totul. Primii creştini au dorit totuşi să ştie câte ceva în plus şi
despre celelalte personaje apropiate Domnului şi în primul rând despre Maica Sa: cine i-au
fost părinţii, cum a copilărit, în ce fel a trecut la ceruri, lângă Fiul ei preaiubit?
Protoevanghelia lui Iacob este cea mai veche apocrifă ortodoxă care încearcă să răspundă
acestor întrebări şi care exercită o influenţă uriaşă asupra relatărilor ulterioare, extracanonice,
despre naşterea Fecioarei Maria şi a lui Iisus Hristos.23
Protoevanghelia lui Iacov, cuprinde două relatări legendare, una despre naşterea şi
copilăria Sfintei Fecioare Maria, iar cealaltă despre împrejurările Naşterii Mântuitorului.
Protoevanghelia se compune din trei părţi uşor de identificat. De fapt avem de a face cu trei
nuclee autonome la origine, captate la un moment dat într-un singur flux narativ: 1) viaţa
Mariei pînă la naşterea lui Iisus (capitolele 1-16); 2) naşterea lui Iisus şi minunile care
întîmpină şi însoţesc acest eveniment (capitolele 17-21, numită şi Evanghelia lui Iosif, întrucît
Iosif este cel care povesteşte); 3) uciderea pruncilor şi moartea preotului Zaharia (numită şi
Evanghelia lui Zaharia, după numele protagonistului). 24
Despre data compunerii avem informaţii suficiente. Sfântul Iustin (a doua
jumătate a secolului al II-lea) pomeneşte, în Dialogul cu Trifon, peştera unde s-ar fi născut
Iisus. Această peşteră, afirmă apologetul, se putea vedea şi în zilele sale aproape de Betleem.
Revelatorii sunt, apoi, mărturiile lui Clement Alexandrinul (Stromate 7,93,7) şi Origen
(Comentariu la Matei 10,7). Primul invocă unul dintre cele mai şocante episoade ale
Protoevangheliei, anume cel în care necredincioasa moaşă Salomeea, cu o impudoare greu de
acceptat, verifică fecioria Mariei in partu şi post partum. Evreii (şi, în urma lor, creştinii
iudaizanţi) nu puteau admite naşterea miraculoasă a lui Hristos fără concupiscenţă. Ei aduceau
în sprijinul scepticismului lor formularea vagă, ambiguă, a lui Luca, din Evanghelie 2, 22-24,
unde se vorbeşte despre purificarea Mariei înainte de intrarea în Templu. Aşadar, conchid
evreii/iudaizanţii, Maria a născut precum toate celelalte femei, de vreme ce a fost nevoie să se
23
Anton Toth, Evanghelii gnostice şi creştine, Ed. Herald, Bucureşti, 2001, p.130
24
Ibidem, p.134

11
purifice. Atunci Clement invocă drept contraargument mărturia Salomeei, pentru a dovedi
neîntinarea Fecioarei in partu şi post partum.25
Evreii deduc că Fecioara Maria a avut şi alţii fii în afară de Mântuitorul Hristos
(acestă afirmaţie este împărtăşită şi de către cultele neoprotestante prezente în ţara noastră).
Deci, chiar dacă admitem fecioria ante partum şi in partu, nu putem vorbi şi de fecioria
Maicii Domnului post partum. Însă, Origen, sprijinindu-se pe datele protoevanghelice, arată
însă că aceşti aşa numiţii fraţii ai Domnului erau fiii bătrânului Iosif dintr-o primă căsătorie.
Doar se ştie că Iosif era văduv în momentul alegerii sale, ca soţ al Fecioarei. Bizuindu-se pe
aceste date unii cercetători au înaintat ipoteza, foarte plauzibilă, că cel puţin o parte a actualei
Protoevanghelii circula printre creştini de pe la sfârşitul secolului al II-lea. Fericitul Ieronim
afirmă, însă că problema are o rezolvare mult mai simplă, strict filologică: în Noul Testament
este numit fratele cuiva orice rudă apropiată a sa.
Occidentul a cunoscut două reelaborări ale Protoevangheliei: Evanghelia lui
Pseudo-Matei şi De nativitate Mariae.

b) Viaţa lui Iosif tâmplarul

Suntem în faţa unuia dintre cele mai bizare texte ale antologiei: viaţa şi moartea
lui Iosif povestite de însuşi Mântuitorul discipolilor pe muntele Măslinilor. Originalul poate să
urce până în secolul al V-lea sau chiar al IV-lea.
La început nu s-a cunoscut decât o variantă arabă. Ea a fost publicată, în anul
1722, de către G. Wallin, după un manuscris aflat la Biblioteca regală din Paris, care provenea
din Egipt. Cum creştinii copţi aveau un cult deosebit pentru Sfântul Iosif, cercetătorii au
presupus existenţa unui original copt ce a stat la baza traducerii arabe.26
Unii cercetători au mers până la a presupune ca Viaţa lui Iosif tâmplarul nu ar fi
decât o rescriere creştină a mitului lui Osiris.
Primele capitole au suferit influenţa apocrifelor Naşterii; nucleul central însă
(boala şi moartea lui Iosif-cap. 12-32) este profund original. Asistăm la o dramă liturgică a
morţii, la o luptă liturgică. Textul în sine se vrea citit ca o parabolă despre Judecata de Apoi.
Centrală este tema morţii raportată la faptele din lumea aceasta. Moartea poate ucide dar şi
poate salva. Nimeni nu poate scăpa de ea, nici chiar cei doi luaţi la cer, Enoh şi Ilie, despre
care iudeii cred că nu se vor despărţi niciodată de trup. Căci fără moarte nu există Înviere, fără
moarte nu poate exista Mântuire. Vedem cum Fiul îşi naşte tatăl după moarte. Prin simpla lui

25
Ibidem, p. 31-33
26
Ibidem, p.12

12
prezenţă, Iisus spulberă frica morţii. Aceasta este, în fond, şi esenţa credinţei: biruinţa fricii
teribile pe care o resimte omul în faţa morţii sale. Dar în creştinism moartea nu este numai a
sa, ci a Celui care s-a făcut om muritor. Moartea este moarte în Hristos, adică spălare de
păcat, agonie, pierdere şi răscumpărare.27
Cred că este util să spunem şi câteva cuvinte despre cultul Sfântului Iosif în lumea
catolică, dat fiind faptul că în lumea ortodoxă el nu se bucură de o atenţie atât de specială.
Încă de la început cultul Sfântului Iosif s-a extins tot mai mult în ţările apusene, dar mai cu
seamă ordinele călugăreşti au contribuit la întreţinerea, amplificarea şi difuzarea lui. Sfânta
Tereza de Avila a fost, probabil, cea mai înfocată propagatoare a acestul cult în Spania. Luna
martie este şi astăzi, în întregime, consacrată de catolici Sfântului Iosif.

II. Naşterea şi copilăria lui Iisus

a) Evanghelia lui Pseudo-Toma

Această scriere apocrifă, care a ajuns până la noi sub titlul exact de Povestirile lui
Toma, filozoful israelit, despre copilăria Domnului. Toma, presupusul autor, n-a fost
identificat cu apostolul decît târziu, după secolul al III-lea, cînd cultul acestuia se extinsese
deja în tot Orientul creştin.
Abia versiunea greacă mai scurtă îi conferă titlul de apostol. La rândul ei,
versiunea latină schimbă şi apelativul „israelit”, înlocuindu-1 cu cel de „ismaelit”. James
crede că titulatura dată în versiunea latină este cea autentică. Unii comentatori s-au şi gândit la
posibilitatea unor influenţe hinduiste, cum ar fi, de pildă, episoade din viaţa lui Krishna sau
Buddha. Cel mai probabil, scrie Otero, autorul acestei povestiri apocrife va fi fost un creştin
elenizat, puţin familiarizat cu limba şi literatura iudaică.28
Evanghelia lui Pseudo-Toma a fost redactată, probabil, spre sfârşitul secolului al
II-lea. Există în greacă, latină, siriacă, georgiană şi slavonă. Nu e mai veche de secolul al V-
lea, dar în mod sigur cuprinde şi materiale mai vechi. Istoriseşte copilăria lui Iisus. Unele
episoade nu sunt lipsite de farmec; multe însă sunt puerile sau chiar de prost gust.29
Straniu apare personajul Iisus în acestă scriere! Răzbunător, aspru, uneori de o
cruzime imposobil de închipuit pentru cineva familiarizat cu Evangheliile canonice. Cum
poate, de pildă, Iisus, Cel ce predică în Evangheliile canonice o iubire de aproapele radicală,

27
Marvin Meyer, Iisus în evanghelii şi texte gnostice, Ed. Nemira, Bucureşti, 2011, p.75
28
Marinescu Angela, Evanghelia după Toma, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 25
29
Ibidem, p.27

13
mergând până la iubirea de duşman, cum poate aşadar să se lase cuprins de sentimentele cele
mai vulgar-omeneşti, ucigând fără cruţare pe oricine-i răneşte micul-marele orgoliu de
Dumnezeu întrupat. Iisus însă, nu ne este prezentat ca Iisus-Fiul adevărat al lui Dumnezeu şi
al Omului, ci ca mască a lui Iisus, sub care noi trebuie să descifrăm un anumit mesaj
intelectual. Cunoaşterea devine singura cale spre şi de mântuire.30
Funcţia de luptător justifică acest caracter violent al acţiunilor sale. Ceea ce pentru
un ochi profan nu este decât violenţă lipsită de raţiune, pentru ochiul iniţiat este cale spre
mântuire. În calea spre mântuire materia trebuie ucisă. Astfel sufletul se eliberează şi se
întoarce acolo de unde a căzut. Numai atunci omul, trezit la adevăr, poate spune că Iisus este
viu. Viu prin cunoaştere de sine.31

b) Evanghelia lui Pseudo-Matei

Evanghelia lui Pseudo-Matei redactată în limba latină în secolul VI, se inspiră din
Protoevanghelia lui Iacov; apar însă numeroase episoade în plus. Distingem astfel două părţi:
prima (influenţată de Protoevanghelie) cuprinde capitolele 1-17; a doua (influenţată de
Pseudo-Toma, dar nu numai) merge până la sfârşit. Pseudo-Matei trebuie citită, aşadar, ca un
fel de recapitulare a tuturor evangheliilor de până acum.32
Data elaborării poate fi fixată în a doua jumătate a secolului al VI-lea, secol în
care Sfântul Benedict înfiinţează, după modelul oriental adus de Sfântul Ioan Casian, primele
mănăstiri accidentale şi în care compune Regula Ordinului său. Amann arată, în notele la
Pseudo-Matei, că multe episoade îşi trădează prevenienţa lor monastică-de pildă viaţa Mariei
în Templu se desfăşoară clar după rânduiala din mănăstirile benedictine.33
Arta sacră occidentală a preluat foarte multe subiecte din acestă evanghelie. De
asemenea, ea a fost sursă de inspiraţie pentru scriitorii medievali, în special pentru Jacques de
Voragine şi Vincent de Beauvais.

30
Remus Rus, Învăţătura tainică a lui Iisus cel Înviat către Toma Apostolul, Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2002, p. 153
31
Loria Rivel, Gustavo Adolfo, Evanghelia după Toma, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 93
32
Daniel Rops, Op. Cit. p. 234
33
Emil Bock, Copilăria şi tinereţea lui Iisus, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, p. 303

14
 III. Patimile, Coborârea la iad, Învierea şi Înălţarea

a) Evanghelia lui Petru

Manuscrisul acestei evanghelii a fost descoperit la Akhim, în Egiptul de Sus, în
iarna lui 1886 spre 1887, în mormântul unui călugăr creştin. El se află în prezent la Muzeul
din Gizeh. Acesta cuprinde o carte compusă din treizeci şi trei de file de pergament, dintre
care numai opt sunt ocupate de textul evangheliei noastre.
Trebuie spus că autorul ignoră istoria Palestinei, instituţiile iudaice şi mediul de
viaţă al Mântuitorului. În schimb, cunoaşte profund Evangheliile canonice, Apocalipsa,
scrierile Vechiului Testament, precum şi alte texte ale literaturii apocaliptice, de care se
foloseşte în mod liber, cu intenţia precisă de a aşeza patimile, moartea şi Învierea Domnului în
lumina profeţiilor făcute în Vechiul Testament.
Pare să fi fost scrisă în siriacă, în prima jumătate a secolului al II-lea. Apocrifa ne
înfăţişează scenele pătimirii, răstignirii, îngropării, învierii şi înălţării la cer a Mântuitorului.
Materialul narativ şi teologic provine din evangheliile canonice. Există imagini, formule,
uneori chiar pericope întregi care probează dependenţa Evangheliei lui Petru de sursele
canonice. Redistribuirea originală a materialului preexistent s-a făcut însă conform scopului -
teologic, apologetic şi dogmatic - urmărit de autor. Libertatea cu care acesta retopeşte scenele
din Evangheliile canonice, deşi evidentă, nu atinge „erezia”. Prima scenă care ni s-a păstrat
ni-l prezintă pe regele Irod poruncind soldaţilor săi executarea răstignirii. Pilat este absolvit,
aşadar, de orice vină. Apoi, spre deosebire de modelul său direct (Evanghelia lui Ioan), Petru
ia locul lui Ioan, repovestind totul din propriu-i unghi de vedere.34
Evanghelia lui Petru nu vrea să spună că Iisus a murit...El anunţă înălţarea, căci
exigenţele povestirii nu-i îngăduie să anticipeze Învierea, pe care o va descrie pe larg în restul
evangheliei. Se respinge astfel orice orientare gnostică, deoarece, spre deosebire de toţi autorii
gnostici Evanghelia lui Petru, recuperează imediat toate momentele itinerariului Hristisc, de
la patimi până la intrarea în slavă.35

b) Evanghelia lui Nicodim

Procesul lui Iisus constitue unul dintre episoadele cele mai tulburi din toată
Evanghelia. Interese politice şi pasiuni lumeşti se amestecă, indiscret, cu adevărul tăcut al
altei lumi, al nelumii noastre. Creştinii din Orient s-au repezit îndată asupra evreilor,

34
Jean-Yves Leloup, Profunzimile uitate ale creştinismului, Ed. Cartea Veche, Bucureşti, 2008, p. 53
35
Ibidem, p.60

15
susţinând că aceştia ar fi singurii vinovaţi de uciderea Mântuitorului. Creştinii din Occident
nu s-au lăsat, nici ei, mai prejos: calul lor de bătaie a fost însă Pliat. Pe de o parte, au fost puşi
la zidul infamiei Irod, toată cohorta de preoţi, leviţi şi cărturari iudei: pe partea cealaltă,
singur, Pilat, reprezentantul unei puteri imperialiste şi, mai ales, anticreştine până-n secolul al
IV-lea, puterea romană.36
Evanghelia există în greacă, siriacă, coptă, armeană şi latină. Datează din secolul
al IV-lea şi se compune din două părţi complet deosebite. Prima se bazează pe Evangheliile
canonice, ea cuprinde justificarea conduitei lui Pilat, prezentat ca martor al Dumnezeirii şi al
nevinovăţiei lui Iisus. Trăsătura principală a acestei scrieri o reprezintă virtuala convertire a
lui Pilat, care ar fi sfârşit ca martir. A doua parte relatează coborârea lui Iisus la iad.
Evanghelia lui Nicodim reprezintă o mostră a reacţiei anti-iudaice. Pilat face
figură de om blajin, manipulat, aproape de martir. Oricum, este prezentat ca şi avocat al lui
Iisus. El este contrapus, ca martor, intrigilor iudaice. Autorul sau autorii voiau să demonstreze
că un păgân, un venetic crescut în afara Legii, a intuit mai bine decât cei ce se pretindeau
experţii ai Legii de partea cui era dreptatea dumnezeiască.37
Autorul scrierii, numit în text Anania, trbuie să fie un iudeo-creştin. Se resimte
influenţa textelor canonice. De asemenea autorul va fi fost, cum însuşi o spune în prima fază,
un bun cunoscător al legilor, un om cu o excelentă formaţíe juridică. El îşi propune să refacă
procesul lui Iisus din perspectiva lui Pilat, aşadar dintr-o perspectivă neutră. Evident,
personajul principal este până la urmă absolvit, iar vina lăsată să cadă exclusiv asupra
iudeilor. Până la urmă textul are o notă supărător politică. Autorul nu reuşeşte (de fapt nu-şi
propune) să transgreseze cadrul strict juridic.38

IV. Adormirea Maicii Domnului

Cuvântul Sfântului Ioan Teologul despre Adormirea Preasfintei Născătoare

de Dumnezeu
Exemplarul cel mai tipic de evanghelie asumpţionistă, deşi episodul ridicării
Fecioarei Maria la ceruri abia este amintit către final, trei elemente fundamentale apar în
evangheliile acestui ciclu imens , şi anume: ridicarea la cer, reuniunea apostolilor în jurul
trupului Maicii Domnului, şi privegherea ei în valea Iosafatului. Apostolii vii sunt aduşi,

36
Alexandra Medrea, Evanghelia după Pilat,jurnalul unui roman furat, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010, p.91
37
Mircea Duţu, Pilat din Pont, Ed. Herald, Bucureşti, 2009, p. 137
38
Cătălin D. Constantin, Pilat din Pont, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p.23

16
fiecare pe câte un nor purtat de Duhul Sfânt, din toate colţurile pământului; cei morţi sunt deja
înviaţi în chip extraordinar pentru a-şi lua rămas bun şi a o petrece pe Maica Domnului la
ieşirea din această lume. 39
Cuvântul Sfântului Ioan Teologul s-a bucurat de o răspândire uriaşă, mai cu
semă în Orientul bizantin. Occidentul s-a bucurat, şi el, de o traducere latină, care a fost
publicată în 1933 de către Dom A. Wilmart. Aici ne este prezentată una din versiunile
Adormiri Maicii Domnului, care a stat la baza a numeroase reprezentări iconografice. De
pildă, la biserica domnească din Argeş, pe peretele noric, apar zugrăvite aproape toate scenele
din Cuvântul Sfântului Ioan Teologul.40

V. Apocalipse apocrife

a) Apocalipsa lui Pavel

Există două cărţi apocrife care se referă la Pavel, ambele menţionate de autorii din
vechime: pe de o parte, este Înălţarea lui Pavel, adoptată de cainiţi şi de gnostici; de cealaltă
parte, avem Apocalipsa lui Pavel, despre care vorbesc Augustin şi Sozomen. Pare să nu existe
nici-o îndoială asupra faptului că textul de faţă, descoperit de Tischendorf în 1843 şi publicat
de el în 1866 este lucrarea menţionată de Augustin şi Sozomen. Numeroase autorităţi se referă
la acest text; unele din acestea atribue paternitatea lucrării lui Paul de Samosata, întemeietorul
paulicienilor.41
Originalul a fost probabil redactat în greacă. Se cunosc mai multe versiuni ale
acestui text în coptă, siriacăşi arabă; cea mai bună este însăîn siriacă. Bazându-se pe nişte
probe destul de puternice, Tischendorf plasează textul în jurul anului 380. Manuscrisul siriac,
este cu siguranţă cel mai vechi, chiar şi decât cel grec, şi în acord cu tradiţia răsăriteană, mai
bogat în detalii.42
În cuprinsul apocalipsei se vorbeşte despre: descoperirea revelaţiei, moartea şi
judecata celor drepţi şi a celor păcătoşi, vedenia raiului, iadul, şi a doua vedenie a raiului.

39
Constantin Stoica, Adormirea Maicii Domnului, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p.28
40
Pr. Viorel Sava, Învăţătura despre Maica Domnului şi reflectarea ei în cultul şi iconografia ortodoxă, în
“Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi”, volumul 4, 1997-1998, p. 59
41
Elena Băltuţă, Nouă apocrife. Opt apocalipse şi un cuvânt înainte, în “Convorbiri Literare”, nr. 9, 2007, p.
116
42
Ibidem, p. 117

17
 b) Apocalipsa lui Petru
Apocalipsa lui Petru a fost scrisă înainte de mijlocul secolului al II-lea şi a
cunoscut o largă circulaţie; a ajuns destul de cunoscută şi trebuie să fi trecut printr-o
schimbare considerabilă găsindu-şi un loc în canon, dar până la urmă a fost respinsă şi, pe
termen lung, uitată cu totul. Ea ne oferă cea mai veche mărturie din literatura creştină a acelor
reprezentări imagistice ale raiului şi iadului care au exercitat o influenţă atât de răspândită şi
de îndelungată.43
Raiul din Apocalipsa lui Petru este asemănător cu Câmpiile Elizee şi cu insulele
Binecuvântaţilor. Aici, sfinţii sunt încoronaţi cu flori şi sunt frumoşi la chip, intonând cântece
de laudăîn aerul înmiresmat, pe un tărâm strălucind de razele soarelui. Cetatea nu are
trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi
făclia ei este Mielul.

6.Valoarea scrierilor apocrife

În apocrife se află înmagazinată memorie sacră, memorie creştină. Icoana

Coborârii lui Iisus în iad, din iconografiile ortodoxe, va căpăta dintr-o dată o altă dimensiune,
revelată prin textul Evangheliei lui Nicodim. Creştinului citit de astăzi această icoană îi este
străină, căci subiectul ei nu trimite spre nici un text canonic. Evangheliile cuprinse în Noul
Testament nu se referă decât foarte vag la episodul „infernal” al morţii Mîntuitorului.
Dimpotrivă, apocrifele ni-l descriu pe larg, cu un lux incredibil de amănunte.
Apariţia şi dezvoltarea cultului Maicii Domnului precum şi impunerea
sărbătorilor închinate ei s-a datorat într-o anumită măsură şi acestor texte apocrife. Părinţii,
naşterea, petrecerea în Templul din Ierusalim a Mariei până la vârsta de paisprezece ani,
precum şi adormirea şi înălţarea ei la ceruri (assumptio) sunt descrise numai în evangheliile
apocrife: Protoevanghelia lui Iacob cu cele două prelucrări latine - Evanghelia lui Pseudo-
Matei şi De Nativitate Mariae, precum şi Cuvântul sfântului Ioan Teologul despre Adormirea
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cărţile de cult, lecturile folosite la slujbele sărbătorilor
fac apel la datele conţinute în apocrife, asimilându-le în chip viu şi integrându-le în ritmul
sacru al liturghiei creştine.44

43
Pr. Drd. Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj
Napoca, 2002, p. 104.
44
Cristian Bădiliţă, op. cit., p. 17-20.

18
 Cinstirea Maicii Domnului a început încă din timpul vieţii sale. Cei care L-au
recunoscut pe Mântuitor nu puteau rămâne indiferenţi faţă de cea care L-a născut. Totuşi
cultul, latent, al Fecioarei, n-a izbucnit, „n-a răsărit la lumină” - cum zice Ene Branişte - decât
o dată cu recunoaşterea oficială a religiei creştine de către Constantin şi, mai precis, abia în
prima jumătate a secolului al V-lea, ca reacţie la erezia dioprosopistă a lui Nestorie. Nestorie
susţinea că în Hristos ar exista două persoane (naturi): una dumnezeiască şi alta omenească,
iar din aceste persoane, numai cea de-a doua va fi fost născută de Fecioara Maria. Nestorie nu
recunoştea Fecioarei numele de Născătoare-de-Dumnezeu (theotokos), ci numai pe acela de
Născătoare-de-om (anthropotokos), cel mult de Hristos, de uns al lui Dumnezeu
(christotokos). La Sinodul al III-lea ecumenic, ţinut la Efes in 431, Biserica respinge şi
condamnă erezia lui Nestorie, stabilind definitiv doctrina mariologiei: Maicii Domnului i se
recunosc două atribute esenţiale: theotokia, adică „meritul de a fi născut pe Dumnezeu în
trup”, şi aeiparthenia, „pururea-fecioria”. Cele mai importante forme de cinstire a Mariei sunt
sărbătorile.
În Viaţa Maicii Domnului. Aurora creştinismului. Maica îndureraţilor a
protosinghelului Nicodim Măndiţă, de la Mănăstirea Neamţ, apocrifele care povestesc
naşterea, copilăria, minunile, adormirea şi urcarea la cer a Fecioarei Maria sunt folosite din
plin. Ortodoxia a asimilat deci substanţa lor în tradiţia vie.45

7.Apocrifele ca sursă de inspiraţie în literatura, pictură şi sculptură

În Occidentul medieval apar nenumărate compilaţii, summae naturale, morale

şi istorice. Printre ele se numără celebrele, dar, în spaţiul ortodox, atât de puţin cunoscutele
culegeri de vieţi ale sfinţilor cum sunt: Legendele de aur de Iacopo da Varrezze, Oglinda
istorică a lui Vincent de Beauvais, Istoria scolastică a lui Petru Comestor sau Viaţa lui Iisus a
lui Ludolphe le Chartreux. Apocrifele au constituit şi în acest caz principala, deşi nu
exclusiva, sursă de inspiraţie. De pildă, episodul regilor-magi veniţi din Orient să se închine
Pruncului dumnezeiesc provine direct din Evanghelia lui Pseudo-Matei.
Influenţa cea mai covârşitoare au exercitat-o însă legendele apocrife asupra
picturii şi sculpturii medievale occidentale, precum şi asupra iconografiei bizantine

45
Ibidem, p. 21.

19
 Din iconografia bizantină mă voi opri doar asupra episodului coborârii lui Iisus
în iad.
Icoana apare pe iconostas şi are ca îndrumar teologic Erminia lui Dionisie din
Furna, manualul de căpătâi al zugravilor români începând cu secolul al XVIII-lea.
Erminia lui Dionisie arată iadul asemenea unei peşteri întunecate, în fund de
munţi. „Îngeri strălucitori de lumină înlănţuiesc pe Beelzebul, căpetenia întunericului; lovesc
pe demoni ori îi gonesc împungându-i cu lăncile. Mulţi oameni, goi şi înlănţuiţi, se uită în sus.
Un mare număr de încuietori zdrobite. Uşile iadului sunt date la o parte. Hristos le calcă în
picioare; apucă pe Adam, cu mâna dreaptă, iar cu stânga, pe Eva. În stânga lui, Sfântul Ioan
Botezătorul îl arată celorlalţi cu mâna. Lîngă el e David, alţi regi, „drepţi”, încoronaţi, cu
capul înconjurat de nimb. În stînga, proorocii Iona, Isaia, Ieremia; dreptul Abel şi multe alte
personaje cu capul încins de nimb. Jur împrejurul tuturor şi în întreaga scenă, lumină
strălucitoare şi un mare număr de îngeri.” Aceste scene îşi au rădăcinile în scrierile apocrife.46

46
Ibidem, p. 27.

20
 8.Concluzii

„Apocrifele au fost în Evul Mediu un izvor viu de poezie şi de artă. Fără

ajutorul lor, întreaga viaţă a Fecioarei, precum şi o bună parte din aceea a lui Iisus Hristos, aşa
cum o povesteau artiştii secolului al XIII-lea, n-ar putea fi înţelese. Avem dreptul să afirmăm,
încă o dată, că, fără apocrife, cel puţin jumătate din operele de artă ale Evului Mediu ar deveni
pentru noi literă pecetluită” .47
Deşi neacceptate pentru lectura liturgică, altfel spus necanonice, scrierile
apocrife ale Noului Testament, nu contrazic nicidecum ansamblul dogmei creştine. În textele
apocrife, zise populare, mai ales, cititorul va descoperi atât o bibliografie a Mântuitorului
Iisus Hristos, plină de elemente inedite, miraculoase, adesea fermecătoare, cât şi sursa de
inspiraţie a unor motive din arta creştină, inexplicabile altminteri.
Filonul ascuns al apocrifelor a influenţat şi opera unor mari scriitori laici. Nu
trebuie să uităm că, fără acel fragment, unic în literatura creştină, din Evanghelia lui Nicodim,
în care ni se descrie coborârea lui Hristos la iad (infern), n-ar fi existat nici Infernul lui Dante,
nici Paradisul pierdut al lui Milton, şi nici Proverbele din Cer şi din Infern ale lui William
Blake.
Literatura apocrifă reprezintă o realitate, care astazi este din ce în ce mai
cunoscută şi apreciata, şi care oferă teologilor avizaţi o noua viziune atât asupra gândirii
iudaice din perioada formarii canonului Noului Testament, cât şi a realitaţilor existente în
acele vremuri. Deci, literatura apocrifa prezintă o deosebita importanţă pentru studiul
Bibliei.48

Cristian Bădiliţă, op. cit., p.26.

47
48
Pr. prof. Dumitru Abrudan, Cărţile apocrife ale Vechiului Testament, în “Mitropolia Ardealului”, nr. 9-
10/1983, p. 567;

21
 9.Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008;

2. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Câteva repere pentru o lectură ortodoxă a Bibliei, în
vol. „Patristică şi actualitate„, Ed. Andreiană, Sibiu, 2008;
3. Basarab, Pr. Prof. Dr. Mircea, Biblia în liturghia şi viaţa spirituală ortodoxă, în
“Mitropolia Banatului”, nr. 1-3, 1979;
4. Bădiliţă, Cristian, Evanghelii Apocrife, ediţia a III-a revăzută, Ed. Polirom, Iaşi, 2002;
5. Idem, Glafire. Nouă studii biblice şi patristice, Ed. Polirom, Iaşi, 2008;
6. Băltuţă, Elena, Nouă apocrife. Opt apocalipse şi un cuvânt înainte, în ,,Convorbiri
Literare”, nr. 9, 2007;
7. Bobriskoy, Boris, Taina Bisericii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002,
8. Bock, Emil, Copilăria şi tinereţea lui Iisus, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2007,
9. Breck, Pr. Prof. Dr. John, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, Ed. Patmos, Cluj,
2003,
10. Chiţescu, N., I. Petreuţă, I. Todoran, Manual de Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol.
1, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1958,
11. Coman, PS. Vasile, Episcopul Oradiei, Însemnătatea Sfintei Scripturi şi a Tradiţiei în
cultul Bisericii Ortodoxe, în vol. ,,Scrieri de Teologie Liturgică şi Pastorală’’, Ed.
Universităţii, Oradea, 1993,
12. Constantinescu, C., Studiul Noului Testament, Manual pentru Seminarile Teologice,
E.I.B.M.B.O.R, București 2002,
13. Constantin, Cătălin D., Pilat din Pont, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005,
14. Duţu, Mircea, Pilat din Pont, Ed. Herald, Bucureşti, 2009,
15. Federovici, Gheorghe, Apocalipse apocrife ale Noului Testament, Ed. Herald,
Bucureşti, 2007,
16. Idem, Cărţile apocrife ale Vechiului Testament, în “Mitropolia Ardealului”, nr. 9-
10/1983;

22
17. Jinga, Constantin, Fişe de iniţiere în lectura Vechiului Testament, Ed. Marineasa,
Timişoara, 2000,
18. Leloup, Jean-Yves, Profunzimile uitate ale creştinismului, Ed. Cartea Veche,
Bucureşti, 2008,
19. Marinescu, Angela, Evanghelia după Toma, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997,
20. Medrea, Alexandra, Evanghelia după Pilat, jurnalul unui roman furat, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2010,
21. Meyer, Marvin, Iisus în evanghelii şi texte gnostice, Ed. Nemira, Bucureşti, 2011,
22. Mihoc, Pr. Prof. dr. Vasile, Asist. dr. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în
Studiul Noului Testament, vol. 1, Ed. Teofania, Sibiu, 2001,
23. Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1994,
24. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
2005,
25. Popovici, Nicolae, Epicleza Euharistică, Ed. Librăriei Arhidiecezane, Sibiu, 1933,
26. Prelipcean, Pr. Prof. Vladimir, Pr. Prof. Nicolae Neaga, Pr. Prof. Gheorghe Barna, Pr.
Prof. Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament, Manual pentru Facultăţiile
Teologice, ediţia a IV-a, Ed. Renaşterea, Cluj Napoca, 2006,
27. Rivel, Loria, Gustavo Adolfo, Evanghelia după Toma, Ed. Polirom, Iaşi, 2003,
28. Rus, Remus, Învăţătura tainică a lui Iisus cel Înviat către Toma Apostolul, Ed.
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002,
29. Sârbu, Pr. Prof. Dr. Corneliu, Sfânta Scriptură şi folosul citirii ei, în ,,Mitropolia
Banatului’’, nr. 1-3, 1973,
30. Sava, Pr. Viorel, Învăţătura despre Maica Domnului şi reflectarea ei în cultul şi
iconografia ortodoxă, în ,,Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi’’,
volumul 4, 1997-1998,
31. Schmemann, Alexandre, Euharistia – Taina Împărăţiei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993,
32. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1978,
33. Stoica, Constantin, Adormirea Maicii Domnului, Ed. România Creştină, Bucureşti,
1999,
34. Tofană, Pr. Drd. Stelian, Introducere în Studiul Noului Testament, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002,
35. Toth, Anton, Evanghelii gnostice şi creştine, Ed. Herald, Bucureşti, 2001,

23