Sunteți pe pagina 1din 20

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU FACULTATEA DE INGINERIE

SPECIALIZAREA: INGINERIE BIOCHIMICĂ

PROIECT
INGINERIA ȘI PROTECȚIA MEDIULUI ÎN
INDUSTRIE

Coordonator,
Conf. univ. dr. ing. Mirela PANAINTE
S.l. dr. ing. Alexandra - Dana CHIŢIMUŞ

Studenți,
Iuliana - Monalisa(Dumitru) CHIRILĂ
Grigore CÎRLAN
Diana FURTUNA
Alexandra LASLĂU
Oana - Cristina ȚUGUI

2016 - 2017
TEMĂ
EROZIUNEA HIDRICĂ A SOLULUI

1
CUPRINS
1. INTRODUCERE ..................................................................................................................................................... 3
2. EROZIUNEA SOLULUI ........................................................................................................................................ 4
3. CLASIFICAREA PROCESELOR DE EROZIUNE............................................................................................ 4
4. DESCRIEREA PROCESELOR DE EROZIUNIE .............................................................................................. 5
4.1. Eroziune antropică .......................................................................................................................................... 5
4.2. Eroziune eoliană .............................................................................................................................................. 5
4.3. Eroziunea hidrică ............................................................................................................................................ 5
5. PAGUBE PRODUSE DE EROZIUNEA HIDRICĂ ............................................................................................ 9
7. COMBATEREA ŞI PREVENIREA EROZIUNII HIDRICE ........................................................................... 15
7.1. Combaterea eroziunii în suprafaţă .............................................................................................................. 16
7.2. Combaterea eroziunii în adâncime .............................................................................................................. 16
8. TERENURI DEGRADATE PE PLAN MONDIAL ŞI NAŢIONAL ................................................................ 17
9. BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................................... 19

2
1. INTRODUCERE

Solul (pământul) constituie pentru oameni fondul activităţilor sociale şi economice, resursa naturală de
valoare inestimabilă, bogăţia cea mai de preţ a unei naţiuni. Din acest punct de vedere România dispune de o
avuţie deosebită, dată în special de structura echilibrată a teritoriului: o treime zonă de păduri, o treime de
dealuri de fâneţe, pomicultură şi viticultură şi o treime de terenuri de şes, unde se desfăşoară agricultura.
Solurile se găsesc într-un proces continuu de degradare, într-un ritm accelerat, ce conduce inevitabil la
diminuarea fertilităţii solului, a gradului de aprovizionare a solului cu principalele elemente nutritive: azot,
fosfor, potasiu, cunoscut fiind faptul că elementele nutritive din sol, pierdute prin eroziune, nu se mai pot
restitui la forma iniţială prin aplicare de îngrăşăminte.
Terenurile degradate, definite în anexa Legii nr. 46/2008, sunt terenurile care prin eroziune, poluare
sau acţiunea distructivă a unor factori antropici şi-au pierdut definitiv capacitatea de producţie agricolă, dar
pot fi ameliorate prin împădurire, şi anume:
a) terenuri cu eroziune de suprafaţă foarte puternică şi excesivă;
b) terenurile cu eroziune de adâncime – ogaşe, ravene, torenţi;
c) terenuri afectate de alunecări active, prăbuşiri, surpări şi scurgeri noroioase;
d) terenuri nisipoase expuse erodării de către vânt sau apă;
e) terenuri cu aglomerări de pietriş, bolovăniş, grohotiş, stâncării şi depozite de aluviuni torenţiale;
f) terenuri cu exces permanent de umiditate;
g) terenuri sărăturate sau puternic acide;
h) terenuri poluate cu substanţe chimice, petroliere sau noxe;
i) terenuri ocupate cu halde miniere, deşeuri industriale sau menajere, gropi de împrumut;
j) terenuri neproductive, dacă acestea nu se constituie ca habitate naturale;
k) terenuri cu nisipuri mobile, care necesită lucrări de împădurire pentru fixarea acestora;
l) terenurile din oricare dintre categoriile menţionate la litera a)-k), care au fost ameliorate prin plantaţii
silvice şi de pe care vegetaţia a fost înlăturată.
Fenomenele ce duc la eliminarea fertilităţii solului sunt denumite fenomene sau procese de degradare.
Conform raportului JRC (Joint Research Centre) a Comisiei Europene ”Addressing soil degradation in EU
agriculture: relevant processes, practices and policies”, 2009, prezentată în cadrul întrunirii anuale a
Asociaţiei Americane a Ştiinţei Avansate (AAAS), sunt prezentate cele şase procese de degradare a solului:
eroziunea, scăderea materiei organice, compactarea, salinizarea, contaminarea şi declinul bio-diversitaţii; a
căror factori de risc trebuie urmăriţi în vederea diminuării efectelor negative ce se manifestă continuu asupra
fertilităţii solului.
Protecția naturii este o problemă a tuturor, o problemă guvernamentală, este o problemă de stat.
Preocupări oficiale pentru protecția mediului înconjurător s-au declanșat după 1972, când la Stockholm a
avut loc prima Conferință Mondială ONU consacrată protecției mediului înconjurător.
„Cele două elemente ale mediului, element natural și cel creat de omul însuși sunt indispersabile
prosperității sale. Resursele naturale ale globului inclusiv aerul, pământul, flora și fauna și mai ales
eșantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale, trebuie ocrotite în interesul generațiilor prezente și
viitoare” se spune în Actul final al Conferinței.

3
Se consideră că cel mai mare pericol îl reprezintă problemele create prin poluarea apei, prin defrișarea
excesivă a pădurilor și degradarea solurilor.
Sporirea de patru ori a cercetării mondiale de alimentare într-un interval de 50 de ani, exercită în multe
părți ale lumii o asemenea presiune asupra solului încât acesta nu îl mai poate suporta. În fața acestei cereri
mondiale de cereale în continuă creștere și legat de aceasta, a sporirii solicitărilor la care este supus
pământul, se accelerează eroziunea solului. Până la urmă solicitările economice în creștere degradează baza
de resurse.
Solul constituie capitalul cel mai prețios de care dispune omul pentru satisfacerea nevoilor sale. Deși
se află într-un continuu proces de formare, el este în același timp supus degradării, fie ea naturală sau
artificială.

2. EROZIUNEA SOLULUI

Eroziunea este procesul natural de desprindere, trensport și depunere a particulelor de sol datorită
agenților dinamici externi, în special apa și vântul. Acestora li se alătură, de cele mai multe ori, omul. În
procesul de producție materială, omul intervine activ în natură și grăbește, de cele mai multe ori, involuntar,
distrugerea solului.
În afară de aspectul neplăcut pe care eroziunea îl imprimă mediului înconjurător, ea este considerată ca
un factor poluant de prim ordin.
“Eroziunea accelerată poate avea cauze naturale. Totuși, în majoritatea cazurilor, ea are la origine o
proastă gospodărie a solului, fapt pentru care singurul răspunzător este omul”. (Edouard Bonnefous)
Eroziunea are aceeași vechime ca și litosfera și atmosfeara și își exercită acțiunea sa pe toată suprafața
uscatului. Apa sub formă de ghețari , din regiunile polare, sau apa de scurgere din regiunile ecuatoriale și
temperate, contribuie la dislocarea, transportul și depunerea particulelor de sol.

3. CLASIFICAREA PROCESELOR DE EROZIUNE

În acest subcapitol este prezentată clasificarea propusă de NEDELCU (2001), ca apoi să fie prezentate
din literatura de specialitate alte aspecte referitoare la descrierea şi clasificarea proceselor de eroziune, după
cum urmează:
A. În funcţie de perioada de manifestare (geological erosion):
- eroziune geologică veche;
- eroziune geologică actuală.
B. În funcţie de natura agentului exterior:
- eroziune produsă de apă – eroziune hidrică (water erosion);
- eroziune produsă de vânt – eroziune eoliană (wind erosion);
- eroziune produsă de om – eroziune antropică (anthropogenic erosion).
C. După intensitatea proceselor de eroziune se disting:
- eroziune normală (normal erosion);
- eroziune accelerată (accelerated erosion).
D. După urmele procesului de eroziune asupra scoarţei terestre:
4
- eroziune în suprafaţă (sheet erosion);
- eroziune în adâncime (gully erosion).

4. DESCRIEREA PROCESELOR DE EROZIUNIE

4.1. Eroziune antropică


Apariția omului și a activității sale de agricultor au constituit o nouă etapă în procesul de eroziune.
Pentru a avea noi terenuri arabile în locul celor vechi și epuizate, omul a defrișat păduri și a arar pajiști.
Cultivarea acestor ternuri cu plante anuale a favorizat dezvoltarea spectaculoasă a fenomenului de eroziune,
care duc la transportul de pe plante a unor însemnate cantități de particule de sol fertil. Astfel, eroziunea
depășește procesul natural de bioacumulare, dacă nu se iau măsuri de regularizare a scurgerilor depe
versanți. Acestă eroziune care se datorează apei și vântului, care se desfășoară cu o intensitate superioara
eroziunii geologice normale și este declanșată de activitatea omului, se numește eroziune antropogenă.
Ea a afectat suprafețe reduse la începutul activității de agricultor, căci în regiunile temperate terenurile
de cultură erau constituite din suprafețe mici și izolate, aflate în mijlocul pădurilor și a pajiștilor naturale.
În prezent, datorită extingerii terenurilor arabile și intervenției active a omului în exploatarea
terenurilor și a pajiștilor naturale, eroziunea accelerata s-a răspândit foarte mult. Ea prezintă o importanță
deosebită din punct de vedere practic, întrucât determină scăderea rapidă a fertilității solului și în unele
cazuri poate să ducă chiar la scoaterea din circuitul agricol a unor suprafețe întinse.
Omul poate provoca o deplasare a solului din amonte către aval, cu ocazia executării lucrărilor solului,
favorizănd astfel eroziunea. Cu cât panta este mai mare, cu atât cantitatea de sol și distanța la care este
deplasată sunt mai mari. De asemenea, lucrările din deal în vale favorizează eroziunea solului mai mult decât
lucrările pe curbă de nivel.

4.2. Eroziune eoliană


În condiții climatice din țara noastră eroziunea prin vânt nu afectează decât suprafețe reduse de câmpie
și cu o intensitate relativ slabă; cele mai mari pagube, le produce eroziunea prin apă. Acest proces se petrece
în trei faze distincte: în prima fază, particulele sunt desprinse de sol, în a doua sunt transportate la distanță și
apoi sunt depuse. Primele două faze, desprinderea și transportul, nu pot să aibă loc decât dacă există o
anumită energie, capabilă să acționeze asupra solului.

4.3. Eroziunea hidrică


Unul din procesele care contribuie la degradarea solului și a mediului este eroziunea solului produsă de
apă, cu consecințe negative asupra producției de biomasă utilă a culturilor agricole din zona afectată.
La nivel mondial, eroziunea solului provocată de apă este cea mai extinsă, afectând aproape 1100
milioane de hectare, ceea ce reprezintră 56 % din toatlul suprafeței cu soluri degradate antropic (Tabel 1).

5
Tabel 1. Extinderea eroziunii prin apă a solurilor

Eroziune Total eroziune Eroziune în zonă


Puternică
Slabă Moderată și % din totalul de % din aria aridă umedă
mil ha
excesivă soluri degradate continentului
mil ha mil ha mil ha mil ha % mil ha %
Africa 58 67 102 227 46 7,7 122 25 105 21
Asia 124 242 75 441 59 10,1 165 22 276 37
America
46 65 12 123 51 7,0 35 15 28 36
de Sud
America
1 22 23 46 74 43,4
Centrală
38 24 68 44
America
14 46 - 60 63 3,0
de Nord
Europa 21 81 12 144 52 11,1 48 22 66 30
Oceania 79 4 - 83 81 9,8 70 68 13 13
Total mil
343 527 224 1094 56 8,4 478 24 616 32
ha
% 31 48 21 100 - - - - - -

Pentru eroziunea prin apă, energia aceasta o posedă picăturile de ploaie când lovesc solul, sau apa care
se scurge de pe plante în timpul ploilor torențiale, ori în urma topirii zăpezii.
Astfel, dacă particulele de sol sunt desprinse, transportate și depuse de picăturile de ploaie sau de apă
de scurgere, fenomenul poartă denumirea de eroziune prin picături sau eroziune prin scurgere. Separarea lor,
din punct de vedere cantitativ este greu de făcut, nu se poate știi precis cu cât contribuie fiecare. Totuși, se
consideră că la începutul ploii predomină eroziunea prin picături, iar apoi, cănd suprafața solului se acoperă
cu un strat subțire de apă, predominantă este eroziunea prin scurgere.
Eroziunea prin picături cuprinde desprinderea particulelor de sol, transportul lor prin aer și depunere.
Acest fenomen, așa cum s-a arătat, are loc datorită energiei cinetice ce o posedă o picătură de ploaie când
atinge surafața solului.
Eroziunea prin scurgere dispersată are loc în timpul ploilor sau topirii zăpezilor, când apa ce nu s-a
infiltrat în sol se scurge la suprafață. Ca și la eroziunea prin picături, procesul se petrece tot în trei faze. Iată
cum are loc acest proces: precipitațiile ce cad sub formă de ploaie sunt interceptate, când solul este acoperit
de o parte aeriană a vegetației, frunze și tulpini. O parte din prencipitații este reținută de plante, iar restul,
sub formă de picături de dimensiuni diferite cade pe sol, unde începe să fie absorbită, să se infiltreze cu o
viteză ce depinde de proprietățile fizice și starea de umiditate a solului. În acest timp, din cauza acțiunii
mecanice a picăturilor de ploaie și tensinunii capilare, agregatele de sol sunt dispersate în agregate mai mici.
După o perioadă de timp, viteza de infiltrare a apei se micșorează și astfel o parte din apă rămâne la
suprafața solului. Aceasta umple microdepresiunile ce se întâlnesc pe teren. Dispersarea continuă a
materialului, particulele fine se concentrează în cantități mari în microdepresiuni, unde infiltrația începe să
scadă, datorită astupării spațiului lacunar. Urmează un moment când microdepresiunile sunt pline cu apă și
surplusul ce depășește capacitatea lor începe să se scurgă sub formă de șuvoaie subțiri, apoi sub formă de
șuvoaie mai mari sau chiar poate să acopere tot versantul cu o pânză uniformă.

6
Dacă intesitatea sau durata ploii cresc, șuvoaiele mici se unesc în șuvoaie mari, puternice, ce posedă un
dibit și o viteză mult sporită. Aceste șuvoaie își concentrează apele și puterea de distrugere nu pe toată
suprafața versantului, ci în anumite puncte depresinare: văi, drumuri, cărări, etc. În aces caz eroziunea este
foarte puternică, dând naștere la rigole, ogașe și ravene, adică la formațiuni caracteristice eroziunii prin
scurgere concentrată.
Cele mai mari pierderi le produce ultima formă, sau acținea combinată a acestor trei forme. Ploile
torențiale sunt cele mai periculoase, pentru că având o intensitate mai mare decât ploile de lungă durată, pot
să producă pierderi mari în sol. Când ploile torențiale au durată scurtă, domină eroziunea prin picături sau
cea de suprafață; când ploile torențiale au o durată mai mare, intervine și scurgerea concentrată.
Formele erozinuii hidrice sunt două: eroziunea în suprafață și eroziunea în adâncime.
Eroziunea în suprafață are loc în urma acțiunii picăturilor de ploie sau scurgerii dispersate de
suprafață și duce la îndepărtarea relativ uniformă a materialului dislocat. Aceasta este transportată în stare
dispersă prin aer și la suprafața solului prin firișoare de apă ce formează șiroi sau rigole mici.
Eroziunea de suprafață este cea mai răspândită formă de eroziune hidrică, fiind înregistrată pe 920
milioane hectare, în timp ce eroziunea de adâncime apare pe 174 milioane de hectare. Eroziunea prin apă se
constată pe toate continentele fiind cea mai extinsă în zonele cu climat umed. America Centrală este cea mai
puternic afectată (43 %), iar America de Nord este cea mai puțin afectată (3,0 %). Aproape 80 % din
terenurile erodate sunt afectate slab sau moderat cu restul (224 milioane hectare) sunt atât de degradate încât
nu mai pot fi utilizate agricol.
Șiroiul reprezintă prima formă a eroziunii în suprafață ce are loc după ploile torențiale ce cad pe
terenurile proaspăt lucrate. Ele au adâncime mică, 1 – 5 cm, și sunt repartizate foarte uniform pe toată
suprafața versantului.
Rigolele mici sunt o formă mai avansată a eraziunii în suprafață și apar în urma ploilor torențiale sau a
topirii rapide a zăpezii. Caracteristica lor principală este că nu sunt repartizate așa de uniform ca șiroaiele, iar
adâncimea lor este mult mai mare: 5 – 20 cm.
Dacă solul este prospăt lucrat și intervine o ploaie torențială puternică, se poate întampla ca eroziunea
să se producă până la talpa plugului, deci o adăncime de 20 – 25 cm și o lățime de 1 – 3 m. Aceată este o
formă foarte periculoasă a eroziunii în suprafață și poartă denumirea d eroziune hardpan.
Aceste trei forme de eroziune afectează solul la o adâncime redusă și nu reprezintă formațiuni
permanente deoarece dispar în urma lucrărilor de întreținere ce se execută pe pajiști.
Fenomele de drgradare superficială mai cuprin:
a. degradarea prin compresie;
b. degradare prin incizie (tăiere).
Mecanismul degradării prin compresie a fost descris de F. Fournier și se referă la “detașarea și
dispersia particulelor de sol, urmate de o segregare și de o triere pe loc a acestora”. Compresia provoacă o
opturare a porozității solului ce favorizează formarea unei pânze de apă continue. Degradarea prin incizie
duce la formarea “mici lentile de alunecare” și “rigole”.
Se poate afirma deci că eroziunea în suprafață este o formă înșelătoare a eroziunii, mai puțin eficientă
pentru un ochi neexperimentat și care produce pagube foarte mari agriculturii.
Eroziunea în adâncime are loc în urma scurgerii concentrate a apelor de pe versanți și duce la
îndepărtarea neuniformă a unei cantități foarte mari de material dislocate. Formele erozinuii în adâncime au
7
un caracter permanent, se dezvolă progresiv în lungime și lățime și duc la executarea anevoioasă a lucrărilor
agricole sau la scoaaterea terenului din circuitul agricol. Înafară de formele eroziunii normale, care au dat
naștere la rețeaua hidrografică actuală, eroziunea accelerate poate să ducă la crearea de rigile propriu-zise,
ogașe și ravene.
Rigola propriu-zisă prima formă a eroziunii în adâncime se formează după ploile torențiale pe locuri
denivelate unde se adună o cantitate mai mare de apă. Au adâncimea de 20 – 25 cm, lungime variabilă și
fundul paralel cu suprafața versantului.
Ogașul este o formă avansată a rigolei propriu-zise, caracterizat prin dimensiuni mai mari. Astfel
adâncimea este de 0,5 – 3 m și lățimea de 0,5 – 8 m; fundul ogașului este paralel cu suprafața versantului.
Ravena, la rândul său, reprezintă o formă avansată a ogașului, având o adâncime de 3 – 30 m sau chiar
mai mult și o lățime de 8 – 50 m. caracteristica unei ravene este colectarea unei cantități foarte mari de apă și
sol și afectarea unei suprafețe întinse de teren.
Pagubele produse de ravenele sunt imense, căci ele afectează nu numai terenurile agricole, ci pun în
pericol așezările omenești, căile de comunicație, diverse lucrări de hidroameliorări, etc.

5. PAGUBE PRODUSE DE EROZIUNEA HIDRICĂ

Pagubele sunt multiple (Tabel 2.) și variază foarte mult ca intensitate, datorită condițiilor naturale și
modului de utilizare a terenului. De reținut este faptul că eroziunea provoacă pagube nu numai pe terenurile
în pantă de unde este transportat stratul fertile de sol, ci și pe terenuri joase unde se depune tot materialul
transportat. În acest fel nu numai agricultura înregistrează pierderi, ci și ale sectoare ale economiei naționale.
Prin urmare, eroziunea este un pericol național, care cere, pentru combaterea lui efortul susținut al întregii
țări.

Tabelul 2. Pagube produse de eroziunea hidrică a solulul

La faţa locului produse În exterior


• Pierderea materiei organice • Poluarea apei
• Degradarea structurii solului • Eutrofizarea apei
• Compactarea suprafeţei solului • Inundaţii
• Infiltrarea redusă a apei • Îngroparea infrastructurii
• Alimentarea redusă cu apă a pânzei freatice • Blocarea reţelelor de drenaj
• Pierderea de sol la suprafaţă • Modificarea formei cursurilor de apă
• Îndepărtarea substanţelor nutritive • Colmatarea căilor navigabile şi a porturilor
• Creşterea procentului de materiale grosiere din
soluri
• Șiroire şi formare de rigole
• Dezrădăcinarea plantelor
• Scăderea productivităţii solului

8
6. FACTORII CARE GENEREAZĂ EROZIUNEA
Factorii eroziunii se cla sifică în două grupe: factori antropici şi factori naturali.
Factorii antropici sunt o consecinţă a intervenţiei neraţionale a activităţii umane asupra mediului
înconjurător materializată prin defrişării abuzive de păduri luarea în cultură a unor suprafeţe
necorespunzătoare, aplicarea de tehnologii inadecvate(aplicarea arăturilor din deal in vale),iar, ca o
consecinţă acestui aspect apele se concentrează in brazdele respective conducând la concentrarea scurgerilor
de suprafaţă.
Factorii naturali sunt caracteristici mediului înconjurător, care acţionează după legi proprii, independent
de voinţa omului.
Cei mai reprezentativi factori naturali cu implicaţii asupra eroziunii sunt:
- precipitaţiile
- relieful
- solul
- vegetaţia
Precipitaţiile sunt reprezentate de picăturile de ploaie sau zăpadă care cad la suprafaţa solului. În ţara
noastră rolul predominant în ceea ce priveşte declanşarea procesului eroziunii îl reprezintă precipitaţiile din
perioada de vegetaţie.
Intesitatea ploii este cantitatea de apă căzută in unitatea de timp. Se deosebesc două tipuri de intensitate:
- intensitatea medie
- intensitatea hidrologică
Intensitatea medie se determină cu relaţia următoare:
h
I= , (1.0)
T
Unde:
I=intensitatea medie a ploii, în mm/minut;
h=cantitatea de precipitaţii căzute, în mm;
T=durata ploii în minute
Intensitatea hidrologică se determină astfel:
Ih =166,7 x I,
Unde: Ih este intensitatea hidrologică în L/s/ha;
166,7 - coeficient de transformare a milimetrilor în L/s/ha
Din punctul de vedere al corelaţie dintre particularităţile precipitaţiilor şi pierderea de sol, cea care
generează accelerarea eroziunii este intensitatea ploii, deoarece în funcţie de valoarea acesteia se
caracterizează gradul de torenţialitate al ploii.
Studiul ploilor torenţiale se face pe baza descifrării pluviogramelor. La analiza evenimentului pluvial
trebuie cunoscute următoarele elemente:mărimea şi durata ploii, intensitatea medie a ploii delimitarea
segmentului torenţial, durata şi intensitatea nucleului torenţial şi delimitarea nucleului torenţial maxim.

9
Tabel 3. Exprimarea torenţialităţii se face după criterii Helman sau Berg.

Nr. Crt. T (minute) I (mm/min) T (minute) I (mm/min)

1. 1-5 1,00 46-60 0,40

2. 6-5 0,80 61-20 0,30

3. 16-30 0,60 121-180 0,20

4. 31-45 0,50 0,10

Tabel 4. Intensitatea ploii torenţiale după Helman


Nr. Crt. T (minute) I (mm/min) T (minute) I (mm/min)

1. 5 0,50 60 0,20
2. 15 0,33 120 0,15

3. 30 0,27 240 0,11


4. 45 0,23 360 0,09

Descifrarea pluviogramelor se face astfel:


 se stabileşte momentul când a început şi s-a oprit ploaia;
 se separă prin puncte caracteristice intervalele uniforme ale ploii (intervalele
caracteristice);
 pentru fiecare interval caractersitic se stabileşte durata şi cantitatea de apă căzută.

Figura 1. Caracteristicile unei ploi

10
Fig. 2. Evidenţierea nucleului torenţial si a nucleului torenţial maxim

În funcţie de poziţia nucleului torenţial, există următoarele situaţii:


 ploi cu nucleu torenţial la începutul intervalului;
 ploi cu nucleu torenţial la mijlocul intervalului;
 ploi cu nucleu torenţial la sfârşitul intervalului;
 ploi cu două sau mai multe nuclee torenţiale;
 ploi uniforme din punctul de vedere al intensităţii.
Pe baza unui număr mai mare de evenimente pluviale se poate efectua o ierarhizare a însuşirilor
structurale ale ploilor respective şi în funcţie de perioada în care au căzut în corelaţie cu structura culturilor
din zonă şi tehnologiile aplicate, poate fi evaluat pericolul potenţial al eroziunii în zona respectivă.
Energia cinetică a picăturilor de ploaie se determină cu relaţia următoare:

m  v2
E c
=
2
, (1.1)

Unde: E c = energia cinetică, în jouli;

m= masa picăturii, în g;
v= viteza finală de cădere a picăturii, în m/s

11
Wischmeier şi Smith au produs un model matematic al energiei cinetice în funcţie de intensitatea
ploii:
Ec= 11,89 + log I, unde
Ec= energia cinetică a ploii, in jouli  m 2  mm
I= intensitatea ploii, în mm/oră
Indicele de erozivitate(indexul ploii) reprezintă agresivitatea pluvială şi exprimă forţa erozivă a unei
ploi într-o anumită zonă pedoclimatică, aceasta calculându-se cu relaţia:

Ie= E  I 30 , (1.2)

Unde: Ie= indexul ploii


E= energia cinetică a ploii

I 30
= intensitatea ploii pe durata nucleului torenţial maxim de 30minute în mm/oră

Pentru ţara noastră se utilizează indicatorul agresivităţii pluviale stabilit de P. Stănescu şi acesta se
determină cu relaţia următoare:

Ip= I 15
 h , (1.3)

Unde: Ip= indexul ploii

I 15
= intensitatea ploii pe durata de 15 minute

h= cantitatea de precipitaţii căzute, pe toată durata ploii în mm.


Cu ajutorul datelor obţinute din descifrarea pluviogramelor se determină volumul total de apă care se
scurge de pe o suprafaţă oarecare şi debitul de scurgere.
Volumul total de apă scurs se determină cu relaţia:

Vt= 10  S  k s  H , (1.4)

Unde: Vt- volumul total de apă scurs în m 3


S - suprafaţa in m 2

k s - coeficient de scurgere ( 0,4-0,6 )

k s - se determină cu relaţia:

hs
ks= , (1.5)
h

Unde: hs - cantitatea apă scursa în mm

h - cantitatea totală de apă căzută în mm


12
Debitul de scurgere se determină cu relaţia următoare:

Q s = 0,167  S  Ks  I , (1.6)

Unde: Q s - debitul de scurgere în m 3 /s

S - suprafaţa în m 2

K s - coeficientul de scurgere

I,- intensitatea medie în mm/min

Relieful generează variaţiuni ale eroziunii in funcţie de forţa de distrugere a apei. Cu cât diferenţa de
nivel între punctul de cotă maximă şi cea minimă va fi mai mare, cu atât şi eroziunea va fi mai accentuată.
Baza de eroziune reprezintă limita la care apa numai poate declanşa eroziunea. În funcţie de condiţiile fizico-
geografice locale se vor diferenţia baze de eroziune locale ale căror valori sunt condiţionate de diferenţa de
nivel intre liniile de separaţie şi firele de concentrare a apei.
Pentru a se pune în evidenţă pericolul potenţial de eroziune într-o anumită zonă este necesară
întocmirea hărţii bazei de eroziune. Pe harta respectivă se delimitează firele de separaţie şi de concentrare şi
se calculează diferenţele de nivel corespunzătoare lungimii liniilor de scurgere. Valorile respective se
grupează pe anumite limite în funcţie de variabilitatea acestora şi se determină pe plan sau hartă unităţi ale
bazei de eroziune, în concordanţă cu limitele stabilite.
Cu cât diferenţa de nivel ∆H dintre linia de separaţie a apei şi baza versantului este mai mare, cu atât
este mai mare pericolul eroziunii, deoarece are loc o amplificare a energiei potenţiale de poziţie a masei de
apă care se scurge:
Ep=G  H  m  g  H , (1.7)

Unde: Ep= energia potenţială


m= masa apei
g= acceleraţia gravitaţională
H =diferenţa de nivel dintre punctele de referinţă
Între cantitatea de sol erodat şi panta versantului există o funcţie de ordin exponenţial:

E = K I m , (1.8)
Unde: E = cantiatea de sol erodat, în t/ha
K= factor de proporţionalitate în funcţie de particularităţile solului
I= panta versantului, în %
m= exponent,cu valori între 1,2-1,6
Lungimea versantului influenţează accelerarea procesului de eroziune.Între cantitatea de sol spălat şi
lungimea versantului există o relaţie exponenţială de tipul:

E= K  Ln (1.9)

13
Unde: L= lungimea versantului, în mm
n= exponent cu valori cuorinse între 0,3-1,6
În cazul versanţilor cu lungime mică, viteza apei va fi cea mai mică, ceea ce va determină un proces de
eroziune mai slab, iar valorile lui n sunt subunitare.
Forma si expoziţia versanţilor:
Din punct de vedere al formei, versanţii sunt de mai multe tipuri:
 versaţi uniformi, care prezintă o pantă uniformă
 versanţi cu formă convexă, care au panta maximă în treimea inferioară
 versanţi concavi, a căror pantă este la partea superioară
Expoziţia versanţilor este în funcţie de orientarea faţă de direcţia Soarelui, iar acest caz există două
situaţii:
 versanţi cu expoziţie sudică, sud-estică şi sud-vestică
 versanţi cu expoziţie nordică, nord-estică şi nord-vestică
Sub raportul eroziunii solului, expoziţia versanţilor are o importanţă deosebită, în special zonele cu
zăpadă, deoarece primăvara în urma topirii zăpezilor, versanţii cu expoziţie sudică fiind încălziţi mai repede,
sunt dezheţaţi la suprafaţă, iar scurgerile vor provocă eroziunea.
În condiţiile în care rolul predominant în declanşarea eroziunii revine precipitaţiilor din perioada de
vegetaţie, rolul expoziţiei este mai redus, aceasta manifestându-se indirect prin asigurarea condiţiilor mai
nefavorabile pentru dezvoltarea vegetaţiei şi a proceselor de solidificare, ceea ce crează un pericol potenţial
mai mare sub aspectul eroziunii.
Solul constituie elementul asupra căruia acţionează agentul eroziv.Eroziunea solului este infulenţată
de următorii factori:
 caracteristicile specifice fiecărui tip de sol
 starea generală a solului, în funcţie de existenţa culturilor şi tehnologiilor aplicate.
Vegetaţia are un rol fundamental asupra procesului de eroziune, contribuind la diminuarea acestuia
prin intercepţia şi reţinerea unei părţi din precipitaţii.Prin suprafaţa foliară se interceptează picăturile de
ploaie, reducând astfel forţa de lovire, se amplifică coeficientul de rugozitate al suprafeţei, diminuând viteza
de scurgere a apei.În aceste condiţii, apa va rămâne în contact cu solul, putându-se infiltra o cantitate mai
mare, şi se reduce energia cinetică a picăturilor de ploaie.
Un rol important în ceea ce priveşte vegetaţia îl reperezintă sistemul radicular, care acţioneză asupra
acţiunii distructive a scurgerilor concentrate.La studiul vegetaţiei se face următoarea clasificare:
 vegetaţie forestieră
 vegetaţie ierboasă perenă
 plante cultivate
Aceste formaţiuni vor crea o protecţie mai bună sau mai slabă în funcţie de gradul de acoperire a
solului. Aceasta este influenţat de fazele de vegetaţie ale culturii respective.
Din cadrul vegetaţiei ierboase, gramineele prezintă un covor dens şi un sistem radicular fasciculat
superficial, iar leguminoasele au suprafaţă foliară bine dezvoltată şi un sistem radicular profund, asigurând o
bună protecţie antierozională.Ierburile perene din grupa plantelor cultivate, reprezentate de graminee şi
leguminoase, asigură solului o protecţie slabă în prima parte a perioadei de vegetaţie, dar când se dezvoltă
protejează bine solul.

14
Pentru a se atenua acest inconvenient, la amplasarea pe versanţi trebuie să se aibă în vedere o
corelare între plantele prăşitoare şi cele păioase şi ierburile perene. Pe măsura creşterii pantei trebuie redusă
ponderea plantelor prăşitoare în structura culturilor.
Rolul protector este pus în evidenţă prin compararea peirderilor de sol de pe parcela necultivată,
menţinută ca ogor negru şi parcelele cultivate.
În funcţie de cantitatea de sol spălată de pe parcela ogor şi cea cultivată se determină coeficientul de
protecţie al culturii cu relaţia următoare:
Corelându-se acest coeficient cu fazele de dezvoltare a plantelor se va determina coeficientul de
protecţie lunar si anual.

Se va determina coeficientul de protecţie lunar în funcţie de cultura respectivă, în concordanţă cu


fazele de creştere, cu relaţia următoare:
Cunoscând kpl pentru o cultură, în situaţia în care în cazul unui bazin hidrografic vor fi multe culturi
se va calcula coeficientul de protecţie lunar mediu ponderat în concordanţă cu procentul pe care îl ocupă
fiecare cultură în parte sau în funcţie de suprafaţa corespunzătoare culturii respective.

În funcţie de rolul protector al culturilor, se poate evalua cantitatea de sol medie anuală care se poate
pierde pentru fiecare cultură în parte şi în asolament.
O serie de cercetări efectuate asupra rolului antierozional al pomilor(Neamţu, I., 1980), ca urmare a
protecţiei datorate prezenţei coroanei, a stabilit etape de micşorare a agresivităţii precipitaţilor:etapa de
intercepţie şi etapa de reţinere.

7. COMBATEREA ŞI PREVENIREA EROZIUNII HIDRICE

Solul este îndepărtat prin eroziune mult mai rapid decât poate fi înlocuit prin procesul de formare a
solurilor. Pierderea stratului de suprafaţă are drept rezultat o fertilitate redusă, determinând productivitatea
mai scăzută. Solul transportat contribuie, de asemenea, la contaminarea şi la colmatarea căilor navigabile.
15
Se apreciază că împădurirea terenurilor expuse fenomenului de secetă şi aridizare, constituie un mijloc
deosebit de eficace în combaterea proceselor de degradare, dar prezintă numeroase particularități şi îmbracă
o serie de forme, în raport cu condițiile de lucru, în special ridică o serie de probleme referitoare la alegerea
speciilor, stabilirea asortimentelor, proporțiilor şi schemelor (CONSTANDACHE şi NISTOR, 2008;
CONSTANDACHE et al., 2010).
Pentru prevenirea eroziunii hidrice a solului se pot folosii următoarele măsuri agrotehnice şi
fitotehnice:
- lucrarea solului pe versanţi pe direcţia curbelor de nivel;
- arătura adâncă de toamnă este foarte importantă deoarece asigură infiltrarea apei în sol şi reducerea
scurgerii; se recomandă ca arătura să nu fie mărunţită, iar brazdele să nu fie nivelate, contribuind la reţinerea
zăpezii şi diminuarea scurgerii;
- pe pante mari răsturnarea brazdei se face numai spre amonte;
- subsolajul (scormonirea şi afânarea solului sub fundul brazdei fără aducerea materialului la
suprafaţă) măreşte infiltraţia apei în sol, diminuând scurgerea la suprafaţă;
- amplasarea pe terenurile înclinate a culturilor în fâşii alternative (păioase, prăşitoare etc.), eventual
intercalate cu benzi-tampon (fâşii de 15-60 m lăţime cultivate cu ierburi perene sau leguminoase perene)
dispuse între culturi la distanţe de 20-150 m (în funcţie de pantă); benzile-tampon se mentin 2-4 ani, apoi se
desţelenesc şi se refac mai sus sau mai jos;
- drumurile de exploatare dintre parcelele plantate cu vii şi livezi să fie orientate pe direcţia curbelor
de nivel, iar de-a lungul drumurilor să fie lăsate benzi înierbate;
- pe pajiştile de pe versanţi trebuie evitat păşunatul în perioada când solul este prea umed şi
suprapăşunatul.
Principalii factori care favorizează eroziunea solurilor sunt defrișările abuzive de păduri (43,6 %),
pășunatul excesiv (29 %), aplicarea unei agrotehnici neadecvate (24 %).
A pleca, fie numai de la aceste trei lemente, panta terenurilor, categoria de folosință și procesele de
eroziune care au sau pot avea loc pe aceste terenuri, rezultă după cum este astfel cunoscut, că valorificarea
mai bună a terenurilor în pantă presupune odată cu obținerea unor producții satisfăcătoare, să se realizeze și
o protecție împotriva oricăror forme de degradare, respectiv de pierdere a potențialului productiv, de poluare
a mediului ambiant de producere a altor pagube agriculturii sau altor sectoare economice.

7.1. Combaterea eroziunii în suprafaţă


a) Lucrări hidroameliorative speciale:
• Valuri de pământ
• Canale de coastă
• Agroterase
• Terase
• Debuşee
b) Plantaţii forestiere

7.2. Combaterea eroziunii în adâncime


- pentru protecţia terenurilor agricole / căilor de comunicaţie şi aşezărilor umane;
16
- în general sunt lucrări complexe şi costisitoare;
- au ca scop reducerea afluxului de apă din bazinul formaţiunii de eroziune în adâncime, reducerea
pantei de scurgere pe firul principal şi protejarea malurilor;
- versanţii se taluzează şi se consolidează prin înierbare;
- pe firul formaţiunilor de eroziune liniară (ogaşe, ravene, torenţi) se practică:
 cleionaje;
 praguri;
 gabioane;
 baraje.
- solurile din terenurile amenajate cu lucrări de combatere a eroziunii, pot fi folosite ca terenuri
arabile/pajişti, sau pot fi împădurite (cele puternic degradate);
- pe terenurile ce vor fi folosite ca arabil/pajişti este necesară fertilizarea şi cultivarea de plante
amelioratoare şi bune protectoare contra eroziunii.

8. TERENURI DEGRADATE PE PLAN MONDIAL ŞI NAŢIONAL

În Europa, procesul de eroziune a solului afectează aproximativ 12 % din suprfaţa terenurilor, fiind
problema de cea mai mare anvergură studiată, dar totuşi fără a fi neglijate găsirea unor soluţii de combatere
al procesul de compactare al solului (proces mai puţin vizibil) sau al procesului de salinizare (proces mai
puţin răspândit) (Raport JRC al Comisiei Europene ”Addressing soil degradation in EU agriculture: relevant
processes, practices and policies”, 2009).
Eroziunea solului este una dintre formele cele mai răspândite şi majore de degradare a solului, având
un impact puternic asupra mediului înconjurator cât şi unul economic (GRIMM et al., 2002), în sectorul
agricol fiind estimată aproximativ 10 % suprafața terenurilor efectate de eroziune la nivel global (BATJES,
1996), din care 66,58 % este suprafață afectată de eroziunea hidrică din care 20,5 % cu intensitate puternică
şi excesivă, respectiv 33,42 % de cea eoliană din care 4,7 % cu intensitate puternică şi excesivă, conform
datelor oferite de International Soil Reference Center, VNEP, 1992 citat de BIALI şi POPOVICIU (2006).
În România 9,2 % din suprafața terenurilor agricole sunt terenuri situate pe versanţi cu pantă medie
ponderată, iar 42,6 % sunt terenuri situate pe versanți cu panta medie ponderată mai mare de 5%. În funcţie
de categoria de folosință, se prezintă astfel, după MOTOC, 1983:
• Teren arabil: 5,6 % pe versanți cu pantă medie ponderată şi 17,0 % pe versanți cu panta medie
ponderată mai mare de 5 %;
• Păşuni şi fânețe: 17 % pe versanți cu pantă medie ponderată şi 21,8 % pe versanți cu panta medie
ponderată mai mare de 5 %;
• Plantații viticole: 9,9 % pe versanți cu pantă medie ponderată şi 16 % pe versanți cu panta medie
ponderată mai mare de 5 %;
• Plantații pomicole: 13,9% pe versanți cu pantă medie ponderată şi 17,8 % pe versanți cu panta
medie ponderată mai mare de 5 %;
• Păduri: 40,4 % pe versanți cu pantă medie ponderată şi 19,7 % pe versanți cu panta medie
ponderată mai mare de 5 %.
17
În condițiile specifice din țara noastră a fost calculată exdinderea spațială (suprafața) a diferitelor
clase sau categorii ale „intensității pierderilor de sol”, prin utilizarea a două baze de date la două scări
diferite pentru categoriile de pantă (grid la 100 m şi la 1 km) utilizând metodologii de estimare a riscului de
apariție a degradării prin eroziune a solurilor agricole (cantitativ, bazate pe procese fizice) PESERA şi
SIDASSS (metodologia WEPP).
Eroziunea și alunecările sunt produse de degradare cu cea mai largă răspândire pe terenurile pe
terenurile agricole din țara noastră (2547,1 mii ha eroziune de suprafață, 183 mii ha eroziune de adâncime,
728,6 mii ha alunecări).
Cele mai mari suprafețe de terenuri cu eroziune și alunecări sunt județele Vaslui, Mureș, Caraș-
Severin, Alba, Harghița, Cluj, Bacău, Botoșani, Vâlcea; cele mai mici suprafețe sunt semnalate în județele
Brăila, Călărași, Ialomița, Giurgiu.
Analiza datelor furnizate de Sistemul Național de Monitoring al calității solurilor agricole din România
evidențiază următoarele probleme:
a) Eroziunea solurilor se manifestă pe 6 milioane de hectare la care se adaugă 700.000 ha de alunecări
de teren. Anual se pierd prin eroziune 150 milioane tone sol, inclusiv 1,5 milioane tone humus. Eroziunea
specifică totală pe terenurile agricole variază între 3,2 și 51,5 t/ha/an. Media ponderată pe țară este de
16,28 t/ha/an. Cu toate că s-au efectuat lucrări antierozionale pe suprafețe însemnate, ritmul acestora este
inferior celui de dezvolare a eroziunii solului, iar aceste lucrări nu și-au atins întotdeauna scopul scontat.
b) O altă o reprezint tendința de secătuire a solurilor în humus și în elemente nutritive, cunoscându-se că
în prezent producția agricolă se realizează pe seama rezervelor naturale din sol, acumulate de-a lungul
timpului, datorită practicării unei agriculturi de tipul „mineritului”, respectiv extragerea până la epuizare fără
compensare corespunzătoare. În mod deosebit se remarcă pe ansamblul țării o tendință de scădere a
conținutului de humus a cărui menținere va duce la distrugerea structurii solului, intensificarea capacității de
tamponare, reducerea producției agricole, pe scurt la afectarea funcției normale a solului ca parte
componentă a ecosistemelor terestre și un factor important în menținerea stabilității biosferei.
Procesele geomorfologice actuale, atât cele de pe versanți cât și cele din șesurile viilor, contribuie la
degradarea unor importante suprafețe agricole. Eroziunea torențială, alunecările și colmatarea activă din
șesuri, înlătură o parte însemnată din orizonturile superioare ale solului, reducând simțitor capacitatea de
fertilitate a solurilor și scot complet sau parțial din circuitul economic suprafețe importante de teren. Rețeaua
hidrografică din zonă, este formată dintr-o serie de ape curgătoare, din care cel mai important este râul
Bârlad. Regimul hidrologic anual al acestora este neuniform, variațiile de debit fiind foarte mari.
Clima este temperat continentală cu nuanțe excesivă, cu veri calde, secetoase, cu indici de ariditate
după De Martone cuprinși între 22-30 și ierni friguroase. Zona cercetată face parte din provincia climatică
Koppen, D.f.b.x.
Modul de repartiție a precipitațiilor în zona terenurilor în pantă, precum și caracterul lor torențial
condiționează în cea mai mare măsură volumul scurgerilor de lichide și cel al pierderilor de sol datorate
eroziunii. Specific zonei studiate sunt ploile cu intensitatea cuprinsă între 0,5 - 1,5 mm/min. Ca precipitațiile
să aibă intensitatea nucleului pluvial de 1,0 mm/min, există o probabilitate de 21,9 %, iar intensitatea
pluvială să fie cuprinsă între 1,4 - 1,6 mm/min, probabilitatea este de 18,5 %.

18
9. BIBLIOGRAFIE

1. Bojoi I. : Eroziunea solului – Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, 1992;


2. Moțoc M. : Eroziunea solului și combaterea ei, Editura Agrosilvică, București, 1982;
3. Dumitrescu N., Grîneanu A., Sîrbu Gh. : Pajiști degradate de eroziune și ameliorarea lor, Editura Ceres,
București, 1979;
4. Hârjoabă I., Lupașcu Gh.: Factori și procese pedogenetice din zona temperată, Editura Universității „A.
I. Cuza”, Iași,1999;
5. http://www.arhiva.lumeasatului.ro/eroziune-hidrica-marea-problema-a-solurilor-din-judetul-
olt_l1464.html, accesat la data de 05.01.2017
6. http://www.usamvcluj.ro/files/teze/2012/pop%20andrei.pdf, accesat la data de 05.01.2017
7. http://agrilife.jrc.ec.europa.eu/documents/ROFactSheet-02.pdf, accesat la data de 05.01.2017
8. http://www.unibuc.ro/prof/oprea_c_r/docs/2015/apr/22_11_03_10MPCDT_tot.pdf, accesat la data de
05.01.2016

19

S-ar putea să vă placă și