ce trist respiră umbra-mi crescută strâmb în stradă

ce întinat mi-e pasul și gândul ce amar

nu mai cunosc pe nimeni nici drumul către casă
iar stelele deasupra-mi respiră stins și rar

hoinar printre băltoace alunec fără sens

cu mâinile fac rugă într-un uitat pustiu
doar pietrele sonore sclipesc ușor pervers
râzând-și de povestea a ce-ar fi fost să fiu...

ce trist respiră umbra-mi și gândul ce amar

abandonat de vise mă-ncumet să exist
și ploaia care cade într-un păgân altar
mă biciuește rece strigânu-mi să rezist