Posibile subiecte sociologie generală-doctorat

Subiect 1. Definirea şi descrierea procesului de socializare

Atât viaţa biologică, câtşi cea psihologică a omului sunt puternic ,,socializate“şi
,,culturalizate“, astfel că indivizii sunt, în ultimă instanţă, un produs al societăţii care îi
modelează ş i îi formează după structurile ei şi după criterii adeseori independente de voinţa
indivizilor. Aceasta nu înseamnă că indivizii, mai ales cei mai creativi dintre ei, nu pot influenţa
ei înşişi societatea în care trăiesc, dar numai sub influenţa societăţii, a raporturilor cu ceilalţi
indivizi, individul se transformă în persoană, individualitatea biopsihică devenind personalitate
sociospirituală. Atât ca produs socialşi cultural, câtşi ca individualitate distinctă, personalitatea
determină valoarea omuluişi capacităţile sale de a gândişi a acţiona, care nu pot fi evaluate
decât într-un cadru, el însuşi de natură socioculturală, în cadrul căruia impulsurile biopsihice
sunt puse în concordanţă cu valorileşi normele sociale interiorizate, la nivelul personalităţii,
prin procesul de socializare.

Având o însemnătate deosebită pentru funcţionarea mecanismelor de integrare

armonioasă a indivizilor umani în colectivitate, pentru adecvarea conduitelor individualeşi de
grup la valorile, principiileşi normele societăţii,socializarea constituie un proces social
fundamental prin intermediul căruia orice societate îşi proiectează, reproduceşi realizează, prin
conduite adecvate ale membrilor săi, modelul culturalşi normativ. Procesul de socializare
facilitează, totodată, existenţa normală a vieţii sociale, asigurând stabilitateaşi funcţionalitatea
structurilor sociale, coeziunea internă ş i continuitatea grupului social.

Având ca finalităţi de bază implementarea sistemului axiologicşi normativ în conştiinţa

fiecărui membru al societăţii respective, procesul de socializare reprezintă acea parte a
influenţei complete a mediului, care determină individul să participe la viaţa socială, îl învaţă
cum să se comporte, conform normelor în vigoare, îl învaţăsăînţeleagă cultura, îl face capabil
să se întreţină ş i să îndeplinească anumite roluri sociale. Ca rezultat al procesului de
socializare, indivizii se identifică cu rolurile sociale, interiorizându-şi prescripţiile acestoraşi
elementele socioculturale ale mediului în care s-au născutşi/sau trăiesc, integrându-le în
structura personalităţii lor. Pentru acest motiv, socializarea nu se identifică cu un simplu proces
de adaptare individuală, conformistă la mediu, ci este un proces dinamic în cursul căruia se
schimbă atât mediul, câtşi individul. În cadrul acestui proces individul asimilează un întreg
sistem de cunoştinţe, atitudini, deprinderişi reguli morale, necesare convieţuirii sociale,
dezvoltându-şi imaginaţiaşi capacităţile creatoare, o dată cu afectivitatea atât de necesară
echilibrului său moralşi psihologic.

Subiect 2 STRUCTURA SOCIALĂ

2.1.Conceptul de structură socială

Termenul de structura provine de la verbul „struer = a construi”

În ştiinţă, conceptul de structură desemnează părţile componente ale unui obiect, fiinţă,
concepţie, doctrină etc.

Structura socială se referă la modul de alcătuire al realităţii sociale, la modul în care

elementele sistemului social se ordonează şi se ierarhizează, la relaţiile necesare, esenţiale ce se
stabilesc între aceste elemente. Teoriile despre stratificare sunt destinate în special analizei
ierarhiilor sociale ale indivizilor şi grupurilor. Ele încearcă să explice nivelurile existente în
diferite comunităţi sociale şi relaţiile acestora cu stabilitatea sau schimbarea socială. Aproape
toate pornesc de la premisa că toate societăţile cunosc sisteme variate de stratificare socială
( nu există societăţi fără ierarhii sociale.

Structura socială reprezintă un ansamblu de interacţiuni umane şi sociale integrate într-un

sistem, căruia îi conferă omogenitate şi continuitate şi-i determină identitatea şi stabilitatea.

Prin lucrările unor sociologi precum: Auguste Comte, Karl Marx, Emile Durkheim,
Claude Levi-Strauss, Talcott Parsons, Jean Piaget, Anthony Giddens, s-a constituit un curent de
investigare a realităţii sociale din perspectivă structurală denumit structuralismul sociologic.

Talcott Parsons, fondatorul acestui curent, a susţinut că sistemul socia 626f57g l se

distinge prin organizarea structurală şi funcţională, structura fiind calea de investigare a
modului de funcţionare a societăţii. Claude Levi-Strauss a conceput structura ca un model de
fapte reale, care se acceptă sau se exclud în interiorul unor unităţi sociale, care alcătuiesc
laolaltă un sistem de relaţii numit civilizaţie sau cultură. Anthony Giddens a analizat structurile
sociale în relaţie cu acţiunea socială. În concepţia sa, cunoaşterea societăţii se poate face prin
structurile sale aşa cum se conturează acestea în acţiunile actorilor sociali.

Structura socială ca sistem include pe axa orizontală forme precum familia, satul, oraşul,
naţiunea, iar pe verticală – grupările clasice, de stratificare, ocupaţionale, generaţii, sexe,
vârste, nivel de instruire şcolară etc. Structura socială cuprinde relaţii sociale repetate şi
stabile între componenţii unui sistem social. Datorită existenţei structurilor sociale, viaţa umană
şi socială capătă caracterul de regularitate şi organizare. Orice societate nu poate fiinţa decât
dacă dispune de structuri, adică de elemente de durabilitate, în temeiul cărora să se desfăşoare
viaţa socială. Însuşi convieţuirea oamenilor întru-un anumit spaţiu şi într-o anumită epocă este
determinată de structuri sociale. Aşadar, structurile sociale sunt colective de indivizi care
acţionează în anumite moduri percepute ca o convieţuire. În raport de relaţiile de convieţuire,
oamenii se grupează pe diferite niveluri ale societăţii, rezultând stratificările de diferite tipuri.

Studiul structurilor sociale asigură descoperirea elementelor esenţiale pentru evaluarea

oamenilor, a modului lor de viaţă, a poziţiei în ansamblu social a diferitelor colectivităţi umane,
a coeziunii interne a unui sistem.

2.2. Status social

Prin socializare, individul învaţă să exercite anumite acţiuni sociale, să interacţioneze cu

alţii şi ajunge să ocupe anumite poziţii în cadrul societăţii. Astfel spus, în cadrul structurii
sociale, indivizii deţin anumite statusuri şi joacă anumite roluri.

Statusul social reprezintă poziţia ocupată de o persoană în societate. În mod obişnuit,

statusul este definit drept poziţia sau rangul unui individ în cadrul grupului sau ale unui grup în
raport cu alte grupuri.

În literatura de specialitate se întâlnesc diverse definiţi date conceptului de status social.

Astfel Septimiu Chelcea consideră că statusul social exprimă drepturile şi obligaţiile unei
persoane, puterea de care dispune. Max Webber aprecia că statusul social este echivalent cu
prestigiul social. Robert Linton a definit statusul social ca fiind o colecţie de drepturi şi datorii
determinate de locul ocupat de individ în societate.

Statusul social este, aşadar, treapta pe care se află un individ într-o structură socială şi
reflectă tipul de apreciere asupra lui dată de către ceilalţi membri din structură. Fiecare om este
evaluat în funcţie de poziţia ocupată în cadrul structurii din care face parte. Recunoaşterea
status-ului depinde atât de personalitatea individului, cât şi de normele şi valorile specifice
structurii sociale din care face parte. (ex. medic/dar şi membru al celei mai înalte asociaţii
ştiinţifice din lumea medicală).

Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri şi trece mereu de la un status la altul.

Talcott Parsons a evidenţiat două tipuri de statusuri sociale: status atribuit sau prescris, care
reprezintă poziţia, treapta, recunoaşterea dată de societate, ca urmare a unor dimensiuni
psihosociale (vârstă, religie, sex, rasă, mediu familial etc.) şi status dobândit, care este poziţia
câştigată de o persoană prin învăţare, prin efort.

Atribuirea statusurilor se face în raport cu sexul, vârsta, naţionalitatea, rasa, religia sau
clasa socială. Socializarea statusurilor prescrise începe foarte timpuriu. Încă de la naştere, în
majoritatea societăţilor, copiii sunt socializaţi diferenţiat în raport cu sexul. Prima diferenţiere
simbolică apare în culoarea cu care sunt îmbrăcaţi băieţii şi fetele. Ulterior jocurile pe care le
practică fetele, jucăriile pe care la folosesc sunt diferite de cele ale băieţilor. În mod tradiţional
fetele sunt socializate pentru a deţine statusuri de mame, soţii, gospodine, în timp ce băieţii sunt
socializaţi în raport cu alte aşteptări sociale; ei trebuie să dea dovadă de forţă, curaj şi
fermitate.

Atribuirea statusurilor în funcţie de sex se face pe baza unor modele culturale, în temeiul
normelor sociale dominante. Spre exemplu în unele societăţi, pregătirea hranei este o activitate
exclusiv feminină, în altele predominant masculină; în unele societăţi activitatea agricolă este
exercitată predominant de către bărbaţi, în altele, de către femei; în unele societăţi din Asia de
Sud-Est şi din Orientul Apropiat, munca de secretariat este făcută de către bărbaţi, pentru că se
apreciază că femeile nu pot ţine un secret şi nu pot lucra în acelaşi loc cu bărbaţii. Realizarea
statusurilor specifice de sex este supravegheată de către societate prin diverse mijloace. Un
individ care nu-şi îndeplineşte atribuţiile statusului său riscă să fie penalizat social şi
marginalizat. În general, societăţile (mai ales cele moderne, industrializate) au devenit mai
tolerante în raport cu prescrierea statusurilor de sex.

Atribuirea statusurilor în funcţie de vârstă se face în societate în raport cu categoriile de

vârstă (copii, adolescenţi, adulţi şi bătrâni). Societatea atribuie fiecărui individ un anumit status
în funcţie de vârsta pe care o are. Importanţa statusurilor de vârstă s-a achimbat pe măsura
modernizării societăţilor. Societăţile moderne sunt mult mai puţin riguroase, comparativ cu cele
tradiţionale, în prestabilirea statusurilor în funcţie de vârstă. În societăţile tradiţionale exista o
puternică diviziune comunitară a statusurilor în funcţie de vârstă. Trecerea de la o vârstă la
alta era pregătită şi marcată prin ceremonii şi ritualuri. În societăţile tradiţionale, bătrâni
aveau un status cu prestigiu social ridicat. Ei erau stăpânii averii, principalii decidenţi şi
judecători.În societăţile moderne, trecerea de la vârsta de adolescent la cea de adult este mai
puţin marcată şi nu mai constituie obiectul unui control comunitar. În prezent, bătrânii sunt
marginalizaţi social în majoritatea societăţilor. După ieşirea la pensie ei îşi reduc brusc
importanţa statusului social. Societăţile moderne au dezvoltat un o formă de cvasiatribuire de
status: meritocraţia - un sistem social în care statusul este prescris în raport cu meritul, care
este măsurat prin performanţe educaţionale şi profesionale.

Statusul dobândit se conturează şi se obţine de către individ în cadrul competiţiei cu

ceilalţi membri ai societăţii care aspiră la el (exemplu de statusuri dobândite: student, director,
actor economist etc.).

Toate societăţile distribuie un număr limitat de status-uri dobândite. Spre deosebire de

statusurile atribuite care sunt caracteristice pentru întreaga populaţie dintr-o comunitate (ex.
bărbaţi, femei, copii, tineri, adulţi, bătrâni etc.), statusurile dobândite fiinţează într-un număr
stabilit de societate, în raport cu oportunităţile sale. Dobândirea unui status este rezultatul unei
alegeri individuale şi al unei competiţii. Statusul de bărbat este ptrescris/atribuit, cel de soţ este
dobândit. Nu toţi bărbaţii ajung soţi. Căsătoria este rezultatul unei alegeri individuale. În
societăţile tradiţionale, majoritatea statusurilor erau prescrise în raport cu condiţiile sociale ale
familiei din care se năştea copilul. Societăţile industriale au redus sfera statusurilor prescrise şi
oferă posibilităţi mari de mobilitate a statusului descendenţilor faţă de cel al părinţilor şi de
dobândire de statusuri noi prin preformanţe. Dobândirea unui status se face prin eforturi
personale şi este însoţit de anumite costuri personale, întrucât obligă individul la alegeri
multiple: carieră şcolară, ocupaţională, relaţii cu prietenii, loc de rezidenţă etc. Dobândirea
unui nou status este asociată cu schimbări în raport locuinţa, grupul de prieteni, relaţiile
sociale, raporturile cu rudele, inclusiv cu distanţarea faţă de părinţi.

Un tip special de status este status-ul fundamental. Vârsta, sexul şi, în anumite condiţii -
ocupaţia, sunt status-uri fundamentale. În virtutea acestui status, societatea, membrii acesteia,
aşteaptă de la noi un anumit comportament. Într-un fel se manifestă cerinţele legate de acţiunile
şi abilităţile unui copil (conformarea la regulile sociale, inocenţă, puritate) şi în cu totul alt mod
este perceput adultul, judecat, în principiu, prin asumarea responsabilităţilor sociale,
competenţă profesională şi socială.

Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri care se asociază între ele şi formează un
ansamblu denumit status global. Statusul global poate fi unitar, coerent, dacă statusurile care îl
compun sunt congruente între ele. Tendinţa generală a oricărui individ este de a asocia
statusurile pe care le deţine, de a evita orice conflict între ele, de ale face congruente.
Conflictele sau incongruenţa de status se manifestă între componentele profesionale, familiale,
economice, politice, sociale etc. ale statusului global. Absenţa congruenţei între diferitele
statusuri provoacă la nivelul individului un anumit sentiment de insecuritate sau de
culpabilitate, care se poate compensa fie printr-un conformism accentuat, fie prin revoltă.
Inconsistenţa statusurilor pot crea confuzie. Soţul şi soţia au , de regulă, vârste apropiate.
Statusul de soţ bătrân şi de proaspăt tată sunt considerate statusuri incongruente.

2.3.Rolul social

Rolul social exprimă totalitatea aşteptărilor care definesc comportamentul oamenilor

exprimate în drepturi şi responsabilităţi ca fiind proprii sau improprii pentru ocuparea unui
status. Statusul este o poziţie ocupată de individ în societate iar rolul social reprezintă
comportamentul aşteptat de societate de la cel care ocupă acel status.

Rolurile sociale sunt expresia comportamentului social direcţionate pentru îndeplinirea

unui scop bine definit. Rolurile pun în evidenţă toate sarcinile ce-i revin sau pe care şi le asumă
un individ din poziţia socială ocupată. Rolul este comportamentul real al unei persoane care
deţine un status. Rolul îndeplinit de fiecare este unic, el nu poate fi reprodus sau recreat de
altcineva. În schimb societatea dispune de un sistem de norme şi de mijloace ce obligă pe
membrii săi să-şi adapteze comportamentul la rolurile derivate din status-ul dobândit sau
atribuit. Rolurile sunt primele legături între structurile instituţionale şi experienţele personale
ale membrilor unei societăţi. Rolurile sociale por fi dobândite sau pot fi atribuite. Fiecare rol
are, în societate sau în grup, semnificaţia sa. Învăţarea rolului implică două aspecte: dobândirea
capacităţii de a exercita îndatoririle şi de a pretinde privilegiile rolului şi dobândirea
atitudinilor, sentimentelor aşteptărilor pretinse de rol. Primul aspect se realizează mai uşor, al
doilea presupune reorientări mentale şi atitudinale necesare pentru exercitarea eficientă a
rolului. Personalitatea influenţează alegerea rolurilor, modul de exercitare al acestora. În
acelaşi timp, dobândirea unui rol produce modificări ale eului, ale personalităţii. O fată îşi
schimbă personalitatea după căsătorie, iar o soţie după ce naşte. Faţă e fiecare rol există
aşteptări din partea celorlalţi. Se deosebesc trei tipuri de aşteptări: necesare, obligatorii şi
facultative. Aşteptările necesare se impun cu forţă maximă, iar deţinătorul unui rol nu se poate
sustrage lor. Dacă individul nu satisface aceste aşteptări, el este sancţionat în mod sever. Un
poliţist care fură este sancţionat mai sever decât alte persoane care fură. În mod asemănător
sunt sancţionaţi: un judecător care ia mită, un preot imoral, un contabil care fraudează etc.
Aşteptările obligatorii se manifestă la nivelul grupurilor sociale, care impun anumite reguli de
conduită, iar gradul de conformare la ele este variabil. Aşteptările facultative exprimă libertatea
individului de a le respecta mai mult sau mai puţin.

Un rol nu fiinţează autonom. Fiecare persoană îndeplineşte mai multe roluri. Fiecare
status este determinat de mai multe roluri. Totalitatea rolurilor asociate unui status formează un
set de roluri. Statusul unui individ este determinat de contextul social şi de numărul de roluri
jucate. De exemplu statusului de student îi revin mai multe roluri: rolul de membru al
comunităţii universitare; rol de învăţare şi pregătire; rolul de coleg; rolul de membru al familiei;
rolul de prieten; rolul de cititor al bibliotecii universitare; rolul de membru al societăţilor
ştiinţifice; rolul de membru al consiliului facultăţii etc. Rolurile jucate de o persoană se pot
combina într-un ansamblu omogen, persoanele exercitând fără dificultăţi întregul set de roluri.
Persoanele care realizează aceste performanţe sunt puţine. În foarte multe cazuri stresurile de
rol care desemnează dificultăţile pe care le au oamenii în exercitarea cerinţelor de rol. Stresul de
rol se datorează pregătiri inadecvate pentru rol, dificultăţilor în tranziţiile de rol, conflictelor de
rol şi eşecurilor de rol.

Orice rol are cel puţin un rol reciproc ataşat lui. Drepturile legate de un rol sunt îndatoriri
legate de un alt rol. De aceea există situaţii când individul este obligat să joace simultan mai
multe roluri şi atunci apare conflictul interroluri. De exemplu un individ care medic fiind
trebuie să-şi opereze propriul copil.

2.4. Relaţii sociale

Fiinţa umană intră în relaţie cu ceilalţi membri ai societăţii din nevoia intrinsecă de
celălalt. Oamenii intră în contact unii cu alţii dintr-o necesitate. Orice societate sau grup social
nu este o simplă sumă de indivizi, ci constă într-o reţea de legături între aceştia, în mijloacele
materiale şi simbolice pe care ei le folosesc în interacţiunile şi activitatea lor, precum şi în
rezultatele sau produsele materiale şi spirituale ale activităţii lor sociale. Relaţiile
interindividuale pot fi întâmplătoare, efemere sau spontane, având în această situaţie, din
punctul de vedere al vieţii sociale un rol derivat, secundar. În toate colectivităţile, grupurile şi
unităţile sociale există însă relaţii fundamentale, ce se caracterizează prin durată şi stabilitate,
se desfăşoară după norme şi reguli stabilite, sunt consfinţite în legi, coduri, reguli, obiceiuri sau
tradiţii. Nu toate relaţiile dintre indivizi sunt relaţii sociale. Relaţiile interumane prezintă mai
multe forme: contactul spaţial, contactul psihic, contactul social, interacţiunile sociale
Contactul spaţial are în vedere diversele împrejurări în care indivizii intră în contact (locul de
muncă, locul de studiu, locuinţe, adunări publice etc.). Contactul psihic este o formă de relaţie
de lungă durată în care indivizii îşi observă reciproc caracteristicile, aspectul, trăsăturile de
caracter, pregătirea intelectuală, preocupările etc. Contactele sociale se nasc prin intermediul
relaţiilor dintre cel puţin doi oameni care manifestă un interes comun pentru un obiect şi
acţionează împreună.

Contractele sociale pot fi : trecătoare şi durabile; particulare şi publice; directe şi

indirecte; personale şi impersonale; materiale şi personale. Indiferent de natura lor,
contractele sociale stau la baza relaţiilor sociale. Absenţa acestor contacte poate duce la
marginalizare, însingurare, la consecinţe negative asupra echilibrului psihic al indivizilor.

În situaţia în care contactele sociale sunt durabile, între indivizi apare un fenomen nou, ei
caută să se influenţeze reciproc. În acest mod se naşte interacţiunea socială. Ea generează
procesele de adaptare, de acceptare, de socializare, de cooperare, de opoziţie , de conflict etc.
Interacţiunile sociale se realizează după anumite modele statornicite în practica vieţii sociale.
Intrând într-un grup, individul trebuie să se conformeze modelelor de interacţiune existente în
grupul respectiv. Interacţiunile pot fi directe sau indirecte. Interacţiunile sociale sunt mai
durabile decât contactele sociale. Pe baza lor apar relaţiile sociale.

Relaţiile sociale – reprezintă un sistem de legături ce cuprinde minimum doi parteneri

(indivizi sau grupuri), un contact, atitudini, interese şi situaţii, un sistem de drepturi şi obligaţii
pe care partenerii trebuie să le realizeze. Relaţiile sociale reprezintă elementul durabil al
legăturilor sociale care unesc oamenii în grupuri. Fără relaţii sociale şi interacţiuni interioare
un grup nu poate exista un anumit timp, în mod organizat şi coeziv. Relaţiile sociale sunt
raporturi între unităţile sociale (grupuri, instituţii, colectivităţi)

Relaţiile sociale prezintă o mare diversitate, fapt care face ca să existe mai multe criterii
de clasificare.

După natura lor relaţiile sociale sunt: economice, politice, educaţionale, juridice etc.
 După tipul partenerilor relaţiile sociale sunt:

- relaţii interindividuale - reprezintă relaţiile stabilite între doi indivizi. În acest caz
relaţiile pot fi: de prietenie, de colaborare, de duşmănie, de conflict, de întrajutorare, de
indiferenţă;

- relaţii între individ şi grup - în acest tip de relaţii individul reprezintă o entitate şi grupul
cealaltă entitate în care sunt incluse valorile, interesele şi normele grupului; de regulă în cadrul
grupurilor mici relaţiile sociale sunt relaţii de cunoaştere, afective, de comunicare, de
mobilitate; o altă clasificare a relaţiilor sociale la nivelul grupului mic este dată de Jean Piaget,
conform căruia relaţiilor sociale se împart în relaţii intelectuale, afective şi morale;

- relaţii intergrupale sunt acele relaţii care au ca parteneri grupurile luate ca totalităţi.

Un alt criteriu de clasificarea a relaţiilor sociale îl constituie influenţa exercitată de

acestea asupra coeziunii sociale. Conform acestui criteriu deosebim:

- relaţia de cooperare, care poate fi personală sau impersonală, deliberată sau simbolică.
În grupurile mici cooperarea este directă şi personală. În grupurile mari ea este impersonală şi
simbolică;

- relaţii de subordonare şi supraordonare; un grup sau un individ este dominat de un grup

sau individ sau domină, prin diferite mijloace un alt grup sau individ;

- relaţii de compromis şi toleranţă; presupun existenţa a doi indivizi sau grupuri cu

interese şi scopuri diferite, pe care nu şi le pot impune şi se acceptă reciproc;

- relaţia de marginalitate apare când indivizii participă la grupuri cu modele valorice

diferite fără a se identifica în totalitate cu nici unul dintre ele;

- relaţii de competiţie; ele apar când resursele de putere, prestigiu, produse, afecţiune,
statusuri etc. sunt limitate, percepute ca atare; aspectul competitiv reiese din obţinerea unui
rezultat pe seama celorlalţi participanţi în relaţie;

- relaţii conflictuale; apar când deosebirea de interese nu admite compromisul , iar

partenerii încearcă să se reciproc unul pe celălalt.

Natura activităţii reprezintă un alt criteriu de clasificare a relaţiilor sociale. Se deosebesc

din perspectiva acestui criteriu relaţii de muncă, relaţii familiale, relaţii de vecinătate, relaţii de
petrecere a timpului liber. Investigarea acestor relaţii este obiectul de studiu al unor ramuri ale
sociologiei: sociologia muncii, sociologia familiei, sociologia timpului liber etc.
 Subiect 3

CONTROLUL SOCIAL ŞI DEVIANŢA

3.1. Ce este controlul social, forme şi stiluri de manifestare

În fiecare societate, există “o schemă a vieţii colective” : fiecare individ ştie cum să se
comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă ceilalţi de la el şi la ce reacţii se poate aştepta el
de la ceilalţi în urma acţiunilor sale. Atunci când apar comportamente neaşteptate, atipice, care
nu se încadrează în modelele recunoscute şi acceptate social, ele vor fi sancţionate. Sancţiunile
reprezintă unul din elementele controlului social. În sensul său cel mai general, controlul social
reprezintă ansamblul mijloacelor şi mecanismelor socio-culturale care reglementează,
orientează, modifică sau influenţează comportamentele indivizilor în societăţi, în vederea
conformării lor la sistemul valoric-normativ şi menţinerii echilibrului societăţii ca sistem.

Am putea spune că, iniţial, teoriile despre controlul social au fost dezvoltate ca răspunsuri
la interogaţiile filosofilor secolului XVII privind posibilitatea convieţuirii oamenilor, a
desfăşurării vieţii sociale în condiţiile în care oamenii au atitudini egoiste unii faţă de alţii, sunt,
aşa cum susţinea Hobbes : “Homo, homini, lupus”. Mai târziu, E. Durkheim a efectuat o analiză
a moralităţii ca acţiune “ a societăţii în interiorul nostru”, ca fapt social rezultat din
interiorizarea normelor. K. Marx indică constrângerea exercitată de instituţii (mai ales de stat),
ca factori de control social.

G.H. Mead abordează tema controlului social, explicând 434c29e procesul interiorizării
normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin conştientizarea aşteptărilor pe care alţii le au
faţă de tine.

S. Freud construieşte supraeul ca autoritate socială interiorizată, care funcţionează ca şi

conştiinţă. Iată, deci, că teoriile despre controlul social au apărut înainte ca noţiunea de control
social să fie inventată şi uilizată în sociologie.

Conceptul de control social a fost introdus în sociologie la începutul secolului XX de către

Şcoala americană a “jurisprudenţei sociologice” (E. A. Ross, R. Pound, L. Brandeis, O.W.
Holmes) pentru a desemna pârghiile principale prin care societatea îşi asigură – prin diferite
mijloace – funcţionalitatea şi stabilitatea. În concepţia lui E.A. Ross ordinea socială nu este
1

niciodată spontană sau instinctivă, fiind asigurată atât ca efect al presiunilor psihologice
directe, al sugestiilor şi acţiunilor de stimulare de către diverse forţe sociale, cât şi ca acţiune
dirijată a instituţiilor cu rol de reglare a comportamentelor. În opina lui Ross, legea reprezintă
cel mai specializat şi cel mai perfect mecanism de control în societate, este fundamentul ordinii
sociale.

Reprezentanţii şcolii “jurisprudenţei sociologice” au inclus în controlul social nu numai

mijloacele şi regulile indisolubil legate de sancţionarea comportamentelor indezirabile, ci şi pe
cele care stimulează, promovează conduitele dezirabile social, respectiv : obiceiurile,
moravurile, uzanţele, educaţia, arta, etica etc. Acest fapt l-a determinat pe J. Carbonnier să
considere că acest concept este “o formă mai îndulcită a constrângerii sociale”. 2

În acelaşi context, Szczepanski 3 sublinia faptul că fiecare grup, colectivitate, societate

dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, sisteme de persuasiune şi
presiune, interdicţii, constrângeri, sancţiuni (ajungând până la constrângerea fizică), sisteme şi
modalităţi de manifestare a recunoştinţei, acordare de premii, distincţii prin care conduc
comportamentul indivizilor şi grupului spre modele acceptate de valori şi de acţionare spre
realizarea conformismului membrilor. Acest sistem îl vom numi sistemul controlului social.
Sociologul polonez, mai sus amintit, a sesizat că nu toate comportamentele şi acţiunile
indivizilor sunt supuse în aceeaşi măsură controlului social. Fiecare om deţine o anumită sferă
particulară, are dreptul la o anumită zonă “privată”, care limitează controlul social, care poate
fi mai mare sau mai mică, în funcţie de : a) tipul de societate (autoritară sau democrată,
tradiţionalistă sau modernă etc.), b) coeziunea grupului (cu cât aceasta este mai mare, cu atât
controlul social ese mai puternic), c) caracterul instituţiilor din care individizii fac parte (într-o
organizaţie paramilitară, controlul social este extrem), d) poziţia indivizilor în grup (în
comparaţie cu un om de rând, de exemplu, preşedintele ţării este supus la un control social mult
mai mare).

Faptele necesare, indispensabile desfăşurării vieţii colective, sunt mult mai controlate
decât faptele care nu au decât o importanţă individuală. Astfel, societatea este mult mai
interesată de modul în care un director de şcoală coordonează activităţile educative, decât de
modul în care el îşi petrece sfârşitul de săptămână. Cu cât o acţiune se referă mai mult la viaţa
grupului, cu cât ea constituie o ameninţare a grupului ca întreg cu atât mai mare va fi
represiunea asupra ei. De altfel, rostul controlului social, aşa cum opinează J. Cazeneuve 4, este
“să orienteze comportamentul membrilor societăţii într-un sens conform cu menţinerea acestei
societăţi”. El include în sistemul controlului social ansamblul proceselor de socializare şi
îndeosebi al presiunilor pe care le suferă fiecare om din partea altor membri ai societăţii.

Din perspectiva altor sociologi, ca de exemplu W.G. Sumner5, “reglarea

comportamentelor membrilor societăţii are loc în cea mai mare măsură, prin intermediul aşa
numitor “folkways” (cutume sau tradiţii populare) şi “mores” (moravuri)”. Principala condiţie
a vieţii sociale – subliniază autorul citat – este adaptarea omului la mediu, adaptare ce dă
naştere la diverse grupuri de solidaritate, unite prin credinţe, convingeri şi moravuri comune. În
calitatea pe care o au “folkways” contribuie la solidaritatea socială, au un caracter reglativ şi
imperativ pentru comportamente. Ele reprezintă pentru grupul social cam ceea ce reprezintă
deprinderile pentru individi. Atât “folkways” cât şi “mores” constituie mijloace informale de
control social ce se perpetuează de la o generaţie la alta prin intermediul socializării.

R.E. Park şi E. W. Burgess, în lucrarea “Inroduction to the Science of Sociology” (1921)

distingeau existenţa a trei modalităţi sau forme de exercitare a controlului social în societate :

- formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea individului

spontană, la comportamentul unei mulţimi sub presiunea ei) ;

- opinia publică (ce joacă rolul de autoritate socială neinstituţionalizată) ;

- instituţiile şi reglementările juridice (care funcţionează ca autorităţi imperative

instituţionalizate) .

Conform teoriei funcţionalist-structuraliste (T. Parsons), regulile sociale indică

individului normele sociale permise de societate pentru diferite situaţii, după care îşi orientează
activitatea şi alege din alternativele posibile pe aceea pe care o consideră cea mai bună.
Parsons accentuează asupra ideii că supunerea faţă de norme nu se datorează unor factori de
control social coercitiv, ci unui comportament natural, firesc, datorat internalizării valorilor
sociale.

Interpretările pe care sociologii le dau astăzi controlului social pot fi grupate în două mari
categorii : a) interpretări restrictive, care pun accentul pe caracterul instituţionalizat şi coercitiv
al controlului social şi b) interpretări normative, care tratează controlul social sistemic, ca
ansamblu de acţiuni umane îndreptate către “definirea devianţei şi stimularea reacţiilor sociale
în prevenirea şi respingerea ei “ .
6

Allan V. Horowitz 7 remarcă faptul că în funcţie de diferite norme utilizate de către

diferitele subculturi, definiţiile devianţei nu implică în mod obligatoriu consensul normativ.
Homosexualitatea, de pildă, susţine sociologul american, poate fi, pe rând, considerată ca
indiciu alimoralităţii, al bolii sau al unui stil libertin de viaţă. Variatele stiluri şi forme de
control social sunt încorporate în relaţii sociale concrete şi corespund contextelor sociale în
care operează (Horowitz).

În opinia lui Sorin M. Rădulescu, principalele criterii de clasificare a formelor de control

social sunt :

a) după instanţele din care emană, controlul social exercitat de instituţii cu caracter
statal (tribunale, închisori, spitale de psihiatrie etc.), de diferite grupuri sociale(familie ,
şcoală , grupuri de vecinătate, asociaţii, organizaţii etc.) sau de către anumiţi indivizi ce au o
anumită autoritate în grup (capul familiei, preotul, şeful ierarhic etc.) ;
 b) după modul în care este exercitat controlul social, este organizat formal, realizat
de instituţii specializate şi spontan (informal), realizat prin tradiţii, obiceiuri, prin opinia
publică etc. ;

c) după direcţia acţiunii exercitate, controlul social poate fi direct (explicit),

îmbrăcând forma aprobărilor, ameninţărilor, sancţiunilor etc. şi indirect (implicit), realizându-se
prin zvonuri, sugestii, manipularea prin intermediul propagandei sau publictăţii etc.;

d) după mijloacele utilizate : controlul social stimulativ (pozitiv), efectuat prin

intermediul aprobărilor, recompenselor, indicaţiilor, sugestiilor etc. şi controlul social coercitiv
(negativ) prin tabuu-ri, sancţiuni punitive, interdicţii etc.;

e) după mecanismele de reglare normativă la care apelează, controlul social are

caracter psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea etc.), caracter social
propriu-zis (instituţii sau organisme cu caracter statal, juridic, politic, adminstrativ etc.) şi
cultural (obiceiuri, moravuri, convenţii, tradiţii etc.)

f) după metodele (tipurile de sancţiuni) adoptate în rapot cu conduitele deviante,

putem vorbi despre controlul social penal (pedepsele), compensator (plata unor daune),
conciliator (negocieri, înţelegeri mutuale) şi terapeutic (resocializare).

Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de sancţiuni adoptate în raport

cu comportamentul durabil), Horowitz prefigurează existenţa mai multor “stiluri” de control
8

social : penal, al cărui obiectiv principal constă în a “produce durere sau alte consecinţe
neplăcute celor care au comis acte blamabile”; compensator, care implică obligarea violatorilor
normei de a compensa victimele pentru prejudiciile şi daunele suferite (accentul cade pe
reinstaurarea stării normale perturbată de actul deviant) ; conciliator, care facilitează
descoperirea unor soluţii prin negocierea mutuală între părţile implicate, fără antrenarea
sancţiunilor coercitive ; terapeutice, care are ca principal obiectiv modificarea personalităţii
indivizilor devianţi prin manipularea unor sisteme simbolice ce-şi propun să-i readucă la
“normalitate”. Conform acestui ultim stil, individizii sunt trataţi ca victime ale unei boli, care
nu poate fi controlată de ei înşişi, motiv pentru care sunt supuşidiagnosticului şi tratamentului
medical.

3.2. Criterii de definire a fenomenului devianţei

Ideea că pentru a înţelege societatea trebuie să înţelegem şi fenomenele devianţei care

apar în interiorul ei, câştigă tot mai mulţi partizani. Comportamentul deviant, începând cu
deceniul patru, devine un concept cheie în sociologie, cu timpul constituindu-se o nouă ramură a
sociologiei : sociologia devianţei.
 Temele tradiţionale ale sociologiei devianţei, care-i conturează de fapt obiectul de studiu
sunt : infracţionalitatea, problema violenţei, alcoolismul, pornografia, prostituţia, consumul de
droguri, homosexualitatea, lesbianismul, invaliditatea, sinuciderile, tulburările şi bolile psihice.
9

Definiţia sociologică a devianţei a fost elaborată cu precădere de doi autori : Sellin şi

Merton. Cel dintâi definea devianţa ca ansamblul comportamentelor îndreptate contra normelor
de conduită sau ale ordinii instituţionale. În aceeaşi termeni defineşte şi Merton fenomenul
devianţei. Acesta este ansamblul comportamentelor care ameninţă echilibrul sistemului său, cu
alte cuvinte, ansamblul comportamentelor disfuncţionale. Dicţionarul de sociologie, coordonat
de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, precizează că devianţa este un act de conduită care violează
normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup. Ea se referă la tipul de
comportament care se opune celui conformist, convenţional şi include nu numai încălcările legii
(infracţiuni, delicte), ci orice deviere, abatere de la regulile de convieţuire. Un evantai larg de
conduite pot fi incluse în categoria fenomenelor deviante : de la conduitele bizare, excentrice, la
cele imorale (indecenţa, obscenitatea) şi până la cele cu caracter antisocial. Putem spune că,
deşi cele mai multe comportamente deviante presupun încălcarea normelor juridice, o parte
dintre ele nu sunt periculoase pentru societate (sunt “infracţiuni fără victime”). Pentru
clarificarea conceptului, o primă distincţie se cuvine a fi sesizată : între fenomenul devianţei şi
cel al anormalităţii. Pe de o parte, avem de-a face cu un concept sociologic (cel de devianţă), pe
de alta, cu unul psihopatologic (cel de anormalitate). Cel de pe urmă caracterizează
incapacitatea individului (validată medical ) de adaptare la exigenţele vieţii sociale şi de
exercitare adecvată a rolurilor sociale.

Conform paradigmei “acţionaliste” (a teoriei acţiunii umane), care pare cea mai potrivită
pentru abordarea problematicii sociologiei devianţei , devianţa reprezintă un fenomen normal
10

în sens durkheimian. Fiind un tip de acţiune umană, ea este susţinută fie de acţionalitate, fie de
iraţionalitate şi depinde de percepţia membrilor societăţii asupra acţiunii şi ordinii sociale. În
acest sens, A.K. Cohen remarca faptul că “nu poate exista o societate de sfinţi întrucât procesul
de redefinire socială operează continuu, pentru a asigura că toate poziţiile pe o scală mergând
de a imoralitate la virtute vor fi mereu completate şi că întotdeauna, unele vor fi mai sacre decât
altele”.
11

În legătură cu definiţiile devianţei, mai înainte propuse, ar mai fi necesare câteva

observaţii clarificatoare.

Devianţa este o noţiune relativă din cel puţin două motive : a. pentru că sistemul normativ
diferă de la o societate la alta şi ceea ce într-o societate reprezintă o încălcare a normei, într-o
alta reprezintă dimpotrivă, un comportament conformist şi b. pentru că “legea reprezintă un
important factor de schimbare socială care poate induce modificări în receptarea contextului
normativ al unei societăţi şi se poate transforma chiar ea sub impactul unor schimbări sociale”.
Din această cauză, chiar în sânul aceleiaşi societăţi, anumite conduite considerate la un
moment dat ca infracţionale, ulterior sunt apreciate fie ca simple abateri morale, care ies de sub
incidenţa legii, fie chiar conforme cu sistemul valorico-normativ. Un exemplu concludent pentru
primul caz este următorul : există societăţi musulmane care permit poligamia sau consumul de
droguri, interzicând însă consumul de alcool sau carne de porc, fapte ce-şi pierd valabilitatea în
celelalte societăţi sau, mai mult decât atât, sunt apreciate în sens contrar. Pentru cel de al doilea
caz, putem găsi numeroase exemple chiar şi în realitatea românească : dacă în epoca dictaturii
comuniste demonstraţiile stradale împotriva politicii guvernamentale erau incriminate de lege,
astăzi legile permit astfel de acţiuni ; dacă în urmă cu 50 de ani cuplurile consensuale, celibatul
erau considerate ca deviante (din punct de vedere moral), astăzi există o mult mai mare
toleranţă faţă de aceste forme alternative la căsătorie.

O altă observaţie care trebuie făcută vis a vis de definirea devianţei este că nu orice act
care se abate de la normă trebuie apreciat ca deviant. Inovaţiile se înscriu în acest caz : deşi ies
din tiparele normei, ar fi absurd să le apreciem ca deviante. Pe de altă parte, dacă este să luăm
în calcul, pe de o parte, marea diversitate a normelor dintr-o societate şi pe de altă parte,
creativitatea conduitelor umane, am putea spune că orice individ uman, într-un anumit moment
al vieţii sale încalcă norma devenind deviant.

Toate aceste observaţii constituie argumente ce susţin caracterul relativ şi echivoc al

noţiunii de devianţă, atâta vreme cât ceea ce este considerat deviant într-o societate sau într-o
epocă este dezincriminat într-o altă societate şi într-o altă epocă.

În sociologia devianţei, se face şi delimitarea dintre devianţa pozitivă şi devianţa negativă.

Prima este echivalentă cu schimbarea socială şi se referă la acele acţiuni deviante care pun sub
semnul întrebării fundamentele ordinii sociale existente, pecetluind afirmarea unor noi tendinţe
de organizare socială, descoperirea unor noi mijloace de realizare a scopurilor sociale etc.
Nesupunerea civilă ar putea fi o astfel de formă de devianţă pozitivă?

Devianţa negativă este echivalentă cu nerespectarea sistemului axiologic-normativ, ea se

concretizează în acţiuni care depăşesc limitele socialmente acceptabile de toleranţă. Această
delimitare reliefează faptul că devianţa are nu numai un caracter distructiv, ci şi unul
constructiv. Ea se manifestă constructiv în următoarele trei situaţii : a) când oferă o “supapă de
12

siguranţă” membrilor societăţii prin prevenirea acumulării excesive de tensiuni, nemulţumiri,

conflicte care ar putea pune în pericol ordinea socială ; b) când mobilizează resursele
colectivităţii, contribuind la afirmarea şi întărirea valorilor sociale fundamentale (E.
Durkheim); c) când stimulează schimbarea socială prin punerea sub semnul întrebării a
legitimităţii normelor, redefinirea sistemului normativ, modificarea rolului mijloacelor de control
social.

În finalul acestei analize, să zăbovim puţin asupra diferenţelor care există între fenomenul
de devianţă şi cel de anomie. Trebuie spus, în primul rând, că devianţa nu este echivalentă cu
absenţa normelor, cu anomia, cu dezorganizarea asocială. Termenul de anomie vine din grecesul
a nomos (fără lege) şi semnifică o stare de dereglare a unui sistem sau subsistem social datorită
dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială.

Termenul sociologic de anomie a fost consacrat de E. Durkheim care l-a folosit mai întâi
în lucrarea sa “La Division du travail social” (1893) pentru a desemna una din cauzele proastei
funcţionări a diviziunii muncii şi, mai târziu (1897) în lucrarea “Le suicide”, pentru a desemna
un anumit tip de sinucidere în cadrul celor posibile (sinucideri “egoiste”, “altruiste”,
“anomice” şi “fataliste”).

Anomia este o stare socială caracterizată prin “suspendarea temporară a funcţionalităţii

vechilor reglementări”, prin tendinţe antinormative cel puţin în prima ei fază, de negare a
oricărui fel de normativitate întrucât este percepută coercitivă în mod exclusiv.

Revoluţiile, răsturnând vechea ordine socială, constituie situaţii anomice tipice pentru că
provoacă dezorientare normativă, confuzie în sistemul reperelor care ar trebui să orienteze
conduitele. Analizând “marile tragedii” ale Revoluţiei ruse, P. Sorokin constată că stările
13

anomice generate de revoluţii sunt urmate, cu necesitate, de tendinţe de “pervertire a

comportamntului uman”, cu alte cuvinte, de tendinţe deviante. Revoluţiile, susţine sociologul
american, antrenează apariţia următoarelor comportamente individuale şi sociale :

- dispariţia vechilor obiceiuri şi dezvoltarea altora noi într-o scurtă perioadă de timp, şi
nu în câteva decenii, aşa cum s-ar fi întâmplat în condiţii obişnuite ;

- adoptarea rapidă a unor noi forme de gândire şi conduită în domeniul religios, moral,
estetic, politic, profesional etc.;

- “biologizarea individului, transformarea sa într-o fiinţă primitivă care reacţionează

numai la stimuli necondiţionaţi”;

- “eliberarea” indivizilor de sub autoritatea normelor morale sau legale declarate a fi de

natură prejudiciantă pentru libertatea individului ;

- transformarea actelor de crimă şi tâlhărie în acţiuni motivate în numele “luptei pentru

libertate, fraternitate şi egalitate” ;

- amplificarea reacţiilor verbale şi scrise ale publicului (înmulţirea mittingurilor, a

discursurilor în public, a articolelor de presă, a pamfletelor etc.);

- înmulţirea infracţiunilor având ca obiect proprietatea ;

 - creşterea numărului de divorţuri, a delictelor sexuale şi a altor tipuri de delicte ce
afectează morala publică ;

- pervertirea conduitei de muncă, dezvoltarea parazitismului, tendinţa de a dobândi bunuri

fără depunerea nici unui efort util ;

- modificarea raporturilor de autoritate şi subordonare, care caracterizau vechea ordine

socială, negarea ierarhiilor şi a autorităţii legii.

Accentuând asupra caracterului şocant al schimbărilor induse de revoluţii în sistemul

normativ, în comportamentul unor largi categorii de populaţii, P. Sorokin arată că :”Sclavii care
până ieri erau supuşi faţă de stăpânii lor, pierd orice sens al obiedienţei, arestându-i şi
asasinându-i (…) Un individ paşnic şi inimos devine un asasin crud şi sângeros. În cursul
câtorva zile sau săptămîni, un monarhist devine republican, un individualist, socialist ; o
persoană credinciosă, un ateu … “. 14

Revenind la marile teorii despre anomie, constatăm că, după Durkheim, R.K.Merton este
cel car îşi aduce o substanţială contribuţie, concepţia lui bucurându-se de un imens succes până
în anii ’70. Versiunea lui Merton se concentrează asupra organizării şi reglării sociale în
analiza apariţiei şi frecvenţei comportamentului deviant. După anii ’70, influenţa teoriei lui
Merton a pierdut din forţa pe care o avusese, producându-se o deplasare a conceptului de
anomie din domeniul organizării sociale, în cel al integrării sociale, concomitent cu centrarea
tot mai serioasă pe individ. După această dată, s-a mai produs o schimbare notabilă a sensului,
anomia devenind sinonimă cu alte noţiuni, ca de exemplu : frustrare, alienare, stare de
insecuritate, izolare psihică etc.

3.3. Diferite teorii despre devianţă

S-a încercat să se răspundă la întrebarea :”de ce oamenii se angajează în comportamente

deviante?” de pe poziţiile mai multor ştiinţe : ale biologiei, psihologiei şi sociologiei.

Vom prezenta succint conţinutul explicaţiilor biologice şi psihologice, urmând să zăbovim

mai mult asupra teoriilor sociologice privind fenomenul devianţei.

În epocile premoderne, mult timp s-a crezut că oamenii acţionează iraţional, deviant
pentru că sunt posedaţi de “spiritele rele”. Se încerca găsirea cauzelor comportamentului
deviant în forţele supranaturale. În secolul XIX, descoperirile biologice au făcut ca această
explicaţie să cedeze în favoarea alteia în acord cu noile cunoştinţe în biologie.

Cea mai cunoscută explicaţie a formulat-o C. Lombroso (1876), un medic care şi-a
desfăşurat activitatea în închisorile italiene. Din diferite măsurători fizice pe care le-a realizat
asupra deţinuţilor, el a constatat că aceştia aveau trăsături fizice distincte : frunte îngustă,
pomeţi proeminenţi, urechi mari şi lăbărţate, şi mult păr pe corp. Adoptând perspectiva
evoluţionistă, el a susţinut că devianţii, mai precis criminalii, sunt “atarici”, respectiv
subdezvoltaţi din punct de vedere biologic.

Mai târziu, un psihiatru britanic, Charles Goring (1913) a combătut teoria lui Lombroso,
susţinând că nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali. Ulterior s-a revenit
asupra ideii că persoanele criminale constituie un tip fizic distinct. 15 Astfel, Sheldon (1949)
susţine că tipul anatomic mezomorf (musculos şi atletic) este mai pobabil să devină criminal
decât tipul ectomorf (înalt, slab, fragil) sau endomorf (scund şi gras). Tot cam pe aceleaşi poziţii
se situează şi soţii Gluck (1950), deşi ei susţin că legătura dintre criminalitate şi caracteristicile
fizice este o legătură indirectă, intermediată. În viziunea lor, mezomorfii au un anumit tip de
personalitate (insensibili faţă de ceilalţi, ei pot reacţiona la frustrare cu comportament agresiv).

Sociologul american Norman Goodman supune dezbaterii rezultatele unor cercetări

recente privind comportamntul criminal, în confomitate cu care persoana care are un model
cromozomial, care conţine un cromozom masculin (x y y), poate fi mai înclinată spre
comportamente violente. S-a constatat că modelul (x y z) este mai răspândit printre bărbaţii
criminali decât printre cei care nu au săvârşit crime. Concluzia lui N. Goodman este că numărul
subiecţilor studiaţi a fost prea mic – în cazul respectiv – pentru a putea stabili cu certitudine
existenţa unei legături între comportamenteul criminal şi prezenţa unui cromozom masculin
suplimentar. În sprijinul punctului de vedere mai sus enunţat, sunt citate studiile realizate de
Wilson şi Herrnstein (1995), care susţin că factorii biologici au un efect nesemnificativ asupra
comportamentului criminal şi că “mediul social este cel care joacă un rol important în
stimularea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra
unui astfel de comportament”.16

3. 4. Teorii sociologice ale devianţei

Sociologii furnizează mai multe paradigme explicative în legătură cu fenomenul devianţei.

Ele diferă în funcţie de punctele de vedere, concepţiile, teoriile cu privire la cauzele devianţei.

 Astfel, Şcoala de la Chicago (R.E. Park, L. Wirth) ne oferă o interpretare bazată pe

modelul “patologiei sociale” şi “dezorganizării sociale”, în cadrul căreia devianţa este
înţeleasă ca abatere de la norma de conduită presupusă a fi universal valabilă. Cauza abaterii o
reprezintă perturbările “patologice” ale întregul organism social, care se manifestă cu mai
multă putere în cursul proceselor de modernizare, industrializare, urbanizare.

 O altă teorie intitulată “teoria asocierii diferenţiale” sau a “transmiterii culturale”

(E. Sutherland, 1940) susţine că devianţa (criminalitatea) este învăţată în cursul socializării şi
este transmisă mai departe la fel ca şi conformitatea. Interacţiunea individului cu valorile şi
normele grupurilor deviante, însuşirea normelor regulilor, simbolurilor acestor grupuri de către
individ îl va determina să adopte comportamente deviante. Angajarea în acte deviante depinde
de gradul de influenţă pe care grupul deviant îl are asupra indvidului de timpul pe care individul
îl petrece în acest grup.

Comportamentul deviant este rezultatul adoptării unei subculturi deviante. Conţintul

procesului socializării stă la baza diferenţei între comportamntul deviant şi cel nedeviant. Se
constată însă că, deşi toţi oamenii vin în contact cu valori şi norme antisociale, nu toţi vor
adopta comportamente antisociale. Pentru a analiza efectele interacţiunii individului cu grupul
deviant, trebuie să mai luăm în calcul şi alţi factori importanţi cum ar fi : vârsta individului,
frecvenţa şi intensitatea contactului.

 Conform teoriei funcţionaliste (T. Parsons) devianţa este un eşec al solidarităţii

sociale. Ea creează disfuncţii în relaţiile dintre rolurile sociale ale indivizilor, făcându-i să
reacţioneze ostil faţă de normele şi valorile societăţii sau să le ignore. Devianţa perturbă întreg
echilibrul stabilit între funcţiile şi structurile sistemului social, deoarece ea desemnează situaţia
în care indivizii refuză sau sunt incapabili să-şi exercite rolurile sociale.

 Teoria controlului social (Hirschi, Nye, Reckless etc.). Întrebarea cheie de la care
pleacă fondatorii acestei teorii este următoarea : “De ce, chiar şi în zonele cu o rată înaltă a
criminalităţii, unii tineri nu ajung delincvenţi?”

Cauzele devianţei – susţin gânditorii mai sus numiţi – rezidă în lipsa unui control intern
efectuat de individ, precum şi în lipsa unui control extern adecvat efectuat de către societate.
Controlul intern îl ajută pe individ să se “izoleze” de subcultura delincventă din mediul
înconjurător.

Devianţa apare şi atunci când legăturile dintre individ şi societate sunt slabe, când
controlul social informal lipseşte şi dimpotrivă, atunci când legăturile indivizilor cu societatea şi
controlul social informal sunt puternice, fenomenul devianţei este absent.

În 1969, Hirschi a lansat ideea că legăturile puternice dintre indivizi şi societate se

definesc în principal prin următoarele caracteristici : ataşament, angajament, implicare.

Ataşamentul se referă la faptul că aflaţi în relaţii cu alţi oameni importanţi pentru ei,
indivizii vor acţiona în mod responsabil, luând în consideraţie şi opiniile, sentimentele,
preocupările semenilor lor ; raportul dintre indivizi şi comunitate este puternic.

Angajamentul se referă la faptul că atunci când actorii sociali sunt angajaţi în anumite
relaţii ( de familie, profesionale) sunt mulţumite de statutele sociale pe care se află, ei sunt mai
interesaţi de menţinerea sistemului decât de schimbarea lui şi tind să se conformeze valorilor şi
normelor societăţii şi să-şi tempereze eventualele înclinaţii deviante.
 În aceste condiţii, nu e de mirare că sloganul mobilizator al partizanilor schimbării
sociale din America anilor ’60 era :”nu aveţi încredere în nimeni peste 30 de ani”.
17

Implicarea se referă la faptul că oamenii care sunt antrenaţi în activităţi nedeviante

relaţionează cu oameni nedevianţi, cu oameni care respectă sistemul normativ împărtăşind cu ei
aceleaşi credinţe, opinii, reguli sunt mai rezistenţi, mai refractari chiar faţă de acţiunile
deviante.

Reprezentanţii acestei teorii susţin că devianţa este o condiţie “naturală” a indivizilor, de

aceea nu trebuie explicată. Ceea ce trebuie explicat nu este devianţa, ci controlul social,
conformismul care rezultă din mecanimsele controlului social.

Teoriei controlului social i se reproşează incapacitatea de a explica acţiunile deviante

întreprise de oameni cu statut superior, aparent “respectabil” şi care sunt bine integraţi în
comunităţile lor, aşa cum ar fi crima gulerelor albe.

O altă dificultate a teoriei constă în faptul că nu explică comportamentul celor integraţi în

subculturi deviante, ale căror legături sociale puternice şi sistem normativ sunt condamnate de
majoritatea societăţii. În concluzie, problema nu este numai integrarea în comunitate ci şi
natura sistemului de valori şi norme ale respectivei comunităţi.

Lipsa de integrare a indivizilor în societate poate fi în anumite circumstanţe cauza, iar în

altele efectul comportamentului deviant.

Cauza devianţei este explicată de alţi sociologi prin aşa numita tensiune structurală. Se
înscriu aici interpretările care se bazează pe modelul anomiei (Durkheim, Merton). Aşa cum
arătam mai înainte, devianţa este un rezultat al perioadelor de schimbare socială care perturbă
câmpul valorico-normativ, dezorientează conduitele indivizilor determinându-i să adopte
comportamente adaptative deviante.

Merton (1938) susţine că devianţa este produsul nepotrivirii, conflictului dintre scopurile
sociale (susţinute cultural) şi mijloacele legitime, instituţionale, oferite de societate în vederea
atingerii acelor scopuri.

Neavând acces la aceste mijloace, indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai eficiente
de realizare a scopurilor propuse. Nu toţi indivizii deţin succes profesional sau financiar, prin
mijloace adecvate, legitime nici chiar într-o societate a succesului cum este numită SUA. Cei
care nu au mijloacele necesare pentru a parcurge un nivel superior de educaţie, de specializare
într-un anumit domeniu este puţin probabil să se bucure de “succese”, fapt ce induce un
oarecare sentiment de anomie ce poate determina adoptarea unor modalităţi deviante de
adaptare. În concepţia lui Merton, adaptarea deviantă poate îmbrăca patru forme principale : 18

inovaţia, ritualismul, marginalizarea şi rebeliunea.

Inovaţia, ca formă de adaptare deviantă, se referă la situaţia în care individul acceptă

scopurile culturale standard dar nu şi mijloacele standard (promovate de societate) pentru
atingerea acestor scopuri. Un caz concret este atunci când ne folosim de informaţii
“confidenţiale” (obţinute pe căi oculte) pentru a obţine profit în afaceri.

Ritualismul se referă la situaţiile în care indivizii nu acceptă sau se fac că nu înţeleg

scopurile sociale dar care acţionează totuşi în conformitate cu cerinţele societăţii : este tipic
cazul birocratului preocupat mai mult de completarea corectă a formularelor decât de
rezolvarea solicitărilor cuprinse în interiorul acestora. Este vorba despre respectarea exagerată
a regulilor, procedeelor, deci a mijloacelor în detrimentul scopurilor.

Marginalizarea defineşte acea situaţie în care individul a abandonat atât scopurile cât şi
mijloacele standard. El elimină contradicţia dintre atingerea scopurilor şi lipsa mijloacelor,
respingându-le şi pe unele şi pe celelalte şi retrăgându-se din mecanismul social, abandonând
societatea.

După Merton, acesta este cazul cerşetorilor, alcoolicilor, drogaţilor, bolnavilor mentali.
Marginalizarea este o formă de alienare pasivă.

Rebeliunea (alienare activă) este un mod de adaptare prin care persoana, nereuşind să
accepte scopurile şi mijloacele sociale, le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace. Este cazul
militantului pentru drepturi civile, al revoluţionarului, protestatarului etc.

Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei nu se află în individ, ci în structura

socială.

Devianţa este explicată şi din perspectiva paradigmei “conflictului” (Quinney, Turk,

Walton, Spitzer, Young etc.) Această teorie îşi găseşte rădăcinile în concepţia marxistă cu privire
la caracteristicile orânduirii capitaliste şi anume : dominanţa proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie, repartiţia inegală a resurselor, goana după profit, competiţia acerbă
între agenţii economici. Devianţa este, deci, un produs al inegalităţii sociale şi al competiţiei
nemiloase care determină grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de
supravieţuire. Acest tip de societate permite agenţilor de control social să înfăptuiască
discriminări în privinţa înregistrării şi sancţionării comportamentelor deviante. În acest sens,
Quinney (1974, 1980) afirma că proprietarii mijloacelor de producţie (capitaliştii) controlează
sistemul legal, fapt ce le permite să definească drept deviantă orice acţiune care le-ar ameninţa
privilegiile şi proprietăţile. În aceleaşi coordonate se înscrie şi concepţia lui Spitzer (1980), care
subliniază faptul că autoritatea capitaliştilor asupra sistemului legal le permite utilizarea lui
pentru apărarea propiilor lor interese şi pentru menţinerea sub control a celor care ameninţă
funcţionarea societăţii capitaliste. El susţine că proprietarii joacă un rol cheie în a-i defini
devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să desfăşoare activităţile necesare
funcţionării mecanismului capitalist sau care nu manifesată respectul cuvenit faţă de autorităţi,
faţă de ordinea ierarhică capitalistă.

Teoria conflictului, ca şi teoria tensiunii structurale, mută sursa devianţei dinspre individ
spre structura socială. Limitele ei derivă chiar din unele presupoziţii fundamentale pe care se
întemeiază. Astfel, ea consideră că bogaţii sunt atotputernici şi că sunt liberi să definească după
bunul plac orice act inconvenabil pentru ei ca act deviant.

“Această teorie ignoră consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor care
restrânng libertatea de acţiune a capitaliştilor”, ignoră faptul că “există legături împotriva
trusturilor care împiedică anumite companii să controleze evenimentele după bunul lor plac”,
precum şi faptul că chiar în ţările socialiste care limitează cel mai mult inegalităţile sociale,
există manifestări ale fenomenului de devianţă.

Teoria etichetării este un nou model explicativ al devianţei. Cum apare această teorie?
Stanton Wheeler, profesor cercetător în sociologia devianţei (SUA), într-un interviu cu Mihail
Cernea sesiza că în primele patru decenii ale secolului, interesul cercetătorilor devianţei era
20

polarizat în jurul efortului de a răspunde la două întrebări :1) cum putem explica variaţiile
(după aria geografică, zona oraşelor, legislaţia în vigoare, după diferitele categorii sociale etc.)
în rata criminalităţii? 2) cum putem explica de ce tocmai un anumit individ ajunge la
comportament delincvent sau la crimă? Iată, deci, continuă autorul mai sus menţionat, că în
această perioadă cercetătorii nu-şi puneau întrebarea : de ce acest comportament este
considerat deviant sau criminal. După cel de al doilea război mondial, situaţia se schimbă
fundamental : apar noi modele de teoretizare sociologică a devianţei, termenul de devianţă este
utilizat cu o frecvenţă crescândă, este elaborat conceputl de “labelling”(etichetare).

Tot acum Frank Tannenbaum şi Edwin Lemert au subliniat importanţa problemelor pe

care le ridică denumirea unei conduite date drept delincvenţă, crimă sau devianţă. A proceda
astfel, susţin cei doi autori, înseamnă a eticheta sau stigmatiza respectiva persoană şi a-i
îngreuna revenirea la un mod de viaţă obişnuit. Una din cele mai clare abordări a acestei teorii
a realizat-o Howard Becker, care, în lucrarea “The Outsiders”, făcea următoarea inserţiune
explicativă : “însăşi grupurile sociale constituie devianţă, aplicând aceste reguli la anumiţi
indivizi şi etichetându-i drept marginali”.

Raţionamentul pe care el îl dezvoltă în această lucrare porneşte de la întrebarea “ce

anume face dintr-un act, un act criminal”. Pe scurt, răspunsul ar fi următorul : nu ceva care
este imanent actului însuşi face dintr-un act un act criminal, ci etichetarea oficială. Iniţial, el a
ajuns la acest răspuns, constatând că în legislaţia americană, existau atât lucruri inofensive cât
şi lucruri periculoase care, după împrejurări, erau considerate uneori ca deviante, iar alterori
ca acceptabile. La rândul său, Stanton Wheeler constat că majoritatea crimelor gulerelor albe
(exemplu, propaganda înşelătoare a unor produse, “violarea reglementărilor antitrust în lumea
afacerilor) la început primesc sancţiuni foarte blânde : i se solicită persoanei să renunţe la a le
mai comite şi abia în ultimă instanţă se acordă o modestă sancţiune penală (cel mult 1 an
închisoare). La polul opus, furtul unor cauciucuri de automobil poate fi pedepsit cu până la 15
ani închisoare în unele state din SUA. Putem spune că, în conformitate cu această teorie,
devianţa nu are realitate în sine, ci numai prin procesul său de definire, de “etichetare” a unor
comportamente ca fiind deviante. Nici un comportament nu este în mod inerent sau în mod
automat deviant. Diversele societăţi (şi în cadrul acestora diversele grupuri) etichetează diferite
acţiuni ca deviante.

Ceea ce este important pentru această teorie nu este actul de devianţă propriu-zis
(“devianţa primară”), ci devianţa secundară, etichetarea publică ca deviant şi, ca urmare,
acceptarea identităţii deviante de către persoana care a săvârşit actul. Această acceptare poate
fi considerată ca un stigmat care schimbă fundamental conştiinţa de sine a respectivei persoane
şi duce la o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Cu alte cuvinte, nu violarea normei contează
(pentru că toţi sunt “devianţi” într-un mod sau altul) ci etichetarea, stigmatizarea persoanei
care a violat norma.

Cercetările sociologice care au succedat această teorie au scos în evidenţă câteva dintre
limitele ei. În 1980, Gove constata că unii delincvenţi se angajează în infracţiuni diverse, cu
toate că nu au fost prinşi niciodată şi deci nu au fost expuşi devianţei secundare, respectiv
etichetării şi stigmatizării. Pe de altă parte, pentru anumite categorii de oameni, faptul de a fi
etichetaţi este mai degrabă un stimulent pentru a-şi schimba comportamentul decât pentru a
persevera în comiterea de infracţiuni. De asemenea, aşa cum sesiza M. Cernea, în orice
societate unii comit prejudicii corporale altora, se încalcă dreptul la proprietate, nu se respectă
contractele etc. Ori, abordarea acestor acţiuni ca simple activităţi de etichetare “ar fi o greşeală
şi o trivializare”.

3.5. Statistica criminalistică

Frecvenţa cu care se produc actele delincvente diferă nu numai de la o ţară la alta, ci

chiar şi în interiorul aceleiaşi societăţi, de la o regiune la alta (ea este mai ridicată în regiunile
metropolitane decât în cele urbane mici, suburbane sau rurale). Cercetările sociologice
evidenţiază faputl că SUA are cea mai ridicată rată a criminalităţii comparativ cu celelalte
societăţi industrializate ale lumii. Ca explicaţie a acestui fapt, cercetătorii sugerează următorii
câţiva factori : centrarea pe succesul individual, mari inegalităţi economico-sociale, rata înaltă
a mobilităţii sociale şi geografice (care reduce controlul social).

În continuare, vom face câteva aprecieri referoitoare la statisticia criminalităţii în SUA.

 Relativ la această problemă, Norman Goodman, în “Introducere în sociologie” a ţinut să
facă în primul rând următoarea constatare : există mai multe crime decât sunt înregistrate
statistic. Departamentul de justiţie al SUA estimează că ar putea fi de 3 ori mai multe crime
decât se raportează (multe crime nu sunt înregistrate pentru că victimele nu sunt identificate sau
nu figurează în rapoartele birocraţiei).Studiile în domeniu asociază delincvenţa cu vârsta, genul,
clasa socială şi rasa.

În privinţa vârstei, se constată că cei mai mulţi criminali sunt adolescenţi sau puţin peste
20 de ani, sunt deci tineri şi foarte tineri. Acest grup de vârstă rerezintă peste 40% din crimele
violente şi aproximativ 50% din toate delictele împotriva proprietăţii. Pe de altă parte, este mai
probabil ca “crimele gulerelor albe” (delapidări, fraude, reclame false, manipulare a acţiunilor
şi a obligaţiunilor, înşelare la preţ, poluarea mediului, vânzarea clandestină de alimente
dăunătoare sau de droguri etc.) să fie comise de cei care sunt mai în vârstă.

Asociind delictele cu genul studiile arată că bărbaţii comit de 4 ori mai multe delicte
împotriva proprietăţii decât femeile şi cam de 9 ori mai multe acte violente.

Unele delicte sunt tipic masculine (violul) şi altele tipic feminine (prostituţia).

Se observă că agenţii care aplică legea sunt mai reticenţi în a eticheta femeile drept
criminale decât în a eticheta bărbaţii. Când prejudecăţile legate de gen vor fi tot mai rar
întâlnite şi pe măsură ce drepturile femeilor şi bărbaţilor devin egale (Alder şi Alder, 1979)s-ar
putea ca diferenţa în ratele crimelor să scadă.

Corelarea devianţei cu clasa socială evidenţiază faptul că un procent mai mare de

delincvenţi aparţin clasei de jos comparativ cu clasa mijlocie sau de sus. În acelaşi timp, mai
multe victime provin din clasa de jos decât din celelalte. Şi nu în ultimul rând, probabilitatea de
a fi arestaţi şi condamanţi e mai mare pentru reprezentanţii clasei de jos.

Infracţionalitatea este strâns legată şi de factorul rasă. Aşa, spre exemplu, frecvenţa cu
care africanii-americani sunt arestaţi este mai mare decât procentul din populaţia totală pe care
aceştia îl reprezintă. În 1996, când ei reprezentau 12% din populaţie, ei formau cam 28% din
arestările pentru delicte grave, 33% pentru delicte împotriva proprietăţii, 45% delicte împotriva
persoanei (FBI, 1987).

Statistica privind starea infracţionalăţii în România evidenţiază existenţa unei situaţii

relativ mai puţin alarmante decât cea existentă în SUA. Comparativ însă cu situaţia existentă în
umă cu 10 ani, lucrurile nu sunt deloc îmbucurătoare : dacă în 1989 au fost depistaţi 55.737
infractori, în 1999 numărul acestora a crescut de peste 4 ori, ajungând la 239.346.
 Deşi numărul infractorilor minori în 1999 nu reprezintă mai mult de 7% din numărul total
al faptelor penale în ţară, în raport cu anul 1989 el a crescut aproape de 8 ori (de la 2868 la
16.119). În topul delincvenţei juvenile cele mai multe infracţiuni sunt cele de furt (17 059) şi
tâlhărie (761) ; uremază apoi vătămările corporale (273), violurile (110), prostituţia (87),
omorurile (24).

Cea mai mare parte a micilor infractori au vârste cuprinse între 14 şi 17 ani ; aproape
40% din minorii delincvenţi sunt elevi în clasa a V-VIIIa şi aproape 50% din fetele care se
prostituează.

În privinţa sexului, datele statistice arată că majoritatea infracţiunilor sunt comise de

băieţi (peste 90%).

În privinţa mediului de rezidenţă observăm că şi în România delincvenţa juvenilă este mai

frecventă în mediul urban decât în cel rural : 71% din furturi şi 71% din tâlhării, 63% din
omoruri şi 57% din loviturile generatoare de moarte sunt săvârşite de minori în oraşe.

Consumul de alcool joacă un rol important în determinarea generării infracţiunilor. El stă

la baza cazurilor de lovituri cauzatoare de moarte (88%) şi a cazurilor de viol (55%). Mai mult
de 1/3 din omorurile comise de minori s-au produs sub influenţa alcoolului.

Note:

1 G. A. Theodorson, A. G. Theodorson, A Modern Dictionary of Sociology, N.Y.,

Thomas and Growell Company, 1969, apud. Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu,
Introducere în sociologia devianţei, Ed. şt. şi encicl., Buc., 1985, p. 56.

2 Jean Carbonnnier, Sociologie juridique, Paris, Armand Colin, 1972, apud Dan
Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.

3 J. Szczepanski, Introd. în sociologie.

4 J. Cazeneuve, Les pouvoirs de la television, Paris, Gallimard, Idees, 1970, p.

118.

5 D. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op. cit., p. 57.

6 Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, p. 272.

7 Allan Horowitz, The Logic of Social Control, N-Y., 1990, apud S. M. Rădulescu,
op. cit., p. 272.
 8 Allan V. Horowitz, op. cit., p. 11, apud S. M. Rădulescu, op. cit., p. 273-274.

9 Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, Sociology of Deviant Behaviour, N.Y.,

Montreal, London, 1979, apud. S. M. Rădulescu, op. cit., p. 19.

10 Sorin M. Rădulescu, Homo Sociologicus, Şansa, Buc., 1994, p. 34.

11 Albert K. Cohen, The Elasticity of Evil : Changes in the Social Definition, apud.
S. Rădulescu, op. cit., p. 34.

12 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, p. 168.

13 P. A. Sorokin, The Sociology of Revolution, N.Y., 1967, apud Sorin M. Rădulescu,

op. cit., p. 35-36.

14 Ibid.

15 N. Goodman, op. cit., p. 144-145.

16 Ibid.

17 N. Goodmann, op. cit., p. 147.

18 N. Goodman, op. cit., p. 149.

19 N. Goodman, op. cit., p. 150.

20 M. Cernea, op. cit., p. 69.

Subiect 4: Familia

Familia face deja parte din categoria instituţiilor disputate, controversate, atât în plan
etic, moral, juridic, teologic, religios, câtşi în planştiinţific. Care altul ar fi rostul unor discipline
precum istoria familiei, antropologia familiei, sociologia sau psihologia familiei decât tentativa
de a elucida ori de a explica anumite trăsăturişi evoluţii care stârnesc nedumerireşi care
antrenează consecinţe, chiar mutaţii grave la nivelul societăţii ca ansambluşi, implicit, la nivelul
individului? Dacă înainte de descoperirea problemelorşi „disfuncţionalităţilor” apărute în
cadrul familiei în efortul ei de adaptare la societatea modernă, părerea generală era că familia
este principala sursă a socialităţiişi sociabilităţii umane, că modelul familial este cel care a fost
–şi trebuie, în continuare, să fie – preluat în organizarea societăţii ca ansamblu (vechile
societăţi, caşi actualele organizări sociale care se conformează încă unui model tradiţional,
păstrează modele de structuri inspirate de comunitatea familială), astăzi este răspândită ideea
anacronismului modului de viaţă familial, chiar a familiei ca instituţie de sine stătătoare. Ideea
autonomiei familiei faţă de multe din programele de dezvoltare socială, capacitatea ei de a
întârzia sau chiar de a se opune unora din prevederile acestor programe1, tinde evident, să
nemulţumească arhitecţiişi gestionarii progresului social.

_______________

1 Cum ar fi, de pildă, prevederile care încurajează emanciparea individului de structurile

care îi pot afecta libera afirmare personală. Ne referim mai ales la ideologiile care vizează
emanciparea femeii sau copiilorşi tinerilorşi care atacă făţiş structura de bază ş i autoritatea
familiei, precumşi la proliferarea, în toate domeniile vieţii, a paradigmelor individualismului.
Ironia este că emanciparea persoanei de vechile instituţii, incomode prin rigiditatea lorşi prin
forţa cu care reuşeau să-şi asigure ataşamentul indivizilor, este însoţită de încartiruirea acestora
în noi forme de socialitate artificială – organizaţii de asistenţă socială, instituţii de ajutor
reciproc, societate civilă, cluburi – mai mult sau mai puţin abstracte şi, cel mai important,
proiectate şi îndeaproape controlate de instanţele de conducere socială.

Astăzi, sociologii cad de acord că specificul individual al personalităţii

(„individualitatea”, după cum o definea Georg Simmel) creşte proporţional cu extinderea
mediului social al individului. Concurenţa dezvoltă specializarea indivizilor pe măsură ce
aceştia se înmulţesc, favorizând, în consecinţă, diferenţiereaşi separarea lor. Este, prin urmare,
de aşteptat ca odată cu creşterea numerică a comunităţilorşi structurilor de convieţuireşi
interacţiune umană să crească ş i predispoziţia de retragere în sinele individual a
oamenilor. Conform lui Simmel, cu cât grupurile cărora le aparţinem sunt mai mari, cu atât
individualitatea noastră va avea mai mult spaţiu de dezvoltare; însă, ca elemente ale acestui
ansamblu lărgit, vom avea mai puţină specifi- citate, căci, spre deosebire de grupurile mici,
marile ansambluri sociale tind să se diferenţieze foarte slab unele de celelalte. Cu alte cuvinte,
odată cu creşterea taliei grupului căruia aparţinem, ne manifestăm cu un tot mai pronunţat
deficit de identitate socială. La Simmel, există o variaţie invers proporţională între identitatea
socială sau culturală (dată de apartenenţa la un ansamblu social cu un grad mare de
specificitate)şi identitatea individuală. Conform sociologului german citat, singurul grup care
poate favoriza tendinţa spre individualizare este tocmai familia, aşezată în antinomie cu
societatea: „Individul este dezarmat în faţa societăţii întregi; doar acordând o parte a Sinelui
său absolut altoraşi legându-se de ei îşi mai poate salva sentimentul individualităţii…”2.
Paradoxal pentru teoria expusă mai sus, familia este adăpostul în care individul îşi poate afirma
mai puternic individualitatea, darşi grupul care îl integrează cel mai strâns. Acest dublu rol al
familiei (extensia personalităţii individului darşi precizarea, definirea ei specifică în deosebire
cu personalităţile celorlalţi) determină „ambiguitatea sociologică a familiei”: ea poate fi
interpretată atât ca unitate, câtşi ca grup.

Acest paradox se datorează, însă, construcţiei moderne a expli- caţiei, tributară influenţei
paradigmelor individualismului despre care aminteam. Numai de curând familiaşi societatea au
intrat în antinomie, numai de curând individulşi grupul sunt, de asemenea, noţiuni distincte sau
chiar opuse. Noi susţinem însă că pentru explicaţia sociologică trebuie să pornim de la legătura
organică, indisolubilă între individ şi

_______________

2 Georg Simmel, Sociologie. Études sur les formes de la socialisation,

Presses Universitaires de France, Paris, 1999, p. 694.

grup, între familieşi societate. Personalitatea, caşi identitatea sunt noţiuni prin definiţie
culturale, aşadar sociale. Oricât de mare ar fi pretenţia la individualitate, identitatea se
defineşte – chiarşi etimo- logic – prin faptul de a fi identic cu ceva, de a urma un model
anteindi- vidualşi, desigur, supraindividual. Prin urmare ea nu poate fi un efect al delimitării
personale de influenţa vreunui grup, ci prin revendicarea apartenenţei la acest grup.

Invocăm, în sprijinul acestei demonstraţii, argumentele oferite de ilustrul lingvist Émile

Benveniste. În istoria termenului de „libertate”, devenit slogan al programelor de
individualizare, de „iluminare” indi- viduală odată cu Renascentismul, intervine polaritatea
extrem de interesantă om liber – sclav. Corespondenţa între lat.liber şi gr. eleútheros, tradus ca
şi „creştere, dezvoltare din aceeaşi rădăcină”, pune în lumină că originea noţiunii de libertate
provine de la noţiunea socializată de „creştere”, adică de afirmare a unei categorii sociale, de
dezvoltare a unei comunităţi. Toţi oamenii proveniţi din aceeaşi spiţă (trunchi sau rădăcină –
denominative care păstrează,şi în română, sensul iniţial de creştere vegetală) au calitatea de a
fieleútheros sau liber.3 Conform lui Benveniste, în latină, ca şi în greacă, apar toate accepţiunile
cuvântului „liber” (omul liber al cetăţii sau cel eliberat de vreo suferinţă). Conform analizei
lingvistice, acest concept are o origine clar socială: „Înţelesul dintâi nu este, cum am fi ispitiţi
să credem (şi cum obişnuim să-l definim astăzi – n.n. – C.B.) acela de «scăpat de ceva», ci cel de
«apartenenţă la o stirpe etnică», desemnată printr-o metaforă de creştere vegetală. Această
apartenenţă conferă un privilegiu pe care străinulşi sclavul nu-l cunosc niciodată.”4 În cultura
latină,liberi a ajuns să desemneze descendenţii legitimi ai unei familii, adică acei copii care,
născuţi în cadrul unui grup de rudenie, aveau garantată situaţia de om liber, de cetăţean.5 Ca
urmare, liber- tatea constituia, iniţial, apartenenţa legitimă la un grup cu specificitate
pronunţată. Cu atât mai mult identitatea este generată de o conformare similară la modelul
cultural dominant într-un asemenea grup.
 _______________

3 La romani,Liber era o divinitate a vegetaţiei, identificat cuBacchus.

4 Émile Benveniste, Vocabularul instituţiilor indo-europene, Editura

Paideia, Bucureşti, 1999, p. 271.

5 Conform formulei citate de Benveniste, prin care cel care îşi dădea

fiica în căsătorie o încredinţa viitorului soţ liberorum quaesundorum causa,

„spre a dobândi copii legitimi”.

Subiect 5 Comunităţi umane.

Aspecte preliminare în studiul sociologiei comunităților

Obiectul sociologiei comunităţilor

Sociologia comunităţilor este o ramură a sociologiei generale, care îşi propune studiul
aspectelor sociale din cadrul comunităţilor umane. Obiectul predilect al sociologiei
comunităţilor îl reprezintă comunitatea urbană (oraşul) şi comunitatea rurală (satul). La
acestea două se adaugă alte tipuri de comunităţi, cum ar fi cele de tip instituţie totală (spitalul,
penitenciarul, mănăstirea) sau comunităţile virtuale.

În cadrul comunităţii, câteva din ariile de interes pentru sociologie sunt următoarele:

 Interacţiunea socială din cadrul comunităţii – tipuri de relaţii sociale, conflict şi

colaborare intracomunitară, participare comunitară.

 Instituţii sociale din cadrul comunităţii – forma pe care o iau acestea în cadrul
comunităţii respective, caracteristici ale acestora.

 Implicaţii sociale determinate de: aşezarea comunităţii, activităţile economice din cadrul
ei, arhitectura, modul de locuire, modalităţile de transport, organizarea teritorială.

 Modalităţi de control social – care sunt instituţiile ce realizează acest control, ce forme
ia el.
  Aspecte psihosociale – identitate, afectivitate, interese comune.

2. Istoricul conceptului şi ideii de comunitate

Deşi este un concept de largă extensiune în sociologie şi cu multiple semnificaţii, ideii de

comunitate nu i-a fost acordată aceeaşi atenţie de-a lungul timpului. Conceptul de comunitate îşi
are originea în Romantismul german. Însă creşterea interesului pentru acest concept a fost
determinată de ideile vehiculate în timpul Revoluţiei Franceze şi Industriale. Transformările
sociale din acea perioadă, care au dus la destrămarea multor comunităţi, au determinat o mai
mare atenţie şi preocupare pentru acest domeniu. Ulterior, odată cu transformările produse de
Revoluţia Industrială, ideea de comunitate începe să câştige teren şi în gândirea politică, în cea
religioasă şi filosofică şi tot mai mult şi în gândirea sociologică. Încep astfel să apară
contribuţiile sociologilor clasici la înţelegerea noţiunii de comunitate (următoarele cursuri vor fi
dedicate acestora).

Definirea conceptului de comunitate

Conceptul de comunitate este unul dintre cele mai prolifice concepte ale sociologiei.
Numeroase analize au fost realizate de-a lungul timpului de către gânditori aparţinând unor
şcoli diferite, analize care depăşesc graniţele sociologiei – pentru că ideea s-a bucurat de mult
succes şi în filosofie sau istorie. Conceptul a fost abordat atât teoretic cât şi empiric.

În ciuda varietăţii şi numărului mare de studii despre comunitate, sociologii întâmpină

încă dificultăţi în definirea acesteia. Aceasta şi pentru că sunt considerate ca fiind comunităţi
multe fenomene sociale: oraşul, satul, diverse instituţii ca penitenciarele, mănăstirile, grupurile
minoritare, organizaţiile religioase, sindicatele, sunt doar câteva dintre ele. Din acest motiv
există numeroase şi uneori contradictorii definiţii ale comunităţii (au fost identificate peste 90
de utilizări distincte ale acestuia).

O definiţie extrem de generală a conceptului de comunitate este aceasta: comunitatea este

acel grup de oameni care împărtăşesc un lucru în comun (Graham Crow). Mai departe există
foarte multe dezbateri legate de ce anume este acel lucru pe care oamenii dintr-o comunitate îl
au în comun. Iată mai jos câteva din elementele care au fost considerate ca fiind baza
comunităţii:

1. Rezidenţa comună a membrilor comunităţii (teritoriul comun).

Abordarea cea mai frecventă este aceea că elementul comun este aria geografică
(teritoriul). Aceasta abordare - care apare în primele scrieri sociologice despre comunitate –
are la bază premiza că proximitatea fizică (a trăi în acelaşi spaţiu) determină şi apropierea
afectivă şi comuniunea de valori a oamenilor. În această viziune, esenţa comunităţii este
locuirea împreună a unui grup de oameni, într-un spaţiu dat, comun. Adepţii acestei teorii
consideră că o comunitate nu poate exista în absenţa unui spaţiu fizic locuit în comun. Tipuri de
comunităţi exemplificate aici sunt cele teritoriale (oraşul, satul, vecinătatea, cartierul, regiunea,
naţiunea)

Câteva din definiţiile date conceptului în cadrul acestei viziuni sunt:

acel aspect al structurii sistemului social care se referă la localizarea teritorială a

oamenilor şi a activităţilor lor (Talcott Parsons)

o colectivitate interdependentă de persoane, care trăieşte relativ permanent, într-o

anumită arie geografică. Această colectivitate are o cultură comună şi conştiinţa faptului că este
diferită de alte comunităţi. (Hoult)

2. Interese comune, sentiment al identităţii de grup, intimitatea relaţiilor sociale.

O altă abordare pleacă de la premiza că sentimentele de comuniune, de apropiere între

oameni, conştiinţa valorilor pot să apară şi între persoane care nu împart acelaşi spaţiu şi deci
nu se află în proximitate fizică. Interesele şi identitatea comună pot să se dezvolte şi în lipsa unui
spaţiu utilizat în comun. Astfel, se poate vorbi despre persoane care împărtăşesc aceeaşi
credinţă religioasă (comunităţi religioase), care au aceeaşi ocupaţie (comunităţi ocupaţionale,
de exemplu comunitatea medicilor, breslele în trecut), sau care au în comun o idee, pasiune,
preocupare (comunităţile virtuale). Toate aceste comunităţi sunt alcătuite din persoane care sunt
dispersate în spaţiul fizic, dar care, în ciuda acestui fapt, au interese şi preocupări comune.

Iată mai jos câteva din definiţiile date conceptului:

entitate socială globală în care legăturile între membrii sunt foarte strânse, o entitate
supraindividuală ce primează în raport cu individul ( Zani, B., Palmonari A.)

toate formele de relaţionare care sunt caracterizate printr-un grad înalt de intimitate
personală, profunzime emoţională, angajare morală, coeziune socială şi continuitate în timp.
Comunitatea este fondată pe om conceput în unitatea sa, mai degrabă decât în raport cu unul
sau altul din rolurile sale, luate separat, pe care el le poate deţine într-o ordine socială (Robert
Nisbet)

4. Un model al comunităţii

Modelul de mai jos este un model util pentru înţelegerea noţiunii de comunitate. Modelul
poate fi aplicat diverselor unităţi sociale, pentru a decide dacă acestea se încadrează sau nu în
conceptul de comunitate.
 Acest model pleacă de la următoarea definiţie a comunităţii: comunitatea este o unitate
sociala sau un sistem social care îndeplineşte toate funcţiile sociale majore, necesare pentru
bunul mers al acelei unităţi. Comunitatea presupune o organizare a activităţilor sociale în
interiorul ei, astfel încât membrii comunităţii să aibă acces la toate ariile de activitate necesare
vieţii cotidiene.

Atenţie! Conceptele de unitate socială şi sistem social nu fac referire şi la teritoriu. Aşadar
în această definiţie înglobăm şi comunităţile în care membrii acesteia nu împart un spaţiu fizic
comun.

Funcţiile sociale care nu pot lipsi din nici o comunitate sunt:

Producţie-distribuţie-consum – se referă la un flux economic de bunuri şi servicii, aici

fiind incluse si unitaţi non-profit.

Socializare – procesul prin care comunitatea, o instituţie a ei, sau o parte din membrii ei
transmit altor membrii ai comunităţii cunoaştere, valori, modele de comportament

Control social – procesul prin care comunitatea influenţează comportamentul membrilor

ei în direcţia conformării la norme.

Participare socială

formală – participare în instituţii sociale, religioase, etc. (mersul la biserică, la serviciu)

informală – în familie, relaţii de rudenie, de prietenie, vecinătate.

Cooperare şi ajutor reciproc – relaţii de întrajutorare între membrii (comportament

prosocial)

grupuri primare de ajutor – familie, rude, vecini, grup de prieteni

grupuri secundare de ajutor – agenţii (de stat sau neguvernamentale), ONG-uri, etc.

Exemplu:

Cazul 1: Cătunul Mic este un cătun dintr-o zonă de munte, alcătuit din 20 de gospodării,
în care locuiesc preponderent vârstnici, media de vârstă fiind de 54 de ani. Există şi câteva
familii de tineri, cu copii. În cătun există în total 5 copii, cu vârste cuprinse între 2 şi 10 ani, dar
nu există grădiniţă şi nici şcoală. Copiii de vârstă şcolară merg la şcoala din satul vecin, aflat la
5 km de Cătunul Mic. Oamenii ce locuiesc în acest cătun trăiesc din cultivarea pământului
propriu şi din creşterea animalelor. Ei produc tot ce au nevoie pentru traiul zilnic şi fac schimb
de produse între ei pentru a-şi acoperi nevoile (astfel familiile care cresc vaci în gospodărie
oferă lapte, în schimbul altor produse, familiilor care nu cresc vaci, etc). În cătun nu există
magazine alimentar (sau de altă natură) şi nu există biserică, dar există o mică troiţă unde, cu
prilejul sărbătorilor mari, un preot din satul vecin vine şi oficiază o slujbă. Pentru a-şi asigura
liniştea, oamenii din cătun au instituit o modalitate de pază a gospodăriilor pe timpul nopţii:
astfel, câte un bărbat din fiecare gospodărie, face de pază patrulând prin cătun, pentru că de-a
lungul timpului au mai fost furturi din locuinţe. Oamenii de aici sunt foarte atenţi la
comportamentul lor, şi la ce spun ceilalţi oameni şi se comportă astfel încât ”să fie în rândul
lumii”. Fac acest lucru pentru că ”aşa au apucat dintotdeauna” şi pentru că nu doresc să
piardă ajutorul oferit de ceilalţi în caz de nevoie.

Cazul 2: Satul Mare este situat într-o zonă de câmpie, are în componenţa sa în jur de 1200
de gospodării şi are o populaţie de 5346 de locuitori. Media de vârstă a satului este de 41 de
ani. În sat există două grădiniţe, două şcoli, mai multe magazine (care desfac toate categoriile
de produse alimentare şi nealimentare) şi post de poliţie. Satul are o biserică ortodoxă şi una
catolică, un cămin cultural şi mai multe pensiuni agroturistice. Oamenii din sat se mândresc cu
satul lor, şi consideră că trăiesc mai bine ca la oraş. Nu se cunosc toţi între ei în mod direct, dar
se salută pe stradă şi cei care sunt vecini se ajută reciproc. Oamenii din sat sunt mai puţin
conformişti ca cei din alte sate şi nu pun prea mare preţ pe ce spune ”gura satului”.

Comunitatea – abordări sociologice clasice

1. Auguste Comte – „comunitatea morală”

Auguste Comte accentuează caracterul moral al comunităţii. O comunitate nu poate fi

decât morală. Din acest punct de vedere, penitenciarul nu se clasifică drept comunitate, pentru
interacţiunile din cadrul lui sunt adesea imorale (bazate pe violenţă verbală şi fizică).

Comte spune că există trei forţe în societate, care duc societatea mai departe:

Forţa materială – deţinută de clasa bogaţilor

Forţa intelectuală – intelectualii şi preoţii din societate

Forţa morală – deţinută de familie. Familia este comunitatea morală prin excelenţă

2. Ferdinand Tönnies (1855-1936) – „comunitate şi societate”

Este un sociolog german clasic de renume. Principala lui lucrare este Comunitate şi Societate
(„Gemeinschaft und Gesellschaft”), apărută în 1887. Tönnies şi-a scris cartea despre
comunitate şi societate la vârsta de doar 32 de ani, înainte să fi apărut operele lui
Durkheim, Weber sau Simmel. Cele doup, comunitatea şi societatea, (adică satul şi
oraşul din perspectiva lui Ferdinand Tönnies) sunt două ideal-tipuri (după termenul lui
 Weber), adică două modele ideale, care nu se întâlnesc întocmai în societate, dar care ne
ajută mai bine să înţelegem ce înseamnă fiecare.

Din perspectiva lui Tönnies trăsăturile comunităţii sunt:

Comunitatea este o formă de viaţă tradiţională, în care elementul principal este familia şi
care apare mai ales la sat sau în oraşul mic. Comunitatea este alcătuită din oameni cu
experienţe de viaţă similare. Ei se cunosc reciproc, iar interacţiunile sociale între ei sunt intime,
familiare, bazate pe afectivitate şi spirit de grup. Controlul social este menţinut prin mijloace
informale (gura satului, bârfa, gesturile, izolarea, marginalizarea). Acesta este eficient pentru că
oamenii sunt foarte preocupaţi de ceea ce gândesc ceilalţi despre ei. Schimbarea socială este
limitată. Viaţa copiilor este similară cu cea a părinţilor.

Trăsăturile societăţii sunt:

Societatea în schimb este o formă de convieţuire caracteristică pentru viaţa urbană

modernă, pentru oraşul mare. Oamenii sunt mai înstrăinaţi, au puţine legături între ei, relaţiile
sunt artificiale, caracterizate de o politeţe rece şi impersonale. Domină interesele proprii şi
există o mare varietate de valori şi de norme sociale. Oamenii sunt nepăsători faţă de ce spun
ceilalţi despre ei, de aceea controlul social se realizează cu mijloace formale, oficializate
(exemple: legi, pedepse, penitenciar). Schimbarea socială este un aspect important al societăţii.

“În comunitate oamenii rămân uniţi în ciuda tuturor factorilor care îi separă, în timp ce
în societate oamenii sunt separaţi, în ciuda tuturor factorilor care îi unesc.” (Tönnies)

industrializare, urbanizare

Comunitate Societate

Viaţa familială (bazată pe înţelegere) Viaţa marelui oraş (bazată pe contract)

Viaţa satului (guvernată de obiceiuri, tradiţii) Viaţa naţiunii (guvernată de politică)

Forme de manifestare în comunitate: Forme de manifestare în societate:

Plăc Legătura de Rudenia Reflecţia Valori abstracte
erea sânge
Vecinătatea Egoism, Comerţ,
Obiş Legătura dominaţie capitalism
spaţială Prietenia,
nuinţa Legătura tradiţia Calculul Bani, profit
spirituală
Mem
oria
Îi corespunde natura feminină dominată de: Îi corespunde natura masculină dominată
de:
Afecţiune
Interes
Sentiment
Reflexie
Intuiţie
Cunoaştere

Care este asocierea între comunitate - societate şi cele două sexe?

Tönnies face şi o asociere între cele două sexe şi cele două forme de convieţuire umană:
el spune că femeia este mai împlinită la nivel comunitar, în timp ce bărbatul este mai împlinit la
nivel societal. Modernitatea face ca femeia să îşi asume treptat şi rolurile specifice societăţii,
prin acel proces care se numeşte emanciparea femeii, şi care o îndepărtează de natura ei intimă,
pentru că o face raţională, rece.

Care sunt trăsăturile omului comunitar (din cadrul comunităţii) şi ale omului abstract (din
cadrul societăţii)?

Omul comunitar este bun şi amabil faţă de amicii săi şi ostil faţă de duşmani. Are caracter
paşnic, respectă obiceiurile şi are conştiinţă religioasă. Este un “om de suflet”.

Omul abstract al societăţii nu are amici sau duşmani, ci doar aliaţi şi adversari.
Sentimentele de ură şi iubire sunt atenuate. Este un om convenţional, interesat de politică,
dominat de cunoştinţe.

Tönnies spune că de fapt cele două nu sunt total opuse şi că în realitatea socială se
întâlnesc adesea forme de graniţă între cele două: “putem găsi elemente specifice societăţii într-
o familie tradiţională, tot aşa cum putem găsi elemente specifice comunităţii în asociaţiile
moderne”. Tönnies mai spune că oamenii tind să asocieze termenul de comunitate cu ideea de
bine, pe când cel de societate cu ideea de rău (rău latent). Acest lucru din nou nu este adevărat,
pentru că şi în societate există bine moral. Fără societate cultura modernă şi liberalismul
modern nu ar fi putut să apară. Oraşul este centrul ştiinţei şi culturii care merg mână în mână
cu comerţul şi industria. Aşadar, oraşul a adus o contribuţie importantă la progresul omenirii.

Pe scurt, comunitatea sau satul presupune:

status prescris (moştenit prin naştere)

autoritate tradiţională (preot, de ex)

ordine socială bazată pe morală, pe conştiinţă

relaţii sociale apropiate

solidaritate socială

grupuri primare

Societatea sau oraşul presupune:

status dobândit (obţinut în timpul vieţii)

relaţiile sunt utilitare, instrumentale

ordine socială contractuală

ordinea morală şi religioasă au o mai mică importanţă

interese personale

grupuri secundare

3. Max Weber (1864-1920)

Ca şi Tönnies, Weber vede istoria europeană ca părăsind comunitatea şi trecând spre

societate. Weber spune că această trecere are loc datorită procesului de raţionalizare (care era
procesul echivalent la Tönnies?). Raţionalizarea semnifică faptul că acţiunile umane tind să fie
bazate pe raţiune, pe gândire logică şi nu pe credinţe, tradiţii, aşa cum se întâmpla în trecut. Tot
ceea ce se întâmplă în societatea modernă stă sub semnul raţionalizării. Totul poate fi cunoscut
pe calea ştiinţei şi cu mijloacele cunoaşterii.

3.1. Tipologia acţiunilor sociale

În viziunea lui Weber, obiectul sociologiei este acţiunea socială, adică comportamentul
uman orientat către alţi oameni. Sociologia este ştiinţa acţiunii sociale. Acţiunea socială este un
act de modificare de către un individ sau un grup a comportamentului altui individ sau grup.
În viziunea lui Weber există patru tipuri de acţiune socială:

Care sunt cele patru tipuri de acţiune socială la Weber?

Acţiunea socială orientată spre un scop – este orice acţiune realizată de om care
urmăreşte realizarea unui scop specific, prin mijloacele cele mai eficiente. Ex: ţăranul care îşi
cultivă pământul, medicul ce tratează un bolnav, omul de ştiinţă care experimentează, etc.

Acţiunea socială orientată spre o valoare – este animată de valori morale, estetice,
religioase, sau de altă natură. Şi aici există adesea un scop, dar valoarea care stă în spatele
acţiunii este mai importantă. Ce este interesant aici este faptul că adesea acţiunea orientată spre
valoare poate avea consecinţe negative pentru cel ce o realizează: căpitanul care se scufundă
împreună cu vasul său, aristocratul care îşi dă viaţa ca să îşi apere onoarea (onoarea este mai
puternică decât viaţa însăşi), etc.

Acţiunea tradiţională – este animată de tradiţii şi obiceiuri. Astfel de acţiuni sunt foarte
frecvente pentru că oamenii adesea acţionează din obişnuinţă. Cele mai multe din acţiunile
cotidiene intră în această categorie.

Acţiunea afectivă – este determinată de sentimente, pasiuni. O palmă trasă cuiva,

răzbunarea, etc.

Primele două sunt caracteristice societăţii, sau ordinii raţionalizate, ultimele două sunt
caracteristice comunităţii.

3.2. Relaţii asociative, comunale şi de masă. Relaţii închise şi deschise.

Altă legătură în scrierile lui Weber cu comunitatea este distincţia pe care o face între
relaţiile sociale asociative, comunale şi de masă. Weber găseşte aceste două tipuri de relaţii
peste tot în istoria socială şi devin pentru el ideal-tipuri, exact cum comunitatea şi societatea
sunt ideal –tipuri pentru Tönnies..
 Ce este o relaţie socială comunală?

O relaţie socială este comunală când este bazată pe un sentiment subiectiv al părţilor că
îşi aparţin, că sunt implicate în existenţa celuilalt. Acţiunea comunală este motivată de
solidaritate, de sentimentul apartenenţei, de similaritatea scopurilor. Datorită acestui sentiment
al apartenenţei, membrii unei relaţii comunale sunt dispuşi chiar în anumite contexte să-şi rişte
viaţa sau să facă alte sacrificii pentru ceilalţi.

Ex: unitatea militară, sindicatul, grupurile religioase, legătura dintre doi iubiţi, familia,
vecinătatea.

Ce este o relaţie socială asociativă?

O relaţie socială este asociativă când se bazează pe o ajustare raţională a intereselor între
cele două părţi, sau dacă decurge din calcul raţional mai degrabă decât din identificare
emoţională. Este o relaţie în care oamenii pot face lucruri diferite, dar colaborând, şi sunt
motivaţi să coopereze pentru că această cooperare le serveşte scopurile personale.

Ex: piaţa liberă, şcoala, universitatea, organizaţiile care există pe baza unui contract. Pot
fi nu doar de natură economică, ci şi religioasă, educaţională, politică.

Ce este o relaţie socială de masă?

Când un număr de oameni realizează acţiuni individuale dar similare, pentru scopuri
personale sau de grup. Când o mulţime de oameni face acelaşi lucru.

Ex: nişte demonstranţi care fug toţi de poliţie, sau care scandează ceva.

Ce este o relaţie socială deschisă? Dar închisă?

Altă dihotomie este între relaţiile sociale închise şi deschise. O relaţie socială comunală
sau asociativă este deschisă, când participarea nu e negată nimănui, oricine poate deveni
participant la acea relaţie. O relaţie socială este considerată închisă pentru cei din afară când
participarea anumitor persoane este exclusă, limitată sau supusă unor condiţii. Caracterul de
închis al unei relaţii poate fi de natură tradiţională, emoţională, sau bazat pe calcul

Relaţie socială Comunală Asociativă

Închisă Relaţia în cuplu, familia, Parteneriate de afaceri,

 mănăstirea (frăţia religioasă), cluburi, frăţii, penitenciarul,
unitatea militară (plutonul) sindicatul

Deschisă Cartierul, vecinătatea,

Şcoala, universitatea
satul

Relaţiile comunale tind să fie mai degrabă închise, iar cele asociative mai degrabă
deschise. Relaţiile sociale de masă sunt aproape întotdeauna deschise. De asemenea orice
relaţie care durează un timp suficient de lung, chiar dacă e asociativă la început, se transformă
într-o relaţie comunală.

Aceste tipuri de relaţii sunt tipuri-ideale la Weber.

4. Pierre Guillaume Frederic Le Play (1806-1882) – „comunitatea empirică”

De obicei lucrarea despre sinucidere a lui Durkheim este considerată prima cercetare
sistematică din sociologie, care a pornit de la metode obiective pentru a infera nişte concluzii cu
valabilitate generală. Mai înainte de Durkheim însă, Le Play a făcut acelaşi lucru.

Metoda pe care o întemeiază este monografia. A adunat date timp de peste 20 de ani
(monografii de familie) şi de asemenea a utilizat observaţia comparativă asupra a 45 de familii
din toată Europa (de la familii seminomade până la familia unui compozitor din Bruxelles).

Pune bazele curentului empiric în sociologie, care constă în accentuarea realităţii concrete
şi mai puţin a teoriei şi care urmăreşte să amelioreze condiţii sociale. Unii mai numesc curentul
său “materialism sociologic” pentru că este preocupat de aspectele materiale ale existenţei. Nu
trebuie confundat cu materialismul lui Marx. Elementul pe care Le Play îl pune în centrul
sistemului său este familia (structurile de rudenie).

Le Play descoperă trei tipuri de comunităţi familiale:

familia patriarhală – întâlnită la popoarele de stepă şi de câmpie. Autoritatea şefului de

familie este puternică. Copii rămân alături de părinţi până la sfârşitul vieţii. Personalitatea
individului este anihilată şi el este complet absorbit de comunitate. Societăţile în care predomină
acest tip sunt conservatoare, stagnante (de exemplu zonele rurale)

familia instabilă – apare în perioadele de revoluţii, de transformări sociale. Se

caracterizează printr-un individualism extrem, caracter contractual, structură instabilă
 familia tulpină – copii părăsesc casa părinţilor la maturitate şi cel care rămâne
moşteneşte cel mai mult. Încurajează autonomia, dezvoltarea de noi gospodării şi noi forme de
proprietate. Combină ce e mai bun în sistemul patriarhal şi cel instabil.

5. Émile Durkheim (1858-1917) – „comunitatea ca metodologie”

La Durkheim comunitatea devine un cadru de analiză pentru probleme ca moralitate, lege,

contract, religie. El tratează aceste probleme referindu-se permanent la comunitate şi abordează
comunitatea prin intermediul lor.

5.1. Solidaritate mecanică şi solidaritate organică

În viziunea lui Durkheim comunitatea are doi poli: unul corespunde solidarităţii mecanice,
celălalt solidarităţii organice.

Solidaritatea mecanică – Oamenii sunt solidari pentru că se aseamănă între ei, au

aceleaşi valori, modele de viaţă. Exemplul dat aici de Durkheim sunt societăţile primitive, în
care oamenii nu se diferenţiază prin aproape nimic, nici prin haine, nici prin ocupaţii. El
aseamănă societăţile bazate pe solidaritate mecanică cu organismele inferioare, cele mai simple
care există şi care sunt formate prin juxtapunerea elementelor de acelaşi fel. Le numeşte colonii
(de ex. coralii). Părţile ce formează o colonie, sau un astfel de organism sunt lipite mecanic
unele de altele

Solidaritatea organică – Solidaritatea şi consensul între oameni apare pentru că aceştia

au nevoi complementare, nu pentru că sunt asemănători. Solidaritatea organică este produsul
diviziunii sociale a muncii şi se exprimă prin diferenţiere socială. Diviziunea muncii înseamnă
că oamenii nu mai produc fiecare tot ce are nevoie, ci producţia este specializată (meserii). Si
atunci fiecare are nevoie de ceilalţi pentru a putea supravieţui. Durkheim face aici o analogie cu
organismele superioare, cu mamiferele, al căror corp este alcătuit din organe diferite, nici unul
din acestea neputând lucra, dacă nu e sprijinit de celelalte. Dacă un astfel de organism se
separă, se rupe, moare

Solidaritatea mecanică Solidaritatea organică

 Corespunde societăţii  Proprie societăţilor moderne
tradiţionale
 Eterogenitate
 Omogenitate
 Apreciere scăzută a tradiţiei
 Apreciere puternică a
tradiţiei  Individualism

 Colectivism  Justiţie permisivă

 Justiţie dură  Proprietate individuală

 Proprietate comună  Profan

 Sacru  Conştiinţă individuală

 Conştiinţă socială  Mobilitate verticală puternică

 Mobilitate verticală  Sancţiuni formale

scăzută

 Sancţiuni informale

5.2 Drept restitutiv, drept represiv

Solidarităţii mecanice şi organice le corespund două tipuri de drept – dreptul represiv şi

restitutiv. Dreptul represiv corespunde solidarităţii mecanice, şi semnifică faptul că individul
este absorbit complet de societate, este complet supus normelor acesteia, nu are libertate şi
orice încălcare a obiceiurilor este pedepsită. El pune accent pe pedeapsă, iar pedeapsa este
extrem de severă în comunităţile cu solidaritate mecanică. Dreptul represiv şi este în întregime
penal. În dreptul represiv poporul întreg face justiţia, nu există un organ abilitat pentru asta
(judecător sau magistrat) (vezi şi în satul românesc arhaic, toate pricinile erau judecate de
obşte). Dreptul represiv este în întregime penal, adică se referă numai la infracţiuni şi la
pedepse. Pedeapsa există doar pentru a pedepsi şi nu pentru ca societatea să aibă un câştig de
pe urma ei, de aceea în societăţile primitive au adesea loc acte de cruzime. Se ajunge astfel să
fie pedepsite şi animalele care au făcut ceva rău. În dreptul represiv pedeapsa este întotdeauna
la fel de mare sau mai mare decât crima. Omorârea unui om se pedepseşte întotdeauna prin
uciderea autorului. Pedeapsa are rol de răzbunare. (Legea Talionului - Ochi pentru ochi şi dinte
pentru dinte.)

Dreptul restitutiv corespunde solidarităţii organice, pune accent pe regulă, individul are o
existenţă proprie, distinctă de cea a grupului din care face parte, are libertate individuală, i se
permite un anumit grad de nonconformism şi nu toate greşelile sunt pedepsite. Dreptul restitutiv
este şi civil şi penal. În societăţile primitive, regulile pe care un individ trebuia să le respecte
erau mult mai numeroase decât azi. În societăţile evoluate, s-au pierdut o mulţime de reguli şi
restricţii, care înainte erau obiectul unei pedepse. (De ex. în societăţile primitive, a-ţi lovi
părinţii, a-i blestema, sau a nu-i asculta era pedepsit cu moartea – după Biblie. Astăzi nu mai
există această regulă şi pedeapsă) La fel se întâmplă şi cu reglementările privind raporturile
dintre sexe. În Biblie apar referiri la acte care sunt considerate crime şi pe care noi astăzi le
tratăm cu mult mai multă uşurinţă: coruperea logodnicei, unirea sexuală cu un sclav, tânăra
care nu e virgină la căsătorie, sodomia, bestialitatea, prostituţia, incestul. Toate acestea erau
pedepsite cu moartea. În dreptul atenian, deja aceste acte erau pedepsite mai puţin sever.

De asemenea din dreptul societăţilor evoluate dispar o mulţime de reglementări referitoare

la tradiţii şi obiceiuri. În societăţile primitive şi cele mai puerile practici devin îndatoriri
imperative. Unele exemple sunt chiar amuzante: legislaţia Spartei stabilea coafura acceptată a
femeilor şi spunea că bărbaţii au obligaţia să-şi radă mustaţa, legislaţia Atenei le interzicea
acestora să-şi ia mai mult de trei rochii în călătoriile lor. În Rhodos – era interzisă raderea
bărbii.

Dreptul restitutiv pedepseşte mai grav crimele împotriva individului decât pe cele faţă de
societate

5.3. Comunitatea de ofensă.

Atunci când o regulă este încălcată, când se produce o crimă, ea trezeşte în ceilalţi
sentimentul ofensei. Comunitatea de ofensă este o comunitate de indignare în faţa crimei.
Comunitatea mică, caracterizată de solidaritate mecanică are o comunitate de ofensă puternică.
Comunitatea mare caracterizată de solidaritate organică suferă a o scădere a comunităţii de
ofensă (oamenii sunt mai indiferenţi faţă de criminalitatea din jurul lor).

6. Georg Simmel (1858- 1918) – „comunitatea moleculară”

Concepţia lui Simmel despre comunitate este una de microsociologie. Pentru că el se

referă la relaţiile intime, la grupuri mici şi nu la societatea în ansamblul ei.

Care e concepţia asupra comunităţii?

El vede comunitatea tradiţională ca bazată pe simplitate, francheţe şi căldură. Omenirea

trece de la comunitatea tradiţională la complexele industrial-urbane anonime din oraşe. Oraşele
sunt sofisticate, anonime şi rezervate.

Legată de ideea de comunitate este analiza secretului. De ce au oamenii nevoie să aibe

secrete? Sau care sunt funcţiile pe care secretul le îndeplineşte într-o societate?

Lipsa de încredere în ceilalţi. În societatea modernă grupurile din care face parte
individul nu reclamă din partea lui întreaga lui fiinţă, ci doar părţi ale acesteia. Societatea
modernă este interesată tot mai puţin de individ ca întreg. (să-şi aducă aminte de omul
comunitar la Tönnies, care e total şi omul fragmentar al societăţii). De aceea încrederea în
individ este şi ea fragmentată şi atunci multe aspecte ale vieţii umane devin secrete (pentru că
nu te cunosc decât parţial, nu am încredere totală în tine şi atunci prefer să ţin secrete anumite
informaţii personale). Pe măsură ce societatea se modernizează, sfera publică devine din ce în
ce mai publică, iar cea individuală din ce în ce mai secretă.

Păstrarea intimităţii personale. Secretul oferă posibilitatea unei a doua lumi, dincolo de
cea vizibilă. Societatea modernă anulează intimitatea. Secretul reîntăreşte această intimitate.

Ca modalitate de integrare în grup. Nu se pot împărtăşi secrete decât cuiva care este
acceptat în grup şi această împărtăşire îl ajută să se integreze şi mai puternic.

Secretul este apanajul societăţii. În comunitate sau într-un grup mic nu există secrete (sau
mult mai puţine). Relaţiile sunt mult prea intime, oamenii sunt foarte apropiaţi astfel că tentaţia
dezvăluirii secretului este foarte mare. Societatea produce diferenţierea oamenilor, astfel că
aceştia au nevoie de secret din teama că nu vor fi înţeleşi sau că vor fi judecaţi.

6.2. Înţelegerea spaţiului la Simmel

Este o altă problemă legată de tema comunităţii. El consideră că spaţiul are mai multe
caracteristici.

Exclusivitatea – se referă la faptul că nu există decât un singur spaţiu general, în sensul

că nu există două sate sau două oraşe sau ţări care să ocupe acelaşi spaţiu.

Spaţiul se divide în părţi delimitate prin graniţe (natura creează şi ea graniţe şi uneori
graniţele administrative sunt în acelaşi timp şi graniţe naturale). Conştiinţa graniţei este
construită şi întreţinută de grupurile politice.

Fixarea comunităţilor în spaţiu.

Un spaţiu poate fixa un sat, un oraş, un popor. Toate constituţiile prevăd clauze cu privire
la fixarea în spaţiu (În trecut, mai ales în Evul Mediu, aceste clauze erau duse la extrem: oraşele
din vechime interziceau părăsirea spaţiului oraşului pentru mai mult de un număr de zile – altfel
oamenii îşi pierdeau calitatea de membru al oraşului respectiv)

Fixarea pe un spaţiu presupune apariţia unui anumit tip de relaţii în acel spaţiu. De
exemplu, dacă într-un spaţiu a fost fixată o biserică ea creează un anumit tip de relaţii. Sau dacă
dimpotrivă a apărut un bordel, acel spaţiu dă naştere la relaţii de o cu totul altă natură.
 Individualizarea spaţiului – în unele oraşe se practica acest lucru în trecut ca spaţiul să fie
extrem de individualizat şi personalizat (a mai rămas şi azi obiceiul în unele cartiere din Paris
ca fiecare casă să aibe un nume – “La regele Siamului”, “Oglinda de aur”, etc....) Astăzi peste
tot se practică numirea străzilor, ceea ce dă oamenilor o anumită individualitate. În unele ţări
spaţiul este mai puţin personalizat – la americani de exemplu, unde străzile sunt numerotate)

4. Calitatea spaţiului de a induce apropiere sau depărtare între oameni. Relaţiile sunt
diferite în funcţie de apropierea sau depărtarea în spaţiu (de ex. distanţa personală).

Subiect 6 Mişcări sociale şi schimbare socială.

Acţiuni sociale provocate de grupuri mari de oameni care se manifestă deliberat şi

împreună, orientîndu-se după aceleaşi valori şi ideologii şi folosind aceleaşi metode, în vederea
realizării unor scopuri comune sau similare. M.s. sînt procese sociale ample care conduc la
crearea unor noi valori, noi forme de relaţii sociale, noi instituţii sau a unor noi societăţi. Ele
pot să promoveze anumite schimbări sau pot să se opună schimbărilor produse de anumite forţe
sociale.

♦ Factorii determinaţi ai m.s. sînt:

a) obiectivi: perimarea istorică a unor forme de organizare socială, agravarea dis-

parităţiior sociale şi a deosebirilor de interese, blocarea structurală care împiedică anumite
categorii sociale să-şi satisfacă interesele, dezorganizarea socială datorată unor condiţii interne
sau externe, crizele economice, politice sau culturale, deterioararea condiţiilor de viaţă;

b) subiectivi: nemulţumirile sociale care apar din privarea relativă şi din perceperea
injustiţiei, accentuarea sentimentelor de frustrare, confuzie, nelinişte, nesiguranţă, difuzarea şi
acceptarea unor noi valori sociale, contactele sociale dintre grupuri de indivizi nemulţumiţi,
apariţia unor ideologii care justifică şi direcţionează m.s., apariţia unor persoane sau grupuri
care urmăresc în mod deliberat schimbarea socială.

♦ M.s. se clasifică:

în funcţie de sensul lor: m. care urmăresc producerea unei schimbări şi m. de rezistenţă;

 în funcţie de profunzimea schimbărilor urmărite: m. protestatare, m. reformatoare şi m.
revoluţionare;

în funcţie de posibilităţile de realizare a obiectivelor urmărite: m. cu obiective realizabile

şi m. utopice.

Aceste trei criterii de clasificare se pot combina între ele permiţînd o caracterizare mai
compietă a tipurilor. M. protestatare, reformatoare şi revoluţionare urmăresc producerea unei
schimbări şi au obiective realizabile. M. utopice urmăresc şi ele producerea unor schimbări, dar
au obiective nerealizabile. M. de rezistenţă se opun la schimbări şi au obiective realizabile. În
raport cu influenţa exercitată asupra dinamicii sociale, aceste tipuri pot fi ordonate astfel: m.
utopice, m. de rezistenţă, m. protestatare, m. reformatoare şi m. revoluţioanre.

M. utopice propun un contramodel ideal la organizarea socială existentă. Unele modele

utopice sînt creaţia unor intelectuali ce reunesc în jurul lor un mic număr de indivizi care
încearcă să transpună în realitate idealurile utopice. M. utopice au avut o răspîndire mai mare
în secolele XVIII şi XIX. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, ele s-au manifestat sub forma
grupărilor de hippies, a unor comune şi a unor secte religioase. M. utopice nu reuşesc să se
impună ca modele de realizare a unei întregi societăţi; ele eşuează atit datorită contradicţiilor
interne, inconsistenţei modelelor propuse, impractibilităţii idealurilor lor, cît şi datorită
conflictelor puternice cu majoritatea valorilor şi normelor societăţii existente.

M. de rezistenţă se opun schimbărilor sau încearcă să elimine schimbările intervenite. Ele

pot lua forme diverse: de rezistenţă la introducerea unor schimbări sau faţă de o schimbare deja
introdusă; de rezistenţă faţă de o schimbare care este în consens cu dezvoltarea socială sau faţă
de o schimbare care conduce ia regres social sau la dezorganizare socială.

M. protestatare exprimă o poziţie, o atitudine, un refuz faţă de ceea ce este acceptat sau
instituţionalizat într-o societate. Ele pot fi întîlnite în multe domenii: moral, filosofic, religios,
politic. M. protestatare apar în jurul unor personalităţi marcante. Ele constau în declararea
formală şi publică a opoziţiei, ostilităţii, refuzului în raport cu o anumită stare de lucruri şi
acţionează după un sistem propriu de valori, dar care nu este impus celorlalţi. Aceste m.s. nu
urmăresc programatic reforme importante, nici revoluţii. Prin ele nu este afectat sistemul politic
dintr-o societate. Ele acţionează asupra conduitelor, valorilor, ideologiilor şi asupra relaţiilor
dintre individ şi colectivitate.

M. reformatoare apar pe o stare de nemulţumire faţă de situaţia existentă şi se manifestă

atunci cînd grupurile care se găsesc în această situaţie pot acţiona fără a suporta consecinţele
represiunii, cînd au posibilitatea să se exprime şi să se manifeste liber şi cînd acţiunea lor nu
vizează aspectele esenţiale ale sistemului politic existent. M. reformatoare urmăresc realizarea
schimbărilor dorite pe cale legislativă sau prin schimbări în sistemul instituţional. Din această
categorie fac parte m. de reformă a justiţiei, feministe, ecologiste, antinucleare, cele vizînd
liberari-zarea relaţiilor sexuale. M. reformatoare trec prin mai multe etape: apariţia stării de
nemulţumire; conştientizarea situaţiei şi discutarea ei; apariţia unor grupuri formale cu scop,
în care se discută rezolvarea problemelor; formularea ideologiei şi instituţionalizarea ei;
folosirea organismelor create pentru rezolvarea situaţiilor definite în etapele anterioare;
birocratizarea şi, posibil, închistarea m.

M. revoluţionare sînt schimbări radicale ale sistemului social. Ele sînt determinate de
adîncirea contradicţiilor structurale şi funcţionale din cadrul întregii societăţi. M. revoluţionare
îşi propun schimbarea ordinii existente şi, în consecinţă, sînt supuse represiunii din partea
forţelor care apără această ordine. Ele sînt orientate de ideologii clar formulate şi sînt puternic
instituţionalizate (organizaţii, partide, publicaţii, statute). În cadrul lor, un rol important îl
deţine revoluţia politică. Ele sînt, în acelaşi timp, distructive şi constructive: distrug vechile
relaţii sociale, vechiul aparat de stat, înlătură anumite valori şi norme sociale şi instituie noi
sisteme de valori şi conduite, noi tipuri de relaţii sociale, noi forme de organizare socială, noi
instituţii sociale. Revoluţia este un proces de schimbare de lungă durată, ritmul şi intensitatea
schimbărilor fiind diferite de la un subsistem social la altul. I.Mih.
Constă în trecerea unui sistem social sau a unei componente a acestuia de la o stare la o altă
stare diferită calitativ şi/sau cantitativ. Specific s. este faptul că ea însăşi este o stare, chiar
tranzitorie, ce trebuie considerată ca atare, şi în acelaşi timp vizează diferenţele dintre două
stări succesive ale sistemului. În general, sociologia abordează s. la două niveluri distincte:

s. (macrosocială) a societăţii globale, făcîndu-se referiri la creştere, evoluţie, dezvoltare,

progres, regres;

s. (microsocială) a anumitor subsisteme sau componente ale societăţii.

Cele două niveluri nu sînt în mod necesar şi consecvent puse în relaţie, unele teorii
sociologice concentrîndu-se asupra s. macrosociale iar altele asupra celei microsociale.

♦ Începuturile moderne ale teoriei despre s.s., în general, şi despre progres, în special, sînt
de identificat în „cearta" dintre antici şi moderni din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Gînditorii secolului al XVIII-lea (în special A. de Saint-Pierre, A. R. J. de Turgot, M.-J. de
Condorcet, A. Ferguson) consideră s.s. ca uniformă, lentă, graduală, continuă şi universală.
Secolul XIX, dominat de ideea de evoluţie, consacră nu numai sociologia ca ştiinţă
independentă, ci şi s.s. ca una din temele ei dominante. Urmîndu-i pe M.-J. Condorcet şi A.
Ferguson, A. Comte consideră că în locul „filosofiei superficiale" a acelor istorici care se
limitează la adunarea de date puse pe un tablou al succesiunilor, este necesar să fie avută în
vedere legea de bază a istoriei relevată de trecerea progresivă a cunoaşterii prin stadiile:
teologic, metafizic şi pozitiv (Cours de philosophie positive, 1830-1842). Toate popoarele au
avut aceeaşi istorie şi au trecut prin aceleaşi stadii progresive. Depinzînd de natura permanentă
a umanităţii, progresul societăţii, după Comte, trebuie să fie acelaşi în toate timpurile,
diferenţele fiind doar de ritm. Istoria nu este ciclică, ci progresivă şi implacabilă în urmarea
stadiilor. S.s. este produsul forţelor interne ale societăţii, rezultă din natura umană universală,
este continuă, normală şi uniformă în spaţiu şi timp. Diferenţele care apar sînt efecte ale unor
cauze accidentale si pasagere. Pentru a ilustra acest tip de s. nu trebuie făcut uz de metoda
comparativă a biologilor, care distinge serii statice şi coexistente de organisme utilizînd criteriul
complexităţii organice, ci de acea metodă istorică prin care se pun în evidenţă seriile
consecutive.

În tentativa sa, Comte preia necritic concepţia despre s. dominantă în secolul XVIII
(uniformă, graduală...) şi o aplică în analiza sociologică a dezvoltării sociale. De altfel, mulţi
sociologi din secolul XIX au insistat asupra specificului metodei istorice, dar nu şi asupra
postulatelor de caracterizare a s.s. H.Spencer, de exemplu, deşi s-a depărtat de unele principii
deterministe ale lui Comte, a preluat aproape integral conceptul precedent de s. Pentru Spencer,
natura esenţială a evoluţiei „în sine" constă în procesul de diferenţiere, de apariţie a
eterogenului din omogen. Date fiind „nivelurile de corespondenţă" din natură, se consideră
„istoria tuturor organismelor" (inclusiv a societăţii) ca fiind generată de „legea procesului
organic" ca lege universală a progresului. S. este universală şi uniformă în întreaga natură, deci
şi în societate, urmînd calea de la omogen la eterogen, de la simplu la complex, de la
nediferenţiat în formă şi funcţie la diferenţiat. Evoluţionismul biologic al lui Ch. Darwin îşi
găseşte un corespondent în cel din societate, fără a se considera ca esenţiale diferenţele dintre
regnuri sau cele din acelaşi regn. Progresul, dezvoltarea şi evoluţia sînt luate ca sinonime cu s.
(The study of sociology, 1874; Progress, its law and cause, 1899). Legile generale ale s.s. nu
lasă loc pentru considerarea diferenţelor.

E. Durkheim a urmat în mare parte acest evolutionism spencerian, plasînd diferitele

societăţi pe un „arbore genealogic" (Sociologie. Regulile metodei sociologice, trad. În română,
1924). Diferenţierea propusă de Durkheim, între solidaritatea mecanică şi cea organică,
produsă de accentuarea diviziunii muncii, nu este menită să indice varietatea vieţii sociale ci o
lege aplicabilă „organismelor ca şi societăţilor" şi care guvernează întreaga lume. Deşi
Durkheim s-a preocupat în principal de geneza şi conservarea ordinii sociale, pentru el, ca şi
pentru Comte şi Spencer, s.s. este privită ca naturală, implacabilă, urmînd o lege evolutivă,
lentă, graduală şi continuă. Ritmul poate varia, dar succesiunea este fixă şi unidirecţionată,
conducînd la o îmbunătăţire inerentă. S.s. este globală sau integrală, în sensul că odată cu
societatea se schimbă toate componentele.

Un alt teoretician al s.s. a fost K. Marx. Preocupîndu-se de stadiile dezvoltării sociale, ei a

analizat structura modului de producţie si a distins tipuri de formaţiuni sociale cărora le
corespund forme distincte de proprietate, producţie şi structură de clasă. Lupta de clasă se află
la baza tuturor transformărilor sociale („istoria tuturor societăţilor de pînă acum este istoria
luptelor de clasă"). Teoretizarea revoluţiei ca tip de mişcare socială generatoare de s. se
realizează pentru prima dată în termeni sociologici. Şi tot pentru prima dată, în locul
uniformităţii s. se prezintă variaţiile şi diferenţele sincronice şi diacronice, punîndu-se accentul
pe participarea agenţilor istorici umani în modelarea procesualităţii s..

Evoluţionismul doctrinelor sociologice din secolul XIX a fost adesea pus sub semnul
influenţei lui Ch. Darwin (The Origin of species, 1859), ceea ce constituie temei de argumentare
pentru sociobiologii contemporani în favoarea unei necesare şt accentuate convergenţe a
sociologiei şi biologiei, în ciuda unei concomitente istorice, evoluţionismul darwinist şi cel
sociologic au avut problematici distincte şi moduri de abordare diferite (F. J. Taggart, 1925; K.
Boch, 1955, 1978). În deceniul al patrulea al secolului nostru evoluţionismul este considerat ca
desuet, fără a fi fost înlocuit de o teorie a s.s. Funcţionalismul a jucat un rol important în
această înlăturare, T. Parsons sintetizînd un punct de vedere pesimist în legătură cu posibilitatea
unei teorii a s.s.: „...o teorie generală a proceselor de schimbare în sistemul social nu este
posibilă în stadiul actual de dezvoltare a cunoaşterii" (The Social System, 1951). O astfel de
teorie ar presupune o cunoaştere aprofundată a legilor sistemului social şi a s. acestuia, ceea ce
încă nu există. In virtutea acestei perspective, funcţionalismul structural s-a dezvoltat ca o teorie
a ordinii sociale, a regulilor de menţinere sau conservare a sistemului, s.s. apărînd mai degrabă
ca un fenomen de patologie socială.

După perioada de dominare a funcţionalismului a urmat una în care teoriile sociologice

au fost resistematizate în funcţie de accentul pus pe ordinea şi conservarea socială sau pe
conflict şi s.s. (A. Gouldner, 1971). Se produce, totodată, o resurecţie a evoluţionismului şi o
preocupare insistentă faţă de analiza s. (S. N. Eisenstadt, 1970; LA. Sklair, 1970; H. R.
Barringer, 1965) în condiţii de participare a agenţilor social-istorici, de diversificare a formelor
şi ritmurilor pe care le ia sau â sectoarelor în care se produce. Analiza sociologică vizează
descrierea, explicarea şi predicţia s. unui sistem social ca întreg sau/şi în interiorul sistemului a
diferitelor componente. Cele două niveluri ale analizei nu sînt neapărat coincidente. În mod
tradiţional au fost dezvoltate teoriile macrosociale ale s.s., numai în ultimele decenii
propunîndu-se teorii cu orientare microsocială. Această situaţie este explicabilă şi printr-o
caracteristică a s.s.: rareori, dacă vreodată, există coincidenţă între direcţiile şi ritmurile de s.
ale diferitelor componente ale sistemului social. De exemplu, într-un sistem social se poate
schimba distribuţia relaţiilor de putere fără ca aceasta să conducă în mod necesar la s. În
tehnologia sau în organizarea producţiei; sau se poate schimba structura tehnico-eco-nomică a
producţiei fără să se producă s. corespunzătoare în cultură; sau sistemul ca întreg să fie înscris
pe o cale de s. concomitent cu conservarea unor componente tradiţionale.

♦ Cercetarea s. se orientează către diferite aspecte sau probleme. O primă problemă se

referă la detectarea factorilor care generează s. Aceştia sînt consideraţi ca endogeni sau exogeni
în raport cu domeniul analizat. Ignorarea factorilor generatori este specifică unei concepţii care
admite imanenţa s. uniforme şi continue în timp. S. deja înfăptuite conduc la noi s. şi astfel se
menţine o evoluţie autodirijată sau autotelică. Teoriile clasice (evoluţioniste) despre s. se
înscriu, de regulă, pe o astfel de linie. Modelul factorial al s.s. identifică factori exogeni sau
endogeni sau şi unii şi alţii investindu-i cu putere generatoare. În acest sens, au fost invocaţi
factori macrostructurali, de genul condiţiilor naturale, factorilor producţiei (unelte, forţă de
muncă, metode de muncă), relaţiilor de producţie, mişcărilor sociale (luptei de clasă) etc., sau
factori microstructurali organizaţi într-un context. Acesta are efecte structurale asupra
elementelor care îi sînt subsumate. De exemplu, organizarea şi orientarea relaţiilor dintr-un
grup sau ale altor componente ale grupului generează acel context care are efecte asupra
fiecărui individ (M. Sherif, The psychology of social norms, 1936).

Chiar dacă sociologia actuală tinde să renunţe la ideea existenţei unei cauze unice şi
universale a s.s., ea nu a încetat să se preocupe de identificarea factorilor generatori de s.
endogenă sau exogenă şi să caracterizeze tipurile şi formele principale, precum şi procesele pe
care s. le implică. În s. exogenă se identifică un factor sau mai mulţi care sînt exteriori
sistemului considerat şi care produc stări specifice de dezvoltare în interiorul.lui. De exemplu,
pentru a explica dezvoltarea capitalismului occidental Max Weber a considerat că reforma
protestantă a creat o etică a spiritului întreprinzător, eliberat de constrângerile tradiţionale,
ceea ce ar fi stimulat investiţiile şi acumulările capitaliste, în sociologia rurală, H. Mendras (La
fin des paysans, 1967) explică modul în care introducerea unei inovaţii în sistemul de viaţă şi
producţie rurală atrage după sine o veritabilă transformare în lanţ a respectivului sistem. S.
endogene pot fi evolutive, constînd în modificări ale regulilor de funcţionare ca urmare a unor
combinaţii specifice ale elementelor componente ale sistemului, sau reproductive, atunci cînd se
menţine cadrul structural al sistemului dar se introduc variaţii în funcţionarea sa efectivă (K.
Marx distinge între reproducţia simplă şi cea lărgită şi include procesele reproductive nu în aria
stagnării ci în cea a s.). În general, rareori şi numai cu riscul unor simplificări se poate distinge
s. endogenă de cea exogenă, cele mai multe s. fiind concomitent endogene şi exogene. Numai
într-o variantă structuralistă strictă s. apare ca produs exclusiv al mecanismelor structurale
interne, viitorul fiind deja prefigurat de starea prezentă a structurii.

O altă problemă se referă la modul specific de identificare a s.s. În general, s. se poate

referi la:

procesul de tranziţie de la o stare la alta a sistemului;

diferenţele dintre două stări succesive ale unui sistem; regularitatea procesului de s.;

mecanismele de producere a s.

Există două concepţii oarecum diferite despre s., după cum se pune accentul pe caracterul
său determinant, legic, sau pe caracterul său probabilist. Teoriile clasice despre s. operează cu
principii deterministe, de tipul succesiunii inexorabile a fazelor de dezvoltare a unei societăţi (A.
Comte, H. Spencer, E. Durkheim etc.). Dacă astfel de legi ar fi temeinic fundamentate, atunci s.
ar putea fi planificată şi sistemul social ar fi astfel perfecţionat încît să se accelereze progresul
spre un ideal prestabilit. S.s. depinde însă de o varietate de factori endogeni şi exogeni, astfel că
tranziţiile şi procesele iau un curs probabilist. Există o variabilitate a ritmurilor de s. a
diferitelor componente ale unui sistem social şi o dialectică a continuităţii şi discontinuităţii lor.
Controlul probabilităţii s. şi creşterea acesteia se pot realiza prin facilitarea şi multiplicarea
inovaţiilor tehnice, ştiinţifice şi organizatorice.

♦ Un alt factor generator de s.s. este reprezentat de mişcările sociale, ca expresii ale
aspiraţiilor comune ale oamenilor de a realiza un acelaşi scop cu mijloace similare. La baza
oricărei mişcări sociale se află discrepanţa dintre nevoi şi mijloacele disponibile de satisfacere.
O astfel de stare generează tensiuni subiective şi relaţionale care tind să se generalizeze pînă la
a cuprinde grupuri mari de oameni (J. Szczepanski, 1970), să devină tot mai organizate şi să
solicite producerea unei s. În funcţie de tipul de s. vizat, se disting mişcările protestatare,
reformatoare şi revoluţionare. Mişcările protestatare sînt iniţiate de grupuri mari de oameni, se
manifestă prin nemulţumire şi protest, prin contestarea unor regularităţi sociale statornicite, dar
nu sînt ghidate de o concepţie clară despre tipul de s. ce ar urma să se producă (P. Bourdieu,
Les heritiers, 1969). Mişcările reformatoare vizează s. sectoriale în cadrul sistemului social
existent (emanciparea femeilor, blocarea poluării, protecţia animalelor etc.). Instituţionalizarea
acestor mişcări se asociază şi cu o regresiune a militantismului pentru s. Mişcările revoluţionare
se deosebesc prin scop şi metodă de precedentele. Scopul lor este de a schimba organizarea
sistemului social ca atare, de a produce o s.s. şi politică radicală, iar mijloacele folosite sînt atît
paşnice, cît şi violente, folosesc o strategie şi o tactică specifice, programate de un grup de
avangardă (partid politic). În mod tradiţional, cele mai importante revoluţii sînt considerate a fi
cele care duc la s. puterii politice într-o societate. Mai recent, atenţie sporită se acordă şi s.
tehnologice, spirituale, culturale etc., mai ales că, pe fîngă s. macrostructurale, în orice sistem
social au loc multiple s. de amploare variabilă.

♦ În metodologia cercetării sociale s-au dezvoltat diferite tehnici de analiză a s.s. precum
şi modele, unele formalizate, ale s. (J.S. Coleman, Models of change and response uncertainty,
1964; The mathematical model of change, 1968; G. W. Bohrnstedt, Observations on the
measurement of change, 1969). Analiza longitudinală, realizată în diferite variante (panel,
cohorte etc.) şi finalizată în modele cauzale sau interacţionale, facilitează studiul
microstructural, bazat pe date empirice, al s. L.V.

Subiect 7 instituții și organizatii

Instituţii şi organizaţii

Disputele din ştiinţele sociale între partizanii diverselor teorii şi, cu atât mai mult,
controversele din filosofia politică sunt un fenomen care sare în ochi oricui de îndată ce începe
să citească literatura de specialitate. Teoriile cu privire la instituţii nu constituie o excepţie şi
vom avea ocazia, pe parcursul manualului, să ilustrăm acest lucru. Explicaţia acestor contraste
trebuie căutată, în cele din urmă, în intuiţiile legate de conceptele fundamentale.

Am să încerc să explic care este intuiţia definitorie pentru modul de a privi instituţiile
adoptat în acest manual. Este inutil să spun că această intuiţie mi se pare mie absolut evidentă.
Cum nu este aşa pentru mulţi alţii, trebuie însă să o explic.

Voi folosi exemplul a două echipe care joacă un meci. Acest meci ar putea fi unul de
fotbal, de handbal sau orice alt joc sportiv. Fiecare echipă are un obiectiv: să introducă mingea
în poarta adversarilor, să o culce în terenul lor de ţintă şi aşa mai departe, în funcţie de joc. În
vederea atingerii acestui scop sau a păstrării scorului existent, echipele se organizează.
Antrenorii trasează sarcini jucătorilor, fac planuri. Nu totul poate fi gândit dinainte, dar ideea
exemplului este de fapt alta: intuiţia cu privire la ce înseamnă organizarea jocului echipei este
limpede. Putem extinde discuţia până la nivelul clubului şi vom constata acelaşi proces de
organizare. Chiar dacă nu acesta este obiceiul în limba română, nu ar fi deloc derutant dacă am
vorbi, în acest context, despre club ca despre o organizaţie. Avem o intuiţie cu privire la ce
înseamnă structurile organizatorice ale clubului.

Să mergem acum mai departe cu exemplul nostru. Să luăm cazul meciului ca atare. Ar
putea fi vorba de organizarea meciului, în sensul în care este vorba despre organizarea echipei.
Evident că da. Numai că atunci am spune că meciul a fost regizat, aranjat. Există o întreagă
terminologie pentru a ne referi la acest proces de organizare a meciului. Vom suspecta probabil
că există şi o organizaţie în toată regula care, din umbră, se ocupă cu aranjarea meciurilor.

Au fost încălcate regulile jocului ca atare? S-ar putea ca regizorii din culise să fi aranjat
şi aşa ceva. Lucrul acesta nu este însă atât de semnificativ. Competiţia în cadrul cadrul căreia se
desfăşoară jocul are regulile ei. Are puţină importanţă dacă sunt scrise sau nu. Spectatorii se
aşteaptă ca echipele să încerce să câştige.

Competiţia ca atare este o instituţie, definită printr-un set de reguli formale şi informale.
Aceasta este intuiţia de bază. Regulile competiţiei şi regulile jocului în sine sunt diferite de
structurile organizaţionale. Regulile jocului nu ne spun nici măcar dacă trebuie sau nu să existe
un jucător care coordonează jocul echipei şi, cu atât mai puţin, cine anume să fie conducătorul
de joc. Aceasta este o chestiune de organizare. Exemplul meciurilor aranjate ne arată - credem
noi - deosebirea limpede dintre organizare şi reguli.

După cum se va vedea mai jos,1.1 noi vom denumi pe scurt sistemele de reguli în sensul de
mai sus ''instituţii.'' Sper că intuiţia care stă în spatele distincţiei dintre organizaţii şi instituţii
este clară. Din păcate nu tot aşa stau lucrurile din punct de vedere terminologic. Terminologia
folosită în teoriile care vor fi prezentate cu precădere în acest manual diferă destul de drastic de
modul în care sunt folosite cuvintele respective în mod obişnuit.

Motivele pentru care termenii de ''instituţie'' şi ''organizaţie'' au o semantică mai vagă în

limba de toate zilele pot fi amplu discutate. Ar trebuie totuşi să semnalăm că utilizarea obişnuită
nu este chiar aşa de departe de intuiţie discutată mai sus. A ''organiza un meci'' înseamnă doar a
cădea de acord asupra locului, datei unei întâlniri şi a altor elemente de acest gen. Regulile pe
care le presupune un joc în sensul normal al termenului exclud însă alte elemente de organizare
(aranjarea meciului). Cu alte cuvinte, intuiţia distincţiei dintre reguli şi organizare este clar
prezentă. Ea nu se traduce însă printr-o utilizare foarte strictă a termenilor.

Cuvântul ''instituţie'' este utilizat în limba română într-un sens mai larg decât în acest
manual. Se vorbeşte, de pildă, despre ''copiii din instituţii'' 1.2. Se vede însă imediat care este
sensul termenului ''instituţie'' aici, dacă ne gândim că respectivii copiii se pot afla (sau s-ar
putea afla) în grija unei organizaţii caritabile private. Ei sunt deci în grija unei organizaţii, fie
ea de stat, fie ea privată.

În schimb, termenul de ''organizaţie'' este folosit într-un sens mai îngust decât în acest
manual. În manual, firmele sunt tot organizaţii. Caracteristica organizaţiei este munca în echipă
pentru a atinge un scop al organizaţiei. Unele organizaţii pot avea drept scop obţinerea de profit
în termeni monetari. La altele, profitul monetar contează mai puţin. Unele pot să existe un timp
foarte scurt, altele sunt foarte vechi. Unele trebuie să facă faţă concurenţei efective sau
potenţiale a unor organizaţii care desfăşoară activităţi similare; altele au garantat de către stat
un monopol.1.3

Prezenţa echipei, a colectivului uman cu ierarhia lui internă este caracteristică pentru
organizaţii. Evident, membrii acestui colectiv au mentalităţile lor, au un anumit tipar al relaţiilor
dintre ei. Arta conducătorilor de organizaţii este, între altele, aceea de a reuşi să ţină aceşti
oameni la un loc şi să le insufle încredere în organizaţie. Dacă nu reuşesc acest lucru,
organizaţia se destramă.

Ce loc rămâne atunci pentru a vorbi despre ''instituţii''? Răspunsul ne vom strădui să-l
dăm în continuare în acest capitol. Aici ne mulţumim doar să atragem atenţia asupra problemei
statutului ontologic al instituţiilor. Organizaţiile, chiar în sensul larg precizat mai sus, au ceva
palpabil, vizibil. S-ar putea să nu înţelegem sau să nu fim de acord cu motivele care-i fac pe
membrii organizaţiilor să se agite, dar chiar această agitaţie îi face vizibili. Nu trebuie însă să
ne scape atenţiei faptul că acţiunile umane au şi un aspect impalpabil.Nu vorbim deseori despre
faptul că o persoană ''a încălcat'' o regulă, o normă? Ceea ce ea a ''încălcat'' nu este ceva
vizibil, ci doar inteligibil. Instituţiile ocupă un loc în acest spaţiu a cărui geometrie o percepem
cu ochii minţii capabile să înţeleagă efectul acţiunilor propriei persoane asupra altora.

Subiect 8 cultura

Despre cultură

Termen ce a avut, iniţial, un sens sinonim cu „agricultură" şi a fost utilizat cu acest

înţeles, pînă în secolul al XlX-lea, paralel cu accepţiunea stabilită în mediul umaniştilor
Renaşterii. Într-o lucrare celebră a unuia dintre elevii Şcolii Le Play, E. Demolins (Comment la
route cree le type social), termenul este utilizat pentru a desemna trecerea de la arta păstoritului
la „cultură" adică la c. pămîntului (cultivarea lui). Sensul termenului este, deci, cel iniţial. Într-
o formulare celebră care-i aparţine lui Voltaire -cultivons notre jardin - apare regimul semantic
de tranziţie al termenului, fiindcă topica participă la vechea paradigmă (cultură + pămînt), dar
sensul vizat de Voltaire se referă la cultivarea minţii, a judecăţii şi a însuşirilor. Cu acest înţeles
a circulat termenul în epoca modernă cînd a fost creat contextul rupturii dintre datul accesibil
ştiinţei -generalul, legicul etc. - şi datul „obişnuit", „derizoriul", „comunul", „fenomenul" etc.

Cu asemenea scindare a „spiritului modern" s-a pierdut şi înţelesul prim al termenului de

c., care subînţelegea „cultivarea întregului", a „facultăţii sinteticului". Această divizare a
adîncit şi separaţia dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele c., astfel că în vreme ce fizica a
redescoperit întregul, iar chimia, printr-un termen ca cel de izotopie (topos = loc, izo = egal)
reintroduce ideea „realelor" plurale, ştiinţele c. n-au reuşit încă să depăşească ideea de
separaţie. Vechiul imperativ voltairian - cultivons notre jardin - este asociat regiunii fenomenale,
regimului „vieţii obişnuite", care este percepută sub semnul „minoratului", al zonei
nesemnificative. Cu această mutaţie regresivă se va dezvolta o nouă atitudine, aceea de „dispreţ
al cotidianului" -asimilat regimului banal al existenţei (din această zonă semantică a termenului
de c. s-a ivit întreaga temă a bovarismului, ca stare de exasperare în cotidian şi ca nevoie de
evadare din banalul cotidianului). Într-un atare mediu apare nevoia de extraordinar, de exotic,
de lucru neobişnuit şi întreaga mito-poetică a eroicului şi a eroului.

Pentru Malraux, realizarea personalităţii cere „împrejurări de excepţie, aventură, faptă

istorică de importanţă covîrşitoare". Viaţa obişnuită este privită ca zonă incapabilă să cultive în
om trăsăturile deosebite. La acelaşi Malraux este fixată criza înţelesului tradiţional al
termenului. Lumea aceasta, pentru a se cultiva la niveluri înalte, are nevoie de o supralicitare a
destinului, de unde caracterul cosmopolit al personajelor sale, care se nasc în Franţa, fac
revoluţii în China etc. Literatura a fost sensibilă mai ales la această mutaţie semantică a
termenului, care dă seama de întreaga distanţare a spiritualităţii moderne de vechiul înţeles
despre valenţele cultivatoare ale locului, ale obişnuitului, ale comunului. Omul cosmopolit al
epocii moderne atribuie valoare cultivatoare numai mediilor neobişnuite, stărilor de excepţie,
faptelor istorice de importanţă covîrşitoare etc, înţelegem astfel de ce Malraux, bunăoară, îşi
„duce" personajele - oameni occidentali - acolo unde se află scena revoluţiei (în China, de
exemplu).

Acest nou înţeles este tot ceea ce a propus spiritul modern ca răspuns la ideea
deterministă a c., atît de larg îmbrăţişată în curentul european generalizat al „naturalismului".
Cu naturalismul se fixase înţelesul determinist al ideii de c., de vreme ce în orizontul acestui
curent triumfă ecuaţia: mediu + ereditate = personalitate. Într-un anume sens, ideea
cosmopolită de c. poate fi considerată chiar o exacerbare a înţelesului naturalist, fiindcă în
această accepţie singura libertate a individului vine de la decizia lui de a căuta „mediile
extraordinare", „neobişnuite", pentru a scăpa de sub determinismul „locului", al „mediului de
acasă", al cotidianului banal.

Asumarea „condiţiei omului obişnuit" reprezintă una dintre problemele în jurul căreia s-
au desfăşurat dezbaterile occidentale în jurul problematicii c. în decursul unui interval de mai
bine de 100 de ani. De la Flaubert şi Zola pînă la Camus putem consemna o tendinţă seculară în
evoluţia unuia dintre înţelesurile de bază ale termenului de c.: c. vieţii obişnuite sau „cultivarea
ca acţiune în cotidian a omului obişnuit, banal". Dacă vrem, aşadar, să descoperim sensul
modern al c. îl putem căuta în cuprinsul acestui curent secular la capătul căruia avem „spiritul
obosit al naturalismului pozitivist", care a bîntuit Europa începînd cu mediul saloanelor
franceze ale Matildei - verişoara lui Napoleon al lll-lea - de prin 1830 şi pînă în plin secol XX.
Singura alternativă la tematica naturalistă a c. gîndită în Occident a fost aceea care-i cere
omului „să someze istoria" spre a-i da fiecăruia şansa de a face o mare revoluţie (ca eroul lui
Mairaux).

Toate internaţionalele occidentale actuale, care vîntură lumea de la un meridian la cel

opus, ne dezvăluie, conform unor analize, o tipologie umană intuită de aceeaşi angoasă a nevoii
catastrofice de a fi acolo unde se petrece neobişnuitul, împărtăşind parcă o prezumţie obscură
că acolo unde sînt catastrofe, războaie, e nevoie de „omul occidental", promovînd o adevărată
„religie civilă" a exemplarităţii lumii şi omului occidental. Aceasta este ceea ce se numeşte faza
mondialistă şi colonizatoare a c. occidentale în care triumfă noul înţeles al acestui termen care
îmbină sensuri misionariste cu înţelesuri cosmopolite, ceea ce mărturiseşte îndeajuns asupra
caracterului alexandrin al referenţialului actual al acestei noţiuni. N-a mai rămas nimic din
sensul prim al termenului, care mărturisea despre putinţa întregirii umane în actul normal, de
fiecare zi, în bucuriile simple, în fericirea devoţiunii pentru celălalt etc.

Vom spune că există un regim şi un stadiu virgilian (Virgilius, autorul anticelor

„Bucolice") al termenului şi un regim cartezian între care se cuprinde întreaga distanţare
raţionalistă, artificială a noţiunii de sensurile sate naturale, conferite de sinonimia termenului
de c. cu cel de agri-cultură. În regim virgilian termenul îţi cere să trăieşti în chip şi în forme
naturale, să te integrezi ritmurilor cosmice, datului natural. În regim car-tezian, termenul preia
sensuri imperative, care te somează să ieşi din „datul natural", să cauţi extraordinarul, să
„somezi istoria", să experimentezi înainte de toate. Cu înţelesul „experimentalist" al existenţei
pare a se încheia şi ciclul cartezian al termenului.

♦ Se poate desigur urma şi linia care schiţează mişcarea pur teoretică a termenului, de-a
lungul căreia se orînduiesc mediile pur intelectuale, şcolile şi teoriile. Astfel, în secolul al XVIII-
lea, secolul luminilor, se fixează termenului un înţeles oarecum intelectualist, de „educare a
spiritului" (prin exerciţii specializate care să cuprindă toţi copiii; de aici se impune ideea
„şcolarităţii" pentru toţi copiii, fără excepţie). În secolul al XlX-lea, o dată cu marile şcoli de
antropologie, termenul este supus unor operaţiuni de standardizare. Pentru E. F. Tylor (1871)
termenul de c. desemnează „ansamblul complex al cunoştinţelor, credinţelor religioase, al artei,
moralei, obiceiurilor, şi al tuturor celorlalte capacităţi şi obişnuinţe pe care le dobîndeşte omul
ca membru al societăţii".

Într-o altă zonă - cea americană - sensul termenului se arată mult mai legat de domeniul
dezvoltării materiale şi tehnice, de tehnicile de transmitere a moştenirii sociale etc. Aceasta este
concepţia care a fundamentat modelul organizării muzeelor americane (de la cel de istorie a
Statelor Unite de la Washington şi pînă la cel de istorie naturală de la New York). Cu şcolile
etnologiste triumfă concepţia care asimilează c. „modurilor de viaţă ale unui popor", relativ
stabile, dobîndite şi transmise de la o generaţie la alta, transmisiune în care c. este supusă unor
schimbări continui, fixate prin mecanismul „cndiţionării" (mecanisme subconştiente) şi nu pur
şi simplu prin „conştientizare".
 Şcolile moderne par a fi centrate, în definirea termenului, pe modurile de comunicare, pe
„comunităţile disciplinare" ale „producătorilor" specializaţi ai c. (oameni de ştiinţă, artişti,
literaţi etc.) şi deci pe o clasificare a valorilor, „vehiculelor" culturale şi a „obiectelor
simbolice" împărtăşite de o societate. Cu specializarea morfologică a cunoaşterii c., inaugurată
în cadrul curentului mare al romantismului, se dezvoltă o atitudine de receptare diferenţiată a
„elementelor" unei c.: mituri, noţiuni, idei, imagini, modele, teme, configuraţii, răspîndite în arii
determinate, împărtăşite de anumite părţi (straturi) ale populaţiei, ceea ce a permis clasificări
noi ale c.: c. religioasă, ştiinţifică, artistică, c. populară sau de „elită", „savantă", etc. În fine,
studiul canalelor de comunicare, a raportului nou creat de mijloacele moderne de comunicare,
între c. şi oraşe, a impus noi diviziuni terminologice: „c. de masă", „publicuri" (culturale).

Cu structuralismul asistăm la o biruinţă a regimului cartezian al termenului în ştiinţele c.

Acesta este punctul suprem şi pragul unei crize epistemologice care deja reclamă o amplă şi
fundamentală reconstrucţie a ştiinţelor c. Este de remarcat că dicţionarele fixează termenul la
confluenţa celor două mari arii metropolitane ale c. europene: franco-britanică şi germano-
americană. Putem consemna deci patru cîmpuri semantice majore ale termenului fiecare dintre
acestea exercitînd presiuni asupra dicţionarelor, cîmpul american, german, britanic şi francez.
Ştiinţele socio-culturale naţionale s-au dezvoltat într-un asemenea cadru de presiuni semantice
şi comunitare, astfel că efortul acestora spre sinteză a creat şi noi şanse pentru inovaţie
conceptuală în „periferiile" metropolelor.

Astfel, preocupările pentru tipologii naţionale au început în Germania (mai ales după
impulsul „epocii bismarkiene"), America, Anglia, dar cel dîntîi care a propus marea paradigmă
a „sociologiei naţiunii" a fost românul D. Gusti. Aşa cum arată Kroeber şi Klukhohn, utilizarea
termenului de c. spre a desemna un fenomen sociocultural este opera ştiinţei sociale germane (la
sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi jumătatea celui următor), după cum utilizarea în ştiinţă a
termenilor de „societate", „sociologie", „social" este opera ştiinţei sociale franceze începînd cu
Saint-Simon şi Auguste Comte (Culture A Critical Review of Concepts and Definitions, Harvard
University, Peabody Museum of American Archeology and Ethnology: 47, 1952). În 1871, Tylor
foloseşte, în Primitive Culture, sensul german, dar Spencer (The Principles of Sociology) va
folosi sensul francez, care defineşte c. prin referenţialul „structurii sociale". Aşa cum arată
Marvin Harris, termenii „societate", c. şi, episodic, cel de „etnologie", îşi dispută preeminenţa
în ştiinţele omului (antropologie şi sociologie), întrucît Boas, Lowie, Kroeber, de pildă, erau
americani germani, ştiinţa socio-cutturală americană va prelua terminologia germană astfel că
ştiinţa c. va domina cercetarea societăţii. La rîndul lor, englezii vor respinge terminologia
germană restabilind supremaţia termenului de „social" şi „societate".

Știinţa c., într-o atare viziune, nu mai stă separată de ştiinţa societăţii de vreme ce
structura socială desemnează ca şi c.: scopurile, normele, drepturile şi obligaţiile, codurile
morale şi „comportamentale" orientate de valori şi reguli. R. Firth a sintetizat această viziune
subliniind cum anume „... indivizii simt unitatea lor şi îşi văd interesele comune prin intermediul
simbolurilor, în forma miturilor, a ritualului, a persoanelor şi locurilor sacre; ataşamentul lor la
simboluri fiind acela care dă societăţii coeziune,şi persistenţă, valorile exprimate în acele
simboluri fiind comune întregii societăţi", căpătînd deci expresie „afirmaţiilor psihologice",
 Cultura are, aici, înţeles de pattern (model) parţial formulat în reguli care se disting între
ele ca reguli ale etichetei, moralei şi legii (dreptului), (cf. R. Brown, Structure and Function in
Primitive Society, 1952). Cu acest interes structural - functionalist pentru aspectul formal al
societăţii - structura rudeniei, organizarea rituală, regulile, dreptul, structura politică - se pierde
distincţia dintre c. şi structura socială şi se neglijează relaţia, discrepanţa dintre reguli şi
practici (cf. E. Leach - Social Structure în International Enciclopedi of the Social Sciences, 14,
1968, p. 482-89). Soluţia lui Leach de a interpreta aceste reguli ca „reguli generative" (prin
analogie cu „gramatica generativă") nu rezolvă chestiunea. Wisller distinge trei diviziuni în c.:
„trăsături materiale", „activităţi sociale", „idei", iar R. Linton operează o distincţie între „c.
ideală" şi „c. reală" tocmai pentru a deosebi între ceea ce spun oamenii că trebuie să facă (şi că
sînt) şi ceea ce fac ei efectiv (şi ce sînt în realitate). Mediile pur intelectuale, comunităţile
disciplinare din care se alcătuieşte „republica savantă" cosmopolită a ştiinţei, au invadat
uzanţele cotidiene ale termenului de c. şi oarecum au provocat criza utilizărilor sale, astfel că
acest termen are astăzi o situaţie oarecum paradoxală: extrem de discutat în comunităţile
savante, el este aproape ignorat în mediile vieţii obişnuite, de fiecare zi.

Termenul acesta a invadat mediul comunicaţionalal „republicii savante" (F. Tonnies), dar
a dispărut aproape din mediul comunicaţional al omului obişnuit. El este un termen al limbii
ştiinţifice, nu însă şi al limbii vorbite, al limbajului viu, popular. Limbajul culturologiei, al
ştiinţei c. este tot atît de îndepărtat de limba vorbită cum era ieri latina mediilor ecleziastice de
limbile vernaculare, vorbite de popoare. Aceasta ne face să ne întrebăm dacă aceste „ştiinţe"
(limbaje savante) nu sînt deja o „limbă moartă", din care s-a retras viaţa. Un atare paradox ne
îndeamnă la prudenţă. Teoriile savante se hrănesc mai mult unele din altele şi mult prea puţin
din mediul real al vieţii. Să fie acesta semnul unui agnosticism consacrat pe calea ştiinţelor
academice? Dar chiar această situaţie paradoxală a conceptului de c. ne arată că sîntem deja
confruntaţi cu o criză a ştiinţelor c., semn indubitabil al unui alexandrism al c. şi societăţii
occidentale.

Valori și valori sociale

Filosofia valorii - Teoria generala a valorilor, Valorile economice, Valorile juridice, Valorile
etice, Valorile politice, Valorile istorice, Valorile estetice, Valorile religioase

2 . AXIOLOGIE – Teoria generala a valorilor – Filosofia valorii –

In toate cercetarile, spiritul omenesc isi indreapta atentia asupra tot ceea ce este in
contact cu sine.

Cunostinta omeneasca in genere tinde catre doua scopuri si anume :

a explica lumea, universul din care facem parte

a intelege rostul existentei noastre si valoarea ei 31883kqt66nbs9q

Intrebandu-ne asupra sensului vietii , ajungem tot la formularea unor valori absolute, pe
care dorim sa le determinam, sa le cunoastem cat mai aproape . Deci, pe langa problema
cunoasterii valorii se adauga si cea a realizarii valorii. Vedem ca valoarea se impune spiritului
nostru atat in cercetarea teoretica cat si in viata practica .

Notiunea valorii este o notiune fundamentala pentru filosofie .

Filosofia explica lumea prin valori logice, dar tot ce are tendinta de a o si tranforma,
conform unor idealuri omenesti etice. Filosofia arata cum se naste, cum evolueaza realitatea si
apoi valoarea tuturor schimbarilor ei. Filosofia este “cercetarea valorilor celor mai inalte atat
teoretice cat si practice “ spunea A.Fouille in <Esquisse d’une interpretation du monde> .

Filosofia valorii reprezinta teza de doctorat a filososfului Petre Andrei (realizata in 1913-
1916) si este prima lucrare de axiologie sistematica in cultura romaneasca de specialitate,
intemeietorul ei fiind H. Lotze, ca disciplina filososfica . qb883k1366nbbs

Teorii de valoare, idei si teze promovate de : Xenopol, Vasile Parvan, E.Lovinescu,

C.Dobrogeanu Gherea, se gasesc fragmentate in lucrari , studii si articole inaintea lui P.Andrei.

Filosofia valorii trebuie sa studieze in primul rand valorile independent de realitatea in

care sunt concretizate . Deci, ea va cerceta : temeiurile logice ale valorii, formele ei, si modul
cum aceste valori dobandesc un continut real.

In viziunea lui Petre Andrei ideea fundamentala pentru constituirea unei logici a valorii
este “considerarea valorii ca un element logic al cunostintei noastre”.

Un alt filosof, Rudolf Eisler vorbeste de o logica a valorilor. El afirma ca teoria valorii
poate fi :

o psihologie a valorii

o critica a valorii

o teorie a valorilor morale

R. Goldscheid accentueaza mai mult legatura valorii cu domeniul cunostintei si cu acela

al activitatii si afirma ca : teoria vointei , teoria cunoasterii si cea a valorii alcatuiesc un tot .

Dupa H.Rickert, filosofia valorii nu poate avea alt temei decat cel logic- transcedental si
numai valorile teoretice, el reprezinta curentul logicist-idealist.

Ed.von Hartmann porneste tot de la dependenta de un scop, afirmand ca de calitatea

scopului depinde calitatea valorii. Hartmann admite valori de care noi oamenii nu suntem
constienti, fie ca ele nu afecteaza vointa noastra sau o afecteaza prea putin, fie ca vointa noastra
e in contrazicere cu vointa obiectiva care pune scopuri.

Von Hartmann afirma existenta neconditionata a valorilor obiective stabilite de o vointa

obiectiva .
 Un alt filosof , W.Ostwald ajunge la o teorie metafizica a valorii. Ideea valorii “ e strans
legata cu viata si conditionata de particularitatile vietii “. Scopul insa nu este numai in lumea
organica ci si in cea neorganica. Aceasta este tema pe care incearca Ostwald sa o dovedeasca,
plecand de la consideratii mecanice. Orice fiinta e un complex de energie ; iar tot ceea ce se
intampla in lume consta intr-o disipare a energiei libere existente .

Criteriile dupa care s-au grupat valorile sunt urmatoarele :

valabilitatea valorilor;

calitatea lor;

subiectul lor;

motivele ce au deteerminat valorile;

obiectul lor;

facultatea psihica din care izvorasc valorile ;

sfera lor de aplicare.

Dupa valabilitatea lor, criteriu adoptat de F.Somlo, Kruger, Meyer, Meinong, valorile
sunt: - valori relative ; - valori absolute; - valori subiective; - valori obiective .

Dupa calitatea lor , criteriu adoptat de Kreibig, Cohn, Ehrenfels, valorile sunt :

valori pozitive; - valori negative ; - valori proprii; - valori efecte .

Dupa subiectul lor, valorile sunt : autopatice, heteropatice, ergopatice

Dupa motivele care au determinat valorile sunt: valori accidentale-tranzitorii si valori ale
persoanei proprii. Reprezentant al acestui criteriu a fost H. Schwartz.

Dupa obiectul lor valorile sunt : - economice; - etice ; - juridice; - politice .

Dupa facultataea psihica din care izvorasc valorile sunt : sensibile, sentimentale si
cognitive.

Dupa sfera lor de aplicare valorile sunt : individuale, sociale, cosmice, elementare si
ideale.

Putem defini valoarea ca fiind o relatie specifica axiologica intr-un obiect natural sau
creat si subiectul uman, prin care acesta exprima pretuirea pe care o acorda calitatilor acestuia
ce satisfac anumite nevoi.
 Valoarea apare si ca relatia dintre subiect si obiect , in care prin polaritate sau polarizare,
prin ierarhii, ne exprimam pretuire diferentiata acordata unor lucruri sau insusiri ale acestora,
unor persoane sau unor acte umane, unor opere create in virtutea capacitatii lor de a satisface
anumite nevoi, aspiratii sau interese.

Pot fi si valori absolute, supreme : “Divinitatea este suprema existenta si valoare pentru
om “ .

O alta clasificare a valorilor este urmatoarea:

valori economice

valori juridice

valori politice

valori etice

valori istorice

valori estetice

valori religioase

Primele patru valori sunt valori determinate de functiunile constitutive si regulative ale
vietii sociale.

Celelalte trei valori sunt determinate de cadrul in care traieste si evolueaza realitatea
sociala.

Valorile economice

Prin valori economice se intelege in general, constiinta utilitatii unui bun in comparatie cu
altele.

Problema valorilor economice a preocupat pe economisti din sec. al XVIII-lea .

Aristotel considera drept valoare ceea ce multumeste o trebuinta. Trebuintele sunt fizice si
psihice , de aceea deosebeste 2 feluri de valori : valori morale , spirituale si valori materiale .
Valorile economice sunt materiale. Un lucru are cu atat mai multa valoare cu cat multumeste o
trebuinta mai imperioasa . Filosoful grec a distins doua spete de valori economice : valoare de
schimb si valoae de intrebuintare .

William Petty , in sec. VII, afirma ca valoarea interna a unui lucru depinde de munca
intrebuintata pentru producerea lui. “ Munca este tatal principiului activ al bogatiei si pamantul
e mama sa “
 W.Haris afirma ca : munca e drept element determinant al valorii.

Un alt reprezentant al acestei teorii : Karl Marx a vrut sa intemeieze o sociologie

materialista a valorii, pornind de la baze economice. Un lucru are valoare pentru ca in el este
materializata munca omeneasca. Marx deosebeste 4 forme ale valorii economice: - simpla sau
accidentala; - totala sau dezvoltata de valoare; - generala de valoare; - monetara a valorii .

Prin afirmarea plusvalorii , Marx a depasit pe toti predecesorii sai, intemeind adevarata
teorie socialista a valorii. (M-B-M marfa – bani – marfa). Plusvaloarea da capitalisnului
profitul.

Teoria socialista a valorii e mai mult o teorie a costului , caci are in vedere un moment
determinant al valorii – costul - , nu si utilitatea,

Valoarea economica e de natura practica , ea apartine bunurilor luate individual. Aici,

valoarea depinde de cost, de munca necesara pentrun producerea bunului si de utilitatea limita.

Valorile economice sunt constitutive pentru realitatea sociala, ele sunt numai o parte din
valorile sociale care cuprind mai multe spete de valori cu functiuni diferite in viata sociala .

La valorile economice procesul de cunoastere consta in determinartea elementelor

constitutive ale valorii.

2. Valorile juridice – pot constitui obiectul unei stiinte a dreptului, a unei sociologii
juridice si a unei filosofii a dreptului. Dreptul ca stiinta se ocupa cu valorile juridice numai din
punct de vedere al formei si constituirii lor. Filosofia dreptului se ocupa cu nasterea , evolutia si
justificarea valorilor juridice; iar sociologia cu aplicarea lor la viata sociala. Dreptul e o
totalitate de reguli, de norme, care sunt create de vointa organizata a unei personalitati sociale,
a statului .

In antichitate , normele juridice erau considerate ca porunci date de seful tribului, care
era respectat drept reprezentant al lui Dumnezeu pe pamant. Normele nu erau decat porunci
divine, impuse oamenilor.

Pentru timpurile moderne normele juridice nu sunt nici porunci divine , nici rezultate ale
unui suflet misterios al poporului, ci sunt imperative , care exprima vointa comunitatii sociale , a
statului.

Aristotel a inteles prin drept natural ceea e implantat de natura in sufletul omenesc.

Ulpian a afirmat valabilitatea dreptului natural, postulat de natura al providentei divine,

asa cum credeau urmasii lui Thomas d’Aquino , in evul mediu.

Astazi, dreptul natural e reprezentat si sustinut de scoala filosofica a catolicismului.

 Kant a aratat ca ratiunea nu contine in sine de-a gata norme etice, estetice, juridice, ci ea
da numai posibilitatea de a alcatui norme.

Hegel a afirmat ca dreptul natural si cel istoric se intrepatrund; dreptul rational exista
chiar in cel istoric.

Juristii neokantieni au impus teoria dualismului juridic, care deosebesc valoarea de

realitatea juridica. Un reperezentant de seama este R. Stammler, care deosebeste la orice
valoare juridica : o materie si o forma : materia e alcatuita de faptele de drept, iar forma e
armonioasa , ordonarea scopurilor gandite si impuse faptelor de drept. El a considerat
realitatea juridica drept obiect al dreptului pozitiv , iar valoaraea juridica a dobandit forma de
drept just.

Dreptul adevarat nu este altceva decat dreptul care contribuie la realizarea unei societati
de oameni cu vointa libera, deci la realizarea idealului social. Dreptul stabileste numai norme,
iar ca drept pozitiv formuleaza imperative. Atat norma cat si imperativul servesc la realizarea
valorii absolute a dreptului.

Aceasta valoare absoluta a dreptului este stabilita de filosofia juridica, iar realizarea
valorii absolute e obiectul dreptului pozitiv.

Procesul de cunoastere si de valorificare a valorilor juridice consta in gasirea culturii ca

masura a valorii juridice , in stabilirea valorii dreptului pozitiv a legilor care vor sa
desavarseasca sa concretizeze valorile de drept in realitate.

Valorile juridice nu au sens a existentei decat in societate deoarece fundamentul lor este
ideea de comunitate . Ideea de just, injust, trebuinta de normna juridica s-a nascut odata cu
societatea – de aceea valorile juridice sunt valori sociale.

Valorile juridice sunt rezultatul vointei legiuitorului.

3. Valorile politice – se refera la stat, la cetate ca unitate sociala. Deci la formele de

organizare a vietii in comun, a vietii sociale. Trecand de la formele de comunitate: dare si trib,
de la congregatiile genetice bazate pe descendenta si pe legatura sangelui, de la gruparile
intemeiate pe obicei, nu lege , la societatea propriu-zisa constituita pe baza legii, statul apare ca
o valoare superioara politica.

Aristotel considera casa (familia) ca prima valoare politica; iar statul ca scopul si punctul
final al evolutiei politice. In antichitatea greceasca, statul era cetatea. Cetatea era valoarea
suprema , individul fiind supus in mod absolut autoritatii statului.

Notiunea de stat s-a impus si s-a largit din ce in ce mai mult, devenind ceea ce este acum.

Bruno Will , Max Stirner au considerat statul ca o forta exterioara, care constrange pe
indivizi, impiedicand libertatea constiintei, autonomiei si cultura proprie.
 Spencer vede disproportia dintre interesele statului si ale individului si de aceea proclama
contradictia intre stat si individ.

Kant , desi a conceput statul ca ceva mai presus de indivizi, a ramas totusi un personalist,
deoarece el considera statul numai ca mijloc pentru moralitatea indivizilor. El a subordonat pe
om umanitatii, fiind un reprezentant al universalismului abstract. Este considerat a fi
intemeietorul socialismului .

Richte considera individualul numai ca un moment in valoarea totalal ce e stattul . Statul e

ceva deosebit de suma indivizilor care il compun.

Hegel afirma ca realitatea individuala este dezvoltata prin stat, care reprezinta o forma
adecvata a spiritului absolut .

Spinoza afirma ca statul este un rezultat al starii de lupta, al fortei. Statul trebuie sa
prescrie regulile vietii comune, sa dicteze legi si oamenii sa se supuna legii.

Statul juridic are valori diferite dupa cum organizarea sa este monarhica, oligarhica,
democratica-parlamentara . Toate aceste moduri de constituire si transformare a statului sunt
valori politice, care conditioneaza dezvoltarea tuturor celorlalte valori.

Valoarea culturala suprema este umanitatea , adica realizarea conceptului celei mai
desavasite moralitati si constiinte a umanitatii.

Valorile politice au valabilitate numai intrucat contribuie la realizarea culturii.

4. Valorile etice – un regulativ al vietii practice ?

Tintele dorintelor noastre pot fi numeroase , de aceea mereu ni se impune aceeasi

intrebare: care e cel mai bun scop? Pentru unii oameni este fericirea , pentru altii averea,
virtutea, etc.

Valorile etice pot fi de natura :

Psihologica

Logica

Biologica

sociala

Teoria psihologica afirma ca valoarea etica are o baza psihica. Astfel, H.Meyer considera
valoarea etica drept un produs al vointei eului, al vointei de a-si perfectiona personalitatea .
Valoarea e rezultatul unui act subiectiv de vointa , al unui impuls catre valoare.
 S-au deosebit urmatoarele teorii asupra naturii valorii etice : intelectualista, afectiva si
voluntarista. Voluntarismul etic este cea mai raspandita teorie astazi, caci valoarea etica apare
ca scop al actiunii.

Teoria logica – afirma ca valoarea etica este de natura logica, Kant fiind cel mai de seama
reprezentant. El intemeiaza filosofia valorii etice pornind de la analiza constiintei morale, de la
opozitia dintre inclinatiile sensibilitatii si datoria impusa de imperativul categoric. Valoarea
etica este un imperativ , caruia trebuie sa ne supunem cu totii.

Teoria biologica a valorilor etice – Reprezentantul de seama Spencer afirma ca drept

valoare etica tot ceea ce contribuie la maximul de viata , maximul placerii; legea naturala fiind
ca un ideal. Valoarea etica are ca principiu ultim viata.

Nietzsche considera ca e moral tot ceea ce ajuta viata. Viata fiind vointa de putere, al
carui ideal este supraomul.

Paulsen a afirmat ca oamenii au deosebit binele de rau inainte de nasterea moralei. Legile
etice sunt legi naturale, a caror nerespectare aduc raul. Biologismul distruge adevaratul sens al
valorii morale.

5. Valori istorice

Toate creatiile umane sunt menite sa adauge ceva la patrimoniul dobandit de la stramosi,
alcatuind astfel traditia culturala a unui neam.

Istoria se ocupa de fapte; ea nu cauta principii generale si legi , ci cerceteaza faptele

trecute asa cum s-au intamplat.

Obiectul istoriei este astfel neincetata schimbare a lucrurilor in particularitatile lor.

Lotze considera istoria ca stiinta ca stiinta individualului. Dupa acest filosof omenirea este
numai suma indivizilor.

Xenopol considera istoria ca stiinta evolutiei in timp, indiferent daca e vorba de fenomene
individuale sau generale, in spatiu.

Dupa Condorcet, obiectul istorie nu este individualul , ci poporul, masa , progresul

maselor.

Dupa Marx, Engels, evolutia sociala istorica e determinata de structura economica a

societatii.

Istoria este siinta pentru ca stabileste legaturi cauzale valabile, dar ea nu are a face cu
conceptul valorii.
 Fenomenele istorice sunt cele care au importanta pentru dezvoltarea culturala a unui
popor. Astfel de fenomene sunt determinate de idei politice sau de fapte economice sau de
traditie. In alegerea materialului istoric si in apropierea lui avem o idee regulativa
fundamentala – unitatea culturala. Aceasata e valoarea care stabileste valori istorice multiple si
variate .

Valorile estetice – se refera la placerea estetica.

Teoria logica a valorii onsidera fenomenul drept continut logic al gandirii, imbracat in
intuitia sensibila.

Cand vorbim de valoare estetica intelegem un obiect care are valoare si un subiect pentru
care exista acea valoare .

Frumosul este valoarea estetica centrala, la care se raporteaza toate celelalte.

Estetica , ca disciplina teoretico-filosofica , imbratiseaza toate valorile estetice si

raporturile dintre ele, de la frumosul de cel mai inalt grad – sublimul – pana la formele sale din
creatia artistica.

Prin specificul lor, valorile estetice sunt legate de sensibil. Hegel definea frumosul ca
aparitie, in forma sensibila, a ideii . Kant aprecia ca arta “nu este reprezentarea unui lucru
frumos , ci reprezentarea frumoasa a unui lucru”.

Valorile estetice pot fi intuite, simtite, traite, reprezentate, imaginate. Spiritele artistice
poseda in mod prepondertent o gandire intuitiva si imaginitiva, in timp ce oamenii de stiinta,
una abstracta cu precadere.

7. Valorile religioase

Valorile religioase sunt si ele dintre cele mai vechi in ordinea aparitiei lor, raportarea la
ele fiind esentiala pentru intelegerea genezei valorilor morale, juriidce si politice .

Manifestarile religioase au comuna si definitorie valoarea sacrului. Sacralizarea este

legata si de perpetua aspiratie de autodepasire si implinire umana , orientata spre o proiectie
ideala , absoluta, transcedenta si supranaturala. Pentru omul religios se instituie spatii sacre, un
timp sacru si o natura sacra.

Valorile religioase sunt prin natura lor spirituale. Purtatorii lor sunt omul si constiinta sa,
comunitatea umana si spiritualitatea colectiva.

Valorile religioase , ca toate valorile sprirituale sunt valori scop. Se bazeaza pe credinta si
revelatie, pe sentiment si traire.
 Iubirea fata de aproapele ocupa un loc central in religie . Titu Maiorescu afirma
“Sentimentul religios indeplineste misiunea de a inalta spiritele deasupra intereselor egoismului
zilnic. “

Fr. Nietzsche nota” A-I iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu – iata cel mai rafinat
dintre sentimentele pe care le-au dobandit pana acum oamenii.”

Filosofia ca intelepciune, ca ontologie cu finalitate antropologica si axiologica vegheaza

la comunicarea democratica a tuturor valorilor.

Valorile se intemeiaza pe puteri specifice, puteri care, daca tind sa-si depasesca propria
arie axiologica, pot deveni tiranice.

Axiologie – disciplină filosofică având drept obiectiv studiul valorilor, în

special al valorilor etice, religioase şi estetice; teoria valorilor

Aria de uzanţă a termenului, aşa cum se întâmplă de regulă în domeniile care angajează
un număr foarte mare de oameni sau chiar întreaga omenire, s-a extins în sfere mai concrete de
activitate umană, şi astăzi prin axiologie se mai înţelege, frecvent, noţiunea de valori clasificate
sau clasificarea valorilor şi sistem de valori, inclusiv ale unei persoane, precum şi educaţie pe
valori (şi pentru valori).

EDUCAŢIE AXIOLOGICĂ = EDUCAŢIE PE / PRIN VALORI (şi pentru valori)

Demersul filosofic sau Ce este Omul? Desfăşurarea educaţiei axiologice în cadrul celor
trei tipuri de valori – etice, religioase şi estetice, nu constituia o limitare a demersului
educaţional, ci un anume mod de a înţelege ce este eduacţia în general, a raportului educaţiei
faţă de instruire şi faţă de activitatea practică cotidiană. Etica, religia şi estetica constituiau, în
trecut, domenii educaţionale “pure”, fără vreun rezultat practic şi/sau utilitar, valori care se
suprapuneau pe activitatea practică a omului, o reglementau, dar nu o determinau esenţial.
Determinaţia pentru activitatea practică venea din materialitatea lumii, din lumea fizicului, din
care face parte şi fiinţa umană ca organism biologic. Educaţia morală, religioasă şi estetică,
identificată cu educaţia axiologică, venea să înnobileze spiritual fiinţa umană. Or, fiinţa umană
devine ca atare doar fiind marcată esenţial de spirit, de complementarea existenţei în sfera
fizicului (al detrminaţiilor) cu existenţa concomitentă în sfera metafizicului sau al
suprasensibilului (al autoreflexiilor). S-ar putea astfel afirma că fiinţa umană – OMUL --
reprezintă interacţiunea fizicului şi a metafizicului, a materiei şi a spiritului, a sensibilului şi a
suprasensibilului, a determinaţiilor şi a autoreflexiilor.Nu se poate de imaginat un individ care
să nu se gândească pe sine, care să nu-şi gândească gândurile, un om care nu ştie că gândeşte –
o conştiinţă care nu se autoconştientizează, adică un individ a cărui existenţă, asemenea altor
fiinţe biologice, se desfăşoară exclusiv în lumea fizicului, a materiei.

FIINŢA UMANĂ, OMUL

există concomitent în:

lumea fizicului lumea metafizicului

a materiei a spiritului

a sensibilului a suprasensibilului

a determinaţiilor a autoreflexiilor

Din interacţiunea celor două sfere se produce valoarea umană

Definirea valorii. Dificultatea definirii termenului valoare este adeverită chiar de faptul
că însăşi definiţia valorii este … o valoare!

În mod curent se obişnuieşte să se afirme că valoarea este ceva (un lucru) util, necesar, de
preţ, sau o calitate a unui lucru, o calitate care corespunde necesităţilor, aşteptărilor, idealului
uman, naţional, social etc.

Dacă prin lucru înţelegem doar ceea ce se află în afara omului, trebuie să acceptăm că şi
valoarea este ceva care se află în afara omului, prin urmare sensul vieţii umane ar fi
aproprierea-însuşirea-acapararea cât mai multor valori, iar esenţa educaţiei axiologice ar fi
reprezentată de un sistem de acţiuni ordonate teleologic pentru formarea-dezvoltarea la indivizii
umani a capacităţilor de a-şi apropria-însuşi-acapara un număr cât mai mare de valori.

Valorile însă nu sunt indiferente faţă de indivizii umani, grupurile sociale etc., despre
valori se afirmă că acestea, ca să fie definite ca atare, trebuie să corespundă aşteptărilor,
idealurilor omului, grupului etc. Prin urmare, este corect să se definească valoarea ca un lucru
care face parte nu doar din exteriorul omului ci şi din interiorul acestuia, adică ca pe un lucru
care aparţine interior-exteriorului omului.

T.Vianu a definit valorile ca pe obiecte ale dorinţei, ceea ce înseamnă că valoare în sine nu
există; există dorinţa noastră pentru ceva pe care îl definim ca valoare.

În sensul indicat, ar trebui să se recunoască că în afara omului nu există valori; valorile

pot fi numite valori doar prin raportarea lucrurilor la om (în sens filosofic lucruri sunt nu numai
obiectele materiale dar şi ideile, sentimentele, calităţile etc.). Metalele şi pietrele preţioase, de
ex., despre care se consideră că sunt valori “în sine”, nu sunt valori decât în contextul acelor
convenţii care acceptă ca acestea să reprezinte alte obiecte şi valori necesare omului pentru
viaţa biologică, socială şi spirituală: în schimbul unei cantităţi de aur se poate obţine o cantitate
de alimente, necesară vieţii biologice; se pot obţine studii profesionale pentru inserţia oportună
a individului în societate ca producător de valori materiale şi/sau spirituale; se poate obţine
dreptul de a citi cărţi, de a asista la spectacole de teatru, la concerte, de a contempla peisaje
îndepărtate de locul de trai etc.

Faptul că aurul este unul din metalele care nu se supune coroziei este indiferent faţă de
om. Însă această calitate a aurului a devenit cu adevărat o calitate abia în momentul în care
omul şi-a raportat-o la propriile nevoi şi idei despre util şi frumos.

Astfel fizicul, materia, în interacţiune cu metafizicul, spiritul produc valoarea.

Deşi în mod curent se obişnueşte să se spună că omul “însuşeşte valorile”, aceasta

nicidecum nu înseamnă că acţiunea de însuşire ar reprezenta o simplă mişcare, o deplasare a
unei valori dintr-un loc aflat în exteriorul omului -- către om. Verbul a însuşi redă tocmai
acţiunea omului pentru a face ca ceva, anume în procesul acţiunii declanşate de om, să devină o
calitate, o însuşire a omului. Or, într-o formulă mai simplă, a însuşi sau a apropria, echivalează
cu elaborarea, producerea, crearea valorii de către om.

Esenţa valorii este în atitudinea polară a omului: ceva poate reprezenta o valoare doar ca
obiect al binelui sau răului, frumosului sau urâtului, dreptăţii sau nedreptăţii, permisivităţii sau
interdicţiei, utilului sau inutilului etc.

Constatăm astfel că definirea valorii nu este indiferentă nici faţă de educaţie în general,
prin care se înţelege un sistem de acţiuni ordonate epistemologic, teleologic, conţinutal
(=axiologic) şi tehnologic de formare-dezvoltare a fiinţei umane, fiecare din componentele
definitorii ale educaţiei fiind o valoare, ca şi acţiunea de a educa. Prin urmare educaţia este
prin definiţie o valoare, s-ar putea spune, valoarea umană supremă, căci datorită educaţiei omul
devine om (I.Kant).

Actual, educaţia axiologică presupune nu numai o educaţie în interiorul valorilor etice,

religioase şi estetice, ci în universul tuturor valorilor.

Constituirea valorilor.

Iniţial, la începuturile evoluţiei sale istorice, omul şi-a elaborat două abordări cu privire
la valori.

Anumite lucruri materiale (pietrele, crengile, apa, focul, iarba, fructele, pomuşoarele,
rădăcinile comestibile, insectele, păsările şi animalele etc.) au obţinut valoare pentru om prin
faptul că acesta le-a descoperit utilitatea vitală, adică au fost conştientizate ca lucruri fără de
care viaţa omului nu putea fi.
 Faţă de aceleaşi lucruri, precum şi faţă de fenomene ale naturii (căldura soarelui şi
adierea vântului, frigul şi întunericul nopţii şi răsăritul soarelui care le urma, senzaţia de
răcoare şi împrospătare a apei etc.)faţă de fenomene ale propriei vieţi (visele, emoţiile,
sexualitatea etc.) omul şi-a creat o atitudine care depăşea cadrul strict utilitar, considerându-le
valori contextuale existenţei sale.

Acestea erau/sunt valorile existente, care au devenit ca atare datorită raportării omului la
lucrurile şi fenomenele indicate mai sus.

Ulterior, omul a început să creeze valori: au apărut astfel lucruri, obiecte, chiar plante şi
animale inexistente în natură. Unele aveau utilitate practică şi valoare estetică; altele aveau
doar valoare estetică, juridică, morală etc.

În timpuri diferite oamenii au acordat prioritate şi/sau au creat sisteme de valori diferite,
fiecare tip de societate fiind marcat şi de anumite tipuri de valori.

Societatea antică şi cea medievală s-au constituit pe valorile/au constituit valorile etern-
umane – Adevărul, Binele, Frumosul şi sentimentul Sacrului. Societatea acestor timpuri se
subordona statului “divin”.

Societatea modernă a avansat drept cele mai importante valori, valorile sociale, statul
subordonându-se societăţii care reprezenta întreaga umanitate.

Societatea socialistă a exagerat importanţa valorilor politice, cărora li s-a subordonat

aproape în totalitate.

Dezideratul societăţii democratice contemporane este acceptarea oricăror valori, în

interacţiune armonioasă, persoana, grupul social, popoarele fiind în drept să acorde priorităţi
acelor valori pe care le cosideră mai importante, fără însă a dăuna prin opţiunea făcută altor
persoane, grupuri sociale, popoare etc.

Structurarea valorilor.

În funcţie de un şir de criterii (autor/subiect creator, apartenenţă naţională, importanţă,

amploare, frecvenţă, domeniu de utilizare etc.) valorile au fost structurate în diverse clase de
valori – axiologii.

Una dintre cele mai cunoscute axiologii este structurarea valorilor pe criteriul globalităţii
– valorile (=atitudinile) fundamentale: Adevărul. Binele. Frumosul. Dreptatea. Libertatea, la
care unii autori mai adaugă şi Sacrul sau Pietatea – valori proprii întregii omeniri, tuturor
oamenilor. Cea mai răspândită interpretare a celei de a şasea dintre valorile fundamentale, a
Sacrului, este că primele cinci valori se produc, pentru omul religios, sub semnul Sacrului.
 VALORI (atitudini)

FUNDAMENTALE

Adevărul

Binele

Frumosul

Dreptatea

Libertatea

Mai întâi s-au constituit primele trei valori fundamentale, numite şi valori etern-
umane:Adevărul. Binele. Frumosul. La acestea s-au adăugat mai târziu şi valorile sociale
Dreptatea şi Libertatea. Odată cu acestea, revoluţiile burgheze au avansat şi valorile sociale
Egalitatea, Fraternitatea, Legalitatea, care prezintă de fapt decompozări ale primelor cinci
valori fundamentale, dar cu aplicaţie în domeniul social.

VALORI ETERN-UMANE

Adevărul

Binele

Frumosul

VALORI SOCIALE

Dreptatea

Libertatea

Valorile fundamentale ale omenirii reprezintă şi valorile fundamentale ale educaţiei şi

învăţământului. Teleologia educaţiei în lumea contemporană se constituie plenar pe valorile
fundamentale ale humanitasului, atât ca valori preexistente educaţiei cât şi ca valori
produse/create de educaţie.

Principalele relaţii ale omului în cadrul culturii sunt definite de trihotomia culturii, care se
constituie din:
 Relaţia omului cu natura

Relaţia omului cu omul

Relaţia omului cu valoarea

În cadrul relaţiilor om—natură individul atinge oerformanţele caracteristice personalităţii

numai dacă devine conştient de apartenenţa sa la toate sistemele vieţii materiale – de la
sistemele atomice şi celulare până la Cosmos şi Univers.

Relaţia om – om presupune atingerea unui astfel de grad de dezvoltare cognitivă, afectivă

şi psihomotorie care permite individului să se conştientizeze atât ca valoare intrinsecă
irepetabilă cât şi ca parte componentă a întregii omeniri. Exemplul cel mai potrivit pentru
această teză este balada populară Mioriţa,mesajul căreia este tocmai conştientizarea de către
fiinţa umană (de către baciul moldovean) a propriei identităţi în identitatea materială şi
spirituală a ocupaţiei zilnice (păstoritul), a familiei, a plaiului natal, a cosmosului şi a
universului, deci a lumii materiale şi a celei spirituale.

Relaţia om – Absolutul nu este o inovaţie a pedagogiei contemporane. Acest tip de relaţii

este calificat de un şir de filosofi – de la Platon, Kant, Hegel şi până la Steiner, Blaga, Eliade şi
Noica, drept relaţie a omului cu Absolutul.Cele mai multe concepţii filosofice – iar odată cu ele
şi concepţii pedagogice, cu excepţia doar a conceptului materialist-istoric, recunosc caracterul
transcedental al existenţei spirituale a omului. Această relaţie indică asupra faptului că fiecare
om, ca fiinţă spirituală, face parte din Spiritul Universal, care doar el singur este absolut, că
Spiritul Universal, deci Absolutul, se manifestă prin viaţa spirituală a fiecărui individ.

Unitatea şi interdependenţa celor trei tipuri de relaţii este evidentă.

Definirea culturii drept o axiologie a educaţiei vine din caractrul dublu-unitar al culturii:
obiectiv şi subiectiv. “Omul nu este ci devine o fiinţă culturală”(Al.Tănase. Introducere în
filozofia culturii. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p.14). Conform lui Al.Tănase (p.27),
conţinuturile pe care le include fiecare din factorii subiectivi şi obiectivi ai culturii sunt:

subiectiv – acţiunea şi efectul de cultivare a corpului şi spiritului;

obiectiv – totalitatea complexului de obiective pe care omul le creează, le transformă şi

umanizează – creaţii de limbj, de literatură, de artă, de ştiinţă şi morală, de politică şi de drept
etc. – datorită cărora se ridică deasupra stării naturale. Este o lume proprie omului.

Cea mai simplă definiţie a culturii (din cele peste 164 atestate) – dar şi cea mai completă
şi departe de a se pretinde exhaustivă, se rezumă la activitatea umană de creare a valorilor.
Pedagogia se înscrie în axiologia culturii datorită faptului că ea constituie acel domeniu de
activitate umană care este prin definiţie (=în esenţă) un domeniu de creare a valorilor umane.
Privită din acest unghi de vedere, cultura este o axiologie a educaţiei, căci elevul (educatul) nu
însuşeşte doar valori create de omenire, ci, însuşindu-le, îşi creează propriile cunoştinţe,
competenţe, atitudini, care, pe de o parte, ele însele sunt nişte valori, iar pe de altă parte,
constituie mecanismele potenţiale de creare a noi valori obiectualizate în ştiinţă, literatură, artă
etc.

Valorile fundamentale: Adevărul. Binele . Frumosul. Dreptatea. Libertatea

Subiect 9 putere și autoritate

PUTEREA

1. Conceptul sociologic de putere

Puterea rezidã în capacitatea cuiva de a-ºi impune voinþa în cadrul unor relaþii sociale,
în ciuda oricãror rezistenþe întâmpinate ºi indiferent de factorii care determinã aceastã capacitate.

· Puterea este o dimensiune a anumitor relaþii de interdependenþã socialã, ceea ce face din
ea un concept relaþional: nu se poate afirma cã cineva “are putere” fãrã a se specifica în relaþie
cu cine ºi ce îi conferã acest atribut. În acest sens, orice conferã unei persoane sau unui grup un
anumit control asupra a ceea c 17517o1412r e alþii au nevoie ºi doresc poate fi considerat ca o
resursã a puterii.

· La nivelul sociologic, legãtura esenþialã dintre fenomenul puterii ºi orice sistem social
rezidã în faptul cã nu existã forme de agregare socialã ºi activitate umanã mai complexã - ºi care
presupun organizare ºi coordonare - ºi care sã fie lipsite de putere. Existã astfel o relaþie de
dependenþã reciprocã între societate ºi putere: puterea reprezintã liantul necesar între toate
structurile ºi fenomenele care alcãtuiesc societatea ºi decurge, la rândul ei, din resursele ºi
ierarhiile acestea din urmã.

· Pe lângã caracterul relaþional, puterea este ºi asimetricã: relaþia socialã caracteristicã

este conducere - supunere. Între cei care exercitã puterea ºi ceilalþi membri ai grupului/societãþii
se stabileºte o relaþie specificã, în care una din pãrþi cautã sã determine comportarea celeilalte.
În acest sens, B. RUSSEL definea puterea ca producerea de efecte scontate, semnul caracteristic
al puterii unui agent este dat de corespondenþa dintre rezultatele obþinute ºi dorinþele sale
proprii.

· Puterea trebuie distinsã de alte fenomene prin care se pot obþine efecte scontate de la
alþii. Analiza lui PARSONS - validã atât la nivel macrosocial cât ºi la nivel microsocial - este
edificatoare. Astfel, Ego (sau o entitate socialã) doreºte de la Alter ( sau o altã entitate socialã) o
comportare adecvatã proiectelor sale. Pentru aceasta, Ego dispune de douã moduri de presiune
asupra lui Alter:

- sã-i modifice situaþia;

- sã-i influenþeze intenþiile.

Intervenþia eventualã a lui Ego asupra lui Alter poate avea asupra acestuia din urmã douã
tipuri de consecinþe:

- consecinþe avantajoase (sancþiuni pozitive);

- consecinþe costisitoare (sancþiuni negative).

Integrând aceºti parametri. obþinem urmãtorul model:

Calea de acþiune referitoare la

SITUAȚIE INTENȚII

Tip de POZITIVÃ 1. Condiționare 3. Persuasiune

sancþiune NEGATIVÃ 2. Coerciþie 4. Activarea angajamentelor

Dupã Parsons, un singur caz ar fi aici asociat puterii: cazul 2 – coerciție. Tocmai de
aceea puterea a fost definitã și ca probabilitatea pentru o unitate socialã A de a obține supunerea
la propria sa strategie a unei unitãþi sociale B prin reducerea gamei unor acțiuni deschise
(permise) acesteia din urmã, ca efect al unor sancþiuni situaþionale negative, fie invocate
(ameninþare), fie aplicate efectiv (CHAZEL).

În concepþia autorilor menþionaþi puterea se bazeazã deci pe controlul resurselor: dacã

o persoanã/ entitate are control asupra a ceea ce doreºte o altã persoanã (entitate), atunci A va
manifesta putere în raporturile cu B.
 · Abordarea sociologicã a puterii se bazeazã pe analizele lui WEBER, care definește
puterea drept capacitatea de atinge scopuri în ciuda opoziției altora.

Weber, ca și alți autori, considerã cã puterea implicã, într-o mãsurã mai mare sau mai
micã, un anumit tip de constrângere. Existã însã situaþii când și cei care o exercitã cât și cei
asupra cãrora se exercitã percep și considerã normal, acceptat ca unii sã exercite puterea iar alții
sã se supunã. În acest sens se face distincþie între puterea legitimã (folosirea puterii de cãtre cei
socotiþi ca având dreptul la ea) și puterea nelegitimã (folosirea forței sau ameninþarea cu forța
pentru a obliga la consimțãmânt).

Puterea legitimã sau autoritatea reprezintã relaþia prin care o persoanã acceptã ca
legitim (“are dreptul”) faptul ca deciziile și acțiunile sale sã fie ghidate de o instanțã exterioarã.
Puterea legitimã și care diferã astfel de acceptarea forþatã și de cea prin coerciție) are
urmãtoarele funcții:

– impune interesele sociale în raport cu cele individuale;

– simplificã și face posibil procesul de decizie socialã;

– oferã un cadru unic pentru activitatea organizatã a unui grup, a societãții.

În sens larg, autoritatea este o noțiune aplicabilă unor domenii diverse. În sens restrâns,
autoritatea este circumscrisă oricărui tip de organizare, majoritatea teoreticienilor fiind de acord
că autoritatea este un rezultat fie al nevoii de organizare, fie un rezultat al organizării. Autoritatea
este o relație care poate fi analizată cel puțin din două perspective:

 a celui care emite un ordin sau o comandă (persoană sau instituție)

 a celui ce receptează acest ordin.

Mai specific, autoritatea ca relație socială între cel puțin doi actori, bazată pe un principiu de
legitimitate, în care unul dintre actori acceptă să-și modifice comportamentul, recunoscând
voința activă a celuilalt în virtutea principiului de legitimitate. Altfel spus, autoritatea este o
relație socială între un agent activ și unul pasiv, în care agentul activ are dreptul de a comanda iar
agentul pasiv recunoaște acest drept în virtutea unui principiu de legitimitate, pentru atingerea
unei finalități comune. Întotdeauna autoritatea presupune o legitimitate și o responsabilitate (care
asigură legătura cu o legalitate).

Puterea legitimã are trei surse:

1. autoritatea tradiționalã
 Probabil, cea mai veche bazã a justificãrii puterii este tradiþia. Autoritatea tradiþionalã se
bazeazã pe datinã sau pe tradiþii culturale instituite de mult timp. Monarhii domnesc, moºtenind
acest drept prin familiile lor, pe baza unor practici strãvechi ºi respectate. Chiar dacã un rege este
considerat crud ºi nepotrivit pentru a domni ºi este forþatã sã abdice, sistemul este, de obicei,
menþinut datoritã tradiþiei.

Industrializarea a manifestat tendinþa de a submina autoritatea tradiþionalã. Schimbarea

socialã a fost atât de rapidã ºi vastã, cã vechile cãi pãreau mai puþin potrivite.

2. autoritatea rațional-legalã

O altã sursã a autoritãþii, una mai compatibilã cu birocratizarea care s-a dezvoltat o datã cu
creºterea industrializãrii este un sistem de legi și reguli care investește, cu putere legitimã, o
anumitã poziþie. Autoritatea raþional-legalã, așadar, este puterea justificatã printr-un sistem de
reguli și regulamente acceptat de societate. Deseori numitã autoritate birocraticã, ea este legatã
de o anumitã poziþie mai degrabã decât de o persoanã.

Un motiv important pentru stabilirea autoritãþii rațional-legale la poziþii mai degrabã decât
la oameni este asigurarea cã cei care ocupã acele poziþii își exercitã autoritatea doar în cursul
obligaþiilor lor oficiale.

3. autoritatea charismaticã

Cele douã forme de autoritate discutate sunt impersonale; ele se bazeazã pe tradiție și
poziþie. Autoritatea charismaticã, pe de altã parte, derivã din calitãțile personale extraordinare
ale conducãtorului care inspirã angajament și insuflã ascultarea. În tot cursul istoriei au existat
numeroși conducãtori charismatici, deși nu toți au fost considerați forțe pozitive. Moise, Iisus
Christos, Ioana d’Arc, Gandhi, Hitler, Martin Luther King sunt exemple evidente de conducãtori
charismatici ale cãror atribute personale unice le-au adus adepți devotați și angajați.

Cele mai multe societãți considerã conducãtorii charismatici periculoși, deoarece, deseori,
ei se simt mai puþin constrânși de normele culturale și sociale. Astfel, ei pot submina bazele
social derivate ale autoritãții: tradiția i poziția.

Fãrã tradiția sau poziția care sã susținã autoritatea, pierderea unui conducãtor charismatic
amenințã existența grupului. Weber susþine cã supraviețuirea continuã a unei mișcãri
charismatice depinde de rutinizarea charismei, transformarea autoritãþii charismatice fie în
formã tradiționalã sau birocraticã, fie într-o combinație a celor douã. De pildã, mișcarea inspiratã
de charisma lui Iisus Christos a supravieþuit atât de mult timp pentru cã autoritatea ei a devenit
tradiționalã și birocraticã.
 · În psihologia contemporanã conceptul de charismã a devenit mai puþin ezoteric, liderul
charismatic coborând la nivelele intermediare și de jos ale ierarhiei organizaționale (HOUSE,
1977; BASS, 1998). Specialiștii considerã cã autoritatea charismaticã constã în:

– considerație individualizatã;

– motivarea superioarã a adepților/subordonaților;

– împãrtãșirea scopurilor.

· În psihologie puterea este capacitatea de a condiþiona acțiunile altuia (THIBAUT,

KELLEY) și se manifestã sub urmãtoarele forme:

– puterea informaționalã;

– puterea de referințã;

– puterea legitimã;

– puterea de expert;

– puterea de recompensã și coercitivã.

· Abaterea psihosociologicã încearcã sã identifice și factorii personali, care, alãturi de cei

sociali, favorizeazã accesul persoanelor la putere. În acest sens, motivația pentru succes, nivelul
superior de aspirație, etc sunt considerate elemente importante.

Adler considerã cã toți indivizii sunt motivați – într-o mãsurã mai mare sau mai micã – de
dorițþa de putere. Adorno a identificat un tip special de personalitate orientat spre putere, anume
personalitatea autoritarã, caracterizatã prin:

– acceptare și supunere necriticã la o persoanã, norme etc;

– conservatorism și convenționalism;

– intoleranþã și agresivitate;

– anti-introspecție;

– stereotipuri în gândire;

– destructivism, cinism;
 – neacceptarea ambiguitãții;

– proiectivitate etc.

Accesul la putere este condiționat de o combinație subtilã de factori personali și

situaționali.

2. Putere și dominație

În dominaþie comanda, ordinul, porunca, sfatul sunt acceptate, supunerea este legitimã,
ascultarea reprezintã o datorie, dominaþia este complementarã puterii legitime. Problema
centralã în autoritate/dominaþie o reprezintã acceptarea acesteia, determinatã de o serie de
factori:

– învãþarea socialã privind supunerea la autoritate (MILGRAM);

– influența socialã (ASCH);

– protejarea imaginii de sine;

– avantajele psihologice și/sau materiale;

– factorii de personalitate etc.

3. Puterea politicã

Puterea politicã este o relație socialã generalã și care implicã toate fenomenele de autoritate
și conducere.

Caracteristici:

· se exercitã la nivelul global al unei colectivitãți umane;

· are un caracter integrator: cuprinde în sine și își subordoneazã, ca resurse și mijloace

proprii, celelalte forme de putere (economicã, militarã);

· are funcția de dirijare a societãþii luate ca întreg, asigurând echilibrul diferitelor

colectivitãți ce alcãtuiesc societatea și compatibilitatea activitãþilor ce se desfãșoarã în interiorul
ei; scopul puterii politice este deci acela de a asigura existenþa societãții și posibilitatea
dezvoltãrii ei;

· în afara acestui determinism intern, puterea politicã are și unul extern:

afirmarea/menținerea trãsãturilor distincte și a intereselor comunitãții pe care o reprezintã;
 · în societãþile împãrțite pe clase funțþiile generale sunt realizate de clasa care deține
rolul preponderent în sistemul puterii și în conformitate cu interesele sale fundamentale;

· puterea politicã prezintã o laturã coercitivã, dar nu se rezumã la aceasta; ea are un

caracter mixt, cuprinzând și alte aspecte (sancțiuni pozitive, supunerea acceptatã etc);

· pentru puterea politicã este deci important caracterul legitim sau necesitatea
legitimãrii pentru cei ce dețin puterea (CHAZEL);

· puterea politicã este suveranã: nu existã o instanþã superioarã la care sã se poatã face
apel pentru a-i contesta deciziile; este însã supusã limitãrilor constituționale;

· înțelegerea puterii politice ca o capacitate generalizatã (la nivelul societãþii globale)

de a decide și controla determinã o altã caracteristicã: este permanentã și, ca atare, se regãsește în
diferite mijloace reale de înfãptuire a voinței sale (controlul politic);

· atunci când existã o disociere între valorile puterii și interesele majoritãții sociale și
când controlul puterii este maximal coercitiv în mod diferenþiat rezultã o scãdere a nivelului
activitãții sociale, ceea ce echivaleazã în fapt cu o scãdere a capacitãții de control din partea
puterii.

Globalizarea contemporană

Există tendinţa de a conceptualiza globalizarea ca prefigurând o condiţie unică sau o stare finală ,
adică o piaţa globală complet integrată cu o egalizare a preţului şi a ratei dobânzi lor.

Abordările socio-istorice consideră globalizarea drept un proces care nu are o destinaţie

precisă, unică sau determinată din punct de vedere istoric , fie ea înţeleasă în termeni unei pieţe
globale perfect integrate , fie ai unei societăţi sau civilizaţii globale . Nu există vreun motiv a
priori pentru a considera că globalizarea trebuie să evolueze doar intr-o direcţie sau că poate fi
înţeleasă doar în relaţiecu o unică stare ideală (pieţe globale perfecte).

Chiar şi incercarea de a descrie forma globalizări contemporane se bazează în mod

necesar (implicit sau explicit) pe un anumit tip de naraţiune istorică . Asemenea relatări , fie că
provin din studii asupra civilizatiei sau din studii asupra istoriei globale au implicaţii
semnificative pentru concluziile la care se ajunge în privinţa trăsăturilor unice sau distinctive ale
globalizări contemporane din perspectivă istorică ( Bal&Dumitrescu 2002). În special modul în
care este periodizată istoria lumi are o importanţă centrală pentru tipurile de concluzii ce pot fi
deduse din orice analiză istorică , mai ales cu privire la întrebarea : Ce aduce nou globalizarea
contemporană? În mod clar din perspectiva răspunsului la o asemenea întrebare nu este acelaşi
lucru dacă globalizarea contemporană este definită ca fiind întreaga eră postbelica, perioada de
după anii 1970 sau întreg secolul XX-lea.

Globalizarea este în primul rand un fenomen al erei moderne.

 Există o vastă literatură care implică globalizarea economică în dipariţia democraţiei
sociale şi a statului modern al bunăstări (Gaftoniu 1995).

Presiunile competitive globale au forţat guvernele să micşoreze cheltuielile şi

intervenţiile statului, aceasta întru-cât în pofida diferitelor angajamente partizane toate guvernele
au fost presate în aceeaşi direcţie. La baza respectivei teze stă o concepţie oarecum deterministă
asupra globalizări -“o cuşcă de fier”- care impune guvernelor o disciplină financiară globală ,
limitînd sever marja de aplicare a unor politici progresiste şi subminând negocierrea socială pe
care s-a bazat statul bunăstări după al doilea război mondial . Astfel s-a observat o tot mai mare
convergenţă a strategiilor economice şi sociale între statele occidentale indifferent de ideologia
guvernelor în exerciţiu .

Această teză este vehement contestată de o abundenţă de studii recente care indică dubii
serioase asupra ideii că de fapt , globalizarea imobilizaează guvernele naţionale în desfăşurarea
politici economice (Popa 1997). După cum notează Milner şi Keohane “impactul economiei
mondiale asupra statelor deschise influenţei sale nu pare să fie uniform . Asemenea studii au
oferit o înţelegere mai clară a modului în care impactul social şi politic al globalizării este mediat
de structurile intituţionale interne , de strategiile şi de localizarea ţării în ierarhia globală(Patrick
Joffre 1994).

Ce este globalizarea? Deşi, în sens foarte larg , globalizarea se referă la lărgirea ,

adâncirea ,şi grăbirea interconectări globale, o asemenea definiţie trebuie detaliată . În ciuda unei
proliferări a definiţiilor în dezbaterea contemporană – printre ele “interdependenţa acceleratoare
“, “acţiune la distanţă” şi “comprimarea spaţio-temporală” , în literatura actuală există puţine
date referitoare la încercări de a specific ace este “global” în globalizare.

Globalizarea poate fi localizată într-un continuum, alături de planul local, naţional şi

regional. La un capăt continuumului se află relaţiile şi reţelele sociale şi economice organizate
pe bază locală şi sau naţională, la celălalt capăt se află relaţiile şi reţelele sociale şi economice
care se cristalizează la scară mai largă a interacţiunilor regionale şi globale. Globalizarea se poate
referi la acele procese spaţio-temporale de schimbare care susţin o trasformare în organizarea
treburilor omeneşti , prin legarea şi extinderea activiţăţi umane peste regiuni si continente.
Fără referire la asemenea conexiuni spaţiale în expansiune nu poate exista nici o formulare
clară sau coerentă a acestui termen.

În consecinţă , conceptul de globalizare implică în primul rand o întindere a activităţi

sociale, politice şi economice peste graniţe astfel încât evenimentele,deciziile şi activităţile dintr-
o regiune a lumii să aibă semnificaţie pentru indivizi şi comunităţile din regiuni îndepărtate ale
globului, În acest sens , ea întruchipează interconectarea transregională, extinderea reţelelor de
activitate şi putere socială şi posibilitatea acţiuni la distanţă .

Globalizarea implică faptul că , în plus , conexiunile peste graniţe nu sunt ocazionale sau
întamplătoare ci sunt regularizate astef încât să existe o intensificare detectabilă sau o
magnitudine crescătoare a interconectări şi a fluxurilor care transcend societăţile şi statele
constituente ale ordinii globale. Mai mult , extensiunea şi intensitatea tot mai mari ale
interconectări globale pot implica şi o grăbire a interacţiunilor şi proceselor globale , pe măsură
ce dezvoltarea sistemelor mondiale de transporturi şi comunicaţii intensifică velocitatea
potenţială a răspândiri globale a ideilor, bunurilor, informaţiilor, capitalului şi a oamenilor.

Extensiunea , intensitatea şi velocitatea crescătoare ale interacţiunilor globale pot fi de

asemenea asociate cu o adîncire a împletiri între local şi global , astfel încât impactul
evenimentelor de la distanţă este amplificat , în timp ce majoritatea evenimentelor locale pot
avea consecinţe globale enorme.

O definiţie satisfăcătoare a globalizări trebuie să surprindă toate aceste elemente:

extensiune(întindere), intensitate,velocitate şi impact.

Globalizarea poate fi percepută ca un proces (sau un set de procese) care întruchipeză o

transformare în organizarea spaţială a relaţiilor şi tranzacţiilor sociale generând fluxuri şi reţele
transcontinentale sau interregionale de activitate, interacţiune şi exerciatre a puteri.

Pe lângă dimensiunile spaţio-temporale care schiţează conturul larg al globalizări mai

există patru dimensiuni care conturează profilul său organizaţional specific: infrastructura,
intituţionalizare,stratificare şi moduri de acţiune.

Globalizarea poate fi cel mai bine percepută mai degrabă ca un process sau un set de
procese decât ca o stare singulară. Ea nu reflectă o logică lineară simplă , adezvoltări şi nici nu
prefigurează o societate sau o comunitate mondială .

În schimb, reflectă apariţia reţelelor şi a sistemelor de interacţiune şi de schimb

interregionale . În această privinţă , trebuie făcută distincţia între angrenarea sistemelor naţionale
şi societate în procesele globale mai extinse şi orice noţiune de integrare globală.

Anvergura spaţială şi densitatea interconectări globale şi transnaţionale împletesc reţele de

relaţii între comunităţi, state, instituţii internaţionale, organizaţii neguvernamentale şi corporaţii
multinaţionale care constituie ordinea globală. Aceste reţele care se întrepătrund şi
interacţionează definesc o structură evolutivă care impune constrângeri şi în acelaşi timp ,
conferă putere comunităţilor , statelor şi forţelor sociale. În această privinţă globalizarea este
similară unui proces „structurare” prin aceea că este un produs atât al acţiunilor individuale cât
şi al interacţiunilor cumulative dintre nenumăratele agenţii şi instituţii pe glob. Globalizarea este
asociată cu o structură globală dinamică în evoluţie, de facilitare şi constrângere. Dar structura
este şi puternic stratificată, de vreme ce globalizarea este profund inegală, reflectă paternurile
existentente de inegalitate şi ierarhie, şi totodată generează noi paternuri de includere şi
excludere , noi învingători şi învinşi. Astfel globalizarea poate fi înţeleasă ca întruchipând
procese de structurare şi stratificare. (Friedman 2000)

Puţine arii ale vieţii sociale scapă de influenţa proceselor globalizări. Aceste procese sunt
reflectate în toate domeniile vieţii social-culturale, economice, politice, militare şi
ecologice.Globalizarea este cel mai bine percepută ca un fenomen social diferenţiat sau cu mai
multe faţete.
 Întretăind frontierele politice, globalizarea este asociată atât cu deteritorializarea, cât şi cu
reteritorializarea spaţiului socio-economic şi politic.

În economiile industrializate , dezbaterile tot mai numeroase asupra globalizări şi a

consecinţelor ei, au conturat trei perspective . Mulţi economişti, lideri politici şi de afaceri,
precum şi alţi susţinătorii ai globalizări împărtăşesc perspectiva „pieţei libere”, opunându-se
reglementărilor stricte asupra economiei globale.

Mulţi economişti şi oameni de afaceri consideră că globalizarea şi adoptarea în întreaga

lume a valorilor americane (sociale, politice, economice) eliberează energiile economice latente
şi conduce la o folosire mult mai eficientă a resurselor mondiale în scădere, la maximizarea
avuţiei mondiale şi la beneficii economice pentru toate persoanele. Ei se aşteaptă ca legăturile
comerciale şi de altă natură între societăţile democratice orientate spre piaţă să se intărească,
promovându-se pacea mondială. Credinţa în avantajele economice ale globalizări a fost expusă
cu entuziasm de Lowell Bryan şi Diana Farrell în cartea Lor: „Market Unbound: Unleashing
Global Capitalism(1996). Cei doi analişti proclamă că globalizarea va conduce la o prosperitate ,
pe măsură ce tot mai multe naţiunii vor participa la economia globală , iar fluxurile tehnologice
şi financiare dinspre ţările dezvoltate înspre cele mai puţin dezvoltate vor determina o egalizare a
bogăţiei şi o dezvoltare a întregi lumii. fără precedent

Sunt şi alte aspecte negative ale globalizări. Globalizării îi sunt atribuite fenomene
precum: creşterea inegalităţi economice şi a şomajului în cadrul economiilor industrializate,
reducerea sau chiar prăbuşirea programelor sociale şi a statului bunăstării, în numele
competitivităţi internaţionale etc.

Exigenţele eficienţei economice , concurenţa internaţională şi tot mai acuta luptă pentru
profitabilitate corporatistă conduc la convergenţa valorilor, instituţiilor şi politicilor economice
naţionale.

Se va ajunge la situaţia în care forţele economice şi tehnologice fac statele să renunţe la

sistemele economice demodate şi să conveargă înspre modelul economic american, bazat pe
pieţe libere, deschidere către economia globală şi intrevenţia guvernamentală minimală in
economie.

BIBLIOGRAFIE

- Dumitrescu Sterian, Bal Ana 2002 Worldwide Economy, Economic Publishing House,
Bucureşti,

- Friedman T - 2000 - The Lexus and The Olive Tree, Anchor Book

- Gaftoniu Simona 1995 International Finances, Economic Publishing House, Bucureşti,

- Joffre P. 1994 Comprendre la mondialisation de l’ entreprise , Economica, Paris,

- Lowell B& Farrell D - 1996 - Market Unbound:Unleashing Global Capitalism Economic
Publishing House

- Popa Ioan: International Commercial Transactions, Economic Publishing House, Bucureşti,

1997