Sunteți pe pagina 1din 14

D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

Curs № 4
NEVOIA DE ASOCIERE
suport de curs
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS G

2010-2011

Cuprins:

Nevoile sociale şi nevoia de asociere


Nevoile sociale fundamentale
Definiţie
Nevoia de asociere din perspectivă evoluţionistă
Componentele nevoii de asociere
Consecinţele eşecului satisfacerii nevoii de asociere
Excluderea socială
Factori ce influenţează nevoia de asociere
Diferenţe interpersonale
Influenţe situaţionale
Compararea socială şi claritatea emoţională în studii de laborator
Efectele clarităţii cognitive în contexte reale
Nevoia de asociere şi nevoia de solitudine
Autoreglarea asocierii şi solitudinii la animalele sociale

Rezumatul temei

Concepte şi noţiuni cheie


Lecturi obligatorii
Lecturi de aprofundare
Referinţe bibliografice

* * *

În acest curs începem analiza relaţiilor interpersonale din perspectiva


psihologiei sociale. Mai întâi vom aborda câteva aspecte legate de nevoia de asociere
– fundamentul motivaţional al interacţiunilor sociale, inclusiv al relaţiilor
interpersonale. Vom vedea că această nevoie profund umană, prezentă în fiecare din
noi, este supusă unor variaţii legate de factori situaţionali şi personali. Apoi, într-un
curs subsecvent, vom constata care sunt ingredientele ce creează atracţia
interpersonală – acea orientare afectivă pozitivă iniţială faţa de o persoană fără de
care nu putem să ajungem la relaţii interpersonale complexe. Vom vedea şi care este
rolul „calculaţiilor”cognitive de potrivire-nepotrivire care permit avansarea spre
relaţii interpersonale de durată. În cel de-al treilea curs al acestei serii vom analiza
formele de relaţii interpersonale propriu zise, relaţiile romantice sau de dragostea
beneficiind de un tratament preferenţial.

1
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

Nevoile sociale şi nevoia de asociere

Nevoile sociale fundamentale

Există mai multe modalităţi de a clasifica nevoile sociale. Numărul acestora


poate varia. La ora actuală este foarte bine conturată şi documentată poziţia exprimată
de Susan Fiske (2004) care identifică un set de cinci motive sociale fundamentale. În
opinia acestei cercetătoare în fundaţia motivaţiei sociale cele mai importante nevoi
sunt următoarele:
1. Nevoia de asociere 1 sau nevoia de apartenenţă [BELONGING] = nevoia
pentru crearea şi menţinerea legăturilor stabile cu ceilalţi
2. Nevoia de a înţelege [UNDERSTANDING] = nevoia împărtăşirii unor
sensuri comune şi posibilitatea anticipării în baza acestei cunoaşteri
3. Nevoia de control [CONTROLING] = nevoia de a percepe o legătură strânsă
între “ce fac” şi “ce obţin”: eficienţă, influenţă, competenţă
4. Nevoia de auto-glorificare [SELF-ENHANCING] = nevoia de auto-
dezvoltare şi respect pentru sine
5. Nevoia de încredere [TRUSTING] = nevoia de a percepe lumea socială ca un
loc de încredere, un loc sigur şi binevoitor

Dintre toate aceste nevoie cea mai importantă şi esenţială este nevoia de
asociere. Descrierea în detaliu a tuturor acestor motive depăşeşte economia acestui
curs, astfel încât vom trece direct la definirea şi analiza nevoii de asociere.

Definiţie

A fi printre ceilalţi, a stabili şi menţine legături cu semenii, este o parte


inerentă, esenţială a condiţiei şi existenţei umane. Oamenii, la fel ca multe alte fiinţe
sociale, sunt astfel construiţi încât fără o interacţiune constantă unul cu celălalt nu pot
supravieţui, nu pot exista. Anume de aceea în interiorul psihismului uman este adânc
înrădăcinată o nevoie socială fundamentală – nevoia de asociere sau nevoia de
apartenenţă (în engl. need to belong). Această nevoie poate fi definită ca fiind
tendinţa de a forma şi menţine legături sociale cu ceilalţi sau tendinţa de a aparţine
unei reţele de interacţiune şi comunicare interumană. În viziunea mai multor psihologi
sociali nevoia de asociere este una din cele mai importante nevoi psihologice, unii
autori considerând-o cea mai importantă nevoie socială (Baumeister & Leary, 1995;
Fiske, 2004).
Ca rezultat al prezenţei nevoii de asociere oamenii sunt înclinaţi spre căutarea
acceptării sau includerii sociale şi spre evitarea respingerii sau excluderii sociale.

Nevoia de asociere privită din perspectiva evoluţionistă

Este foarte probabil ca, în trecutul îndepărtat al evoluţiei speciei umane,


anume acei indivizi care au ştiut cel mai bine să stabilească şi să păstreze legături
sociale şi relaţii interpersonale să fi avut o mai mare şansă de supravieţuire (vezi

1
Majoritatea conceptele cheie care sunt scrise cu caractere îngroşate se regăsesc la finele cursului, într-o secţiune întitulată
„Concepte şi noţiuni cheie”.

2
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

Baumeister & Leary, 1995). Treptat această abilitate adaptativă de a forma şi menţine
legături sociale a fost codată şi transmisă genetic, totodată fiind engramată şi nevoia
psihologică de asociere: asta ca să fie exersată şi să nu să se piardă deprinderea vitală!
Într-un fel, spun unii psihologi sociali, suntem urmaşii celor care au ştiut cel mai bine
să interacţioneze şi să comunice ce semenii (Baumeister & Bushman, 2008).
Conform unei teorii îndrăzneţe nevoia de asociere ar fi fost cea care a transformat
radical anatomia şi funcţionalitatea neuropsihologică a creierului uman şi a altor
animale sociale pentru a face din acesta un instrument rafinat de procesare a
informaţiei sociale. Astfel, prin creşterea masei creierului comparativ cu masa totală a
corpului şi alte modificări asociate, s-a asigurat un suport cerebral adecvat pentru
amplificarea abilităţii de comunicare şi interacţiune cu semenii (Dunbar, 1998).
Am putea spune că nevoia de asociere şi satisfacerea acesteia este la fel de
importantă pentru funcţionarea psihismului uman precum este pentru corp satisfacerea
necesităţilor nutriţionale şi potolirea foamei (Baumeister & Leary, 1995). Nevoia de
asociere este un fel de „foame socială”: la fel cum nu putem supravieţui fără mâncare,
nu putem exista fără interacţiunea cu ceilalţi. Uneori ne este atât de foame încât
spunem că am fi dispuşi „să mâncăm şi pietre”. Urmăriţi în cadrul de mai jos ce poate
să ne forţeze să facem „foamea socială” în condiţii extreme de izolare şi excludere
socială.

Cadrul 1
Ce te poate băga cu nasul în ... closet?

Care este asemănarea între un closet şi un telefon? E greu


să găseşti vreo-una care să nu fie amuzantă, dar întrebarea
nu e doar anecdotică. Uneori oamenii pot stabili între cele
două obiecte o analogie funcţională mai mult decât directă:
în anume circumstanţe indivizii ajung să folosească closetul
... pentru a comunica unul cu celălalt, la fel precum ar
folosi un telefon.
Deţinuţii din închisoarea americană San Quentin ce sunt
condamnaţi la detenţie solitară pe viaţă fără drept de a
interacţiona cu ceilalţi folosesc closetul pentru a comunica.
Cum anume? Vorbind şi ascultând cu capul adânc plecat în
closet. Deseori ei abia dacă reuşesc să descifreze sensul
cuvintelor, dar totuşi aud vocile altora şi îşi fac auzită
propria voce având astfel au acces la un simulacru de
comunicare interpersonală (Baimeister & Bushman, 2008).
Vă imaginaţi cât de neplăcut este să bagi capul în closet şi
să vorbeşti sau să asculţi stând aşa? Şi totuşi nevoia de
asociere te poate face să accepţi şi acest mijloc de
comunicare, în anumite circumstanţe, singurul accesibil!

Componentele nevoii de asociere

Când spunem „nevoia de asociere” ne putem referi sau gândi la foarte multe
lucruri, sună prea general. Ce caută oamenii de fapt în compania celorlalţi? Ce vor de
fapt? Ce anume le satisface „foamea socială”?

3
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

Putem răspunde mai bine acestor întrebări dacă, împreună cu alţi cercetători,
vom analiza mai în de aproape structura nevoii de asociere. Ea nu este nici pe departe
unitară, fiind compusă din mai multe componente sau elemente. Diferiţi autori indică
însă un număr diferit al acestora.
Conform viziunii unora (Baumeister & Leary 1995; Baumeister & Bushman,
2008) nevoia de asociere are două laturi sau componente: (1) nevoia de contacte
sociale regulate şi (2) nevoia de relaţii interpersonale durabile. Prima componentă,
nevoia de contacte sociale regulate, este o componentă orientată preponderent spre
cantitatea şi frecvenţa contactelor sociale. De regulă această parte a nevoii de
asociere poate fi satisfăcută prin comunicarea atât cu persoanele din cercul de
cunoscuţi sau prieteni cât şi cu persoane necunoscute. Cea de-a doua componentă,
nevoia de relaţii interpersonale durabile, este orientată preponderent spre calitatea şi
profunzimea contactelor sociale. De data aceasta satisfacerea implică o comunicare
calitativ diferită – plină de afectivitate, preţuire, grijă şi respect. O astfel de
comunicare se poate stabili şi realiza doar cu persoane apropiate în contextul unor
relaţii interpersonale de lungă durată: prietenii, rudele apropiate şi iubiţii sunt
principalii interlocutori care ne satisfac această nevoie.
Pentru ca nevoia de asociere să fie satisfăcută pe deplin trebuie să existe atât o
comunicare intensă cu un cerc restrâns de persoane apropiate cât şi de o comunicare
regulată care poate implica un cerc mai larg de persoane, cunoscute sau mai puţin
cunoscute. Pentru a înţelege mai bine acest aspect încercaţi următorul exerciţiu
empatic din cadrul de mai jos.

Cadrul 2
Dezechilibrul comunicării şi interacţiunilor interpersonale
Lucrând într-o „cameră încinsă”

Imaginaţi-vă că v-aţi angajat ca operator la o companie de comunicare cu publicul. Sarcina


dumneavoastră este ca timp de nouă ore pe zi să comunicaţi cu clienţii unor companii vorbind o limbă
străină. Vi se întâmplă ca într-o zi să comunicaţi telefonic cu zeci de oameni lucrând într-o încăpere
unde alţi cincisprezece operatori fac acelaşi lucru folosind un calculator şi căştile cu microfon (acestor
încăperi li se mai spun „camere încinse” [boiling room]). Nu mai aveţi timp şi energie decât pentru
somn şi alte activităţi cotidiene urgente. Aparent nevoia de asociere este satisfăcută, chiar în exces.
Nu veţi resimţi oare nostalgia comunicării cu prietenii apropiaţi? Cât timp credeţi că veţi rezista la un
astfel de job?

Imobilizat la pat

Imaginaţi-vă că o problemă de sănătate gravă va face imposibilă deplasarea pentru o perioadă de un an


şi sunteţi condamnaţi să staţi tot timpul la pat. Mama sau o altă rudă apropiată are grija permanent de
dumneavoastră, dar cum sunteţi departe de „lume”, într-un sat foarte lăturalnic, unde nu este acoperire
pentru celular şi Internet, vi se întâmplă ca zile întregi să nu interacţionaţi decât cu persoana care vă
îngrijeşte. Relaţiile dintre dumneavoastră şi persoana care vă îngrijeşte sunt foarte apropiate şi bune.
Nu veţi resimţi oare dorinţa acută de a discuta cu oricine altcineva decât cu persoana care vă îngrijeşte?
Cum veţi reacţiona dacă vă va face o vizită neanunţată o persoană cu care, cu mult timp în urmă, aţi
avut o relaţie de concurenţă şi chiar ură reciprocă?

Alţi autori disting şi definesc aproape identic cele două laturi sau componente
ale nevoii de asociere: (1) nevoia de afiliere şi (2) nevoia de intimitate. Nevoia de
afiliere ar corespunde tendinţei de a stabili şi menţine relaţii sociale cu ceilalţi (Wong

4
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

& Csikzentmihalyi, 1991). Nevoia de intimitate presupune tendinţa de a stabili şi


menţine o anume categorie de relaţii sociale – relaţii interpersonale apropiate
(McAdams, 1982; 1989).
Există şi cercetători care identifică mai mult de doua dimensiuni ale nevoii de
asociere incluzând printre altele astfel de motivaţii particulare precum nevoia de
stimulare pozitivă, nevoia de sprijin social, nevoia de atenţie, nevoia de comparare
socială (Hill, 1987; Baron & Byrne, 2003) însă pentru economia discursului nostru nu
vom defini şi detalia aceste componente aici.

Consecinţele eşecul satisfacerii nevoii de asociere

Dacă cineva îşi doreşte foarte mult să facă o vizită în Japonia sau să fie vedetă
de cinema şi eşuează pentru că nu are suficienţi bani sau talent, în mod sigur, nu va
trăi emoţii pozitive. Atunci când dorinţele noastre nu sunt satisfăcute resimţim
frustrare, tristeţe, nemulţumire, dezamăgire dar, de regula, viaţa sau sănătatea noastră
nu sunt puse în pericol. Asta pentru că dorinţele noastre sunt arbitrare raportat la
supravieţuirea individuală, putem trăi şi fără împlinirea lor.
Lucrurile stau însă altfel când vine vorba despre motivaţii mult mai profunde
şi vitale, când ne referim la nevoile noastre fundamentale. Ce s-ar întâmpla dacă am fi
privaţi mult timp de mâncare? E uşor de anticipat că, în final, cu siguranţă am muri de
foame. Dar dacă am suferi de „foame socială” foarte mult timp? Este adevărat că
singurătatea prelungită este una din cauzele care poate determina sinuciderea, însă
relativ puţini însinguraţi ajung la punerea în aplicare a ideaţiei suicidare. Numeroase
cercetări au demonstrat însă că, chiar şi în absenţa tentativelor de suicid, sănătatea
psihică şi fizică a indivizilor cu o slabă conexiune socială se degradează foarte mult,
determinând o scădere semnificativă a speranţei de viaţă (Uchino, Cacioppo, &
Kiecolt-Gaser, 1996). Ca rezultat al sărăcirii considerabile a reţelei de persoane cu
care individul comunică în mod repetat, intervine un fel de “moarte socială” a
acestuia, condiţie care apropie şi moartea biologică a acestuia.
„Moartea socială” poate interveni ca urmare a unui proces natural – atunci
când o persoană îmbătrâneşte şi fiind longevivă constată că foarte multe rude şi
prieteni din preajma sa dispar treptat. Aprecierea că „cu fiecare persoană dispărută din
preajma noastă dispare şi o părticică din noi înşine” nu este doar o exprimare
metaforică, ea este resimţită experienţial, la nivel psihologic.

Excluderea socială

Însă moartea socială poate interveni şi ca rezultat al excluderii sociale din


partea celorlalţi. Excluderea socială poate fi diferită ca formă, amploare şi intensitate.
Cea mai simplă formă de excludere socială interpersonală o regăsim practicată chiar
şi de copiii preşcolari (deseori ea este exprimată sintetic prin sintagma: „noi nu
vorbim şi nu ne jucăm cu tine!”). Destul de frecvent şi persoanele mature apropiate se
pot pedepsi temporal, unilateral sau reciproc, practicând „mutismul”, ignorarea şi
evitarea prezenţei celuilalt, limitarea interacţiunilor interpersonale.
Frecvent excluderea socială poate fi reglementată şi susţinută etatic. În acest
sens una din sancţiunile penale severe – pedeapsa privativa de libertate – e o bună
ilustrare de folosire punitivă şi dureroasă a excluderii sociale. Astfel, deţinuţii
condamnaţi la detenţie solitară permanentă sunt lipsiţi aproape cu desăvârşire de
interacţiuni şi legături sociale (am arătat anterior în Cadrul 1 ce sunt în stare să
5
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

suporte aceste persoane pentru a obţine o fărâmă de comunicare interpersonală).


Există şi forme mult mai ample şi complexe de excludere socială, producând efecte
dramatice asupra unui număr considerabil de persoane. Printre cele mai cunoscute
exemple ale istoriei recente putem menţiona segregarea şcolilor pe criteriu rasial în
SUA (sistem desfiinţat în anii 60 ai secolului trecut) sau segregarea rasială totală
practicată până recent în Africa de Sud şi cunoscută sub numele de apartheid (acest
sistem a fost desfiinţat în 1994).
Cercetările au arătat faptul că, urmare a excluderii sociale, indivizii suferă
dereglări temporale sau durabile la nivelul funcţionării psihologice – scăderea stimei
de sine, diminuarea performanţei motrice, scăderea puterii mnezice, perturbări ale
gândirii, diminuarea performanţelor intelectuale, apar sau se amplifică simptoamele
psihopatologice. La fel, se remarcă şi o deteriorare a stării generale a sănătăţii fizice,
o scădere generală a vitalităţii, se diminuează şi durata vieţii. Studiile confirmă că
starea prelungită de singurătate este responsabilă, în particular, de slăbirea sistemului
imul al individului şi reducerea capacităţii de recuperare ca urmare a leziunilor sau
bolilor suferite (Cacioppo & Hawkley, 2005).

Factori ce influenţează nevoia de asociere

Toţi oamenii au nevoie de interacţiunea cu ceilalţi, de stabilirea şi menţinerea


unor legături interpersonale plăcute, mutual benefice, de relaţii apropiate cu ceilalţi.
Şi totuşi există factori de personalitate dar şi factori situaţionali care influenţează
intensitatea nevoii de asociere şi modul în care se manifestă.

Diferenţe interpersonale

Unul din factorii de personalitate ce influenţează modalitatea de manifestare a


nevoii de asociere este extroversiunea. Conform viziunii lui Carl Gustav Jung
oamenii diferă între ei după cum îşi canalizează energia psihică: unii sunt orientaţi
preponderent spre lumea din exteriorul fiinţei (extroverţii), în timp ce alţii o
canalizează spre lumea din interior (introverţii).
Ulterior Hans Eysenck a propus o explicaţie neuropsihică pentru cele două
tipuri extreme. În viziunea sa activitatea cerebrală a extroverţilor este dominară de
inhibiţie astfel încât, pentru a reuşi să menţină un nivel optim de funcţionare a
sistemului nervos central, ei caută permanent o stimulare intensă din exterior. Una din
formele predilecte de obţinere a unei stimulări intense este interacţiunea cu ceilalţi.
Extraverţii se energizează atunci când în jur sunt mulţi oamenii: le plac
demonstraţiile, petrecerile, concertele, mitingurile, activităţi realizate în grup etc. Fără
o comunicare frecventă cu multe persoane ei nu se simt bine, se „ofilesc” pierzând din
vitalitate, repede ajung să resimtă tristeţe şi plictis.
Pentru introverţi situaţia este inversă. Creierul acestora este dominat de
procese de excitaţie astfel încât atunci când ajung în compania multor oameni sau sunt
nevoiţi să interacţioneze frecvent cu foarte multe persoane ajung să resimtă o supra-
excitare neplăcută. De aceea ei preferă activităţi solitare, precum lectura, evitând
aglomeraţiile şi interacţiunile prelungite ci ceilalţi. Asta nu înseamnă însă că nu
resimt nevoia de asociere. Introvertul, la fel ca şi extrovertul, resimte nevoia de
conexiune socială şi interacţiune cu ceilalţi, numai că într-o proporţie mult mai mică.
Mai mult decât atât, se pare că şi forma de satisfacere predilectă a nevoii de asociere
6
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

la cele două tipuri diferă. Introvertul îşi organizează foarte mult interacţiunea şi
comunicarea cu câteva persoane apropiate, o comunicare care se caracterizează printr-
un grad înalt de profunzime şi intimitate. Am putea spune că, în comparaţie cu
extrovertul, la introvert este mai bine dezvoltată şi evidentă nevoia de intimitate (vezi
mai sus). În acelaşi timp, se pare că extroverţii, antrenat în multiple contacte umane
însă mult mai superficiale şi distante, au un cerc mare de cunoştinţe care le satisface
nevoia de afiliere.

Influenţe situaţionale

În anumite circumstanţe oamenii sunt motivaţi de factori situaţionali să caute


compania celorlalţi. De exemplu, a fost remarcat în mai multe rânduri faptul că,
urmare a unor dezastre naturale – inundaţii, incendii, cutremure, furtuni – oamenii se
adună împreună ori de câte ori este posibil. În aceste circumstanţe oamenii care nu se
cunosc sau care, deşi locuiesc în apropiere, nu au comunicat demult sau chiar deloc
intră cu uşurinţă în contact unul cu celălalt. Ca rezultat al confruntării cu o situaţie
extremă are loc o creştere temporară semnificativă a nevoii de asociere. De ce în
aceste circumstanţe oamenii se adună împreună şi comunică intens?

Compararea socială şi claritatea emoţională în studii de laborator

O serie de cercetări realizate de Stanley Schachter (1959) au încercat să


găsească răspunsuri posibile la o astfel de întrebare. Imaginaţi-vă că aţi fost de acord
să participaţi la un studiu psihologic. Atunci când ajungeţi în laborator, sunteţi
întâmpinat de un experimentator îmbrăcat într-un halat alb, purtând deasupra un
stetoscop. După ce se prezintă, acesta se interesează pe un ton serios dacă aveţi sau nu
probleme cardiace sau alte probleme de sănătate. Tonul cu care vă vorbeşte este foarte
sobru. În final vă anunţă că experimentul va presupune suportarea unor şocuri
electrice puternice, foarte dureroase. Vi se explică că, din păcate, altfel nu se poate:
aplicarea unor şocuri moderate sau uşoare ar fi inutil pentru progresul cunoaşterii
ştiinţifice. Fără să vă lase timp pentru reflecţie vă anunţă că echipamentul folosit
pentru aplicarea şocurilor necesită câteva reglaje înainte de a începe experimentul şi
vă invită să staţi între timp fie într-o încăpere în care se află alţi studenţi care vor
participa la acelaşi studiu, fie într-o cameră în care nu mai e nimeni. Unde aţi alege să
staţi? Împreună cu ceilalţi sau în solitudine?
Marea majoritate a participanţilor în studiul realizat de Schachter a ales să stea
în compania celorlalţi (20 din cei 32 de participanţi). În experiment a mai existat o
condiţie experimentală în care acelaşi experimentator întâlnea subiectul fără a purta
un halat şi un stetoscop. Se comporta mult mai degajat, anunţând că subiecţii urmează
să primească şocuri electrice foarte uşoare, şocuri care vor fi resimţite „precum
înţepătura unui ţânţar”. De data aceasta cei care au vrut să aştepte începutul aplicării
şocurilor electrice împreună cu alţi participanţi a fost aproape de două ori mai mic
(doar 10 din 32 de participanţi; Schachter, 1959, experimentul 1). Probabil că v-aţi dat
seama că experimentul se încheia aici: nimeni nu primea nici un şoc, ceea ce se
urmărea era de fapt alegerea pe care o făceau participanţii – de a sta singur sau în
compania celorlalţi.
Cele două condiţii experimentale diferă după cum induc subiecţilor un grad
diferit de stres, de frică şi incertitudine în legătură cu ce va urma. Schachter admitea
7
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

două cauze motivaţionale convergente care au dus la o afiliere socială mult mai mare
în prima condiţie: nevoia de sprijin social şi nevoia de comparare socială. În viziunea
sa cea de-a doua explicaţie era mai puternică. Cercetările ulterioare au confirmat şi
detaliat această intuiţie.
Este adevărat că în situaţii puternic stresante căutăm compania celorlalţi
pentru consolare, sprijin, reconfortare însă ceea ce ne dorim în primul rând este să
înţelegem ce se întâmplă, ce ar trebui să simţim şi să gândim în acel moment. În astfel
de momente oamenii folosesc compararea socială pentru a obţine o claritate
afectivă: urmărindu-i pe ceilalţi ei încearcă să înţeleagă ce simt sau ce ar trebui să
simtă în legătură cu evenimentele la care asistă (Schachter, 1959; Gump & Kulik,
1997). În acelaşi timp oamenii aflaţi în astfel de situaţii caută să obţină şi o claritate
cognitivă, pentru a avea o înţelegere mai bună (eventual o înţelegere împărtăşită,
comună) a ceea ce se întâmplă sau urmează să se întâmple (Kulik, Mahler, & Moore,
1996).
Pentru a demonstra importanţa covârşitoare a nevoii de comparare socială
(comparativ cu cea de sprijin social pentru reducerea fricii) Schachter a realizat un
studiu similar cu cel menţionat anterior. În acest experiment (Schachter, 1959,
experimentul 2) toţi subiecţii erau avertizaţi că vor primi şocuri electrice puternice şi
dureroase. Însă, de data aceasta, a fost manipulată o altă variabilă – similaritatea
persoanelor cu care se putea afilia subiectul. Astfel, o parte dintre subiecţi aveau
posibilitatea să aleagă daca vor aştepta începutul experimentului în solitudine sau în
compania studenţilor care aşteaptă să participe la acelaşi studiu (condiţia de
„similaritate”; situaţie identică cu cea din primul experiment descris anterior), în timp
ce ceilalţi alegeau între a sta singuri sau împreună cu un grup de studenţi ce aşteptau
să se întâlnească cu profesorul lor pentru a primi consultaţii (condiţia de „non-
similaritate”). E lesne de văzut că în acest studiu similaritatea nu se referea la trăsături
individuale ci la similaritatea experienţei trăite. Raţionamentele din spatele acestui
experiment au fost următoarele: (1) dacă în afilierea produsă de stres primează
compararea socială (ipoteza studiului) atunci doar subiecţii care vor avea posibilitatea
să stea cu un grup similar vor manifesta dorinţa de a o face; dacă grupul disponibil nu
este similar participanţii vor prefera să stea singuri; (2) dacă însă dominantă este
nevoia de sprijin social nu ar trebui să conteze natura similară sau non-similară a
grupului; pentru că orice prezentă umană ar fi reconfortantă, afilierea cu ceilalţi se va
manifesta relativ uniform în cele două condiţii, fără a fi semnificativ diferită. Desigur,
aceste raţionamente aveau drept punct de plecare teoria comparaţiei sociale
(Festinger, 1954). Conform acestei teorii cu cât persoanele au un grad mai ridicat de
similaritate (similaritate interpersonală sau similaritate experienţială) cu atât creşte
relevanţa şi probabilitatea declanşării spontane sau deliberate a proceselor de
comparaţie socială, procese a căror scop final este eliminarea incertitudinii.
Rezultatele au confirmat ipoteza studiului într-o manieră foarte convingătoare:
în prezenţa grupului non-similar toţi participanţii (30 de subiecţi) au ales să stea în
solitudine în timp ce în condiţia disponibilităţii grupului similar majoritatea
participanţilor (20 din cei 30 de subiecţi; datele sunt similare cu prima condiţie din
experimentul 1) au ales să aştepte în compania celorlalţi (Schachter, 1959,
experimentul 2).

Efectele clarităţii cognitive în contexte reale

8
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

În condiţii de stres afilierea ce favorizează claritate cognitivă şi claritate


afectivă este literalmente benefică, atât psihologic cât şi somatic. Asta o demonstrează
elocvent o serie de cercetări realizate de James Kulik şi colaboratorii săi. James Lectura #1
Kulik şi Heike Mahler (1989), păşind pe urmele lui Stanley Schachter, au vrut să
vadă dacă un stres natural, care nu este indus în laborator ci preexistă demarării
cercetării, are aceleaşi efecte. Cei doi cercetători au mers într-o clinică unde au
întrebat pacienţii care urmau să sufere o operaţie pe cord (o intervenţie programată de
bypass, o intervenţie de rutină) ce fel de coleg de salon şi-ar dori. Existau trei
posibilităţi: puteau prefera să stea cu un coleg de salon ce urma să sufere o intervenţie
similară (alegerea „celălalt similar emoţional”) sau cu un pacient care tocmai suferise
o astfel de intervenţie şi acum se afla în perioada de convalescenţă (alegerea „celălalt
expert informat” dar mai puţin similar). Bineînţeles era posibilă şi opţiunea „fără
preferinţă”. Experimentatorii au constatat ca, contrar rezultatelor altor studii de
laborator, marea majoritate a pacienţilor au prefera compania persoanelor care deja
suferise intervenţia. Această preferinţă se justifică prin faptul că dintre cele două
elemente asupra cărora se vrea o certitudine şi claritate este mai important „să ştii ce
se va întâmpla” (claritatea cognitivă) decât „să ştii ce emoţii să ai” (claritatea
afectivă).
Peste ceva timp cercetătorii au revenit în spital pentru a conduce, de data asta,
un studiu cvasi-experimental ceva mai amplu (Kulik, Mahler, & Moore, 1996). Ei au
ales din nou ca participanţi pacienţii care veneau în clinică pentru intervenţii
chirurgicale pe cord însă de data aceasta au modificat şi complicat puţin design-ul
studiului. Pacienţii care se internau nu erau doar chestionaţi despre preferinţele în
alegerea colegul de salon ci erau repartizaţi aleator în patru condiţii experimentale.
Primele două condiţii semănau cu cele din experimentul relatat anterior: pacienţii
ajungeau fie în compania unei persoane care aştepta acelaşi gen de intervenţie
(condiţia „celălalt similar”) fie aveau drept coleg o persoană care tocmai suferise
intervenţia pe cord şi acum se afla în curs de recuperare (condiţia „celălalt expert
relevant”). Ultimele două condiţii semănau cu primele cu excepţia faptului că de data
aceasta colegul de salon aştepta o intervenţie chirurgicală asupra unul alt organ intern
(condiţia „celălat non-similar”) sau se recupera după o astfel de intervenţie (condiţia
„celălalt expert non-relevant). Cercetătorii au observat comportamentul participanţilor
pe tot parcursul aflării acestora în clinică. Analiza rezultatelor a relevat faptul că, în
comparaţie cu celelalte condiţii experimentale pacienţii care si-au petrecut perioada
de spitalizare în compania unor colegi de salon cardiaci au petrecut mai mult timp
discutând cu aceştia. Ei astfel au obţinut o mai bună claritate cognitivă în legătură cu
problema de sănătate ce le inducea stres. În acelaşi timp, conversaţiile erau frecvent
centrate asupra emoţiilor, mai ales când unul din interlocutori deja suportase operaţia,
astfel atingându-se şi dezideratul clarităţii emoţionale. Cei care au beneficiat de un
partener de salon cardiac aflat în recuperare post-operatorie au manifestat cel mai mic
nivel de anxietate pre-operatorie şi, ceea e şi mai important, s-au recuperat
semnificativ mai bine decât ceilalţi după operaţie, necesitând mai puţină medicaţie şi
părăsind clinica în cel mai scurt timp! Astfel, rezultatele studiului au confirmat că
claritatea cognitivă şi afectivă conferă un sentiment subiectiv de control asupra
situaţiei care, la rândul său, reduce anxietate şi creşte probabilitatea depăşirii situaţiei
dificile cu bine.
Concluzionând putem spune că atunci când oamenii întâmpină diverse
probleme şi sunt stresaţi are loc o creştere temporală a nevoii de asociere. Ei caută în
mod adaptativ compania celorlalţi pentru că prezenţa altor persoane şi comunicarea cu
9
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

acestea le oferă posibilitatea de a-şi reduce anxietatea şi a face faţă mult mai bine
dificultăţilor cu care se confruntă. Am putea indica cel puţin trei modalităţi prin care
ceilalţi ne reduc anxietatea în situaţii dificile: (1) ne ajută în mod efectiv pentru a
rezolva o problemă; (2) ne ajută la clarificarea situaţiei din punct de vedre cognitiv şi
afectiv; (3) ne oferă sprijin afectiv prin consolare, reconfortare şi relaxare.
Uneori sunt situaţii în care nevoia de asociere este inhibată, deşi individul
trece printr-un moment dificil şi chiar ar avea nevoie de sprijinul celorlalţi. Este cazul
în care individul resimte emoţii negative foarte puternice iar acestea sunt produse de
cauze sau circumstanţe clare. Paul Sheatsley şi Jacob Feldman (1964) au realizat un
studiu prin care au arătat că, atunci când preşedintele Kennedy a fost asasinat,
persoanele care au fost cel mai afectate de incidentul tragic şi-au dorit să se afle în
solitudine.
Acelaşi lucru se poate întâmpla, de exemplu, şi în cazul pierderii unei rude
apropiate. Persoană îndurerată de dispariţia celui drag poate trăi mai multe emoţii
negative intense. Cauza emoţiilor resimţite este foarte certă, nu necesită interacţiune
cu ceilalţi pentru clarificare. Situaţia prezentă este la fel de clară – pierderea este
ireversibilă. În astfel de împrejurări individul se întâmplă să evite prezenţa celorlalţi
pentru că durerea şi starea deprimată a acestora ar putea produce o amplificare a
infernului afectiv pe care deja îl resimt. Astfel, în mod frecvent oamenii afectaţi de o
durere puternică uită de ceilalţi, se închid în sine, se izolează. Totuşi astfel de reacţii
nu sunt adaptative decât pe o perioadă scurtă de timp, până intensitatea trăirilor
negative scade sau poate fi controlată prin comutarea şi concentrarea pe alte activităţi.

Nevoia de asociere şi nevoia de solitudine

La fel ca şi foamea nutriţională, foamea socială nu poate fi potolită odată şi


pentru totdeauna. Cunoaşte şi ea însă o saturaţie, iar suprasaturaţia este de evitat la fel
ca îmbuibarea cu alimente. Chiar şi un extrovert poate să ajungă, în anumite
circumstanţe, să constate că ar vrea să se mai odihnească puţin de compania celorlalţi.
Nevoia de solitudine apare ca o stare motivaţională activă atunci când omul resimte
că a comunicat mult prea mult cu ceilalţi, a ajuns la o suprasaturaţie legată de
prezenţa semenilor şi interacţiunea cu aceştia. În unele cazuri nevoia de solitudine
poate fi provocată şi de alţi factori cum ar fi o emoţie negativă puternică (vezi discuţia
de mai sus).
Putem remarcă faptul că, cel puţin parţial, nevoia de asociere şi nevoia de
solitudine sunt stări motivaţionale opuse şi pot fi considerate extremele unui continuu
motivaţional asociat prezenţei celorlalţi. Este logic şi psiho-logic să presupunem că
perioadele intense şi prelungite de solitudine vor determina activarea nevoii de a ne
afla în preajma celorlalţi şi viceversa – o expunere prelungită la comunicare şi
interacţiune cu ceilalţi ne va trezi nevoia de a rămâne singuri, măcar şi pentru o
vreme.

Autoreglarea asocierii şi solitudinii la animalele sociale

Bibb Latane şi Carol Werner (1978) au verificat această presupunere într-un


studiu în care au folosind drept participanţi ... şobolani. Se ştie că şobolanii sunt
animale sociale care manifestă un nivel înalt de preferinţă pentru interacţiunea cu
semenii, sunt foarte sociabili. Cei doi cercetători au plasat şobolanii participanţi la
10
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

studiu în situaţii de solitudine prelungită sau i-au ţinut timp îndelungat în condiţii de
supraaglomerare. Apoi şobolanii erau introduşi într-o cuşcă cu un alt exemplar care
nu avusese parte anterior de un tratament special. Şobolanii care au suferit de
singurătate au manifestat un nivel ridicat de sociabilitate şi tendinţă accentuată de
interacţiune cu confratele în timp ce şobolanul care tocmai scăpase de
supraaglomerarea sufocantă încerca să evite pe cât posibil comunicare cu celălalt
exemplar. Latane şi Werner (1978) au emis ipoteză precum că, în cazul animalelor
sociale, printre care se numără şi omul, am putea presupune existenţa unui anume
„sociostat” (un fel de „termostat”, dar cu referire la prezenţa celorlalţi) prin care
exemplarele îşi autoreglează apropierea faţă de ceilalţi sau evitarea acestora.
Shawn O’Connor şi Lorne Rosenberg (1996) au demonstrat că o astfel de Lectura #2
autoreglare se poate observa şi la oameni. Cercetătorii au rugat un grup de studenţi ca
timp de 3-4 zile să poarte cu sine pagere. Fiecare subiect era apelat cu o frecvenţa de
aproximativ o dată pe oră. Ori de câte ori pagerul suna participanţii îşi întrerupeau
activitatea pentru a consemna într-un carneţel răspunsul la două întrebări: dacă pe
moment sunt singuri sau în compania altor persoane şi dacă îşi doresc să fie singuri
sau în compania altora. Prelucrarea datelor a relevat faptul că în marea majoritate a
cazurilor (aproximativ în 2/3 din toate consemnările) prezenţa sau absenţa celorlalţi
corespundea dorinţei de solitudine sau de asociere. De asemenea s-a constat că
situaţia în care se aflau pe moment era puternic corelată cu ceea ce îşi doriseră
subiecţii acum o oră – să fie solitari sau în preajma altora. Analiza răspunsurilor la
cele două întrebări converg în a confirma faptul că oamenii, deşi nu conştientizează
tot timpul acest lucru, sunt implicaţi activ în autoreglarea măsurii în care sunt sau nu
în prezenţa celorlalţi.
* * *

Rezumatul temei

Nevoia de asociere este motivaţia fundamentală pe care se bazează construirea


interacţiunilor şi relaţiilor sociale care ne definesc şi ne menţin existenţa psihologică
umană. Din perspectivă evoluţionistă suntem urmaţii celor care au ştiut cel mai bine
să caute compania celorlalţi şi să relaţioneze cu semenii. Nevoia de asociere poate
conţine mai multe comonente principalele fiind nevoia de afiliere şi nevoia de
intimitate. Nevoia de asociere este pe deplin satisfăcută doar când sunt echilibrate
ambele componente. Căutarea companiei şi relaţionării cu alte persoane este
influenţată deopotrivă de factori interni (de personalitate) şi circumstanţe externe (de
situaţii sociale). Se pare că extroverţii au mai multă nevoie de afiliere ocazională în
timp ce introverţii au mai multă nevoie de intimitate relaţională. Fiinţa umană are
nevoie deopotrivă de prezenţa celorlalţi dar şi de solitudine, urmărind echilibrarea
celor două tendinţe motivaţionale printr-o autoreglare dinamică şi subtilă.

Concepte şi noţiuni cheie


definiţiile principalelor concepte şi noţiuni din acest material 2

Nevoi sociale → acele nevoi care sunt inerente şi emergente naturii sociale a fiinţei umane;
[social needs] nevoi care presupun existenţa altor persoane şi care nu se pot realiza în

2
Conceptele şi noţiunile sunt prezentate în ordinea apariţiei lor în textul cursului; uneori conceptul este definit exact ca şi în text,
altădată definiţia este uşor refrazată şi sau completată.
11
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

afara comunicării şi interacţiunii dintre oameni;


→ „nevoile care determină modul de derulare a proceselor psihologice atunci
când gândim, simţim şi acţionăm în situaţii care implică prezenţa
celorlalţi” (Fiske, 2004, p. 14);

Nevoia de asociere → motivaţia care orientează fiinţa umană spre stabilirea şi menţine legăturilor
(apartenenţă) sociale cu persoane, grupuri, mulţimi sau categorii sociale; una din nevoile
[need to belong] umane fundamentale;
→ conceptul este folosit atât pentru a se referi la afilierea socială şi relaţiile
interpersonale intime, cât şi pentru explicarea identificării sociale sau de
grup;
→ nevoia de a face parte dintr-o reţea de relaţii sociale şi a interacţiona cu
semenii

Nevoia de a → nevoia împărtăşirii unor sensuri comune şi posibilitatea anticipării în baza


înţelege acestei cunoaşteri
[need to understand]

Nevoia de control → nevoia de a percepe că poţi exercita un control asupra lumii; necesitatea de
[need for control] influenţă, eficienţă şi competenţă personală

Nevoia de auto- → nevoia de a fi văzut şi a te considera tu însuţi ca având calităţi pozitive,


glorificare meritorii;
[need for self- → nevoia de a trezi apreciere şi reacţii pozitive sin partea celorlalţi
enhancement]
completată de o raportare afectivă pozitivă faţă de tine însuţi

Nevoia de → nevoia de a percepe lumea socială ca un loc de încredere, un loc sigur şi


încredere binevoitor
[need for trusting]

Acceptare / → situaţia în care ceilalţi îl plac, îl apreciază şi îl respectă pe un individ fiind


includere socială dispuşi să îl accepte în calitate de membru al unui grup sau ca partener
[social acceptance / într-o relaţie interpersonală;
inclusion]
→ situaţia în care cineva este inclus într-o reţea relaţională interumană;

Respingere / → situaţia în care cineva este exclus, eliminat dintr-o reţea relaţională
excludere socială interumană fiind lipsit de posibilitatea de a forma şi menţine relaţii cu
[social rejection / ceilalţi;
exclusion]
→ este situaţia opusă acceptării sau includerii sociale;

Nevoia de afiliere → motivaţia care stă la baza stabilirii şi menţinerii relaţiilor sociale
[need for affiliation] profitabile sau „de piaţa”; această motivaţie este responsabilă şi de
angajarea individului în interacţiuni sociale ocazionale;
→ este o formă particulară de manifestare a nevoi de asociere, o componentă
a acesteia;

Nevoia de → motivaţia care stă la baza stabilirii şi menţineri relaţiilor interpersonale


intimitate apropiate şi durabile (relaţii care implică o puternică încărcătură
[need for intimacy] emoţională, sinceritate şi preţuire reciprocă);
→ este o formă particulară de manifestare a nevoi de asociere, o componentă
a acesteia;

Compare socială → procesul prin care oamenii ajung să obţină informaţii greu sau imposibil de
[social comparison] a fi obţinute altfel: ei îi urmăresc pe ceilalţi, se analizează pe sine şi fac o
comparaţie între ceilalţi şi sine. Una din consecinţele unei astfel de

Teoria comparării → conform acestei teorii cu cât persoanele au un grad mai ridicat de
sociale similaritate (similaritate interpersonală sau similaritate experienţială) cu
12
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

atât creşte relevanţa şi probabilitatea declanşării spontane sau deliberate a


proceselor de comparaţie socială

Claritate afectivă → căutarea clarificării şi certitudinii cu privire la genul de reacţii afective pe


care ar urma să le trăiască individul şi intensitatea acestora; apare în situaţii
de incertitudine

Claritate cognitivă → căutarea clarificării şi certitudinii cu privire la modul în care ar trebui


percepută şi înţeleasă corect o situaţie; apare în situaţii de incertitudine

Nevoia de → motivaţia de a evita contactele sociale, dorinţa de a rămâne singur, tendinţă


solitudine motivaţională opusă ca direcţie nevoii de asociere;
[need for privacy] → o stare motivaţională activă atunci când omul resimte că a comunicat mult
prea mult cu ceilalţi, a ajuns la o suprasaturaţie legată de prezenţa
semenilor şi interacţiunea cu aceştia

Lecturi obligatorii
pentru iniţiere în temă şi pregătirea pentru examinare

*** Acest suport de curs

Lectura #1
Kulik, J. A. & Mahler, H. I. M. (1989). Stress and affiliation in a hospital setting: Preoperative
roommate preferences. Personality and Social Psychology Bulletin, 15, 183-193.

Lectura #2
O’Connor, S. C., & Rosenblood, L. K. (1996). Affiliation motivation in everyday experience: A
theoretical comparison. Journal of Personality and Social Psychology, 70, 513-522.

Lecturi de aprofundare
pentru o cunoaştere nuanţată şi viziune mai largă

Fiske, S. (2004). Social beings: A core motives approach to social psychology. USA: Wiley.

Baumeister, R. F., & Leary, M. R. (1995). The need to belong: Desire for interpersonal attachments as
a fundamental human motivation. Psychological Bulletin, 117, 497-529.

Referinţe bibliografice
surse citate în textul acestui material

Baron, R. A., & Byrne, D. (2003). Social psychology. (10th edition). Boston: Pearson Education, Inc.

Baumeister, R. F., & Bushman, B. J. (2008). Social psychology and human nature. Thomson
Wadsworth.

Baumeister, R. F., & Leary, M. R. (1995). The need to belong: Desire for interpersonal attachments as
a fundamental human motivation. Psychological Bulletin, 117, 497-529.

Cacioppo, J. T., & Hawkley, L. C. (2005). People thinking about people: The vicious cycle of being a
social outcast in one’s own mind. In K. D. Williams, J. P. Forgas, & W. Von Hippel (Eds.). The social
outcast: Ostracism, social exclusion, rejection, and bullying. New York: Psychology Press.

Dunbar, R. I .M. (1998). The social brain hypothesis. Evolutionary Antropology, 6, 178-190.

Festinger, L. (1954). A theory of social comparison processes. Human Relations, 7(2), 117-140.

13
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie socială E Curs: Nevoia de asociere G

Fiske, S. (2004). Social beings: A core motives approach to social psychology. USA: Wiley.

Gump, B. & Kulik, J. A. (1997). Stress, affiliation, and emotional contagion. Journal of Personality
and Social Psychology, 72, 305-319.

Hill, C. A. (1987). Affiliation motivation: People who need people ... but in different ways. Journal of
Personality and Social Psychology, 52, 1008-1018.

Kulik, J. A. & Mahler, H. I. M. (1989). Social support and recovery from surgery. Health Psychology,
8, 221-238.

Kulik, J. A. & Mahler, H. I. M. (1989). Stress and affiliation in a hospital setting: Preoperative
roommate preferences. Personality and Social Psychology Bulletin, 15, 183-193.

Kulik, J. A., Mahler, H.I.M., & Moore, P.J. (1996). Social comparison and affiliation under threat:
Effects on recovery from major surgery. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 967-979.

Latane, B., & Werner, C. (1978). The regulation of social contact in laboratory rats: Time, not
distance. Journal of Personality and Social Psychology, 36, 1128-1137.

McAdams, D. P. (1982). Intimacy motivation. In A. J. Stewart (Ed.). Motivation and society. San
Francisco: Jossey-Bass.

McAdams, D. P. (1989). Intimacy. N.Y.: Doubleday.

O’Connor, S. C., & Rosenblood, L. K. (1996). Affiliation motivation in everyday experience: A


theoretical comparison. Journal of Personality and Social Psychology, 70, 513-522.

Schachter, S. (1959). The psychology of affiliation. Stanford, Calif.: Stanford Univer. Press

Sheatsley, P. B, & Feldman, J. J. (1964). The assassination of president Kennedy: a preliminary report
on public reactions and behavior. Public Opinion Quarterly, 28, 189-215.

Uchino, B. N., Cacioppo, J. T., & Kiecolt-Gaser, J. K. (1996). The relationship between social support
and psychological processes: A review with emphasis on underlying mechanisms and implications for
health. Psychological Bulletin, 119, 488-531.

Wong, M. Mei-ha, & Csikzentmihalyi, M. (1991). Affiliation motivation and daily experience. Journal
of Personality and Social Psychology, 60, 154-164.

14
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G