O scrisoare pierdută

de Ion Luca Caragiale

Comedia=operă literară aparținând genului dramatic în care se ironizează aspecte
sociale sau defecte umane, folosindu-se diverse mijloace de realizare a comicului pentru a
stârni râsul.

Ion Luca Caragiale (1852-1912), dramaturg și prozator, a fost un observator lucid și

ironic al societății românești din vremea lui, ilustrând prin comediile sale un spirit de
observație necruțător pentru cunoașterea firii umane, de aceea personajele lui trăiesc în orice
epocă prin vicii, impostură, ridicol și prostie. El folosește cu măiestrie satira și sarcasmul,
pentru a ilustra moravurile societății românești și a contura personaje dominate de un
defect moral reprezentativ pentru tipul și caracterul uman.

Comedia „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale s-a jucat cu un succes răsunător

pe scena Teatrului Național din București, la data de 13 noiembrie 1884.

Tema.” O scrisoare pierdută” este o comedie realistă de moravuri politice, ilustrând

dorința de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de
deputați. Tema piesei este ilustrată tocmai în debutul acesteia, în care Ghiță Pristanda,
polițaiul orașului, se află în odaia lui Ștefan Tipătescu pentru a-i oferi obișnuitul raport cu
privire la evenimentele zilei anterioare. Relația conducere-administrație locală este surprinsă
în acțiunile ei tipice și presupune servitute din partea poliției și interesul reciproc al părților.
Prefectul închide ochii la ”ciupelile” polițistului prost plătit în schimbul serviciilor personale
acordate, spionarea rivalului politic al lui Tipătescu făcând parte din ”datorie”.

Comedia ” O scrisoare pierdută” întrunește atât trăsăturile generale ale unei creații
dramatice, cât și pe cele ale speciei pe care o ilustrează. Printre aceste se numără și: folosirea
surselor multiple ale comicului (de situație, de caracter, de acțiune și de limbaj), structura
specifică prin împărțirea în acte și scene, cât și prezența conflictului. Astfel, modalitate de
caracterizare a personajelor, sursă a unui comic savuros, limbajul personajelor e presărat cu:
structuri ce conțin nonsensuri (”să se revizuiască, primesc, dar atunci să nu se schimbe
nimic”, ”industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”), pronunțări
greșite (”renumerație”, ”famelie”, ”bampir”, ”enteres”), ticuri verbale (”ai puțintică răbdare”,
”curat”), pleonasme, contradicții. De asemenea, conflictul principal este generat de pierderea
scrisorii de dragoste de către Zoe și șantajul lui Nae Cațavencu.

Titlu. ” O scrisoare pierdută” ilustrează simetria clasică a piesei, sintetizând,

totodată, intriga subiectului. Scrisoarea de amor trimisă de Tipătescu Zoei, este pierdută de
aceasta, găsită de Cetățeanul turmentat, care o „pierde” pentru că i-o fură Cațavencu, iar
acesta o pierde- la rândul lui- și o găsește din nou Cetățeanul turmentat, care o înapoiază
”andrisantei”, închizând astfel cercul. Scrisoarea de amor este totodată și o armă politică,
deoarece, tocmai pentru că este pierdută de persoane influente în viața politică și găsită de
oameni politici dornici de a parveni, devine obiectul de șantaj cel mai eficient și singura cale
pentru a-și asigura victoria în alegeri.

Structura. Piesa este structurată în 4 acte, fiecare dintre ele fiind alcătuite din mai
multe scene. Timpul și spațiul: sunt limitate, acțiunea se petrece în capital unui județ de
munte, în timpul alegerilor parlamentare: ”în capitala unui județ de munte în zilele noastre”,
având rolul de a conferi întâmplărilor un caracter de generalitate. Nu întâmplător Caragiale
plasează acțiunea în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade orice mască și
omul se arată așa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obține puterea.

Conflict. Pe fondul agitației oamenilor politici aflați în campanie electorală, se nasc

conflicte între reprezentanții opoziției- Cațavencu și grupul de „ intelectuali independenți”- și
membrii partidului de guvernământ- Ștefan Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi și
Brânzovenescu, personaje ridicole puse in situații comice, cu scopul de a satiriza moravurile
politice ale vremii. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu
care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările
repetate în scenă ale cetățeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de
tensiune niciodată rezolvată.

O particularitate aparte a comediilor lui Caragiale este simetria, adică finalul

recompune momentul de la începutul piesei, fără să se schimbe absolut nimic din starea de
lucruri inițială. După agitația care atinge adesea apogeul, după zbuciumul personajelor și
conflictele ce par de nerezolvat, totul revine la normal, fără să se petreacă nici o modificare
sau vreo rezolvare a problemelor ce au constituit subiectul comediei.

Comediile lui Caragiale sunt unice în literatura română prin arta desăvârșită a
dialogului și a construcției scenice, prin măiestria autorului de a crea caractere și tipologii,
cât și prin profunda observare a realităților sociale și politice din epocă.
 Construcția personajelor
Personajele sunt tipologii umane și fac ”concurență stării civile”(G.Ibrăileanu)
fiecare dintre ele având o trăsătură dominantă de caracter, ilustrând așadar un tip anume.

Nae Cațavencu, avocat, directorul ziarului ”Răcnetul Carpaților”, șeful

opoziției politice din județ, ilustrează tipul demagogului și al parvenitului. El este
reprezentantul unei adevărate ”școli” de fals patriotism, manifestare ce are la bază lipsa de
conținut a ideilor exprimate. Cațavencu este fondator și președinte al Societății Enciclopedice
”Aurora Economică Română”, a cărei prescurtare-A.E.R.- este sugestivă pentru statutul de
societate fantomă, prin care își însușește ilegal sume importante de bani. Dovada ilegalităților
financiare este polița falsificată pe care o găsește, fără efort, Trahanache, prin care Cațavencu
își însușește fraudulos 5000 de lei din fondurile societății.

În ambiția sa nemărginită de a parveni, de a ajunge în Parlamet, Cațavencu nu se

sfiește sa cerșească postul de deputat în schimbul scrisorii, recurgând la șantaj: ”vreau ce mi
se cuvine după o luptă atâta vreme, vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani unde sunt
cel dintâi...între fruntașii politici”.Comicul de limbaj îi ilustrează prostia, deoarece el se
autoinclude între ”gogomanii” politici din fruntea județului.

Parvenit, șantajist, grosolan și impostor, se conduce după deviza ”scopul scuză

mijloacele”. Cațavencu este înfumurat și impertinent atunci când stăpânește arma șantajului,
spunându-i prefectului ”asasin”, dar devine umil, slugarnic și lingușitor atunci când pierde
scrisoarea și-i urează aceluiași prefect, să trăiească ”pentru fericirea județului”.

Demagogia este principala sa trăsătură de caracter, iar atunci când ea îmbracă forme
patriotarde, personajul este de un ridicol desăvârșit: ”Nu voi, stimabile, să știu de Europa d-
tale, eu voi să știu de România mea și numai de România... ”. Comicul de limbaj este relevat
mai ales de discursurile salem care ilustrează personajul semidoct, dar infatuat, plin de
importanță. Incultura lui Cațavencu reiese atât din nonsensul afirmațiilor-”Industria
română e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”; precum și din
confuzii semantice, Cațavencu numindu-i ”capitaliști” pe locuitorii capitalei, iar el
considerându-se ”liber-schimbist”(cel care promovează libertatea comerțului, neamestecul
statului în treburile întreprinzătorului capitalist), adică flexibil în concepții.

Numele Cațavencu sugerează firea de mahalagiu, de palavragiu-cață=mahalagioaică-

și ipocrizia, demagogia-cațaveică=haină cu două fețe-, trăsături ce definesc acest personaj și
prin comicul onomastic.