Moromeții

De Marin Preda
Romanul “Moromeții” de Marin Preda este o specie a genului epic, în proză, de mare
întindere, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative, care se intersectează și cu o
intrigă complicată. Personajele numeroase și puternic individualizate sunt angrenate în conflicte
puternice, structura narativă este amplă și conturează o imagine bogată și profundă a vieții, a satului
românesc, de unde reiese și trăsătura de roman realist.

Romanul “Moromeții”, de Marin Preda este alcătuit din două volume, apărute la distanță de 12
ani unul de altul: volumul I în 1955, iar al doilea în 1967.

Ca formula estetică, proza lui Marin Preda se încadrează în realismul postbelic (neorealism).
Romanul “Moromeții” ilustrează sfârșitul romanului doric, “renunțarea parțială la omnisciență”(Nicolae
Manolescu), întrucât perspectiva naratorului obiectiv, care relatează la persoana a III-a, se completează prin
aceea a reflectorilor și a informatorilor. Efectul este limitarea omniscienței și perspectiva mult mai clară
asupra vieții și lumii țăranului. Dincolo de acest aspect, romanul reunește trăsăturile fundamentale ale
narațiunii realiste: reprezentarea veridică a realității; valorificarea unor motive specifice:averea/banul,
familia, parvenirea; obiectivitatea perspective narative; construirea unor personaje complexe, reprezentative
pentru anumite categorii sociale; tehnica detaliului în interiorul unei descrieri minuțioase.

Titlul așază tema familiei în centrul romanului, însă evoluția și criza familiei sunt simbolice
pentru transformările în satul românesc al vremii. Astfel, romanul unei familii este și “un roman al
deruralizării satului”, o frescă a vieții rurale dinaintea și de după celui de-al Doilea Război Mondial.

O altă temă este criza comunicării, absența unei comunicări reale între Ilie Moromete și familia
sa. Tema timpului, îngăduitor cu oamenii la începutul operei, revine simetric în final, răsturnând imaginea
“vieții tihnite”, când “timpul nu mai avea răbdare”.

Scena cinei este una reprezenativă pentru tema centrală a romanului și anticipează evoluția
relațiilor din familie. În jurul mesei sunt organizaţi, simbolic, copiii din cele două căsătorii, locul la masă
reflectând poziţia şi rolul fiecăruia în familie: băieţii cei mari, din prima căsătorie a lui Moromete, stau
către poartă, gata oricând de plecare, semn al înstrăinării de noua familie şi al revoltei împotriva autorităţii
paterne. Copiii din a doua căsătorie - Tita, Ilinca şi Niculae - stau de partea cealaltă, în apropierea mamei şi
feriţi de privirea aspră a tatălui. Locul cel mai bun îi revine tatălui, care, aşezat pe pragul cel mai înalt al
tindei, îi domină autoritar cu privirea pe toţi ceilalţi.

Tăierea salcâmului este un alt episod memorabil al romanului, atât prin măiestria construirii ei
din detalii ce se adună progresiv, prin cuvintele expresive, și prin simbolistica dramatică, acesta fiind primul
semn al declinului familiei Moromete, dar și al satului tradițional, rămas parcă fără apărare. Salcâmul
făcea parte din viața familiei Moromete, și, deopotrivă, din existența satului, simbolizând elementul păstrător
al tradițiilor și credințelor strămoșești, al stabilității țărănești.

Compoziția primului volum utilizează tehnica decupajului și accelerarea gradată a timpului

narațiunii. Volumul este structurat în trei părți, cu o acțiune ce se desfășoară pe parcursul verii, cu trei ani
înainte izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Prima parte, de sâmbătă seara până duminică noaptea,
conține scene care ilustrează monographic viața rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din
poiana lui Iocan, hora. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui
Achim cu oile la București. Partea a treia, de la seceriș până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga feciorilor.
Cele trei părți conferă echilibru compoziției, întrucât fiecare parte începe cu o prezentare de ansamblu: masa,
prispa și secerișul.

Simetria compozițională este data de cele două referiri la tema timpului în incipitul și în finalul
volumului. La început, acesta este aparent îngăduitor, “timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare”, pentru ca
enunțul din finalul volumului, “timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului, care devine
intolerant, necruțător.

Al doilea volum reflectă mai bine problema deruralizării satului prin atragerea lui treptată spre
civilizație urbană. Volumul este structurat în cinci părți care prezintă viața satului într-o perioadă de un sfert
de veac, de la începutul anului 1938, până spre sfârșitul anului 1962. Tehnica rezumativă permite
selecționarea evenimentelor. Astfel, unele evenimente sau perioade de timp sunt eliminate prin elipsă.
Timpul narațiunii cunoaște reveniri, fapt materializat prin inserție și alternanță.

O serie de conflicte vor duce la destrămarea familiei lui Ilie Moromete. Un prim conflict apare
între tată și cei trei feciori mai mari, Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege
lumea și de a-i prețui valorile (pământul-banii). Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și soția
sa, Catrina. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției, promițându-i în schimb trecerea
casei pe numele ei, însă acesta amână îndeplinirea promisiunii, fapt ce determină nemulțumirea Catrinei. Al
treilea conflict se consumă între Moromete și sora sa, Maria. Aceasta ar fi vrut ca fratele său să nu se
recăsătorească, iar ea să rămână în casa lui, ocupându-se de gospodărie și de creșterea copiilor. Un alt
conflict, secundar ca importanță, este cel dintre tată și Niculae. Copilul își dorește cu ardoare să meargă la
școală, în timp ce tatăl care trebuie să plătească taxele, îl ironizează (“Treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm
să studiem!”) sau susține că învățătura nu aduce niciun “beneficiu”.

Arta narativă se bazează îndeosebi pe exploatarea formelor oralității. Astfel, prozatorul

construiește scenariile eroilor săi valorificând vorbirea aluzivă, textul și subtextul ironic, parafraza și
antifraza, topica și intonația, diferențele de ton și de ritm.

“Moromeții” lui Marin Preda este un roman realist, căruia stilul anticalofil, asemenea stilului
prozatorilor interbelici, îi confer precizie, concizie și claritate.

Romanul “Moromeții” de Marin Preda rămâne o opera fundamentală a literaturii noastre, atât
prin construcția memorabilă a protagonistului, cât și prin observația socială, ilustrare excepțională a
transformării unei lumi și a unei tipologii sociale.
 Ilie Moromete~caracterizare
Marin Preda pleacă în construirea personajului Ilie Moromete de la tatăl său, Tudor Călărașu,
modelul său literar: “Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creație preexistentă, care mi-a fermecat nu numai
copilăria, ci și maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu.”

Contingent ’91, prin caracterizare directă făcută de narator, Ilie Moromete se conturează între
“tinerețe și bătrânețe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Prin
caracterizare indirectă, din faptele, atitudinile, gândurile și vorbele personajului reies și alte trăsături
morale. Ilie Moromete este un om rațional în ceea ce privește atitudinea lui față de pământ. Spre deosebire de
Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctual de posesiune, de lăcomie pentru pământ, Moromete nu
este sclavul îmbogățirii, ci pământul constituie pentru el simbolul libertății material și spirituale, idee
mărturisită de el în finalul romanului: “Domnule, eu am dus totdeauna o viață independentă.”

Ilie Moromete este considerat de către critică un țăran-filozof, frământările sale despre soarta
țăranilor dependenți de roadele pământului, de vreme și de Dumnezeu sunt relevante pentru firea sa reflexivă.
O secvență ilustrativă este aceea când Moromete se așază pe o piatră albă de hotar, “cu capul în mâini”,
punându-și un șir nesfârșit de întrebări, ca și când ar fi vorbit cu altcineva, căutând explicații pentru declinul în
care se află familia sa.

Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă în majoritatea scenelor din
roman. Scena dintre Tudor Bălosu și Moromete este semnificativă pentru “firea sucită” a eroului. La
întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândește că e posibil să i-l vândă, dar
se poate să nu-l vândă, însă răspunde cu voce tare: “Să ții minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o
să fac o grămadă de grâu”, subîntelegând că s-ar putea să scape și altfel de datorii, decât tăind salcâmul.

Ironia ascuțită, inteligența ieșită din comun și spiritual jucăuș, felul său de a face haz de necaz
reprezintă o alte trăsături esenţiale ale lui Moromete, iar exemple în acest sens sunt numerioase. Lui Niculae
care întârzia să vină la masă îi spune la un moment dat ”te duseşi în grădină să te odihneşti că până acum
stătuşi.” Lui Nica i se adresează la fel de sarcastic, atunci când acesta îl întreabă de ce taie salcâmul ”ca să se
mire proștii”.

Moromete trăiește un puternic conflict interior, generat , așadar, de drama paternității rănite,
înșelate. Dezamăgit în etica sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în autoritatea de tată, se consolează cu faptul
că și-a făcut datoria de părinte: “tot am făcut ceva, am crescut șase copii și le-am ținut pământul până în
momentul de față”, deși ei au fugit ca niște trădători și “n-au vrut să-l muncească”.

Personajul principal al romanului “Moromeții” de Marin Preda, Ilie Moromete este “un
contemplativ inteligent, temperat, un <filozof> iubind <liniștea>( fără de care nu se poate trăi și nu se poate
face nimic durabil) și mai ales iubind libertatea, independența de gândire și exprimare a opiniilor.”(Ion
Rotaru)