Sunteți pe pagina 1din 9

Şcoli care învaţă

-recenzie-

„Pentru a fi profesor, trebuie să fii profet – pentru că tu încerci

să pregăteşti oamenii pentru o lume care va fi

cu treizeci sau cincizeci de ani în viitor”

(Gordon Brown)

Peter Senge este autorul cărţii „A cincea disciplină: arta şi practica organizaţiilor care
învaţă”. Acesta este conferenţiar la Sloan School of Management şi fondator şi director la
Society of Organizational Learning.

Autorii volumului „Şcoli ca învaţă – A cincea disciplină aplicată în educaţie” sunt Peter
Senge, care este principalul coordonator, Nelda Cambron-McCabe, Timothy Lucas, Janis Dutton,
Bryan Smith şi Art Kleiner. Această carte fost tradusă din limba engleză de Zinaida Mahu.

Activitatea centrală a lui Peter Senge este centrată pe promovarea unei înţelegi comune
a problemelor complexe şi a leadershipului colectiv pentru crearea de sisteme umane
sănătoase.

„Şcoli care învaţă – A cincea disciplină aplicată în educaţie cuprinde 14 volume şi are ca
repere predarea individualizată, adaptarea curriculei la contextul local şi renunţarea la
învăţarea prin memorare. Şcolile sunt văzute ca nişte sisteme vii, a căror supravieţuire depinde
de felul în care educatorii, elevii şi părinţii, dar şi administraţiile locale izbutesc să se adapteze la
transformările socio-economice.

Peter Senge foloseşte tot ceea ce a învăţat în lumea afacerilor, pentru a optimiza
domeniul învăţământului şi al politicilor educaţionale.

1
Plecând de la modelul celor „cinci discipline” esenţiale pentru schimbarea la nivel
organizaţional, autorul diagnostichează mai întâi stadiul la care se află sistemul educaţional
rămas în urmă.

Ideea centrală a cărţii pleacă de la următoarea concluzie: copiii vor avea nevoie
întotdeauna de medii sigure de învăţare, iar pentru aceasta avem nevoie de şcoli care învaţă.
Această idee centrală a cărţiiconsideră că se pot crea organizaţii care învaţă prin practicarea
continuă a cinci „discipline de învăţare”, pentru a se schimba modul în care oamenii gândesc şi
acţionează împreună.

Principalele teme care stau la baza acestei cărţi sunt reprezentate de exprimarea clară a
sintagmei „Te văd”: abilitatea de a ne recunoaşte reciproc identitatea şi valoarea personală,
crearea unor şcoli care învaţă, interdependenţa dintre şcoală şi comunitate, chiar la nivel de
clasă.

Volumul „Şcoli care învaţă – A cincea disciplină aplicată în educaţie” prezintă


instrumente şi metode, povestiri şi reflecţii, repere, exerciţii şi resurse adoptate pentru a ajuta
instituţiile educaţionale să devină organizaţii care învaţă. Astfel se ajunge la concluzia că toate
şcolile sunt unice şi necesită propria combinaţie specifică de teorii, instrumente şi metode de
învăţare. Şcolile care învaţă reprezintă un sistem viu de învăţare.

În primul capitol se vorbeşte despre ideea de şcoală care învaţă, ce presupune că toţi
cei implicaţi în sistem să colaboreze; aceştia trebuie să-şi exprime aspiraţiile, să-şi extindă
domeniul de cunoaştere şi să-şi dezvolte abilităţile împreună.

Cele cinci discipline la care se referă autorul sunt reprezentate de: măiestria personală,
viziunea împărtăşită, modelele mentale, învăţarea în echipă şi gândirea sistemică.

Prima disciplină, măiestria personală este practica dezvoltării unei imagini coerente a
viziunii personale.

A doua disciplină, viziunea împărtăşită, focalizează atenţia asupra unui scop comun.

2
A treia disciplină, reprezentată de modelele mentale, este o disciplină a reflecţiei şi a
abilităţii de interogare care se îndreaptă spre dezvoltarea conştientizării atitudinilor şi a
percepţiilor.

A patra disciplină, învăţarea în echipă, este o disciplină a interacţiunii de grup.

Prin intermediul celei de a cincea disciplină, gândirea sistemică, oamenii învaţă să


înţeleagă mai bine interdependenţa şi schimbarea, fiind capabili să relaţioneze eficient cu
forţele care conturează consecinţele acţiunilor lor.

Pe baza acestor cinci discipline, educatorii au o sarcină importantă, aceea de a lărgi


orizonturile elevilor lor, de a accelera inovarea, de a încorpora gândirea sistemică în programa
şcolară şi de a se deschide ei înşişi către lumea exterioară.

Plecând de la spusele lui Edward Joyner – elevii învaţă să „treacă testul, dar pică la
examenul vieţii”, ajungem la concluzia că, în şcoală, elevii nu trebuie să fie încurajaţi doar să
înveţe pentru a obţine note bune, ci şi pentru a obţine alte abilităţi valoroase pentru ei ca şi
fiinţe umane.

Şcoala trebuie să dea ocazia părinţilor şi elevilor să frecventeze diferite tipuri de


instituţii de învăţământ fără cheltuieli suplimentare, prin: educaţia la domiciliu, şcoli publice cu
curriculă proprie, cupoane de finanţare şi politici care să le permită părinţilor să depună cereri
de înscriere pentru orice şcoală.

La problemele cu care se confruntă şcolile din ţara noastră, singura soluţie eficientă este
aceea de adoptare a unei orientări a învăţării, adică, o instituţie de învăţare poate fi, în acelaşi
timp, şi o instituţie care învaţă. Pentru acest lucru este nevoie de întreţinerea unui dialog
deschis şi de o puternică implicare publică.

Efortul de a crea o şcoală care învaţă este determinat de interacţiunea existentă în cele
trei niveluri – clasa, şcoala şi comunitatea.

În ceea ce priveşte clasa, aceasta este o adunare de elevi şi profesori al căror scop este
învăţarea. Cele trei componente primare ale clasei sunt: profesorii, elevii şi părinţii.

3
Aceasta carte prezintă trei atitudini despre profesori. Prima dintre acestea consideră că
fiecare şcoală trebuie să aibă ca scop principal, promovarea, dezvoltarea, grija şi siguranţa
profesorilor săi. A doua atitudinea susţine că profesorii trebuie să fie nişte ghizi ai tuturor
elevilor, să contribuie la dezvoltarea relaţiilor dintre ei. Ultima atitudine presupune că profesorii
buni sunt implicaţi într-o învăţare continuă, o învăţare a materiei pe care o predau dar şi a
meseriei pe care o practică.

Volumul „Şcoli care învaţă” îi priveşte pe elevi nu numai ca pe nişte receptori pasivi ai
informaţiilor, ci şi ca pe nişte cocreatori ai cunoaşterii şi participanţi la evoluţia şcolii.

În ceea ce îi priveşte pe părinţi, această carte îi vede pe aceştia neinteresaţi de a se


implica în viaţa şcolii, îi vede ca pe nişte obstacole.

Cartea este adresată părinţilor şi educatorilor, deoarece aceştia au nevoie unii de alţii
pentru a construi clase şi şcoli care învaţă.

De asemenea, cartea consideră şcolile, sistemele şcolare şi sistemele de educaţie


superioară ca nişte organizaţii formale cu o structură ierarhică.

Comunitatea este mediul de învăţare în cadrul căruia operează şcoala. La începutul


cărţii este prezentată importanţa relaţiei dintre şcoală şi comunitate. Pentru a crea o „şcoala
care învaţă” trebuie implicată, în mod obligatoriu, şi comunitatea din jurul acesteia. Fără o
implicare activă a comunităţii nu se poate realiza o şcoală care învaţă.

Pentru a îmbunătăţii un sistem şcolar nu trebuie doar să se schimbe regulile ci să se


analizeze modul de gândire şi interacţiune al oamenilor.

Pentru realizarea unei „şcoli care învaţă” este necesară abordarea şcolii ca sistem viu.
Aceasta presupune: ca învăţarea centrată pe profesor să fie înlocuită cu învăţarea centrată pe
elev; încurajarea varietăţii, nu a omogenităţii (acceptarea abordării inteligenţelor multiple şi a
stilurilor de învăţare diverse); înţelegerea unei lumi a interdependenţelor şi a schimbării în locul
memorării informaţiilor şi căutării răspunsurilor corecte.

4
Copilul trebuie văzut ca un sistem viu şi nu ca o maşinărie; un sistem viu care creşte şi se
dezvoltă în continuu, formează relaţii noi şi are obiective înnăscute de a exista.

Dacă şcolile ar fi privite ca sisteme vii am putea reflecta în mod constant asupra
teoriilor-în-uz ale tuturor celor implicaţi în procesul educaţional, am putea explora în continuu
moduri de integrare a diverselor subiecte de predare în experienţe educaţionale semnificative
pentru copii şi adulţi. Privind şcoala ca pe un sistem viu, îi vedem pe cei care constituie o şcoală
– profesori, elevi, părinţi – ca pe o comunitate şi începem să reintegrăm educaţia în circuitul
reţelelor de relaţii sociale care leagă prieteni, familii şi diverse instituţii pentru construirea unor
comunităţi sănătoase.

Privind şcoala ca pe un sistem viu, descoperim că aceasta se află într-o continuă


dezvoltare. Ideea de şcoală ca sistem viu va fi realizată doar atunci când toţi cei implicaţi
gândesc singuri şi vorbesc unii cu alţii. Scopul acestei comunicări este acela de transformare a
mediului şcolar în unul de învăţare pentru toţi cei implicaţi.

Atunci când procesul de învăţare este cu adevărat orientat spre vieţile şi învăţarea
elevilor, graniţele „şcolii” devin mult mai deschise pentru comunitate, iar educaţia devine mai
degrabă un proces social decât unul mecanic. Atragere profesorilor şi elevilor din cadrul
comunităţii poate avea un impact puternic în interiorul şcolii.

Un proces profund şi durabil de evoluţie în şcoli trebuie să se bazeze pe elevi. Elevii au o


pasiune de a face şcolile să funţioneze, aceştia fiind conectaţi cu viitorul în mod diferit de adulţi.
Dacă se doreşte într-adevăr o schimbare, această schimbare trebuie să înceapă de la elevi.
Tinerii ai intuiţii mai profunde decât adulţii cu privire la schimbările care ne aşteaptă.

În capitolul al doilea se vorbeşte mai detaliat despre cele cinci discipline.

Cele cinci discipline de învăţare ale acestei cărţi reprezintă un set de metode şi tehnici
foarte utile, dezvoltate şi cultivate pentru a facilita învăţarea la nivel de echipă şi la nivel de
organizaţie.

5
Un ciclu de învăţare profundă este greu de iniţiat. Pentru crearea acestuia este
necesarsă construim un mediu comun, să încercăm să construim elemente organizaţionale care
să cultive învăţarea în toate ariile sistemului.

La baza iniţierii ciclului de învăţare profundă stau trei elemente organizaţionale de bază,
şi anume: ideile călăuzitoare, inovaţii în infrastructură şi teorii, instrumente, metode.

Atât pentru conducătorii şcolii cât şi pentru cei ai comunităţii, ideile călăuzitoare
reprezintă o pârghie esenţială în formularea direcţiei viitoare a şcolii.

Într-o comunitate sau într-o clădire există un set stabilit de practici organizaţionale cu un
impact puternic în determinarea comportamentelor: canalele de informare şi comunicare,
drepturile de decizie şi formulele de raportare.

Cele cinci discipline de învăţare se bazează pe studiul aprofundat al grupurilor, al


sistemelor şi al procesului creativ din interiorul grupurilor. Aceste discipline pot fi grupate în trei
tipuri fundamentale de abilităţi şi competenţe care contribuie la dezvoltarea indivizilor şi a
echipelor. Acestea sunt reprezentate de clarificarea aspiraţiilor individuale şi colective,
recunoaşterea şi gestionarea complexităţii, gândirea reflexivă şi conversaţia constructivă. Când
aceste trei competenţe sunt combinate, ele sunt mult mai eficiente în procesul de schimbare.

Din aceste competenţe reţinem că este important să ne concentăm pe ceea ce ne place


cu adevărat şi să ne schimbăm pentru că ne dorim acest lucru, nu pentru că este necesar. Este
necesar să folosim gândirea, discuţia şi dialogul pentru a conţtientiza mai puternic propriile
asumpţii şi tipare comportamentale.

Copiii şi adulţii trebuie să fie încurajaţi să-şi menţină visurile în timp ce conştientizează
realitatea curentă din jurul lor. Pentru acest lucru este nevoie de măiestria personală, prima
disciplină de învăţare prezentată în acest volum.

Măiestria personală se realizează prin reflecţie individuală. Elevii dar şi profesorii trebuie
să fie încurajaţi să-şi urmeze visurile, să reflecteze asupra viziunii lor, să-şi îndeplinească
obiectivele, să nu renunţe la propriile aspiraţii.

6
Viziunea împărtăşită, a doua disciplină de învăţare, reprezintă un set de instrumente şi
tehnici pentru a aduce împreună şi a alinia toate obiectivele şi priorităţile copiilor.

Primul pas în crearea viziunii împărtăşite în şcoală este impunere. Impunerea presupune
informarea oamenilor în mod direct , clar şi coerent, justificarea a ceea ce ai de spus,
construirea mesajului pe care vrei să-l transmiţi pe baza unei viziuni pozitive.

Al doilea pas în crearea viziunii împărtăşite este persuadarea, ce presupune implicarea


oamenilor într-o situaţie nouă. Persuadarea nu trebuie să fie o manipulare, ci un mod de
antrenare: să le oferi posibilitatea elevilor de a-şi alege să urmeze o viziune şi în acelaşi timp să-i
faci să înţeleagă că această viziune este bună pentru ei.

În procesul de testare, al treilea pas în crearea viziunii împărtăşite, elevii se vor simţi mai
motivaţi să discute şi să analizeze viziunea propusă pentru că li s-a cerut părerea, şi nu pentru
că li s-a impus acest lucru.

Al patrulea pas în crearea viziunii împărtăşite este consultarea, care presupune că


pentru orice schimbare care se va realiza trebuie să se ţină cont de părerile tuturor celor
implicaţi. În cazul unei schimbări a sistemului de învăţământ, trebuie ca membrii clasei, ai şcolii
şi ai comunităţii să devină consultanţi ai problemei, să se ţină cont de părerea tuturor înainte de
a se ajunge la un rezultat final

Cocrearea, ultimul pas în crearea unei viziuni împărtăşite, ne arată diferenţa simţită de
oamenii care participă la crearea unui set de obiective şi nu acceptarea unor obiective care le-
au fost impuse.

A treia disciplină de învăţare este reprezentată de modelele mentale. În acest sens se


pleacă de la ideea că oamenii pot să observe acelaşi lucru, fenomen, eveniment şi să-l descrie în
moduri diferite.

Disciplina reconsiderării modelelor mentale încurajează elevii să pună întrebări, nu le


limitează acest lucru.

Cele mai importante modele mentale presupun că:

7
- fiecare elev este un individ aparte, iar educaţia are cel mai mare grad de eficienţă atunci când
se ţine cont de diferenţele individuale;

- şcolile au responsabilitatea de a-i educa pe toţi cei din sfera lor – „nici un copil nu trebuie lăsat
în urmă;

- şcolile sunt instituţii cu un important efect de pârghie: calitatea democraţiei, a culturii şi a


economiei unei naţiuni depinde de calitatea şcolilor sale publice.

Ca o concluzie a celei de a treia disciplină de învăţare este aceea că elevii nu trebuie să


fie văzuţi ca unul singur, deoarece fiecare elev este diferit, gândeşte diferit, iar şcoala trebuie să
ştie să se ocupe de fiecare elev în parte, în funcţie de cerinţele şi capacităţile acestuia.

Învăţarea în echipă este o disciplină a transformării active a abilităţilor de comunicare. A


patra disciplină în învăţare este menită să-i facă pe oamenii dintr-un sistem să gândească şi să
acţioneze împreună, să conlucreze eficient.

Disciplina gândirii sistemice, ultima disciplină în învă’are, oferă un mod diferit de a privi
problemele şi obiectivele. Pentru ca această disciplină să aibă o contribuţie importantă în
educaţie, trebuie să se acorde o atenţie deosebită a modului în care propriile acţiuni devin
parte a sistemului, să încercăm să identificăm pârghiile cele mai eficiente.

Încorporarea celor cinci discipline în viaţa profesională va contribui la creşterea


capacităţilor şi a competenţelor în cele trei sisteme ale educaţiei: sala de clasă – asupra elevilor,
şcoala – asupra cadrelor didactice şi comunitatea – asupra părinţilor şi autorităţilor locale.

8
9