Sunteți pe pagina 1din 8

INTRODUCERE ISTORICA

Inainte de ultimul razboi mondial, toate observatiile astronomice se


faceau folosindu-se banda foarte ingusta de lungimi de unda vizibile care
patrund prin atmosfera pana la Pamant. Apoi s-a creat o noua ramura a
astronomei care se ocupa cu observatiile si care face uz de o banda cu
totul diferta de lungimi de unda capabile de a strabate intreaga grosime a
atmosferei. Ea cuprinde regiunea radioundelor scurte, intinzandu-se de la
1 cm pana la circa 10 m lungime de unda. Undele mai lungi nu pot
strabate ionosfera pe cand undele mai scurte sunt absorbite de gazele din
atmosfera.
Radioundele sunt radiate de Soare, de Luna, de unele planete, de
propria noastra galaxie si de multe obecte intergalactice, cu intensitate
considerabila, suficienta pentru a fi detectata si masurata cu ajutorul
antenelor si receptoarelor de pe Pamant. Prima dovada ca exista surse
extraterestre de radiounde a fost obtinuta si interpretata de Jansky inca
din anul 1932. Jansky a aratat ca radiatia pe care o receptiona provenea
dintr-o sursa care e fixa in raport cu stelele si a presupus in mod corect ca
nu provenea nici de la Pamant, nici de la sistemul solar. El a numit-o
"parazit cosmic", iar acum e cunoscuta sub numele de radiozgomot
cosmic. S-a mai facut prea putin in acest domeniu pana ce , in 1940,
Reber a inceput un studiu asupra intensitatii zgomotului la frecvente de
160 si 480 Mc/s.
In timpul celui de-al doilea razboi mondial dezvoltarea intensa a
radarului a oferit numeroase prilejuri de a se studia dieritele surse de
radiozgomote cu unde scurte. In cursul acestor lucrari s-a descoperit o
emisie a Soarelui pe lungimi de unda metrice, respectiv centimetrice.
Dupa razboi, atentia s-a indreptat spre un studiu sistematic al
radioemisiei cosmice si solare. Prima descoperire importanta a fost ca
exista surse discrete de zgomot cosmic, carora li s-a dat numele de
radiostele. In multe privinte, acest nume s-a dovedit a fi gresit. S-a
stabilit ca nici o stea in afara de Soare nu emite radiounde. Numai un mic
numar de surse discrete au fost identificate cu vreun obiect vizibil si in
toate aceste cazuri, sursa era infinit mai mare ca intindere decat orice stea.
Unele din cele mai uimitoare descoperiri s-au facut combinandu-se
determinarea precisa a directiilor radiostelelor cu folosirea telescopului
optic urias de 500 cm de la Mount Palomar pentru reperarea si
identificarea sursei.
A doua mare descoperire a fost acuta in anul 1951 de catre Ewen si
Purcell, care au identificat in radioemisia din galaxie linia de frecventa de
1420 Mc/s, care este emisa in tranzitia dintre doua dintre starile cele mai
inferioare ale hidrogenului atomic. Aceasta a confirmat ipoteza facuta cu
6 ani inainte de van Hulst. Prin aceasta descoperire s-a gasit un mijloc de
explorare a distributiei oxigenului atomic rece in intreaga galaxie. In
modul acesta s-a adus deja prima dovada ca propria noastra galaxie are o
structura spirala.
S-a vorbit pana acum numai despre observarea radioemisiei din
diferite surse. E posibil insa sa se faca uz de metoda radarului si in cazul
in care sursa undelor este la un post de pe Pamant si in care se observa
reflexele undelor inapoi la Pamant de catre obiectele care se studiaza. In
timpul razboiului, Hey si Stewart au descoperit ca e posibil sa se
foloseasca aceasta metoda la studiul meteoritilor. In acest mod exista
mijlocul de a se extinde observatiile asupra meteoritilor si in timpul zilei,
ceea ce s-a dovedit a fi o metoda cat se poate de rodnica. Fizica
meteoritilor este acum un subiect foarte dezvoltat.
Metoda radarului poate fi aplicata Lunii si, poate, planetelor mai
apropiate. In prezent se desfasoara observatii radioastronomice intr-un
numar de centre din toata lumea. Printre alte centre care au adus
importante contributii sunt Laboratorul de radiofizica al Organizatiei de
cercetari stiintifice si industriale din Sydney, Laboratorul "Mullard" din
Cambridge etc.

Radioemisia Soarelui

Lumina solara care ajunge pana la noi pe sol e radiata de suprafata


discului vizibil al Soarelui. Aceasta are o temperatura de aproape 6000 °
absolute si se numeste fotosfera. Suprafata fotosferei nu reprezinta
marginea Soarelui. Deasupra ei se intinde o regiune purtand numele de
cromosfera, cu densitate mai mica dar cu temperatura mai inalta, care se
imbina cu atmosfera exterioara sau coroana Soarelui. Aceasta este o
regiune rarefiata, care se intinde la distanta egala cu cateva raze ale
fotosferei.
Intensitatea radiatiei vizibile a soarelui este foarte constanta, dar nu
se poate spune acelasi lucru despre alte radiatii pe care le emite Soarele.
Majoritatea acestor radiatii sunt absorbite in atmosfera Pamantului si nu
ajung pana la nivelul solului. Ele cuprind, pe langa undele
electromagnetice, fascicule de particule incarcate rapide care, prin
interactiunea lor cu atmosfera si campul magnetic al Pamantului, produc
aurore boreale, furtuni magnetice si perturbatii ionosferice, care
influenteaza in mod defavorabil transmisiile de radio la distanta mare.
Spre deosebire de radiatiile vizibile, aceste fluxuri de particule incarcate
sunt emise la intervale regulate, cand Soarele se gaseste in stare
perturbata.
In timpul cand Soarele este perturbat apar pe suprafata sa niste pete,
numite pete solare. Ele pot persista pe perioade considerabile de timp si
se rotesc o data cu Soarele. Numarul de pete solare se ia drept etalon de
masura a gradului de perturbatie, intrucat exista o stransa legatura intre un
numar mare de pete solare si alte simptome de perturbatie. Printre acestea
se numara aparitia protuberantelor solare sau eruptiilor foarte
stralucitoare, care dureaza circa 20 min. O protuberanta se vede ca o
flacara stralucitoare, iar pe baza studiilor spectroscopice s-a demonstrat
ca in ea intervine miscarea hidrogenului cu mare viteza de la discul
vizibil spre exterior. Protuberantele sunt adesea puse in legatura cu
aparitia unor fenomene caracteristice pe Pamant. Printre acestea se
numara fadingurile, in timpul carora transmisiile radio pe emisfera in care
e ziua devin imposibile si, dupa trecerea unui timp de circa o zi, aparitia
aurorelor si declansarea unor perturbatii magnetice si ionosferice.

Caracteristicile radioemisiei Soarelui

La lungimea de unda cea mai scurta, de circa 1 cm, intensitatea


ramane constanta in limite de circa 10% cu exceptia unor mici cresteri
intamplatoare, care dureaza de fiecare data cateva minute. Nivelul
intensitatii este acela care ar fi de asteptat de la o sursa solara cu o
temperatura de circa 15000° absolute, care e mult superioara aceleia a
fotosferei. Aceasta face sa se creada ca originea fenomenului este in
cromosfera.
Pe masura ce lungimea de unda creste peste cativa centimetri pana la
circa 1m, exploziile intamplatoare cu intensitate sporita devin mai mari si
mai dese, pe cand nivelul general prezinta o crestere si o scadere treptata
pe o perioada de ordinul unei luni.
La lungimi de unda mai mari de 1m, nivelul general ramane destul
de constant, dar din timp in timp se produc perturbatii violente. Ele sunt
de obicei clasificate in trei categorii. Mai intai sunt paroxismele, in timpul
carora intensitatea creste foarte mult pe o perioada de 10-20 min.
Furtunile de zgomote constau dintr-o serie de explozii care dureaza ore si
zile sau dintr-o sporire a intensitatii pe o perioada asemanatoare. In
sfarsit, sunt exploziile izolate, care dureaza doar cateva secunde.

cm

Nivelul general al intensitatii in regiunea undelor lungi corespunde


emisiei de catre o sursa solara la temperatura de 1000 000 ° absolute,
lasand sa se inteleaga ca aceasta radiatie ia nastere in coroana solara. Nu e
greu de inteles de ce este asa si de ce lungimile scurte de unda iau nastere
in cromosfera. Concentratia electronilor liberi in aceasta din urma regiune
este atat de mare incat nici o radiatie cu unde lungi care ia nastere in ea
sau dedesubtul ei nu o poate strabate. Concentratia nu este totusi asa de
mare incat sa impiedice trecerea radiatiilor cu unde scurte. La nivelul
coroanei, concentratia electronilor este destul de slaba pentru a lasa sa
treaca chiar undele lungi in spatiul interplanetar.
Variatia treptata a nivelului general al intensitatii in banda de
lungimi medii de unda pare sa fie datorita variatiei numarului de pete
solare.
Rezulta de aici ca studiul radioemisiei solare este foarte rodnic.El
este continuat in mod activ si sistematic si, in asocierecu observatiile
optice, va conduce la intelegerea mult mai completa a fizicii solare si a
influentei Soarelui asupra fenomenelor terestre.