Sunteți pe pagina 1din 2

Costache Giurgiuveanu, personajul pivot al romanului, întruneşte

fără îndoială, atributele tipului de avar, descinzând din Hagi Tudose, şi


îmbogăţind tipologia avarului în literatura universală, alături de Gobsek,
Goriot, Grandet.
Dar câtă inventivitate călinesciană în comentarea personajului care se
distanţează enorm de toţi confraţii săi din literatura română şi universală,
prin încercarea, sortită eşecului, de a-şi depăşi condiţia. Costache
Giurgiuveanu, se zbate între dorinţă şi obişnuinţă, dorinţa neputând birui
nişte deprinderi ce deveniseră automatisme. Dorinţa luminează personajul
care devine generos, tandru, protector al celor doi orfani pe care îi iubeşte
sincer. Obişnuinţa îl împiedică să devină altul, evoluând în registrul
tragicului ultim. Întâi prea slab în caracter revenindu-şi după primul atac
al bolii nu se hotărăşte să transfere moştenirea în mâinile Otiliei, apoi,
distrus fizic (după al doilea atac), Giurgiuveanu ratează ocazia de a
deveni sublim, aşa cum devenise unchiul lui Ştefan Gheorghidiu din
romanul “Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război” a lui Camil
Petrescu. Încercând să-şi smulgă masca avarului, Costache Giurgiuveanu
nu mai are putere, în ultimă instanţă, de a pune o alta, infinit mai
frumoasă.
Când moare Giurgiuveanu, încetează şi acţiunea. G. Călinescu a dat aici
psihologia bătrânului, cu neputinţa lui fizică şi boala psihică. El are manii
şi automatisme de senectute, are indecizii tragice care se convertesc în
comic, altele comice care se deplasează pe registrul tragic. Pe de o parte e
un om blajin dar susceptibil, bănuitor la culme, chiar în momentul sosirii
lui Felix, dar pe de altă parte e un om zgârcit, temător, ceea ce îi smulge
generozitatea de care ar putea da dovadă în anii senectuţii. Strategia
clanului Tulea se loveşte de strategia lui Giurgiuveanu, singur şi slab,
împotriva tuturor. Din cauza banilor, nici iubirea sa nu e întreagă,
nealterată. Ţine la Otilia, dar ţine şi la banii săi. Când i se propune ceva în
legătură cu banii, se pierde, nu mai e omul cumsecade pe care l-am
cunoaşte şi accepta. El nu poate rezista în competiţie cu Tulenii care sunt
mai mulţi şi perfizi. Dar Costache e unul din acei oameni care deşi vor să
facă binele, să apere, din neîndrăzneală, din lipsă de iniţiativă fac rău
altora şi lor înşişi. Retras, singuratic, circumspect la culme, suspectând pe
oricine că face aluzii la averea lui, e un obsedat de imaginea morţii pe
care ceilalţi o aşteaptă cu nerăbdare. E de citat portretul său, cum e
îmbrăcat, cum ţine subsoară cutia cu bani şi în mână cheile fericirii sale şi
ale pupilei:
“… un omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie
totală, şi faţa părea aproape spână şi, din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi
erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi
dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os. Omul a cărui vârstă desigur înaintată
rămânea totuşi incertă, zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale,
întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, privind întrebător şi
vădit contrariat” .
În cazul lui Costache operează farsa destinului comic. Metaforic, el e
“hoţul de copii”din fotografia văzută de Felix ; el e comic în biserică,
pipăind banii.