Sunteți pe pagina 1din 55
Reparti <a href=ţ ia musulmanilor şii ţ i şi suniţi în lume Moscheea Carol I din Constanţa Islam (ar.: ملسا islam ) şi musulman (ar.: ملسم muslim ) sunt două derivate, primul, nume de acţiune, al doilea, participiu activ, de la verbul ملسأ aslama "a se supune", aşadar sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînţelegându-se, faţă de Dumnezeu . Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de "integritate", "desăvârşire", "sănătate", "pace", "tihnă" etc. Un cuvânt derivat de la aceeaşi rădăcină ملس salām "pace", "tihnă", "mântuire" este folosit de musulmani în formula de salut كيلع ملسلا as-salāmu 'alaikum (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii întru Dumnezeu ". Precizări terminologice Având în vedere desele confuzii între diverşii termeni care au legătură cu islamul, sunt necesare următoarele precizări terminologice: Islam : a) religia islamică; b) comunitatea islamică formată din totalitatea musulmanilor. Islamism : termen inventat de Voltaire , care, în defini ţ ia sa modernă, se referă la versiunea extremistă a islamului politic. De foarte multe ori în mass media , islamul este confundat cu islamismul . Mahomedanism : termen învechit prin care era desemnată religia islamică, ieşit din uz. " id="pdf-obj-1-2" src="pdf-obj-1-2.jpg">

Repartiţia musulmanilor şiiţi şi suniţi în lume

Reparti <a href=ţ ia musulmanilor şii ţ i şi suniţi în lume Moscheea Carol I din Constanţa Islam (ar.: ملسا islam ) şi musulman (ar.: ملسم muslim ) sunt două derivate, primul, nume de acţiune, al doilea, participiu activ, de la verbul ملسأ aslama "a se supune", aşadar sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînţelegându-se, faţă de Dumnezeu . Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de "integritate", "desăvârşire", "sănătate", "pace", "tihnă" etc. Un cuvânt derivat de la aceeaşi rădăcină ملس salām "pace", "tihnă", "mântuire" este folosit de musulmani în formula de salut كيلع ملسلا as-salāmu 'alaikum (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii întru Dumnezeu ". Precizări terminologice Având în vedere desele confuzii între diverşii termeni care au legătură cu islamul, sunt necesare următoarele precizări terminologice: Islam : a) religia islamică; b) comunitatea islamică formată din totalitatea musulmanilor. Islamism : termen inventat de Voltaire , care, în defini ţ ia sa modernă, se referă la versiunea extremistă a islamului politic. De foarte multe ori în mass media , islamul este confundat cu islamismul . Mahomedanism : termen învechit prin care era desemnată religia islamică, ieşit din uz. " id="pdf-obj-1-14" src="pdf-obj-1-14.jpg">

Moscheea Carol I din Constanţa

Islam (ar.:ملسا islam) şi musulman (ar.: ملسم muslim) sunt două derivate, primul, nume de acţiune, al doilea, participiu activ, de la verbul ملسأ aslama "a se supune", aşadar sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînţelegându-se, faţă de Dumnezeu. Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de "integritate", "desăvârşire", "sănătate", "pace", "tihnă" etc. Un cuvânt derivat de la aceeaşi rădăcină ملس salām "pace", "tihnă", "mântuire" este folosit de musulmani în formula de salut كيلع ملسلا as-salāmu 'alaikum (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii întru Dumnezeu". [1]

Precizări terminologice

Având în vedere desele confuzii între diverşii termeni care au legătură cu islamul, sunt necesare următoarele precizări terminologice: [2]

Islam: a) religia islamică; b) comunitatea islamică formată din totalitatea musulmanilor.

Islamism: termen inventat de Voltaire, care, în definiţia sa modernă, se referă la versiunea extremistă a islamului politic. De foarte multe ori în mass media, islamul este confundat cu islamismul.

Mahomedanism: termen învechit prin care era desemnată religia islamică, ieşit din uz.

Islamic: adjectiv cu sensul de "ce aparţine islamului (fie religiei, fie comunităţii)".

Islamolog: specialist în islam.

Islamologie: ştiinţa care se ocupă cu studierea islamului.

Izvoare principale

Coranul (In araba : Qur'an) este cartea sfântă a islamului. În original se numeşte نآرق şi înseamnă "recitare". Deşi este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiţiei islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 şi moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelaţiile, unii dintre însoţitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplaţi de cămilă. Schematic, versiunea tradiţiei a faptelor, spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu Bakr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă şi să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Uthman bin Affan, între anii 650 şi 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferenţele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, şi a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiţie, Coranul fiind rodul unei munci redacţionale ale cărturarilor islamici aflaţi în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.

Islamic : adjectiv cu sensul de "ce aparţine islamului (fie religiei, fie comunităţii)". Islamolog : specialistCoranul Coranul (In araba : Qur'an) este cartea sfântă a islamului. În original se numeşte نآرق şi înseamnă "recitare". Deşi este numit "carte", când un musulman se referă la Coran , se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiţiei islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl ) în numeroase ocazii între anii 610 şi moartea lui Muhammad în 632 . Pe lângă faptul că îi memorau revelaţiile, unii dintre însoţitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente , pietre, omoplaţi de cămilă. Schematic, versiunea tradiţiei a faptelor, spune că după moartea profetului Muhammad ( 632 ) , Abu Bakr , primul calif , i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă şi să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului , după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad , Hafsa bint Umar , stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif , Uthman bin Affan , între anii 650 şi 656 , care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferenţele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului , şi a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiţie, Coranul fiind rodul unei munci redacţionale ale cărturarilor islamici aflaţi în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol. Pagină din Coran Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman") organizează revelaţiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole ( sura ) la începutul Coranului şi cele mai scurte la sfârşit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiştii au încercat să aşeze capitolele în ordine " id="pdf-obj-2-79" src="pdf-obj-2-79.jpg">

Pagină din Coran

Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman") organizează revelaţiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului şi cele mai scurte la sfârşit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiştii au încercat să aşeze capitolele în ordine

cronologică, şi printre musulmani există un consens privind impărţirea capitolelor în cele revelate la Mecca şi cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII - Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.

Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele şi care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferenţieze literele izomorfe, şi deoarece existau tradiţii diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînţelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani dupa Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor şi citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate şapte variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare şi la decuparea textului - scris fără punctuaţie - în propoziţii), diferenţele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze textul.

Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al- Azhar din Cairo, în 1923.

Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic şi până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliţii au susţinut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenţii lor, din diferite şcoli, au pretins eternitatea şi perfecţiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia aş'arită (care a devenit predominantă) susţine eternitatea Coranului şi faptul că el nu a fost creat. Totuşi, unele mişcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziţia mu'tazilită.

Cei mai multi musulmani privesc Coranul cu veneraţie, înfăşurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt şi spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obişnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală şi viaţa în comunitate, un adevăr istoric şi ştiinţific.

Tipărirea în masă a Coranului în arabă şi traducerea în alte limbi sunt considerate facilităţi moderne.

Sunna (Cutuma)

A doua sursă a legii islamice, după Coran, este Sunna. Sunna (ar.: ةنس sunna “conduită”, în cazul de faţă, conduita profetului Muhammad) se constituie din spusele şi faptele profetului Muhammad, aşa cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri (termen redat prin "tradiţii") pe care se bazează jurisconsulţii şi teologii pentru a preciza mai bine conţinutul legii islamice, izvorâtă din Coran. Sunna cuprinde spusele profetului Muhammad şi faptele acestuia şi ale unora dintre însoţitorii săi, pe care le-a aprobat.

Sensul general al cuvântului hadīth (ar.: ثيدح) este acela de povestire, pildă, spusă memorabilă transmisă de-a lungul generaţiilor. Culegerile de hadīth-uri se bazează pe o moştenire eminamente orală, deoarece profetul Muhammad interzisese notarea propriilor sale cuvinte pentru a nu fi confundate cu textul coranic revelat. Cele mai cunoscute şi apreciate culegeri de hadīth-uri sunt: Sahīh-ul (Autentic) Al-Bukhari (m. 870), Sahīh-ul lui Muslim (m. 875), cunoscute împreună sub numele de As-Sahīhāni (Cele două autentice).

Marea moschee de la <a href=Assuan Hadīth -ul, din punct de vedere al formei, se compune din două părţi. ∑ Lanţul martorilor sau al garanţilor şi textul propriu-zis. Lanţul (ar.: دانسإ isnād , دنس ∑ sanad , ةلسلس silsila ) este o înşiruire de martori sau garanţi de o înaltă probitate. Lanţul începe cu menţionarea ultimului garant, contemporan cu autorul care povesteşte hadīth -ul, şi urcă, apoi, din generaţie în generaţie până la un însoţitor cunoscut al profetului Muhammad care l-a văzut pe acesta, într-o situaţie dată, procedând într-un anumit fel sau decretând un anume lucru. Pentru ca hadīth -ul să fie considerat autentic (ar. حيحص sahīh ), lanţul de garanţi trebuie să fie neîntrerupt. Dacă lanţul nu este complet, adică are puncte ce pot fi contestate, atunci hadīth -ul respectiv este considerat slab (ar.: فيعض da’īf ), iar dacă lanţul nu are nici o consistenţă, atunci hadīth -ul respectiv este declarat fals (ar.: روزم muzawwar ). Textul propriu-zis (ar.: نتم matn ) relatează într-un mod extrem de concis o spusă sau o atitudine a profetului. Dogmă şi credinţă Musulmanii consideră că Dumnezeu (în arabă ﷲﷲ ) a revelat în mod direct cuvântul Său către omenire prin Muhammad (circa 570 632 ) şi alţi profeţi , printre care Adam , Avraam , Moise şi Iisus . Baza credinţei islamice se găseşte în shahādatān ("două mărturii"): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — "Nu există (dumne)zeu în afară de Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu". Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să recite şi să creadă aceste cuvinte. Sunniţii privesc această formulă ca pe unul din cei cinci stâlpi ai islamului . Musulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelaţiei către omenire este Coranul , pe care îl consideră perfect, reprezentând revelaţia finală a lui Dumnezeu . Musulmanii cred că părţi ale Bibliei şi ale Torei au fost pierdute, interpretate greşit sau distorsionate de credincioşi. Din această perspectivă Coranul este văzut ca o corectură adusă carţilor sfinte iudaice şi creştine . " id="pdf-obj-4-2" src="pdf-obj-4-2.jpg">

Marea moschee de la Assuan

Hadīth-ul, din punct de vedere al formei, se compune din două părţi.

Lanţul martorilor sau al garanţilor şi textul propriu-zis. Lanţul (ar.: دانسإ isnād, دنس

sanad, ةلسلس silsila) este o înşiruire de martori sau garanţi de o înaltă probitate. Lanţul începe cu menţionarea ultimului garant, contemporan cu autorul care povesteşte hadīth-ul, şi urcă, apoi, din generaţie în generaţie până la un însoţitor cunoscut al profetului Muhammad care l-a văzut pe acesta, într-o situaţie dată, procedând într-un anumit fel sau decretând un anume lucru. Pentru ca hadīth-ul să fie considerat autentic (ar. حيحص sahīh), lanţul de garanţi trebuie să fie neîntrerupt. Dacă lanţul nu este complet, adică are puncte ce pot fi contestate, atunci hadīth-ul respectiv este considerat slab (ar.: فيعض da’īf), iar dacă lanţul nu are nici o consistenţă, atunci hadīth-ul respectiv este declarat fals (ar.: روزم muzawwar). Textul propriu-zis (ar.: نتم matn) relatează într-un mod extrem de concis o spusă sau o atitudine a profetului.

Dogmă şi credinţă

Musulmanii consideră că Dumnezeu (în arabă ﷲﷲ) a revelat în mod direct cuvântul Său către omenire prin Muhammad (circa 570632) şi alţi profeţi, printre care Adam, Avraam, Moise şi Iisus.

Baza credinţei islamice se găseşte în shahādatān ("două mărturii"): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — "Nu există (dumne)zeu în afară de Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu". Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să recite şi să creadă aceste cuvinte. Sunniţii privesc această formulă ca pe unul din cei cinci stâlpi ai islamului. Musulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelaţiei către omenire este Coranul, pe care îl consideră perfect, reprezentând revelaţia finală a lui Dumnezeu. Musulmanii cred că părţi ale Bibliei şi ale Torei au fost pierdute, interpretate greşit sau distorsionate de credincioşi. Din această perspectivă Coranul este văzut ca o corectură adusă carţilor sfinte iudaice şi creştine.

Musulmanii susţin că islamul conţine în esenţă aceeaşi credinţă ca a tuturor trimişilor lui Dumnezeu omenirii de la Adam, Coranul codificând revelaţia finală a lui Dumnezeu. Învăţătura islamică vede iudaismul şi creştinismul ca derivând din învăţăturile unora din aceşti profeţi - în special Avraam - şi recunoaşte rădăcinile lor avraamice, în timp ce Coranul îi numeşte Oameni ai Cărţii.

Şase articole ale credinţei

Există şase credinţe elementare împărtăşite de toţi musulmanii:

  • 1. Credinţa în Dumnezeu, singurul demn de veneraţie.

  • 2. Credinţa în toţi profeţii şi trimişii lui Dumnezeu.

  • 3. Credinţa în cărţile trimise de Dumnezeu.

  • 4. Credinţa în îngeri.

  • 5. Credinţa în Ziua Judecăţii (Al-din) şi în înviere (Al-Qiyama).

  • 6. Credinţa în destin (Qadaa şi Qadar în arabă). (Aceasta nu inseamnă că un om este predeterminat în acţiuni sau să trăiască o anumită viaţă. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.)

Crezul musulman (traducere aproximativă):

"Cred în Dumnezeu; şi în Îngerii Săi; şi în Scripturile Sale; şi în trimişii Săi; şi în Ziua de Apoi; şi în Soartă, că Binele şi Raul sunt de la Dumnezeu, şi în Înviere după moarte. Mărturisesc că nu există nimic demn de veneraţie în afară de Dumnezeu; după cum mărturisesc că Muhammad este trimisul Său."

Musulmanii susţin că islamul conţine în esenţă aceeaşi credinţă ca a tuturor trimişilor lui <a href=Dumnezeu omenirii de la Adam , Coranul codificând revelaţia finală a lui Dumnezeu . Învăţătura islamică vede iudaismul şi creştinismul ca derivând din învăţăturile unora din aceşti profeţi - în special Avraam - şi recunoaşte rădăcinile lor avraamice, în timp ce Coranul îi numeşte Oameni ai Cărţii. Şase articole ale credinţei Există şase credinţe elementare împărtăşite de toţi musulmanii: 1. Credinţa în Dumnezeu, singurul demn de veneraţie. 2. Credinţa în toţi profeţii şi trimişii lui Dumnezeu. 3. Credinţa în cărţile trimise de Dumnezeu. 4. Credinţa în îngeri. 5. Credinţa în Ziua Judecăţii ( Al-din ) şi în înviere (Al-Qiyama). 6. Credinţa în destin ( Qadaa şi Qadar în arabă). (Aceasta nu inseamnă că un om este predeterminat în acţiuni sau să trăiască o anumită viaţă. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.) Crezul musulman (traducere aproximativă): "Cred în Dumnezeu; şi în Îngerii Săi; şi în Scripturile Sale; şi în trimişii Săi; şi în Ziua de Apoi; şi în Soartă, că Binele şi Raul sunt de la Dumnezeu, şi în Înviere după moarte. Mărturisesc că nu există nimic demn de veneraţie în afară de Dumnezeu; după cum mărturisesc că Muhammad este trimisul Său." Numele lui Allah în limba arabă Allah Pentru detalii, vezi: Allah . Allah este un alt cuvânt arab, şi este numele sfânt al divinităţii. Un musulman trebuie să folosească denumirea de Allah şi nu de Dumnezeu. Numele Lui a fost folosit de toţi Profeţii, de la Adam până la Muhammad. El reprezintă comprimarea a două cuvinte arăbeşti: al (un articol hotărât=ul) şi illah (=Dumnezeu), adică Dumnezeul. Eliminând litera i, vei descoperi cuvântul Allah. În funcţie de poziţia sa, în propoziţia arăbească, acesta poate avea forma Allaha, care se apropie de denumirea din limba ebraică dată Creatorului, şi anume Elaha. Dar evreii folosesc greşit forma de plural Elahim, ceea ce denotă mai mulţi zei. Cuvântul Allaha se apropie mai mult de cuvântul din limba aramaică, ce-l desemnează pe Dumnezeu şi care a " id="pdf-obj-5-48" src="pdf-obj-5-48.jpg">

Numele lui Allah în limba arabă

Allah

Pentru detalii, vezi: Allah.

Allah este un alt cuvânt arab, şi este numele sfânt al divinităţii. Un musulman trebuie să folosească denumirea de Allah şi nu de Dumnezeu. Numele Lui a fost folosit de toţi Profeţii, de la Adam până la Muhammad. El reprezintă comprimarea a două cuvinte arăbeşti: al (un articol hotărât=ul) şi illah (=Dumnezeu), adică Dumnezeul. Eliminând litera i, vei descoperi cuvântul Allah. În funcţie de poziţia sa, în propoziţia arăbească, acesta poate avea forma Allaha, care se apropie de denumirea din limba ebraică dată Creatorului, şi anume Elaha. Dar evreii folosesc greşit forma de plural Elahim, ceea ce denotă mai mulţi zei. Cuvântul Allaha se apropie mai mult de cuvântul din limba aramaică, ce-l desemnează pe Dumnezeu şi care a

fost folosit de Iisus, şi anume Alaha. În ipoteza că Allah ar veni de la al+ilah, reţinută de majoritatea filologilor, este mai puţin interesant pentru noi să vedem cum s-a făcut trecerea de la ilah la Allah; în schimb, originea şi semnificaţia cuvântului ilah, aşa cum au fost ele analizate de lexicografii arabi, aduc elemente importante pentru stabilirea ariei semantice a cestuia. Unii îl consideră pe ilah ca derivând de la ‘aliha/ya’lahu cu prepoziţia ‘ila, care înseamnă a căuta scăpare la: Allah este cel la care oamenii caută scăpare în nenorocire. Acelaşi verb are ca prim sens a fi uluit: măreţia lui Allah este uluitoare pentru oricine. Aliha mai are şi sensul de a adora; şi aici forma ilah are sens de participiu pasiv: cel adorat. O altă etimologie, mai ciudată, îl derivă pe ilah de la ‘aliha bi- a se statornici (undeva): Allah este neschimbător, statornic. Alţii îl derivă pe ilah de la waliha ila, a dori cu ardoare, a tânji după:

Allah e dorit de inimile oamenilor. De la acelaşi verb, walah (numele verbal) poate însemna şi iubire puternică. Acesta are şi un înţeles complementar de: oamenii îl iubesc pe Allah, şi Allah îi iubeşte pe oameni. În ipoteza că Allah vine de la al+lah, ipoteză puţin răspândită, lah ar veni de la LWH, care înseamnă fie a fi ascuns, învăluit (Allah ar fi numit astfel pentru că este ascuns privirilor noastre), fie a fi înălţat-Cel Preaînalt .

Conceptul fundamental în islam este unicitatea lui Dumnezeu (tawhid). Acest monoteism este absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului.

În arabă, Dumnezeu se numeşte Allah, o formă a al-ilah, sau "unicul dumnezeu". Allāh se traduce aşadar prin "Dumnezeu". Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este acelaşi cu Dumnezeul iudeo-creştin. Totuşi, musulmanii resping teologia creştină privind doctrina Treimii care îl priveşte pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu), văzând aici o formă de politeism.

Nu există nicio imagine vizuală sau reprezentare a lui Dumnezeu în islam, deoarece o astfel de imagine artistică ar duce la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulţi musulmani cred că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea Sa bidimensională sau tridimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Dumnezeu prin atributele divine menţionate în Coran, cunoscute drept "cele mai frumoase nume" (ar.: ىـنسحلا ءامـسلا al- asmā’ al-husnā), în număr de 99 (sunt Cele 99 de nume ale lui Allah ca, de exemplu:

Supremul, Milostivul, Înţeleptul, Înaltul). Amentü billâhi ve melâiketihi ve kütübihî ve rusülihi ve’lyevmi’l-âhiri ve bi’l-kaderi hayrihi ve şerrihi minellahi teâla ve’l-ba’sü ba’de’l- mevti hakkun. Eşhedü enlâ ilâhe illellah ve eşhedü enne Muhammeden abdühü ve resûlüh.

Înţelesul său: Eu cred în Allah, în îngerii Lui, în cărţile Lui, în profeţii Lui şi în Ziua judecăţii de Apoi, şi cred în destin: că orice lucru bun sau rău este poruncit de Allah, Atotputernicul. După ce voi muri voi fi reînviat. Mărturisesc că în afară de Allah nu există alt zeu. Mărturisesc din nou că Muhammed este slujitorul şi profetul lui Allah.

Principiile de bază ale credinţei islamice sunt: 1. Credinţa în Allah (Amentü billâhi) 2. În îngeri (melâiketihi) 3. În cărţi (kütübihî) 4. În mesageri (rusülihi) 5. În Ziua Judecăţii de Apoi (ve’lyevmi’l-âhiri) 6. În destin (Kader) şi că orice lucru bun (hayir) sau rău (şerr) sunt poruncite de Allah, Atotputernicul (teâla) bi’l-kaderi hayrihi ve şerrihi minellahi teâla 7. Cred că voi fi reînviat

Unicitatea lui Allah Această unicitate este cel mai bine exprimată în Coran în Sura 112 numit şi Sura Devoţiunii, adică a credinţei în Allah cel Unic, titlul rezumând conţinutul ei:

Bismillâhirrahmanirrahıym 1. Kul hüvallahü ehad 2. allahüssamed 3. lem yelid ve lem yuled 4. ve lem yekkün lehu küfüven ehad

înţelesul acestor versete: În numele lui Allah cel Milostiv şi Îndurător 1. Ey Muhammed, spune că: Allah este unic 2. Allah este absolutul 3. Din El nu s-au născut copii şi nici El nu este născut de cineva 4. Şi nimic nu este egal cu El

Motivul revelării: S-a relatat că un grup de evrei au venit la Muhammed şi au zis: O, Muhammed, descrieni-l pe Domnul tău care ni te-a trimis ca ambasador şi ne-a cerut să nu ne închinăm la un alt zeu decât lui Allah? Vorbeşte-ne despre calităţile lui şi poate te credem. Din ce este făcut Domnul tău? Din aur, argint, smarald sau din safir? Atunci Muhammed a avut revelaţia prin care Allah îşi descrie personalitatea: Allah este unic/Allah este stăpânul/Din El nu s-au născut copii şi nici El nu este născut din cineva/Şi nimic nu este egal cu El. Prima datorie a musulmanului este să declare crezul său în unicitatea lui Allah (această unicitate se numeşte Tevhid) iar aceasta se face rostind cuvintele: Lâ ilâhe Illellâh, Muhammedűn Resûlüllah. Aceste cuvinte arabe înseamnă: În afară de Allah nu există alt zeu, Muhammed este profetul lui Allah. Această mărturisire reprezintă esenţa credinţei islamice. Prima parte Lâ ilâhe Illellâh se referă la unicitatea lui Allah (Tewhid), în timp ce partea a doua Muhammedűn Resûlüllah se referă la profeţia lui Muhammed. Primele patru cuvinte arabe ale primei părţi sunt: Lâ care înseamnă nu, ilâha care înseamnă Divinitate, illa care înseamnă decît şi Allah. A doua parte are trei cuvinte: Muhammed, Resul însemnând mesager şi Allah. Pentru a face această mărturisire de credinţă, musulmanul trebuie să creadă din suflet ceea ce spune. Un credincios trebuie mai întâi să-şi cureţe inima de orice alt Dumnezeu sau obiect de adoraţie şi numai atunci credinţa în Unicitatea lui Allah va prinde rădăcini în inima lui. Haideţi să încercăm să înţelegem acest lucru folosind un exemplu. Să presupunem că avem o bucată de pământ, plină de buruieni şi de tufişuri pe care vrem să cultivăm porumb. Dacă însămânţăm chiar şi cele mai bune seminţe de porumb, fără să curăţim mai întâi pământul nu trebuie să ne aşteptăm la o recoltă de porumb, ci la una de buruieni şi tufişuri. Deci ce ar trebui să facem? Trebuie să cultivăm pământul, să curăţăm buruienile şi tufişurile, să pregătim solul înainte de a pune seminţele şi numai în felul acesta ne putem aştepta la o recoltă bună de porumb. Şi acum haideţi să comparăm pământul cu inma noastră. Dacă inima noastră este plină de credinţe false, nu ne putem aştepta ca Tevhid să prindă rădăcini în sufletul nostru. Aşa că trebuie să ne purificăm inima de orice alt Dumnezeu sau idol şi numai atunci Tevhid va prinde rădăcini în inima noastră şi din ea va izvorâ lumina credinţei. Această unicitate a divinităţii asigură armonia universului. Dacă ar fi existat mai mulţi Creatori ai planetelor, de exemplu, s-ar fi ajuns la conflict şi haos. Dar noi nu întâlnim dezordine în Univers. Pentru ca o şcoală să meargă bine, pentru ca o maşină sau un vapor să fie bine conduse este nevoie de un director, şofer sau căpitan. Nici o instituţie nu va funcţiona fără conflicte şi probleme dacă are mai mulţi directori, aşa după cum nici o maşină nu poate fi condusă de mai mulţi şoferi în acelaşi timp. Allah este un alt cuvânt arab, şi este numele sfânt al divinităţii.

Credinţa în îngeri Îngerii sunt fiinţe create din lumină şi au fost realizaţi înaintea omului . Ei sunt la porunca lui Allah şi sunt atât de supuşi Lui că îi respectă cu cea mai mare stricteţe poruncile. Allah, pentru a-şi guverna împărăţia, îi împuterniceşte pe aceşti îngeri. Aceştia îi îndeplinesc toate poruncile cu cea mai mare migală. Ei nu au nici o împuternicire pentru a acţiona după voia lor. Ei nu pot, în nici un fel să încalce hotărârile lui Allah şi de aceea constituie o înjosire pentru om ca să se roage lor, să implore ajutorul lor. Acest lucru se explică şi prin faptul că atunci când a fost creat omul, Allah i-a obligat să fie supuşii lui Adam şi, mai mult, învestindu-l pe Adam cu şi mai multe puteri decât aceşti îngeri, l-a însărcinat ca

trimis al său pe pământ. Tocmai de aceea constituie o înjosire pentru om să se închine unor îngeri, care la începuturi au sarcina de a se închina în faţa primului om. Profetul Muhammed ne-a interzis să ne închinăm îngerilor, dar în acelaşi timp ne-a arătat că îngerii sunt făpturile alese ale lui Allah, pentru că sunt făpturi pure, fără păcate, şi îndeplinesc cu stricteţe voinţa şi poruncile lui Allah. În plus, ne-a mai învăţat că îngerii se află tot timpul în preajma noastră şi că sunt legaţi de noi şi tot timpul sunt împreună cu noi. Ei ne urmăresc tot timpul şi înregistrează toate faptele noastre bune sau rele. La moarte, atunci când ne prezentăm în faţa lui Allah, ei prezintă un raport complet asupra vieţii pe care am dus-o pe pământ. Acest raport este de o exactitate desăvârşită. Profetul nostru ne mai învaţă că îngerii au o substanţă nobilă. Alte amănunte în legătură cu însuşirile şi caracteristicile lor nu cunoaştem. Tocmai de aceea noi nu le putem atribui, din propria iniţiativă, nişte însuşiri neadevărate. Iar atunci când ni se cere să ne închinăm lor, să nu facem acest lucru. În acelaşi timp, este mare păcat să renegăm existenţa lor. În primul rând pentru că nu avem nici un motiv să facem acest lucru. În al doilea rând, renegându-i cădem în păcatul de a-l fi făcut mincinos pe profetul nostru. Noi credem în existenţa îngerilor, numai pentru că profetul nostru Muhammed ne-a îndemnat şi ne-a învăţat să procedăm astfel . Câţiva îngeri şi sarcinile lor Gebrail: este cel mai important dintre îngeri. El este cel care aduce la profeţi mesajul, cărţile lui Allah. De exemplu Qoranul a fost adus de către acest înger şi tot el este cel care a vestit Mariei venirea pe lume a lui Iisus. Mikâil:el conduce problemele legate de natură. (cum ar fi de exemplu: să plouă, să bată vântul, să nu se termine sămânţa plantelor) Isrâfil: el este cel care va suna din trâmbiţă (numită Sur) anunţând sfârşitul lumii şi tot el este cel care îi va învia apoi pe oameni Azrâil: este îngerul care se ocupă cu luarea sufletelor după încetarea vieţii el este numit şi Îngerul morţii Kirâmen Kâtibin: aceştia sunt doi îngeri. Unul se află în partea dreaptă a oamenilor iar celălalt în partea stângă. Cel din partea dreaptă notează faptele bune ale oamenilor iar cel din stânga pe cele rele Rıdvan: este conducătorul îngerilor din rai Mâlik: este conducătorul îngerilor din iad

Credinţa în cărţile lui Allah Am aflat că fiinţele umane sunt servitorii (supuşii) lui Allah şi ai agenţilor Lui pe pământ. Dar avem nevoie de îndrumare pentru a ne desăvârşi datoriile ca reprezentanţi ai lui Allah. Suntem incapabili să ne ghidăm singuri, deoarece avem multe slăbiciuni, suntem fragili (slabi) şi uşuratici. Doar Allah este deasupra tuturor acestor neajunsuri şi El singur are puterea să ne dea îndrumarea solidă pentru toate timpurile şi lumile. Ştim că Allah nu ne-a lăsat fără călăuzire şi că El a trimis profeţi şi mesageri pentru a ne arăta adevărata cale în viaţă. Mai mult, tot El a trimis cărţi de îndrumare prin aceştia. Favorurile şi binecuvântările lui Allah sunt nenumărate. Cea mai mare favoare făcută de Allah omenirii este călăuzirea Sa inserată în cărţile de revelaţie Un musulman crede în toate cărţile revelatoare care sunt menţionate în Qoran. Acestea sunt: Tewrat (Torah) transmisă lui (Musa) Moise, Zabur (Psalmi) a lui Dawud (David), Injil (învăţătura) a lui Isa (Isus) şi Qur’an revelat lui Muhammed. Coranul vorbeşte şi despre Suhuf-i-Ibrahim (Pergamentele lui Abraham) . Dintre cărţile sfinte enumerate mai sus doar cartea Suhuf a lui Avraam nu a ajuns până la noi. Celelalte trei cărţi sfinte au ajuns până în zilele noastre, aparţinând evreilor şi creştinilor. Profetul Muhammed îi îndeamnă pe musulmani să creadă în aceste cărţi sfinte, pentru că sunt trimise de Allah unor profeţi, deşi mai târziu acestea au fost denaturate şi din care cauză Allah a găsit potrivit să trimită Coranul pentru a repara greşelile comise de oameni faţă de cărţile pe care le trimisese mai înainte . Biblia care este o combinaţie al Vechiului Testament cu Noul Testament, a fost tradusă în engleză din manuscrisele greceşti accesibile. Orice cititor atent poate descoperi uşor adăugirile şi modificările aduse acestora. Biblia, aşa cum este accesibilă azi, conţine multe lucruri incorecte. Autenticitatea şi divinitatea sa sunt îndoielnice. Conţine poveşti înşelătoare şi false despre profeţi. Mesajul lui Allah trimis prin ei a fost fie pierdut, fie modificat datorită neglijenţei şi prostiei urmaşilor acestora. Istoria a arătat că Biblia a suferit multe schimbări în timp. Versiunea standard revizuită din 1952 şi 1971, noua Biblie

Americană Standard şi Noua Translaţie Mondială a Sfintei Scripturi au eliminat anumite versete comparativ cuVersiunea Regelui James. Almanahul cititorului a redus Vechiul Testament la 50% şi Noul Testament a fost cndensat cu 25%. Acum câţiva ani, teologii Creştini voiau să purifice Biblia, ceea ce înseamnă că Biblia conţine greşeli. Biblia conţine astfel versete contradictorii ceea ce îi diminuează din caracterul de sfânt. De exemplu: II Samuel (10:18): dar Sirienii au fugit dinaintea lui Israel şi David le-a tăiat 700 de cai de trăsură şi 40.000 de călăreţi; a lovit şi pe căpetenia oştirii lor S’obac care a murit pe loc. I Cronici (19:18) Srienii au fugit dinaintea lui Israel . David le-a ucis caii de la 7000 de care şi 40.000 de pedestraşi, şi a omorât pe S’ofah, căpetenia oştirii. I Cronicele (18:4) David i-a luat 1000 de care, 7000 de călăreţi, şi 20.000 de pedestraşi; Dilema până la urmă e cum este corect: 700 sau 7000? 40.000 de pedestraşi sau de călăreţi? S’obac sau S’ofac? II Samuel (8:9-10) Toi, împăratul Hamatului, a auzit că David bătuse toată oştirea lui Hadadezer , şi a trimis pe fiul său Ioram la împăratul David, ca să-i ureze de bine, şi să-l laude că a pornit lupta împotriva lui Hadadezer şi că l-a bătut. Căci Toi era în război cu Hadadezer. Ioram a adus vase de argint, vase de aur, şi vase de aramă. I Cronicele (18:9-10): Tohu, împăratul Hamatului, a auzit ca David bătuse toată oştirea lui Hadarezer, împăratul Tobei, şi a trimes pe fiul său Hadoram la împăratul David să-i ureze de bine, şi să-l laude că a luptat împotriva lui Haderezer şi l-a bătut. Atrimes de asemenea tot felul de vase de aur, de argint şi de aramă. Întrebare: Toi sau Tohu, Ioram dau Hadoram, Hadadezer sau Hadarezer? II Samuel (8:4) David i-a luat 1.700 de călăreţi şi 20.000 de pedeştrii; I Cronicele(18:4) David i-a luat 1000 de care, 7000 de călăreţi, şi 20.000 de pedestraşi Întrebare: 1.700 de călăreţi sau 7.000? II Regi (8:26) Ahazia avea 22 de ani când a ajuns împărat… IICronici (22:2) Ahazia avea 42 de ani când a ajuns împărat… Întrebare: 22 sau 42? II Cronici (36:9) Ioiachin avea 8ani când a ajuns împărat, şi a domnit 3 luni şi 10 zile la Ierusalim. El a făcut ce este rău înaintea Domnului. II Regi (24:8) Ioiachin avea 18 ani când a ajuns împărat, şi a domnit 3 luni la Ireusalim. Mama sa se chema Nehusta, fata lui Elnatan, din Ierusalim. Întrebare: 18 ani sau 8 ani? 3 luni sau 3 luni şi 10 zile. II Samuel (23:8) iată numele vitejilor care erau în slujba lui David: Ioseb-Bassebet, Tahchemonitul, unul din fruntaşii căpeteniilor. El şi-a învârtit suliţa peste 800 de oameni, pe care i-a omorât dintr-odată. I Cronicele (11:11) Iată, după numărul lor, vitejii cari erau în slujba lui David. Iasobeam, fiul lui Hacmoni, unul din căpitanii de seamă. El şi-a învârtit suliţa peste 300 de oameni, pe care i-a omorât dintr-o singură dată. Întrebare: Tahchemonitul sau Hacmonitul? 800 sau 300? II Samuel (24:1) Domnul S-a aprins de mânie din nou împotriva lui Israel; şi a stârnit pe David împotriva lor, zicând: dute şi fă numărătoarea lui Israel şi lui Iuda. I Cronicele (21:1) Satana s-a sculat împotriva lui Israel, şi a aţâţat pe David să facă numărătoarea lui Israel. Întrebare: Până la urmă cine e stăpânul lui David: Satana sau Dumnezeu? Creştinătatea crede că Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Lui: alb, negru, sau în alt fel, bărbat sau femeie? Aceasta este conform Genezei (1:26) Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră… dar aceasta contrazice pe Isaia (40:18 şi 25): cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna?…cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?, zice Cel Sfânt. Vezi Psalmul (89:6) căci, în cer, cine se poate asemăna cu Domnul? Şi Eremia (10:6- 7): nici unul nu este ca Tine, Doamne!…nici unul nu este ca Tine. Alte dileme le întâlnim în Noul Testament: Ioan (5:37) Voi nu I-aţi auzit niciodată glasul, nu I-aţi văzut deloc faţa Ioan (14:9)…cine M-a văzut pe Mine, A văzut pe Tatăl. Ioan (5:31)Dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Ioan (8:14)…chiar dacă Eu mărtueisesc despre Mine însumi, totuşi mărturia mea este adevărată; Tot în Biblie, Solomon a fost acuzat nu doar că avea harem mare, ci şi că adora alte zeităţi: I Regi (11:9-10): Domnul S-a mâniat pe Solomon, pentru că îşi abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel, care i se arătase de două ori. În privinţa aceasta, îi spusese să nu meargă după alţi Dumnezei; dar Solomon n-a păzit poruncile Domnului. Aaron, ca Profet care îl însoţise pe fratele său Moise la Pharaon, a

fost acuzat de împodobirea viţelului de aur al Israeliţilor pentru adoraţie. Exodul(32:4) el i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta, şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: Israele! Iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului. Poţi citi despre legătura profetului Lot cu fiicele sale Geneza (19:36): cele două fete ale lui Lot au rămas astfel însărcinate de tatăl lor. Vei citi despre un Profet, care a fost căsătorit cu două surori în acelaşi timp. Geneza (29: 16, 28): Laban însă avea două fete; cea mai mare se numea Lea şi cea mai mică Rahela. Iacov a făcut aşa, şi a isprăvit săptămâna cu Lea; apoi Laban i-a dat de nevastă pe fiică-sa Rahela. Şi alt Profet acuzat de adulter, II Samuel (11: 4-5): Şi David a trimes nişte oameni s-o aducă. Ea a venit la el, şi el s-a culcat cu ea. După ce s-a curăţit de necurăţenia ei, ea s-a întors acasă. Femeia a rămas însărcinată şi a trimes vorba lui David zicând: Sunt însărcinată.; Întrebarea mea este: cum putea David atunci să fie acceptat în genealogia lui Isus când a început cu o persoană care a comis adulter? Aceasta nu vine oare în contradicţie cu cele menţionate în Deuteronomul (23:2) cel născut din curvie să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam al lui să nu intre în adunarea Domnului. Un alt presupus incest, însoţit de viol, a fost făptuit de Ammon, fiul lui David, asupra surorii sale vitrege, Tamar. II Samuel (13:14):

Dar el n-a vrut să o asculte; a silit-o. Anecinstit-o şi s-a culcat cu ea. O altă relaţie extraconjugală a avut-o Absalom cu, concubina lui David, ni se relatează în II Samuel (16:

22) Au întins un cort pentru Absalom pe acoperiş, şi Absalom a intrat la ţiitoarele tatălui său, în faţa întregului Israel. Nu cred că cineva pe lumea aceasta ar putea să se comporte astfel, nici măcar barbarii. Alt incest, între Iuda şi Tamar, nora sa: Iuda, în drumul său spre Timnath să-şi tundă oile, o zări pe Tamar; crezu că este o desfrânată, căci ea avea faţa acoperită Geneza (38:18) El a răspuns: Ce zălog să-ţi dau? Ea a zis: Inelul tău, lanţul tău, şi toiagul pe care-l ai în mână. El i le-a dat. Apoi s-a culcat cu ea; şi ea a rămas însărcinată de la el. Împotriva acestui lucru, pentru îndreptarea acestor greşeli, Coranul conţine îndrumarea lui Allah pentru omenire în limbaj original, neschimbat şi nemodificat. Ea este ultima Carte revelată, care nu a suferit alterări şi al cărei conţinut nu a fost corupt. Conţinutul său a fost garantat de Allah: Într-adevăr noi am pogorât Coranul şi noi îi vom fi păzitori! Este cert faptul că au trecut mai bine de 1400 de ani şi nici măcar un singur cuvânt din Coran nu a fost modificat, deşi necredincioşii au făcut tot posibilul pentru a-l altera, dar au eşuat jalnic în eforturile lor. Coranul reformulează în limbaj clar şi lipsit de ambiguitate mesajul lui Allah pe care urmaşii primilor profeţi l-au pierdut. Mesajul Coranului este viabil pentru toate timpurile şi condiţiile . Coranul este ultima dintre cărţile sfinte trimise oamenilor de către Allah şi există unele deosebiri între această carte şi cele precedente. Aceste deosebiri constau în următoarele:

1. La majoritatea celor precedente textul original s-a pierdut, astăzi existând doar texte prelucrate. Pe de altă parte, Coranul a ajuns până la noi în forma în care a fost revelat de Allah profetului Muhammed. Şi de atunci nu a suferit nici cea mai mică modificare, rămânând complet original. Există toate premisele că şi în viitor textul autentic al Coranului se va păstra intact. 2. În cărţile divine anterioare oamenii au denaturat cuvântul lui Allah prin introducerea unor creaţii proprii în textul original. Numai în Coran cuvântul lui Allah a fost păstrat nealterat. Acest adevăr este recunoscut şi de adversarii islamului. 3 Cărţile divine anterioare, de regulă, au fost revelate în antichitate, în nişte limbi moarte. Astăzi nici un popor sau comunitate nu foloseşte acele limbi. Sunt doar câţiva specialişti care susţin că ştiu limbile respective. Din acestă cauză, chiar dacă aceste cărţi s-ar fi păstrat în forma lor originală, astăzi ar fi fost imposibil de descifrat aceste cărţi. În contrast cu această realitate, limba Coranului este o limbă vie, o limbă care este limba maternă a milioane de oameni şi de asemenea alte milioane de oameni au învăţat-o şi o înţeleg. Această limbă se studiază aproape în toate universităţile din lume. Orice om simplu poate să înveţe această limbă, iar dacă nu are destul timp, poate găsi oriunde pe cineva care să cunoască această limbă şi să-l ajute la înţelegerea Qoranului. 4 Cărţile divine existente, la început, au avut în vedere doar anumite popoare şi cuprindeau principii şi precepte specifice perioadei respective. Astăzi conţinutul este depăşit,

din care cauză nu sunt urmate cu atâta străşnicie. De aici se poate trage concluzia că aceste cărţi aveau o adresă îngustă, neavând în vedere toţi oamenii de pe planetă. În contrast cu această situaţie, Qoranul vizează întreaga unitate. Nici măcar o singură normă, precept, învăţătură nu se limitează la un grup restrâns de oameni. Tot aşa, toate poruncile, toate normele şi preceptele din Qoran au o valabilitate nelimitată în timp. Toate acete argumente confirmă încă o dată universalitatea Qoranului Niciodată Qoranul nu s-a adresat unor oameni dintr-o anumită zonă, de o anumită rasă, trib, culoare sau limbă. Qoranul a chemat întotdeauna urmaşii lui Adam sau omenirea să accepte islamul. Poruncile specifice şi interdicţiile sunt destinate acelora care au crezut în Islam şi lor li se adresează cu aceia care cred. Faptul că, mesajul islamului este universal, este demonstrat prin aceea că, cei care au acceptat mesajul, au dobândit drepturi egale şi statutul de credincioşi, indiferent de deosebirile de origine. Qoranul spune: Dreptcredincioşii sunt fraţi . Profetul a spus: Aceia care se alătură credinţei noastre şi adoptă modul de viaţă islamic au aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii ca noi-cf. Lui Al-Buhari El a proclamat de asemenea: Ascultaţi! Voi aveţi o singură divinitate, după cum aveţi un singur părinte (Adam). Nu există nici o deosebire între un arab şi un nearab. Există deosebire numai în ceea ce priveşte supunerea faţă de Allah. Cel mai virtuos dintre voi este cel mai onorabil în ochii lui Allah-Musnad Ahmed, vol 5, p.411 5. Datorită intervenţiei oamenilor şi a denaturării de către ei a acestor cărţi divine, în ele s-au strecurat multe precepte, reguli, norme care astăzi nu pot fi acceptate de logica umană. Mai mult, în aceste cărţi sunt strecurate şi unele lucruri obscene, neadmisibile.

Coranul Coranul este cartea completă a călăuzirii omenirii. Este cartea Sacră a musulmanilor şi unica sursă de legi în Islam. Întregul conţinut al Coranului vine de la Allah. Fiecare cuvânt al Său este un cuvânt revelat . Coranul a fost şi a rămas scris în limba arabă. Massignon care, din momentul când a învăţat araba, nu a mai putut să se roage decât în această limbă, este creştinul din Occident care a pledat cel mai bine pentru vocaţia sa liturgică: limbile noastre europene, spunea el, nu au nici o legătură cu Cuvântul care deschide calea către Sacru. El care cunoştea temeinic limbile greacă şi latină, care înţelegea sanscrita şi ebraica şi care se putea exprima la fel de bine în franceză, arabă, persană, engleză, germană, a afirmat întotdeauna:

prin limba arabă am ajuns la Hristos. El aprecia că limba arabă este folositoare în aceeaşi măsură mântuirii omenirii, precum sfânta taină a împărtăşaniei pentru mântuirea creştinilor:

limbile semitice sunt organul exclusiv a ceea ce eu numesc Revelaţia Unicităţii…După ebraică-limba legilor-, arameica (sau siriaca)-limba Încarnării-, araba este limba Dreptăţii celei de-a doua veniri, limba omenirii în pace: cuvântul islam are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul salam care înseamnă pace. Limba arabă este o limbă bogată. Însuşi cuvântul om, deja definit în latină prin cele două vocabule homo (omul fizic) şi vir (omul moral), poate fi exprimat în arabă în cinci feluri diferite: fiul lui Adam (ben Adam), creatura lui Dumnezeu (başar), fiinţă efemeră ( al mar’u), omul viril cu calităţile sale nobile (rajul care se apropie de rajah din sanscrită şi de rex din latină), în sfârşit, omul social, conform idealului islamic (şi conceptul creştin de seamăn ): insan; limba arabă este singura limbă din lume în care cuvântul om poate fi legat etimologic de ideea de simpatie cu ceilalţi: rădăcina anis înseamnă: a fi politicos, a fi afabil, a fi în simpatie cu; a doua formă verbală annasa înseamnă: a se obişnui cu, a deveni familiar. Arabul însuşi se defineşte uneori acela căruia îi place să fie iubit. Un minunat vers scris de Ibn Dawud sună astfel: să nu-ţi împlineşti promisiunea de a mă iubi că vine uitarea… Exemplele pot continua spunând că araba nu este numai o limbă bogată dar şi o limbă care permite cu uşurinţă formarea poeziilor. De exemplu cuvântul şiar (poezie) are aceeaşi rădăcină cu şar (păr), deoarece poezia ţâşneşte din spirit, precum părul din pielea capului…Cuvântul thaub (recompensă) are aceeaşi rădăcină cu thaub (veşmânt) pentru că recompensa este ca o haină de onoare oferită spiritului…Acelaşi lucru se întâmplă cu dhuka (soare) şi dhaka (inteligenţă), pentru că inteligenţa este soarele spiritului… Cuvintele sama

(cer) şi ism (nume) au aceeaşi rădăcină, pentru că de la Dumnezeu, deci din cer, omul a primit darul de a numi fiinţele şi lucrurile creaţiei . Iată doar câteva motive pentru care Allah a ales această limbă pentru a transmite omenirii cartea sfântă numită Qoran. Cuvântul Qur’an (Qoran), provine de la cuvântul arab qara’a =aciti, a recita. Este de dorit ca cel care citeşte Coranul să-şi fi făcut în prealabil abluţiunea, să stea într-un loc curat-din respect pentru măreţia Coranului, să citească plin de smerenie, pace şi sobrietate, să-şi cureţe dinţii, să ceară protecţie împotriva lui satana cel blestemat, înainte de începerea lecturii, să rostească basmala (adică să spună formula Bismillâhirrahmanirrahıym) la începutul fiecărui Capitol, cu excepţia Surat At-Tawbe, care a fost revelat fără basmala, să psalmodieze în timpul lecturii, să rostească sunetele corect, să se gândească la ceea ce citeşte şi să înţeleagă sensul celor citite, căci acesta este ţelul cel mai înalt care se urmăreşte, concentrându-se cu toată fiinţa asupra sensului celor citite şi modulându-şi vocea în modul cel mai frumos cu putinţă.

Colecţia şi elaborarea Coranului Istoricii şi cercetătorii au fost în unanimitate de acord cu faptul că Profetul Muhammed a fost analfabet, neştiind să citească şi să scrie. Numai că Profetul Muhammed a încredinţat scrierea Coranului care i-a fost pogorât anumitor companioni ai săi, cărora li s-a dat numele de copişti ai revelaţiei. Cei mai cunoscuţi dintre aceştia au fost: Abu Bakr, Omar Osman, Ali, Zayd ben-Thabit, Az-Zubayr ben Awwam etc. Ei au consemnat Coranul pe oase, frunze de palmier şi table de piatră subţire şi alte obiecte asemănătoare lor, potrivite pentru acest scop. Ceea ce scriau era depus în casa Profetului Muhammed, iar după aceea copiau şi pentru ei alte exemplare, pe care le păstrau la ei. Dar ceea ce au făcut copiştii revelaţiei în timpul vieţii ProfetuluiMuhammed nu a fost un Coran adunat între două coperţi, ci doar o consemnare a ei în scris, în conformitate cu ordinea surelor şi versetelor, după cum ele i-au fost revelate Trimisului lui Allah. Fiecare cuvânt al Coranului a fost înregistrat îndată ce a fost revelat de către Allah profetului prin îngerul Gebrail. Secretarul Profetului, Zaid Bin Thabit, obişnuia să le înregistreze aşa cum Profetul i le dicta. Apoi, el citea Profetului ceea ce înregistrase. Mulţi dintre primii musulmani au memorat Coranul imediat după ce versurile au fost revelate. Aceste persoane purtau numele de Huffaz (plural: persoane care au memorat Coranul/singular: Hafiz). Printre cei mai vestiţi dintre ei s-au numărat Abd Allah ben Mas’ud, Ubai ben Ka’b şi Zayd ben Thabit. Ceilalţi companioni au reţinut anumite părţi din Coran, în funcţie de ceea ce au copiat pentru ei sau după cum au putut. Un număr mare de companioni au continuat să se dedice memorării Coranului. Acest lucru este demonstrat şi de afirmaţia cronicarilor că în bătălia de la Al- Yamama, din vremea primului calif, Abu Bakr, au pierit 80 de companioni dintre care ştiau Coranul pe de rost. La scurtă vreme după moartea Profetului în 632 d.H. i-a succedat la conducerea comuniţăţii Abu Bakr şi în urma bătăliei de la Al Yamama, în care a pierit un mare număr dintre aceia care ştiau Coranul pe de rost, Omar ben-al Khattab i-a poruncit lui Abu Bakr să strângă Coranul şi să-l păstreze între două coperţi, de teamă că cei care ştiau Coranul pe de rost se vor stinge din viaţă şi se vor ivi deosebiri între oameni în privinţa lecturii lui. Până atunci Quran’ul fusese scris pe părţi în ordinea în care au fost revelate. Astfel că un comitet a fost format sub Zaid bin Thabit să adune materialul împrăştiat pentru a fi redactat într-un singur volum. Coranul a fost elaborat cu mare grijă pentru a fi exact aşa cum fusese înregistrat în timpul Profetului. După verificări şi reverificări atente opera a fost completă. Iată ce a relatat Al Bukhari în acest sens despre Zayd ben Thabit, care a zis: După bătălia de la Al-Yamama, Abu Bakr a trimis după mine; când am sosit, l-am găsit acolo şi pe Omar. Şi a zis Abu Bakr: Omar a venit la mine şi mi-a spus că moartea a fost cumplită cu cititorii Coranului în bătălia de la Al-Yamama şi că el se teme că şi alţi cititori s-ar putea să piară, şi în alte bătălii, şi-prin urmare-să dispară o bună parte din Coran, mi-a spus că socoteşte nimerit să poruncesc să fie adunat Coranul. I-am zis lui Omar: cum să faci un lucru pe care nu l-a făcut Trimisul lui Allah!? Dar Omar a zis: jur pe Allah că aşa este mai bine! şi a

continuat să stea de vorbă cu mine, până ce Allah mi-a deschis pieptul şi am ajuns să împărtăşesc părerea lui Omar. Iar Zayd a mai adăugat: Abu Bakr a zis: Tu eşti un bărbat în putere şi mintos şi nu avem nici o bănuială în privinţa ta. Tu ai însemnat revelaţia pentru Trimisul lui Allah. Aşadar, urmăreşte Coranul şi adună-l! jur pe Allah că dacă ar fi cerut de la mine să mut un munte din loc, nu mi-ar fi fost mai greu decât să adun Coranul, aşa cum mi-au cerut! Şi am purces la urmărirea Coranului şi la strângerea lui. Foile pe care s-a scris s-au aflat la Abu Bakr, până ce el s-a stins din viaţă, apoi la Omar-în timpul vieţii lui-, apoi la Hafsa care era fiica lui Omar dar în acelaşi timp şi una dintre văduvele Profetului. Lucrul nou pe care l-a poruncit Abu Bakr a fost adunarea părţilor Coranului care au fost dispersate, apoi copierea pe foi aranjate în ordine, pentru a fi păstrate în casa califului şi pentru a fi un etalon pentru modul de citire şi de vocalizare. Luând cunoştinţă de metoda urmată de Zayd ben Thabit în verificarea versetului înainte de consemnarea lui, vom înţelege acurateţea deosebită la care s-a ajuns în consemnarea şi adunarea Coranului. Zayd ben Thabit nu consemna un verset din Qoran decât în prezenţa a doi martori care cădeau de acord cu el în privinţa rostirii şi alţi doi martori care să-l aibă scris după graiul Profetului Muhammed, cu toate că el ştia mai bine decât ceilalţi Qoranul pe de rost şi nu ar mai fi fost nevoie să-şi impună acest efort. Dar evlavia şi prudenţa l-au determinat să se situeze pe sine- întrucât lui i-a revenit misiunea de a consemna-pe ultimul loc între companioni. Mai târziu, multe şcoli au fost întemeiate pentru învăţarea Coranului pe teritoriile musulmane. În timpul urmaşului lui Abu Bakr, Omar ben al Khattab (el a fost cel de-al dilea calif), o asemenea şcoală în Damasc avea 1600 elevi îndrumaţi de Abud Darda, unul din faimoşii Huffaz. În timpul celui de al treilea calif, Osman ben Affan, s-a întâmplat un lucru care a atras atenţia musulmanilor asupra necesităţii de a exista mai multe copii ale acestei Cărţi etalon, avizate de califi, care să fie trimise în diverse regiuni pentru ca toată lumea să citească Coranul după ele, astfel încât, din pricina diverselor greşeli şi idiomuri, lumea să nu ajungă la recitări şi rostiri diferite ale Coranului sau la deformări ale rostirii şi vocalizării Coranului. Iată ce a relatat Al-Bukhari, preluând de la Anas ben Malik: Huzayfa ben al-Yaman a venit la califul Osman ben Affan. Şi Huzayfa participa împreună cu neamul Şamului la cucerirea Armeniei şi Azerbaidjanului, alături de neamul Irakului. Huzayfa ben al Yaman s-a înspăimântat de modul diferit în care ei citeau. Şi i-a zis Hazayfa lui Osman: O, emir al credincioşilor, îndreaptă această comunitate înainte de aajunge să aibă păreri diferite asupra Cărţii sale, aşa cum s-a întâmplat cu iudeii şi cu creştinii! Osman a trimis pe cineva la Hafsa, soţia Profetului la care este păstrată Cartea etalon, zicându-i ei:

Trimite-ne foile care se află la tine, ca să le copiem în câteva cărţi şi pe urmă ţi le vom da înapoi! Hafsa i le-a trimis lui Osman şi le-a dat poruncă lui Zayd ben Thabit, lui Abd Allah ben az-Zubayr, lui Sa’id ben al-As şi lui Abd ar-Rahman ben Hişam să copieze câteva cărţi. Iar după ce au copiat ei foile în cărţi, Osman a trimis înapoi Hafsei foile şi a trimis în fiecare regiune câte o carte dintre cele copiate şi a poruncit să fie arse orice alte foi sau cărţi care s-ar mai fi aflat afară de acestea. Statul islamic extinzându-se, oamenii din diferite locuri recitau Coranul în dialectul local, stârnind o posibilitate de confuzie şi neînţelegere. Pentru a evita aceasta, califul Osman a ordonat pregătirea unei versiuni standard a Qoranului, scrisă în dialectul tribului Quraish. Profetul Muhammed era din tribul Quraish şi s-a simţit că acesta era dialectul potrivit pentru recitarea Qoranului. Lui Zaid bin Thabit, Abdullah ibn Az-Zubair, Sa’id ibn As şi Abdur Rahman bin Al-Harith li s-a cerut pregătirea copiilor după copia lui Hafsa. Copiile standard apoi au fost trimise în diferite părţi ale statului islamic. A fost trimis şi câte un învăţător care să-i înveţe să recite corect Qoranul. Această acţiune a lui calif Othman a făcut posibilă recitarea uniformă a Coranului. Cercetătorii şi istoricii sunt de acord în majoritatea lor cu faptul că din porunca lui Osman au fost copiate şapte exemplare: unul dintre ele a fost păstrat la el, primind numele de exemplar etalon (al-musaf al-imam), iar celelalte au fost trimise la Kufa, Basra, în Şam, în Yemen, la Mekka şi în Bahrein. Se poate afirma cu certitudine că unul dintre exemplarele osmaniene s-a aflat în marea moschee a

Omeyyazilor de la Damasc până în secolul VIII al hegirei, căci Ibn Kathir spune în lucrarea sa Fada’il al Qur’an (virtuţile Coranului): cel mai vestit dintre exemplarele osmaniene etalon de astăzi este cel care se află în moscheea din Damasc, în colţul dinspre est faţă de compartiment… Două copii, după calif Osman, există până astăzi-una la Topkapî în Istambul şi alta la Taşhkent. Biblioteca Naţională Karachi din Pakistan are o fotocopie după copia din Taşhkent. Revelaţia Coranului a început în 610 la Hira. Primele versuri sunt: Ikra bismi rabbikelleziy haleka Halekal’insane min alek Ikra’ve rabbükel’ekremü Elleziy alleme bilkalemi Allemel’insane ma lem ya-lem

Citeşte în numele Domnului tău care a creat. A creat omul dintr-un cheag de sânge Citeşte! Domnul tău este cel mai Generos Care a învăţat prin creion l-a învăţat pe om ce el nu ştia

Coranul a fost relevat într-o perioadă de 22 de ani, 5 luni şi 14 zile. Cel mai lung capitol (Surah) al Coranului este Suratul Baqarah cu 286 de versuri, iar cel mai scurt capitol este suratul 108 Kevser (belşug) care are trei versuri.

Süretülkevsere Bismillâhirrahmanirrahîym Inne a-taynekelkevsere Fesalli lirabbike venhar Inne şanieke hüvel’ebter

Ey Muhammed, Noi ţi-am dăruit ţie belşugul (kevser) Tu, roagă-te Domnului tău şi Lui îi jertfeşte Şi lipsit de urmaşi va fi cel ce te urăşte. Ultimul vers al Qoranului, care a fost revelat cu puţin înainte de moartea Profetului este: În ziua aceasta, am desăvârşit religia voastră şi am împlinit harul Meu asupra voastră şi am încuviinţat Islamul ca religie pentru voi.

Previziuni Ştiinţifice miraculoase în Coran Credinţa cea dreaptă faţă de Allah care l-a călăuzit, pe om prin intermediul trimişilor, nu se înfăptuieşte decât o dată cu înfăptuirea încrederii oamenilor în trimişii şi în adevărul mesajului lui Allah pe care aceştia îl transmit. Dacă Allah nu ar fi creat această încredere, nu ar exista nici adepţii. Încrederea se realizează printr-un lucru pe care trimisul îl aduce oamenilor şi care poartă numele de Dovadă (semn) şi ea demonstrează adevărul mesajului adus de trimis. Fără acest semn, orice persoană ar fi putut să pretindă că este trimis şi că este profet. Allah Preaînaltul a grăit în legătură cu aceasta: Noi i-am trimis pe trimişii Noştri cu semnele cele limpezi. (57:25). Înainte de Profetul Muhammed, dovezile s-au potrivit cu misiunea fiecărui trimis şi cu timpul fiecărui mesaj:

Fiecare neam are un călăuzitor (13:7). Fiecare mesaj corespunde unei anumite perioade de timp, după care Allah trimite un alt mesager. Minunile anterioare Profetului Muhammed s-au caracterizat prin faptul că ele au fost perceptibile şi se arătau neamurilor din vremea trimisului respectiv, fiind transmise verbal după ele, din generaţie în generaţie. Însă înrâurirea acestor minuni a slăbit cu trecerea timpului, şi o dată cu slăbirea înrâuririi minunii a slăbit şi credinţa, iar oamenii s-au scindat în privinţa religiei şi s-au produs modificări şi mistificări. Atunci, Allah a trimis un nou mesager cu o nouă minune, prin intermediul căruia a îndreptat religia. De aceea, minunile s-au repetat la diferite intervale de timp. Dar când Allah a încheiat şirul mesajelor, o dată cu mesajul Profetului Muhammed, i-a dăruit lui o minune care s-a potrivit cu mesajul său permanent, până în Ziua de Apoi, şi care a fost veşnică şi neîntreruptă. Dacă-l vei întreba pe adeptul oricărei religii, în afară de Islam, despre minunea trimisului său, va putea el oare să ţi-o arate? El nu va fi în stare să ţi-o arate, fiindcă acest lucru s-a întâmplat în trecut. Profetul Moise a avut un toiag care s-a preschimbat într-o viperă ce alerga, cu voia lui Allah, şi avea o mână care se arăta albă, fără să fie lovită de nici o vătămare, de asemenea cu voia lui Allah. Tot cu voia lui Allah, Isus i-a înviat pe morţi şi i-a tămăduit pe orbi şi pe leproşi. Şi toate acestea au avut loc în trecut şi au fost asemenea unui băţ de chibrit care s-a aprins şi după aceea s-a stins; cel care a fost de faţă l-a văzut aprins, iar cel care a venit după

aceea nu a mai văzut flacăra lui. Însă dacă îl vei întreba pe un dreptcredincios despre cea mai mare minune a Profetului Muhammed, el îţi va răspunde: Spune: Cine este cu cea mai mare mărturie? Spune: Allah! El este Martor între mine şi între voi mie mi-a fost revelat acest Coran, pentru ca să vă previn cu el pe voi şi pe aceia la care va ajunge. (6:19). Minunea Coranului este o minune prezentă, vizibilă, şi care va dăinui până în Ziua de Apoi.

Previziuni miraculoase ale Coranului în domeniul oceanografiei Coranul menţionează una din legile referitoare la apă în două în două sure. Allah a grăit: El este Cel care a lăsat să curgă liber cele două mări-această plăcută şi dulce şi această sărată şi amară-şi a făcut între ele un perete şi un baraj de netrecut (25:53). Şi a mai grăit Allah: El a slobozit cele două mări ca să se întâlnească, / Dar între ele este o stavilă pe care ele nu o pot trece (55: 19-20). Coranul vorbeşte despre două fenomene naturale: primul constând în neamestecarea fluviului cu apa mării, atunci când cele două se întâlnesc, părând că o stavilă le spară, astfel încât apa dulce rămâne într-o parte, iar apa sărată în cealaltă parte. Aceasta este situaţia fluviilor în apropierea litoralului: în timpul fluxului, apa mării înaintează pe cursul fluviului, dar cele două feluri de apă nu se amestecă: apa dulce rămâne sub apa sărată şi amară. Dar legea acestui fenomen natural nu a fost descoperită decât recent; aceasta este legea (surface tension), care explică faptul că cele două feluri de apă nu se amestecă între ele din cauza proprietăţilor diferite ale fiecăreia. În ciuda fluxului şi a refluxului, cele două feluri de apă nu se amestecă. Iar despre al doilea fenomen, Allah Preaînaltul a grăit: El a slobozit cele două mări ca să se întâlnească. Ar fi fost de aşteptat ca, atunci când se întâlnesc două mări, cele două ape ale lor să se amestece, dar Coranul ne previne să nu ne gândim că se va întâmpla aşa ceva, căci: Între ele este o stavilă pe care ele nu o pot trece. Când aceste două versete coranice i-au fost înfăţişate căpitanului Jacques Cousteau-unul din cei mai vestiţi oceanografi francezi- acesta a afirmat:

Dacă acest lucru este pomenit în Coran, mărturisesc că Muhammed este trimisul lui Allah.

Referirea la întunericurile din mările adânci Allah le dă ca pildă acelora care nu cred şi se zbat în această lume, fără ţintă, asemănătoare cu întunericurile mărilor adânci, căci Allah a grăit:

Sau [ele sunt] ca întunecimile dintr-o mare adâncă, fără fund, pe care o învăluie valurile, iar peste ele alte valuri şi deasupra lor norii. Întunericuri unele deasupra altora. Dacă [cineva] scoate mâna, aproape că nici nu o vede. Iar acela căruia Allah nu-i dă lumină nu va avea nici o lumină. (24:40). Ştiinţa despre lumină în mediul marin este de dată recentă. Savanţii au început să acorde atenţie acestei chestiuni după anul 1934. Când lumina coboară în zonele adânci ale mărilor, ea este împiedicată de norii denşi, proveniţi din evaporare, care sorb o parte a ei, după aceea întâlneşte faţa ondulată a mării care reflectă o parte din ea, apoi urmează apa mării, care începe să absoarbă treptat cele şapte culori ale spectrului solar: prima culoare absorbită este cea roşie, în primii metrii de la suprafaţa mării, ceea ce are ca rezultat întunericul culorii roşii, după aceea se formează întunericul culorii portocalii, apoi al culorilor galben, verde, albastru, indigo, violet. Astfel, apare întuneric după întuneric, până ce dispare lumina şi dispare vizibilitatea la adâncimea de aproximativ 1000 de metri. Allah a creat peştii care trăiesc la această adâncime orbi. Aşadar, avem primul întuneric- întunericul norilor, al doilea întuneric-întunericul valurilor de la suprafaţă şi al treilea întuneric-întunericul culorilor. Avem apoi marea de suprafaţă şi marea adâncă, sparate de ceea ce se numeşte valul interior. Acest fenomen a fost descoperit, pentru prima oară, de către oceanografii scandinavi în anul 1900. Allah a dat toate aceste lucruri drept pildă necredincioşilor într-un singur verset. Şi a spus Allah Preaînaltul : ca întunericurile dintr-o mare adâncă, adică nu din orice mare, ci numai dintr-o mare adâncă, pe care o învăluie valurile, adică valul interior care acoperă marea adâncă şi care este partea superioară a mării adânci şi fundul mării de suprafaţă, iar peste ele alte valuri, adică valurile de suprafaţă ale mării, şi deasupra lor norii, care împiedică oparte din lumina soarelui să ajungă la suprafaţa apei. Ele sunt întunecimi unele deasupra altora,

încât dacă [cineva] scoate mâna, asproape că nici nu o vede. Iar acela căruia Allah nu-i dă lumină nu va avea nici o lumină [24:40].

Referirea la focurile din fundul mărilor şi oceanelor Chestiunea focului care iese din fundul mărilor este un domeniu încă puţin studiat de ştiinţa modernă. Aceste focuri ies din fundul Oceanului Pacific, apoi se întind la sud de Australia, intră în Oceanul Indian, ocolesc Africa prin partea de sud şi se îndreaptă, prin Oceanul Atlantic, către polul Oceanului Îngheţat de Nord. Acestea sunt suprafeţele de pe fundul oceanelor în care apar focuri, care uneori ies la suprafaţa apei. Este un adevăr descoperit de ştiinţă recent. Înainte de aceasta, omul nu-şi putea imagina întâlnirea între apă şi foc. Or această realitate este menţionată în mai multe locuri din Coranul cel Sfânt. Allah Preaînaltul a jurat pe aceste lucruri că pedeapsa Lui se va abate asupra necredincioşilor. Şi Allah Preaînaltul a grăit: Pe At-Tur!/Şi pe Cartea scrisă/ Pe un pergament întins/Şi pe Casa cea locuită/ Şi pe bolta cea înaltă/Şi pe marea cea aprinsă!/Pedeapsa Domnului tău va veni!/ nimeni nu o va putea împiedica (52:1-8). Allah jură aici pe Tor- muntele lui Moise din Sinai, pe tabletele păstrate, pe casa cea locuită din al şaptelea cer, pe bolta cea ridicată şi, după aceea, pe marea cea aprinsă. Expresia cea aprinsă din limba arabă înseamnă care arde. Şi pentru a lămuri acest lucru Allah Preaînaltul spune despre necredincioşii că în Ziua de Apoi vor arde în Foc (40:72), adică vor fi mistuiţi de Foc. Aşadar, marea cea aprinsă este aici o mare care arde, fiind expusă focului. Dar unde este ea? Acest lucru a fost descoperit recent de ştiinţă: este vorba de fundul mărilor. Deci este vorba despre o realitate care a fost necunoscută oamenilor şi care ni s-a dezvăluit recent.

Profeţi

Coranul prezintă modul în care Dumnezeu creează două clase de servitori umani: trimişi (rasūl în arabă), şi profeţi (nabĩ în arabă şi ebraică). În general, trimişii sunt categoria superioară, dar musulmanii consideră că toţi profeţii şi trimişii lui Dumnezeu sunt egali. Se spune că toti profeţii au vorbit cu divinitatea; doar cei care au primit o revelaţie majoră sunt numiţi trimişi.

încât dacă [cineva] scoate mâna, asproape că nici nu o vede. Iar acela căruia Allah nu-i( „Moscheea Profetului”), în Medina , în care se află mormântul profetului Muhammad . Trimişi importan ţ i sunt consideraţi Adam , Noe (Nūh), Avraam (Ibrāhim), Moise (Mūsā), Iisus (Isā) şi Muhammad , toţi făcând parte dintr-o succesiune de oameni călăuziţi de Dumnezeu. Islamul cere credincioşilor să accepte cea mai mare parte a profeţilor iudeo-creştini, fără să facă distincţii între ei: "Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu credincioşii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în trimişii Săi. 'Noi nu facem deosebire între trimişii Săi'. Şi ei au spus: 'Ascultăm şi ne supunem!' (Coranul,II, 285) În Coran sunt menţionaţi 25 de profeţi. " id="pdf-obj-16-14" src="pdf-obj-16-14.jpg">

Al-Masğid an-Nabawi („Moscheea Profetului”), în Medina, în care se află mormântul profetului Muhammad.

Trimişi importanţi sunt consideraţi Adam, Noe (Nūh), Avraam (Ibrāhim), Moise (Mūsā), Iisus (Isā) şi Muhammad, toţi făcând parte dintr-o succesiune de oameni călăuziţi de Dumnezeu. Islamul cere credincioşilor să accepte cea mai mare parte a profeţilor iudeo-creştini, fără să facă distincţii între ei: "Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu credincioşii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în trimişii Săi. 'Noi nu facem deosebire între trimişii Săi'. Şi ei au spus: 'Ascultăm şi ne supunem!' (Coranul,II, 285) În Coran sunt menţionaţi 25 de profeţi.

Al- Masğid al-Harām , Moscheea cea Sfântă, din Mecca Coranul (XXXIII, 40) îl prezintă pe Muhammad

Al-Masğid al-Harām, Moscheea cea Sfântă, din Mecca

Coranul (XXXIII, 40) îl prezintă pe Muhammad ca fiind ultimul dintre profeţii trimişi de Dumnezeu omenirii, numindu-l "pecetea profeţilor" (ar.: khātam an-nabiyīn). Cu toate acestea, au existat unele grupări ai căror conducători s-au proclamat succesori ai lui Muhammad sau ai căror membrii au făcut astfel de afirmaţii despre conducătorii lor. Credinţa în profeţi Primul profet este Adam iar Allah i-a explicat acestuia propria Sa religie (islamul). I-a poruncit s-o transmită mai departe urmaşilor săi. I-a cerut să-i înveţe pe urmaşii săi că Allah este unicul creator al acestei lumi, că numai El este suveranul acestui univers, că ei trebuie să se supună şi să se închine doar Lui, că într-o bună zi se vor întoarce înapoi la El, că numai de la El trebuie să implore ajutor şi că, dacă vor duce o viaţă supusă şi adevărată, potrivită cu voia lui Allah, atunci vor fi răsplătiţi cu generozitate, iar în cazul că îl vor renega şi nu se vor supune Lui, atunci au de pierdut atât de mult, încât nici nu-şi pot imagina dimensiunile acestei pierderi şi această nelegiuire a lor va fi pedepsită în cel mai aspru mod posibil. Cei buni dintre urmaşii lui Adam au ales calea arătată de către acesta, dar cei răi s-au abătut de la drumul arătat de părintele lor şi încet, încet au apucat pe un drum greşit. Unii dintre ei au început să creadă în soare, lună şi stele, iar alţii au găsit de cuviinţă să creadă în copaci, animale şi râuri. Au fost şi dintre aceia care au ales ca obiect al cultului lor elemente ale naturii ca aerul, apa, focul etc., dândindu-se că acestea se află sub controlul unor zei şi că astfel trebuie câştigată bunăvoinţa acestora. În această direcţie ignoranţa a devenit cauza care a generat diferitele curente ale politeismului şi idolatriei, scoţând la iveală mai multe religii. Această epocă este epopca când descendenţii lui Adam s-au răspândit peste tot în lume şi când s-au format mai multe rase şi naţii. Fiecare naţie şi-a însuşit câte o religie, care avea tradiţiile şi obiceiurile ei specifice. Creatorul şi suveranul lumii, Allah, a fost dat complet uitării. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, urmaşii lui Adam, uitând de modul de viaţă inspirat de Allah, şi-au urmat propria lor cale păgână. În sânul lor au luat amploare obiceiurile nefaste şi au cunoscut o răspândire foarte mare tot felul de idei ignorante. Oamenii şi-au pierdut capacitatea de a discerne adevărul de minciună. Răul a început să fie acceptat ca bine, iar binele, din contră, ca rău. În această perioadă Allah a început să trimită acestor oameni profeţi înarmaţi cu învăţătura islamului. Fiecare dintre aceştia a chemat propriul său popor la credinţa în Allah. Au chemat oamenii să nu mai creadă în alţi zei şi idoli. Au reuşit să elimine toate obiceiurile rele din sânul oamenilor. I-au învăţat pe oameni cum să trăiască în adevăr, ca să se îndeplinească voia lui Allah şi au elaborat legi drepte care să reglementeze viaţa lor în societate. Allah şi-a ales profeţii din sânul tuturor neamurilor. Credinţa fiecăruia a fost credinţa islamică. Desigur, în funcţie de neamul din care se trăgea profetul şi în funcţie de necesităţile şi credinţele acestui neam, învăţătura şi metodele de aplicare ale acestei învăţături prezentau diferenţe de nuanţe. Menirea fiecărui profet a fost determinată de specificul răului pe care urma dă-l îndepărteze. Şi căle de aplicare ale acestor reforme sunt diferite, dat fiind faptul că ideile erau diferite. În primele perioade ale dezvoltării intelectuale şi culturale ale

umanităţii, structura de organizare a societăţii era simplă. O dată cu dezvoltarea societăţii a evoluat şi această structură organizatorică. În realitate, diferenţele amintite mai sus erau superficiale şi de suprafaţă. De fapt, toate religiile au o bază comună, propovăduind credinţa în unicitatea lui Allah, ataşamentul faţă de o viaţă plină de evlavie, bunătatea şi buna înţelegere şi de asemenea credinţa în viaţa de după moarten când oamenii vor fi, după caz, răsplătiţi sau pedepsiţi. Atitudinea oamenilor faţă de trimişii lui Allah a fost plină de neprăvăzut. La început au avut o atitudine foarte ostilă faţă de profeţi refuzând să îi asculte şi să le accepte învăţătura. Unii dintre profeţi au fost izgoniţi din patria lor, unii au fost omorâţ, iar alţii în pofida ostilităţii semenilor lor, au pledat toată viaţa lor, în numele lui Allah, deşi au avut adepţi în număr restrâns. În ciuda unei opoziţii puternice şi a unor vicisitudini greu de imaginat, profeţii nu au renunţat o clipă la luptă. Au repurtat succese remarcabile datorită răbdării şi hotărârii cu care au luptat. Învăţătura lor, până la urmă, a prins viaţă. Nenumărate comunităţi umane au recepţionat mesajele lor şi s-au alăturat lor. Obiceiurile rele care apăruseră ca rezultat al unei vieţi desfăşurate, secole de-a rândul, în ignoranţă şi necredinţă, căpătaseră acum o altă tendiinţă. Atât timp cât trăia un profet, oamenii acceptau şi aplicau aşa cum se cuvine învăţăturile lui, dar de îndată ce el murea aceştia se reîntorceau la vechea lor credinţă. Ei au adoptat o formă destul de stranie de rugăciune. Unii dintre ei au început să creadă numai în profet. Alţii au considerat că profetul lor este chiar Allah, alţii credeau că profeţii sunt fiii lui Allah, iar alţii îi considerau pe pofeţi egalii lui Allah. Ei i-au idolatrizat pe aceşti oameni, care aveau menirea de a le distruge definitiv idolii. Oamenii au amestecat în aşa fel obiceiurile, tradiţiile şi legendele false cu religia, încât s-a ajuns într-o situaţie când nu se mai putea distinge unde este adevărata credinţă şi unde este legenda, basmul. Denaturarea a fost atât de mare încât nu a mai fost posibilă alegerea neghinei de grâu. Nu s-au mulţumit doar cu falsificarea învăţăturii profeţilor, ei au denaturat şi biografia acestora, mistificând-o cu poveşti imaginare şi legende contrafăcute. Această falsificare a fost atât de evidentă că acum nici nu mai este posibilă să determinăm ceea ce a fost real, de ceea ce a fost rodul imaginaţiei oamenilor. În ciuda acestor falsificări, strădăniile profeţilor nu au fost în zadar. În ciuda adăugirilor şi schimbărilor, în lume a supravieţuit adevărul pentru care au propovăduit aceştia. A căpătat o formă sau alta ideea despre Allah şi despre viaţa de apoi. În toată lumea au fost unanim acceptate unele principii ale binelui, adevărului şi ale moralei. Şi astfel, profeţii i-au pregătit pe semenii lor în vederea acceptării, fără şovăire, a unei credinţe planetare. Această credinţă planetară este acea credinţă care se potriveşte cel mai bine cu factura fizică şi psihică a omului şi cea mai logică şi plauzibilă, comparativ cu alte credinţe. O dată cu dezvoltarea şi lărgirea comerţului, industriei şi artelor s-au stabilit relaţii complexe între oameni. Începând cu China şi Japonia şi până în cele mai îndepărtate colţuri din Europa şi Africa, pe mare şi pe uscat, s-au deschis nenumărate drumuri. Mai mulţi oameni au devenit cunoscători de carte şi astfel ştiinţele au fost accesibile pentru mai mulţi oameni. A început o intensă circulaţie a ideilor şi un schimb larg de cunoştinţe între diferite neamuri şi popoare. Pe firmamentul istoriei au apărut marii cuceritori ai lumii, s-au întemeiat mari imperii, care au unit sub acelaşi sistem politic mai multe naţiuni. În felul acesta popoarele s-au tot apropiat între ele, iar diferenţele dintre ele s-au redus considerabil. În aceste condiţii a fost posibilă trimiterea, de către Allah, a unei credinţe unice întregii umanităţi, care cuprindea în ea întreaga experienţă de viaţă a tututror societăţilor, care satisfăcea toate nevoile, morale, spirituale, sociale, culturale, economice şi alte numeroase nevoi ale omului şi care cuprindea, în alcătuirea sa, elemente atât religioase cât şi extrareligioase. Încă cu două mii de ani în urmă gândirea umană atinsese un asemenea nivel de maturitate că numai apariţia unei religii universale putea s-o satisfacă. Budismul, deşi cuprindea unele principii morale valoroase, dar care, totuşi nu putea constitui un sistem complet de norme de viaţă, a apărut în India. Apoi a pătruns, pe de o parte în Mongolia şi Japonia, iar pe de altă parte în Afganistan şi Buhara. Misionarii budişti au cutreierat toată lumea. Peste câteva secole a apărut creştinismul. Această religie propovăduită

de către Isus, deşi nu este altceva decât islamul, aderenţii ei au reuşit s-o transforme într-o amestecătură numită Creştinism. Şi această religie, apărută sub influenţa religiei israelite, s-a răspândit începând cu cele mai îndepărtate colţuri ale Iranului şi Afganistanului, până în ţările cele mai îndepărtate ale Europei şi Africii . Şi dacă am spus că primul profet este Adam trebuie spus că ultimul profet este Muhammed. În perioada de timp dintre ei au existat şi alţi profeţi. Noi am trimis trimişi şi mai înainte de tine. Despre unii dintre ei ţi-am povestit, iar despre alţii dintre ei nu ţi-am povestit. Ca musulmani, noi credem în toţi profeţii care l-au precedat pe Muhammed, în toţi aceia care sunt menţionaţi în Quran, dar şi în aceia care nu sunt menţionaţi şi, aceasta este o parte integrantă a credinţei noastre, astfel că dacă am abandona-o, am înceta să fim musulmani. Coranul nu face nici o distincţie între profeţi, iar musulmanii folosesc pentru toţi acelaşi termen plin de respect, Sayedana, Hazrat (Domnul şi stăpânul meu), ca şi pentru propriul lor profet, Muhammed. Spuneţi: Credem în Allah şi în ceea ce ne-a fost trimis nouă, în ceea ce a fost trimis lui Avraam, lui Ismail, lui Isaac, lui Iacob, nepoţilor acestora, în ceea ce i s-a dat lui Moise, lui Iisus, în ceea li s-a dat profeţilor de la Domnul lor şi nu facem nici o deosebire între ei, căci noi suntem dintre cei supuşi Lui . Profeţia este forma de comunicare între Allah şi umanitate. Încă de la începutul credinţei, Allah şi-a trimis învăţătura pentru umanitate prin aleşii Săi. Aceşti oameni aleşi sunt numiţi profeţi sau mesageri. Ei au predicat aceleeaşi adevăruri, începând cu trezirea conştiinţei religioase în fiinţa omenească. Ei le-au cerut oamenilor să asculte şi să se închine numai lui Allah. Profeţii şi mesagerii erau fiinţe umane. Niciodată nu-i vom numi fiii lui Allah. Allah este singurul şi El nu are pereche sau fiu. Este un păcat să afirmăm că Allah are vreun fiu sau perche. Mesajul tuturor profeţilor şi al mesagerilor este unul şi acelaşi. După cum Allah este unic, la fel şi mesajul său este unul singur. Toţi Profeţii de la Adam la Muhammed au fost trimişi cu acelaşi mesaj: şi anume, totală supunere a omenirii faţă de Allah. În concordanţă cu una dintre afirmaţiile lui Muhammed numărul profeţilor este de 124.000. Dacă am lua în calcul numărul neamurilor şi poparelor care au perindat pe pământ de-a lungul istoriei umane, de când s-a întemeiat lumea, această cifră n-ar fi exagerată. Dintre acestia noi trebuie să credem în cei menţionaţi Qoran. În ceea ce-i priveşte pe cei nemenţionaţi în Coran, credincioşii sunt îndemnaţi să ştie că şi aceia au fost trimişii lui Allah, pentru a lumina calea oamenilor. De aceea noi credem în toţi profeţii care au apărut în India, China, Iran, Egipt, Africa, Europa şi în alte multe zone şi ţări. Dar din cauză că numele lor nu sunt menţionate în Coran, noi nu avem cunoştinţe privind identitatea lor. Şi nici în ceea ce priveşte personalităţile aparţinând altor religii nu ni s-a permis să vorbim cu dispreţ despre ei. Este posibil ca unii dintre aceştia să fi fost chiar profeţii lui Allah. Acest lucru nu este permis şi pentru simplul motiv că învăţăturile unora dintre aceştia, aşa cum este cazul profeţilor Moise şi Isus, au fost denaturate, după moarte, chiar de proprii lor adepţi. De aceea părerile noastre ostile nu vor fi exprimate în nici un caz în legătură cu aceştia ci, mai degrabă, în ce stare a ajuns religia după moartea lor. Noi, musulmanii preferăm să tăcem, decât să comitem un sacrilegiu, criticând vreun profet al lui Allah. Coranul menţionează numele a doar 25 de profeţi, dintre cei mai importanţi.

Profeţii lui Allah menţionaţi în Coran: Numele din Coran Numele din Biblie 1. Adam Adam 2. Idris Enach 3. Nuh Noe 4. Hud - 5. Salih Salih 6. Ibrahim Avraam 7. Ismail Ishmael 8. Ishaq Isaac 9. Lut Lot 10. Ya’qub Iacob 11. Yusuf Iosif 12. Shu’aib - 13. Ayyub job 14. Musa Moise 15. Harun Aaron 16. Dhu’kifl Ezechiel 17. Dawud David 18. Suleiman Solomon 19. Ilias Elia 20. Al-Yasa Elisha 21. Yunus Ionus 22. Zakariyya Zaharia 23. Yahua Ion 24. Isa Iisus 25. Muhammed -

Profeţi au fost numiţi din rândul mai multor neamuri şi că în general ei au propovăduit aceeaşi religie pe care a propovăduit-o şi profetul Muhammed. Din acest punct de vedere toţi profeţii

sunt egali între ei. Cineva care acceptă pe unul dintre ei, implicit trebuie să-i accepte şi pe ceilalţi, iar cine reneagă pe unul dintre ei, trebuie să renege şi pe ceilalţi în bloc. Motivul acestei situaţii este destul de simplu. Să ne închipuim că zece persoane fac împreună o declaraţie. Dacă acceptaţi că unul dintre ei spune adevărul, atunci înseamnă că acceptaţi şi faptul că şi ceilalţi spun adevărul. Iar dacă refuzaţi pe unul dintre ei, înseamnă că îi refuzaţi şi pe ceilalţi în bloc. Tocmai de aceea în Islam este necesar să credem în toţi profeţii. Este necredincios (chiafir) cel care nu recunoaştepe unul dintre profeţi, deşi pe ceilalţi îi recunoaşte şi crede în ei . Aceia care nu cred în Allah şi în trimişii Săi, şi vor să-l separe pe Allah de trimişii Săi, zicând: Noi credem în unii dintre ei, dar nu credem în alţii, şi voiesc să găsească un drum de mijloc, Aceia sunt, în adevăr, necredincioşi şi pentru cei necredincioşi am pregătit Noi pedeapsă ruşinoasă. Acelora care cred în Allah şi în trimişii Săi şi nu fac deosebire între ei [între trimişi], acelora le vom dărui răsplata cuvenită lor, căci Allah este Iertător şi Îndurător Pentru iniţiere şi învăţătură noi ne întoarcem numai la Profetul Muhammed pentru că: • Fiind ultimul trimis al lui Allah, el ne-a adus şi ultima religie divină • Cuvântul lui Allah, care a ajuns la noi prin intermediul lui Muhammed este o limbă divină, pură, lipsită de orice imixtiuni omeneşti şi păstrată în forma ei originală

Profetul Nuh (Noe) Multe sute de ani au trecut după Adam şi pământul s-a umplut cu copii lui. Timpul trecând, copiii lui Adam l-au uitat pe Allah şi au început să venereze statui formate din piatră. Ei au devenit răi şi minţeau, furau, iar câţiva au devenit ticăloşi şi lacomi. Allah l-a trimis pe Noe la aceşti oameni pentru a-i aduce înapoi la Venerarea lui. Noe i-a chemat pe oameni să se întoarcă la Tewhid. El le-a cerut să renunţe la adorarea idolilor şi la toate celelalte vicii pe care şi le dezvoltaseră. El i-a avertizat în legătură cu Ziua judecăţii (7:59-64) Noe a încercat din răsputeri mulţi ani să-i facă pe oameni să se întoarcă la divinizarea lui Allah. Dar oamenii nu l-au ascultat. Ei au râs de el, l-au batjocorât, l-au dispreţuit, l-au făcut nebun şi mincinos.(26:105-118; 54:9) Noe a trăit 950 de ani (29-14) şi în această perioadă lungă doar câţiva oameni au răspuns la chemarea sa. Nici fiii şi soţia lui nu i- au dat crezare. Noe era obosit şi şocat văzând inimile împietrite ale oamenilor. El a devenit atât de săturat de încăpăţânarea opunerii lor la adevăr, încât în cele din urmă s-a rugat lui Allah: Domnul meu! Nu lăsa pe pământ nici un locuitor dintre necredincioşi . Deci el a strigat către stăpânul său zicând: Sunt biruit! Ajută-mă ! De asemenea s-a rugat lui Allah să-l salveze pe el şi pe discipolii săi. (26:118)spunând: Judecă între mine şi ei. Mântuieşte-mă pe mine şi pe credincioşii ce sunt cu mine . Atotputernicul Allah a primit rugăciunile luib Noe şi i-a cerut să construiască arca. Nu era o sarcină uşoară. Profetul Noe a perseverat (11:37) Când oamenii l-au văzut pe Noe construind arca, au râs de el şi au crezut că Noe înnebunise. N-au putut înţelege motivul construirii unei arce atât de uriaşe. De câte ori căpeteniile poporului său treceau pe lângă el când făcea arca îl batjocoreau. El spuse: Dacă voi ne batjocoriţi şi noi vă vom batjocori întocmai cum ne batjocoriţi . Pentru ce e arca? Au exclamat ei. În curând şi-au dat seama. Era planul lui Allah de a distruge întregul pământ de necredincioşi cu excepţia celor care îl crezuseră şi îl ajutaseră pe Noe. Noe le-a spus celor care-l batjocoreau că un potop va veni peste ei în curând şi că nu vor avea unde să se adăpostească. Oamenii au râs mai tare. Dar planurile lui Allah s-au materializat în curând şi necredincioşii l-au văzut cu proprii lor ochi. După multe zile de muncă grea, arca a fosat gata şi Allah i-a cerut lui Noe să ia o pereche (un mascul şi o femelă) din toate animalele pe arcă. Apoi s-au îmbarcat el şi tovarăşii lui . În curând cerurile s-au întunecat şi tunetul şi ploaia au urmat. A plouat şi a plouat şi întregul pământ a fost inundat. Era apă pretutindeni. Fiecare lucru viu s-a înecat, în afară acelora care erau în arca ce plutea pe apă. Apa inundaţiei a durat cinci luni şi i-a distrus pe toţi necredincioşii. Nici propriul fiu al lui Noe-un necredincios- nu a fost salvat. Noe îi ceruse lui Allah permisiunea de a-şi lua fiul în arcă dar a fost refuzat. I s-a spus că un fiu necredincios nu face parte din familia sa. Noe şi-a cerut iertare lui Allah, iar Allah l-a iertat.

Noe şi discipolii săi au fost salvaţi în arcă. (11:45-47) În cele din urmă, cerurile s-au limpezit şi arca a oprit la muntele Judi (în Turcia). Noe şi discipolii săi au debarcat (11:44) Astfel i-a salvat Allah pe Noe şi pe discipolii săi (29-15) Allah le-a dăruit prosperitate şi belşug copiilor lui Noe. Ei s-au împrăştiat pe tot pământul şi l-au umplut (11:48)

Profetul Ibrahim (Avram) Avram a trăit în ţara din Sudul actualului Irak. Tatăl său Azar făcea idoli şi-i vindea. Oamenii locului obişnuiau să-i venereze pe aceşti idoli făcuţi de ei înşişi. Aveau un templu pentru aceşti idoli pe care îi venerau. Avram era un băiat inteligent. I se părea ciudat să vadă oameni prosternându-se pe jos în faţa idolilor făcuţi din piatră, care nu se puteau nici mişca, nici vorbi. Ei nu puteau nici măcar să alunge muştele care li se aşezau pe ochi şi pe nas. Avram s-a întrebat de ce oamenii venerează asemenea statui fără putere. Odată el şi-a întrebat tatăl: -O, tatăl meu, de ce venerezi idoli care nu pot nici vorbi nici auzi? Azar s-a supărat şi l-a avertizat pe Avram să nu pună asemenea întrebări. Avram a avut o idee. El s- a gândit că le-ar putea da oamenilor o lecţie practică. Odată, când oamenii erau ocupaţi cu sărbătorirea unui festival, Avram s-a dus la templu unde erau păstraţi idolii. El i-a întrebat:

-Ce mai faceţi? Aici aveţi mâncare şi băutură. De ce nu vă serviţi? Idolii de piatră erau tăcuţi, fireşte. Atunci Avram a luat un topor şi a început să spargă toţi idolii în afară de cel mai mare pe care l-a cruţat anume. Când a terminat, a lăsat toporul atârnat de gâtul celui mai mare idol (21:58) La întoarcerea de la sărbătoare, oamenii au venit la templu să se închine idolilor dar au fost uimiţi văzând jalnica stare a zeilor lor. Au fost şocaţi, mâhniţi şi furioşi: -Cine a făcut acest rău? S-au întrebat. S-au gândit la Avram-singurul care vorbea nerespectuos despre idoli. În curând Avram a fost găsit. L-au întrebat: -Cine a spart idolii? Ibrahim a replicat calm:

-Întrebaţi-l pe cel mai mare idol. Oamenii ştiau că idolii nu pot vorbi. Ei au spus: -O Avram, nu ştii că idolii nu vorbesc? Avram a replicat: -Atunci de ce îi veneraţi? Nu pot vorbi, nu se pot mişca, nu pot înţelege nimic. De ce vă rugaţi lor? Oamenii n-au avut ce să răspundă. Erau siguri că Avram a spart idolii. Nu puteau lăsa lucrurile aşa. Ei au ţinut o adunare şi au hotărât să-l ardă pe Avram de viu. Trebuiau să-şi apere zeii.(21:59-68) Dar Allah era de partea lui şi nimic nu-l putea atinge pe Avram dacă făcea un lucru bun. s-a aprins un foc mare în care Avram a fost aruncat. Dar s-a întâmplat un miracol! Focul nu i-a făcut nici un rău. Allah l-a protejat. Oamenii au fost uimiţi să vadaă aceasta şi nu şi-au putut crede ochilor. Dar aşa era. Avram a fost fericit şi persecutorii lui s-au simţit trişti şi neajutoraţi. (21:69-70) Mintea cercetătoare a lui Avram era în căutarea lui Allah. S-a gândit şi s-a tot gândit. I s-a părut că Luna strălucitoare ar putea fi Stâpânul său. Dar când luna a dispărut el şi-a spus: -Nu, un lucru trecător nu poate fi Stăpânul meu. S-a uitat la soare şi şi-a spus: -El este cel mai mare şi este Stăpânul meu. Dar când şi soarele a coborât, Avram şi-a spus: -Nu acesta nu poate fi Stăpânul meu. A ajuns la concluzia că doar cel permanent, Nepieritor şi Atotştiutor, Atotputernic poate fi Stăpânul său. Stelele, luna, Soarele nu pot fi Stăpânul. (6:76-79) Astfel, Allah i-a dat lui Avram lumina adevărului. Avram a fost un trimis şi un slujitor al lui Alah (16:120-122; 19:41), el l-a iubit pe Allah mai mult decât orice altceva. El a fost gata să-şi sacrifice fiul, Ishmael, la porunca lui Allah. Allah a acceptat promptitudinea lui Avram şi a trimis în loc un miel pentru a fi sacrificat (37: 101-107) Pentru comemorarea acestuia există sărbătoarea numită Sărbătoarea Jertfei. Prima clădire construită pe suprafaţa pământului cu scopul de a face rugăciunea pentru Allah este Kâbe. Cea dintâi Casă [de închinare] ridicată pentru oameni este aceea din Bakka , cea binecuvântată şi călăuzitoare pentru toate lumile . Ea a fost construită cu 2000 de ani î.H. de către profetul Ibrahim şi fiul său Ismail la Mekka. Pentru a indica locul din care se face înconjurarea acestei construcţii a fost aşezată în colţul de Sud-Est o piatră neagră, iar primul ocol al acestei construcţii a fost realizat de profet împreună cu fiul său Ismael.

Profetul Musa (Moise) Musa, fiul lui Imran, s-a născut în Egipt la 450 ani după Yusuf (Iosif). În Egipt în acea vreme regii se numeau Fir’aun (Faraon) Discipolii profetului Ya’cub (Iacob), tatăl profetului Iosif, sunt numiţi Beni Israil (fii lui Israel)=(israelieni). Faraonul, sau conducătorul Egiptului i-a privit pe israelieni ca pe străini şi i-a tratat cu asprime. Conducătorii se temeau că într-o zi israelienii vor creşte la număr şi vor fi puternici. Aşa că faraonul a dat ordin să fie ucis fiecare copil de sex masculin născut în familie de israelit.(28:4- 6) Moise s-a născut în aceste vremuri critice. Mama sa a reuşit să-l ascundă trei luni şi când n- a mai putut aceasta, a fost inspirată de Allah spunându-i: aruncă-l într-un cufăraş, apoi aruncă cufăraşul în fluviu, ca fluviul să-l arunce pe mal şi ca un vrăjmaş de-al Meu, care este şi vrăjmaş de-al lui, să-l ia . Maria, sora lui Moise a fost pusă să urmărească cutia plutitoare de la o distanţă menită de a evita suspiciuni. Cutia a atins celălalt mal şi oamenii lui Faraon l-au cules ca să le fie lor vrăjmaş şi pricină de mâhnire. Faraon, Haman şi oştirile lor au fost păcătoşi. Femeia lui Faraon spuse: Bucurie a ochilor mei şi a lor tăi! Nu-l omorâţi! Poate vă va fi de folos ori poate îl veţi lua vouă fiu . Sora lui Moise a mers la palatul faraonului şi a oferit ca sugestie o doică pentru a avea grijă de copil, o femeie, care să fie potrivită pentru a-l alăpta. Această femeie nu era alta decât mama lui Moise. (28:12) Astfel, Moise s-a întors în braţele mamei sale. În acest mod, s-a dovedit că nimeni nu poate distruge o persoană pe care Allah o protejează. Musa a crescut în casa regală şi în acest timp într-o clipă de nepăsare a locuitorilor ei a sosit la Memphis unde a găsit acolo doi oameni care se încăieraseră. Unul era dintre ai lui, celălalt dintre cei ai vrăjmaşului său. Cel din tabăra sa îi ceru ajutorul împotriva celui ce era dintre vrăjmaşii săi. Moise îi dădu o lovitură şi-l omorâ. El spuse: Aceasta este lucrarea Diavolului, căci el este un vrăjmaş făţiş, rătăcitor . El a părăsit casa faraonului şi a plecat la Madian.(28:22-28). A stat acolo 10 ani înainte de a se muta la Tuwa, o vale la poalele muntelui At-Tur în Sinai. Aici, lui Moise i s-a acordat călăuzirea divină de la Allah şi a fost ales ca trimis al lui Allah (28:30). Allah i-aîncredinţat lui Musa două semne: un băţ, care aruncat jos se prefăcea într-un şarpe viu, şi abilitatea de a-şi face mâna strălucitoare după ce era ţinută sub braţ.(20: 17-22) Allah i-a poruncit lui Moise să se ducă la Firaun şi să-l cheme la Tewhid (unicitatea lui Allah) (20:42-44) El l-a rugat pe Allah să-l ia ca ajutor pe fratele lui, Harun, iar Allah i-a îndeplinit ruga. (20: 24-36) Moise şi Harun au mers la Faraon şi au dicutat cu el, spunându-i că Atotputernicul Allah îl alesese pe Moise pentru a-i salva pe israeliţi de sub opresiunea egiptenilor. Faraonul a refuzat să-i lase pe israeliţi să plece.(20:47- 54; 26:16-17) Faraonul a râs de Moise. Moise i-a arătat semnele pentru a-l convinge pe Faraon că mesajele sale sunt adevărate. El a aruncat băţul pe pământ şi acesta s-a transformat într-un şarpe. Moise l-a ridicat şi acesta s-a făcut din nou băţ. Faraonul şi cei din jur au fost uimiţi să vadă aceasta. Dar el s-a gândit că Moise este un vrăjitor şi l-a provocat care vor putea arăta magii mai fascinante.(26: 23-37) Dar în ziua fixată, vrăjitorii faraonului au fost crunt înfrânţi. Şerpii falşi produşi din beţele lor au fost toţi înghiţiţi de şarpele băţului lui Moise. Faraonul şi vrăjitorii lui nu-şi puteau crede ochilor. Vrăjitorii lui s-au înclinat în faţa adevărului şi şi-au declarat credinţa în Allah.(26:38-47). Firaun s-a supărat şi a început să-i tortureze mai rău pe israelieni. În acest timp Allah i-a poruncit lui Moise: Pleacă la noapte cu robii Mei. Despică-le drum prin mare, un drum zvântat. Să nu-ţi fie frică de urmăritori! Să nu te temi! Moise le-a cerut discipolilor săi să se pregătească şi au plecat noaptea ca Faraonul să nu bage de seamă şi au ajuns la malul Nilului. Au fost urmăriţi de Firaun şi de soldaţii lui. Aproape că i-au ajuns pe israelieni. În faţa lor se aflau puternicul Nil în spatele lor se aflau soldaţii Faraonului. Când cele două grupări adverse se zăriră, soţii lui Moise spuseră: Suntem ajunşi din urmă! Moise spuse: Ba nu!…Domnul meu este cu mine şi El mă va călăuzi! În acest moment, Allah i-a poruncit lui Moise: Loveşte marea cu toiagu-ţi. Ea se va despica atunci, şi fiece parte va fi asemenea unui munte grozav . Ca o consecinţă a acestei acţiuni Nilul s-a împărţit în două şi a apărut în mijlocul lui un drum, permiţându-le Israeliţilor să treacă. Faraonul venea din urmă, dar când israeliţii au atins celălalt mal, faraonul se afla în

mijlocul Nilului, apa din ambele părţi s-a revărsat brusc şi n-a mai fost nici un drum. Allah este cel care l-a mântuit pe Moise şi pe cei care se aflau cu el, in timp ce pe urmăritori i-a înecat (26:64-66). Astfel îi pedepseşte Allah pe trădători şi-i ajută pe slujitorii săi.

Profetul Isus Dacă urmărim versetele Coranului cel sfânt care îl menţionează pe Isus şi pe religia sa, constatăm că Coranul stabileşte că unicitatea deplină este crezul lui Christos; unicitatea în ceea ce priveşte adorarea unui singur Dumnezeu, în ceea ce priveşte creaţia, căci numai Allah este creatorul cerului şi al pământului şi al celor dintre ele, fără nici un asociat la această unicitate, în ceea ce priveşte esenţa şi calităţile, căci esenţa Sa nu este compusă, iar calităţile Sale nu au seamăn, iar El se situează mai presus de tată şi fiu. Allah Preaînaltul a grăit în această privinţă: O, voi oameni ai Cărţii! Nu exageraţi în privinţa religiei voastre şi nu spuneţi despre Allah alta decât numai adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este Trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a transmis Mariei şi un duh de la El. Credeţi, aşadar, în Allah şi în trimişii Săi! Şi nu spuneţi ,,trei!” Opriţi-vă, de la aceasta şi va fi mai bine pentru voi! Allah nu este decât un Dumnezeu unic! El este prea Înalt pentru a avea un fiu! Ale lui Allah sunt cele din ceruri şi de pre pământ şi Allah este cel mai bun Protector (4:171) Şi a mai grăit Allah Preaînaltul: Necredincioşi sunt aceia care zic: Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei. Spune: Cine L-ar putea împiedica pe Allah, dacă ar voi să-i facă să piară pe Mesia, fiul Mariei, ca şi pe mama lui şi pe toţi care se află pe pământ?(5:17) Aceste texte coranice fac cunoscut faptul că Isus este un om pe care Allah l-a ales pentru a fi profet şi trimis. Allah i-a pogorât lui Isus scriptura care este Evanghelia, pentru a întări prin ea Tora, pentru a o întregi pe ea şi pentru a vesti un trimis cu numele de Ahmad care va veni după el, adică pe Trimisul Muhammed, şi pentru a cuprinde călăuzirea dreptcredincioşilor pe calea cea dreaptă. Allah Preaînaltul a grăit: şi [adu-ţi aminte] când Isus, fiul Mariei, a zis: O, fii ai lui Israel! Eu sunt Trimisul lui Allah la voi, întărind Tora de dinainte de mine şi vestind un Trimis ce va veni după mine şi al cărui nume este Ahmad! (61:6) Naşterea lui Isus Allah Preaînaltul a arătat în Coran că profetul Isus este unul din robii Săi, l-a creat şi i-a dat chip în pântecele mamei sale, aşa cum a dat chip şi celorlalte făpturi, şi că l-a creat fără să aibă un tată, după cum l-a creat pe Adam fără să aibă tată şi nici mamă. Allah l-a creat rostind cuvântul Lui: ,,Fii”.Totodată, el se referă la originea şi naşterea mamei sale şi la felul cum l-a purtat pe el în pântecul său. Allah Preaînaltul a grăit: Allah i-a ales pe Adam, pe Noe, familia lui Ibrahim şi familia lui Imran peste toate lumile [din vremea lor],/ Ca scoborâtori unii din alţii. Allah este Cel care Aude Totul şi este Atoateştiutor./[Adu-ţi aminte] când muierea lui Imran a zis: Doamne, Îţi juruiesc [numai] Ţie ceea ce este în pântecul meu, devotat numai Ţie! Primeşte-l de la mine! Tu eşti Cel care Aude Totul şi Atoateştiutor!./şi când a născut, a zis ea: Doamne,am zămislit o copilă!, dar Allah ştia bine ceea ce născuse ea. Şi un băiat nu este întocmai ca o copilă!Eu I- am pus numele Maria şi o încredinţez pe ea şi pe scoborâtorii ei ocrotirii Tale, împotriva lui Şeitan cel izgonit!/ Domnul ei a acceptat-o cu bună primire şi a lăsat-o să crească cu bună creştere şi a încredinţat-o lui Zaharia. Şi de fiecare dată când intra Zaharia la ea în templu, găsea lângă ea mâncare. Şi a întrebat-o el: O, Maria, de unde ai aceasta? Iar ea îi răspundea:

Ea este de la Allah! Allah îl hrăneşte pe cel pe care El voieşte, fără socoteală!/ Atunci Zaharia s-a rugat Domnului său, zicând: Doamne, dăruieşte-mi mie de la Tine vlăstare alese, căci Tu eşti Cel care Aude ruga!/ Atunci, l-au chemat îngerii, în vreme ce el se ruga, stând în picioare, în templu [zicându-i]: Iată că Allah ţi-l vesteşte pe Yahya, care va întări un cuvânt al lui Allah. [Şi el va fi] un bărbat nobil, neprihănit, un profet dintre cei evlavioşi./ El a zis:

Doamne, cum să am eu un băiat, când m-au ajuns bătrâneţile, iar muierea mea este stearpă? Şi i-a răspuns [Allah]: ,,Aşa!” Allah face ceea ce voieşte! Azis [Zaharia]: ,,Doamne, dămi mie un semn!”.I-a răspuns [Allah]: ,,Semnul tău va fi că nu vei putea vorbi cu oamenii vreme de trei zile decât prin semne! Pomeneşte-L pe Domnul tău mereu şi laudă-L pe El seara şi dimineaţa!. [Adu-ţi aminte] când îngerii au zis: ,,O, Maria! Allah te-a ales şi te-a făcut curată.

El te-a ales peste femeile lumilor!/ O, Maria! Fii cu ascultare faţă de Stăpânul tău, prosternează-te şi pleacă-te, rugându-te împreună cu cei ce se pleacă!/ Acestea sunt dintre veştile necunoscutului pe care Noi ţi le revelăm. Tu nu ai fost lângă ei, când ei au aruncat calemurile lor [pentru a hotărâ]care dintre ei s-o ocrotească pe Maria şi nu ai fost lângă ei nici când ei au avut dicuţia./[Adu-ţi aminte] când îngerii au zis: ,,O, Maria! Allah îţi vesteşte [un copil ce vine cu]un cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa, fiul Mariei, măreţ în această lume ca şi în Lumea de Apoi şi unul dintre cei mai apropiaţi [Allah]./El le va vorbi oamenilor [încă] din leagăn, la fel şi când va fi bărbat între două vârste, şi va fi dintre cei evlavioşi.”/Ea a zis:,,Doamne, cum să am un copil fără să mă fi atis un bărbat?”I-a răspuns El:,,Întocmai aşa!”Allah creează ceea ce voieşte El. Când El hotăreşte un lucru, El spune doar ,,Fii” şi el este de îndată!/ şi El îl va învăţa scriptura şi înţelepciunea,Tora şi Evanghelia./ şi [el va fi]trimis la fiii lui Israel [şi le va zice]: ,,Eu vin la voi cu semn de la Domnul vostru! Eu plămădesc pentru voi din lut ca un chip de pasăre şi suflu asupra sa şi se va face o pasăre vie, cu voia lui Allah. Şi-i voi tămădui pe orb şi pe lepros şi-i voi învia pe morţi, cu voia lui Allah. Eu vă voi vesti ceea ce ce mâncaţi şi ceea ce păstraţi în casele voastre. În aceasta este un semn pentru voi, dacă voi sunteţi credincioşi!/Eu întăresc ceea ce a fost revelat în Tora mai înainte de mine şi vă voi îngădui o parte din cele ce v-au fost oprite. Eu v-am adus semne de la Domnul vostru, deci fiţi cu frică de Allah şi daţi-mi ascultare!/ Allah este Stăpânul meu şi Stăpânul vostru. Aşadar, adoraţi-L pe El! Aceasta este o cale dreaptă!” Apoi, când Isus a simţit necredinţa lor, le-a zis: ,,Cinesunt sprijinitorii mei [în chemarea] la Allah? Noi credem în Allahşi fă mărturie că noi [lui Allah]Îi suntem supuşi [musulmani]!(3:33-52) Imran, tatăl Mariei, a fost un bărbat de seamă printre învăţaţii din fiii lui Israel şi soţia lui era sterapă, nu i- a adus nici un copil. Atunci ea a căutat ajutor la Allah şi L-a implorat pe El cu supunere şi s-a legat prin jurământ că dacă va avea parte de un fiu, I-l va dărui Lui să-I fie slujitor la templul din Ierusalim. Allah i-a răspuns cererii şi ea a rămas grea şi a adus pe lume o fetiţă, dar fetele –conform obiceiului lor- nu erau potrivite să slujească la temple. Şi i-a dat ei numele Maria şi L-a rugat pe Allah să o păzească pe ea şi să o primească. Allah Preaslăvitul a primit darul ei şi a fost mulţumit că prin fiica ei şi-a dovedit credinţa faţă de jurământul făcut. Imran, tatăl Mariei, a murit pe când fiica lui era încă mică şi avea nevoie de cineva care să o hrănească şi să se ocupe de creşterea ei. Când mama ei a oferit-o preoţilor templului din Ierusalim, aceştia s-au întrecut care dintre ei să-i fie tutore şi a trebuit să atragă la sorţi pentru a-l alege pe cel căruia îi va fi încredinţată. Şi astfel, i-a devenit tutore Zaharia, soţul mătuşii ei, care a îndrumat-o către adorarea dreaptă până ce, într-o zi, a observat un lucru ciudat: de fiecare dată când intra la ea, în locul de rugăciune, găsea lângă ea hrana de care ea avea nevoie. A întrebat-o de unde are această hran, iar ea i-a răspuns: Este de la Allah, care hrăneşte pe cine voieşte El, fără socoteală. Fecioara Maria a crescut neprihănită, în adorarea şi cucernicie, fiind pregătită pentru fapta mare pentru care Allah a ales-o şi îngerii au vestit-o despre alegerea lui Allah, aşa după cum a grăit Allah Preaînaltul: [Adu-ţi aminte] când îngerii au zis: ,,O, Marie! Allah te-a ales şi te-a făcut curată. El te-a ales peste femeile lumilor/ O, Maria! Fii cu ascultarea faţă de Stăpânul tău, prosternează-te şi pleacă-te, rugându-te împreună cu cei ce se pleacă!(3:42-43) Allah a ales-o pe ea ca să fie mama acelui care se va naşte fără să existe motivele obişnuite pentru aceasta, pentru a deveni minunea lui Allah vestită, învingând îndoiala celor neâncrezători şi tetezând limba mincinoşilor. Într-un hadis se spune că Profetul Muhammed a zis: cele mai virtuoase dintre femeile care sălăşluiesc în Rai sunt patru:

Khadija-fiica lui Khuwaylid, Fatima-fiica lui Muhammed, Maria-fiica lui Imran şi Asaiya- fiica lui Muzahim şi soţia lui Faraon. Când Zaharia-care a fost un profet-a văzut binefacerile trimise de Allah asupra Mariei, a dorit să aibă şi el un fiu, cu toate că el era foarte bătrân şi s-a rugat lui Allah: ,,A zis:,,Doamne, dăruieşte-mi mie de la Tine vlăstare alese, căci Tu eşti Cel care Aude ruga!(3:38) Şi Allah i l-a dăruit pe [Yahya] Ioan-şi l-a făcut şi pe el profet.

Vestea cea bună pe care Gavriil a adus-o Mariei Când a devenit femeie, Maria a văzut o dată, pe când stătea în singurătatea ei, o imagine de care s-a speriat: a văzut un bărbat apropiindu-se de ea şi i-a fost teamă să nu-i pricinuiască un rău şi a cerut apărarea de la Allah împotriva lui. Dar el i-a spus că este îngerul Gavriil şi că l-a trimis Allah pentru a-i vesti că va avea parte de un prunc curat. S-a minunat şi a refuzat să creadă că ar putea avea un prunc de vreme ce nu are un soţ şi nu este nici târfă. Dar Gavriil i-a spus că Allah este cu putere peste toate. Iată ce relatează Coranul în legătură cu această întâmplare: Pomeneşte în Carte [Coranul] şi de Maria, când ea s-a retras de la neamul ei înt-un loc spre răsărit/ Şi a pus între ea şi între ei un văl! Şi atunci am trimis la ea Duhul Nostru, care I s-a arătat cu înfăţişarea unui om adevărat. /Azis ea: ,,Caut apărare la Cel Milostiv faţă de tine! Dacă tu eşti cuvios, [nu te apropia de mine]!/I-a răspuns el: ,,Eu sunt numai un trimis al Domnului tău, ca să-ţi vestesc un prunc curat”!/ Însă ea a zis: Cum să am eu un prunc, dacă nu m-a atins nici un bărbat şi nici târfă nu sunt?”/ I-a răspuns el: ,,Aşa este! Dar Domnul tău a zis: ,,Aceasta pentru Mine-i [un lucru] uşor!Şi-l vom face Noi un semn pentru oameni şi o îndurare din partea Noastră! Acesta-i un lucru [de mult] hotărât! (19: 16-21) Gavriil i-a vestit printre altele că fiul ei se va numi Mesia Isus, fiul Mariei, şi că el va avea mare faimă atât în această lume, cât şi în Lumea de Apoi, şi că el va fi dintre cei apropiaţi de Allah, că le va vorbi oamenilor atât atunci cînd se va afla în leagăn, cât şi atunci când va fi bărbat în toată firea, că Allah îl va învăţa pe el cartea, înţelepciunea şi Tora, şi-i va dărui lui Evanghelia, că îl va face pe el să se nască fără să aibă un tată, astfel încât să fie un semn pentru lume.

Naşterea lui Isus Maria a rămas grea din clipa când Gavriil i-a adus vestea cea bună, din porunca lui Allah Preaînaltul. Şi a grăit Allah Preaînaltul: ,, Înaintea lui Allah, Isus este asemenea lui Adam, pe care El l-a făcut din lut, şi apoi i-a zis lui ,,Fii!” şi el a fost”(3:59). Maria a rămas descumpănită, cugetând la cele auzite de la Gavriil. Fără îndoială că ea se gândea la ceea ce ce vor spune oamenii despre o fecioară care rămâne grea şi aduce pe lume un prunc fără să aibă un soţ. Aceste gânduri au speriat-o şi au tulburat-o, făcând-o să caute izolare şi singurătate. Şi s-a retras ea într-un loc, departe de lume, ascunzându-se de ochii oamenilor, de teamă ca taina ei să nu fie descoperită şi ca lumea să nu clevetească pe seama ei. Când a venit vremea să nască, durerile facerii auîmpins-o lângă trunchiul unui curmal, încercând să se ascundă după el şi să se sprijine de el. Atunci şi-a adus aminte că ea va fi dezonorată şi ar fi vrut să fi murit mai înainte sau să să fi fost un lucru neînsemnat, dar Gavriil a liniştit-o şi I-a poruncit să scuture curmalul şi să mănânce din fructele lui, să bea di pârâul care curgea pe lângă ea şi să se liniştească. De asemenea, a învăţat-o ce să spună, dacă o va blama cineva sau o va întreba despre sarcina ei. Şi a grăit Allah Preaînaltul: şi ea l-a zămislit şi s-a retras cu el într-un loc depărtat./ şi-au apucat-o durerile lângă trunchiul unui curmal şi a zis ea: ,, O, de-aş fi murit înainte de aceasta şi cu totul de-aş fi fost uitată!/ Dar [un glas] a strigat-o de sub ea, [zicându-i]: ,,Nu fi mâhnită! Domnul tău a făcut mai jos de tine un pârâiaş! Şi scutură spre tine trunchiul de curmal, căci el va lăsa să cadă lângă tine curmale proaspete, coapte!/ Aşadar, mănâncă, bea şi fii fericită [de copilul tău]! Iar de vei vedea tu vreun om, spune-i lui: ,,Eu i-am juruit Celui Milostiv un post şi de aceea nu voi sta atăzi de vorbă cu nici un om!”(19:22-26). Când a născut pruncul şi a ieşit cu el, a fost o surpriză pentru oameni, atât pentru cei care îi cunoşteau cucernicia şi credinţa, cât şi pentru cei care nu i le cunoşteau. Maria a căutat apărare în faţa acestei situaţii la sfatul pe care i-l dăduse Gavriil şi a făcut semn spre pruncul ei din leagăn, cerându-le să stea de vorbă cu el. Mânia lor a sporit, căci au crezut că-şi bate joc de ei, de vreme ce nu mai cunoscuseră până atunci un prunc care să vorbească din leagăn. Allah Preaînaltul a grăit: ,,Apoi a venit cu el la neamul ei, purtându-l [în braţe]. Şi i-au zis ei: ,,O, Maria, tu ai făcut un lucru îngrozitor!/ O, soră a lui Aaron, tatăl tău nu a fost un om [făcător] de rău, iar mama ta nu a fost târfă!” / Ea [Maria] a

făcut semn spre el, dar ei au zis: ,,Cum să vorbim cu acela care este un prunc de leagăn?”/Dar el [pruncul] a zis: ,, Eu sunt robul lui Allah! El mi-a dăruit Scriptura şi m-a făcut profet!/ şi El m-a binecuvântat, oriunde aş fi, şi mi-a poruncit rugăciune şi milostenie, cât voi trăi, / Şi bună-cuviinţă faţă de născătoarea mea! Şi nu m-a făcut pe mine trufaş, nici ticălos!”(19:27-

32).

Isus, trimisul lui Allah. Allah l-a trimis pe Isus cu profeţia la fii lui Israel, după ce a primit revelaţia de la Domnul său, care l-a învăţat Tora şi Evanghelia. Allah Preaînaltul a grăit: Şi El îl va învăţa scriptura şi înţelepciunea, Tora şi Evanghelia/Şi [el va fi trimis la fiii lui Israel” (3:48-49). Aceasta s-a întâmplat după ce ei s-au abătut de la calea cea dreaptă. El a început să propovăduiască printre oameni mesajul său şi să-i cheme pe ei să-l urmeze, arătându-le aspectele referitoare la ceea ce este permis şi ceea ce este oprit, în legătură cu care ei aveau păreri diferite, şi îngăduindu-le lor unele lucruri care le fuseseră oprite. Alla Preaînaltul a grăit: Şi când a venit Isus cu semnele limpezi, a zis el: ,,Am venit la voi cu înţelepciunea, pentru a vă limpezi vouă unele [din lucrurile] în care voi sunteţi deosebiţi. Fiţi cu frică de Allah şi daţi-mi ascultare!/ Allah este Stăpânul meu şi este Stăpânul vostru, aşadar, adoraţi-l pe El! Aceasta este calea cea dreaptă!”(43:63-64)

Minunile lui Isus. Când Isus i-a chemat pe fiii lui Israel la Allah Preaînaltul şi le-a cerut să fie recunoscători şi i-a oprit de la ceea ce este reprobabil, ei i s-au împotrivit cu toţii şi l-au acuzat de minciună. Atunci Allah l-a ajutat pe el să facă o serie de minuni şi acestea sunt relatate şi în Coran: ,,Eu vin la voi cu semn de la Domnul vostru! Eu plămădesc pentru voi din lut ca un chip de pasăre şi suflu asupra sa şi se va face o pasăre vie, cu voia lui Allah. Şi-i voi tămădui pe orb şi pe lepros ş-I voi învia pe morţi, cu voia lui Allah. Eu vă voi vesti ceea ce mâncaţi şi ceea ce păstraţi în casele voastre. În acestea este un semn pentru voi, dacă voi sunteţi credincioşii!/ Eu întăresc ceea ce a fost revelat în Tora mai înainte de mine şi vă voi îngădui o parte din cele ce v-au fost oprite. Eu v-am adus semne de la Domnul vostru, deci fiţi cu frică de Allah şi daţi-mi ascultare!/ Allah este Stăpânul meu şi Stăpânul vostru. Aşadar, adoraţi-L pe El! Aceasta este o cale dreaptă!”(3:49-51) Există şi o altă minune pe care Coranul ne-o relatează: [Aminteşte-ţi tu] când apostolii au zis: ,,O, Isus, fiu al Mariei, poate, oare, Domnul tău să ne coboare o masă servită din cer?” El le-a zis: ,,Fiţi cu frică de Allah, dacă sunteţi credincioşi!"/Ei au zis: ,,Voim să mâncăm din ea, ca să se liniştească inimile noastre şi ca să ştim că tu ne-ai spus nouă numai adevărul şi să fim întru aceasta printre martori.”/ Atunci a zis Isus, fiul Mariei: O, Allah, Stăpân al nostru! Coboară-ne nouă o masă servită din cer ca să ne fie nouă sărbătoare- pentru cel dintâi şi pentru cel din urmă dintre noi-şi semn de la Tine! Şi blagosloveşte-ne pe noi cu cele de ospăţ, căci Tu eşti cel mai bun dintre cei care hrănesc!”/ Şi i-a răspuns Allah: ,, O voi coborâ vouă, dar pe acela care nu va crede nici după aceasta îl voi pedepsi cu o pedeapsă cu care nu voi mai pedepsi pe nimeni din toate lumile!”(5:112-115)

Declararea războiului împotriva lui Isus Adversarii mesajului său au început să indufle bănuieli cârmuitorilor în privinţa sa şi să-I instige pe romani împotriva lui, dându-le de înţeles că în propovăduirea lui Isus s-ar afla sfârşitul împăratului şi distrugerea puterii sale. Şi astfel au reuşit să-l determine pe guvernatorul roman să dea porunca de a fi reţinut şi condamnat la moarte prin răstignire. Coranul relatează că Allah nu le-a îngăduit lor să-l prindă pe Isus, ci l-a mântuit de primejdia lor: şi din pricina vorbelor lor: ,, Noi l-am omorât pe Mesia Isus, fiul Mariei, trimisul lui Allah!”, în vreme ce ei nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit pe cruce, ci a fost făcut [cineva]să semene cu el! Cei care au avut păreri diferite în privinţa lui [Isus], au fost în îndoială [în legătură cu moartea lui]; ei nu au avut cunoştinţă sigură despre ea [moartea lui], ci doar au urmat unor presupuneri”(4:157). Sensul este că ei nu l-au ucis şi nici nu l-au răstignit, aşa cum au pretins şi cum s-a răspândit zvonul printre oameni, ci numai li s-a părut

că l-au răstignit pe Isus, dar în realitate au răstignit pe altcineva. Iar aceia dintre oamenii Cărţii care au păreri diferite despre Isus se îndoiesc de adevărul răstignirii, căci nu au o dovadă categorică în această privinţă, ci numai presupun acest lucru. Allah Preaînaltul a grăit:

de bună seamă, nu l-au omorât,/ Ci Allah l-a înălţat la El (4:157-158). Şi Allah Preaslăvitul a mai grăit: [Adu-ţi aminte] când Allah a zis: ,,O, Isus! Eu îţi voi da o răsplată îmbelşugată, te voi înălţa Mine, te voi mântui de cei care nu cred” (3:55). Expresia ,,îţi voi da o răsplată îmbelşugată” înseamnă că Eu îţi voi da răsplata ta şi nu voi da putere nimănui ca să te ucidă. În aceasta se află dovada apărării lui Isus Christos de duşmanii săi şi de încercarea de a-l ucide. Iar prin cuvintele şi te voi înălţa la Mine cei mai mulţi comentatori au înţeles că Allah l-a ridicat la El pe Isus, cu trupul şi duhul său. Aceasta este istoria lui Isus. Şi a grăit Allah:

Acesta este Isus, fiul Mariei! Aceasta este povestea adevărată de care ei se îndoiesc!/ Nu se cuvine ca Allah să-Şiatribuie un fiu!Mărire Lui! Dacă El hotăreşte un lucru, atunci El zice ,,Fii”, iar el este! (19:34-35)

Pogorârea lui Isus, fiul Mariei, pe pământ înainte de sosirea Zilei de Apoi Pogorârea lui Isus pe pământ este unul din cele mai importante semne ale apropierii Zilei Judecăţii. El va coborâ, bucurându-se încă de prima lui viaţă pe care i-a dăruit-o Allah şi va întări stâlpii Legii Islamului cu care a venit Profetul Muhammed-acel mesaj care anulează toate rânduielile anterioare- fiindcă mesajul lui este o confirmare a mesajului lui Muhammed, fără ca el să mai fie confirmat cu ajutorul vreunei noi revelaţii de la Allah Preaînaltul şi Preaputernicul. Acest lucru este confirmat atât de Coranul cel sfânt, cât şi de Tradiţia [Sunnah] cea curată despre Profet. Allah Preaînaltul a grăit: Nu va fi nici unul dintre oamenii Cărţii care să nu creadă în el, înaintea morţii sale. Iar în Ziua de Apoi, el va fi martor împotriva lor (4:159). Sensul este că nu va mai rămâne nici unul dintre oamenii Cărţii, după ce se va pogorâ Isus. Există, de asemenea, numeroase tradiţii [Hadisuri], dintre care le menţionăm pe următoarele: 1. Cei doi şeihi-Al-Buckhari şi Muslim-au relatat, preluând de la Abu Huarayra, că Profetul Muhammed a zis: ,,Jur pe Acela în mâinile căruia se află sufletul meu că este aproape să coboare printre voi fiul Mariei ca judecător drept, şi el o să sfarme crucea, o să omoare porcul, o să oprească războiul şi bunurile se vor revărsa atât de mult, încât să nu le mai primească nimeni şi o singură prosternare să fie mai bună decât această lume cu tot ceea ce se află în ea” Apoi, mai zice Abu Hurayra: Citiţi, dacă voiţi, ceea ce a grăit Allah Preaînaltul: ,,Nu va fi nici unul dintre oamenii Cărţii care să nu creadă în el, înaintea morţii sale. Iar în Ziua de Apoi, el va fi martor împotriva lor.” 2. Muslim a relatat, preluând de la Huzayfa: Profetul Muhammed a venit la noi în timp ce noi ne sfătuim şi ne-a întrebat: despre ce vorbiţi voi? Am zis: Vorbeam despre Ceasul. Atunci el a zis: El nu va veni înainte ca voi să vedeţi zece semne: fumul- exegeţii au apreciat că este vorba de fumul-exegeţii au apreciat că este vorba de fumul despre care Coranul a pomenit atunci când Allah a grăit: Deci, aşteaptă o zi în care cerul va veni cu un fum vizibil (44:10)-Antichrist; animalul (ad-dabla); soarele răsărit de la Apus; pogorârea lui Isus, fiul Mariei; Iagug şi Magug; trei despicături de pământ- o despicătură în partea de răsărit, o despicătură în partea de apus şi o despicătură în Peninsula Arabă; iar ultima dintre acestea este un foc care va porni din Yemen şi-i va alunga pe oameni către locul lor de adunare.” 3. Muslim a relatat un hadis de la An-Nawas ben Sam’an, care a spus că ProfetulMuhammed a zis în legătură cu Antichrist: ,,(…)Şi în vreme ce el [Antichristul] va fi astfel, Allah îl va trimise pe Mesia, fiul Mariei, şi el va pogorâ în minaretul cel alb de la răsărit de Damasc, acoperit cu două straie, ţinând mâinile sale pe aripile a doi îngeri…Şi nu se cuvine ca un credincios să simtă suflarea lui fără să moară. Iar suflarea lui ajunge până în zarea lui. Şi el îl urmăreşte (pe Antichrist) până ce îl va prinde la poarta oraşului Ludd şi-l va omorâ. Apoi va veni la Isus un neam de oameni pe care Allah i-a apărat de ei şi le va mângâia feţele lor şi le va vorbi despre treptele lor din Rai. 4. Ahmad a relatat că Abu Hurayra a spus:

A zis Profetul Muhammed: Profeţii sunt fraţi, mamele lor sunt diferite, însă religia lor este

una singură. Iar eu sunt cel mai apropiat dintre oameni de Isus, fiul Mariei, căci între mine şi el nu a fost nici un alt profet. Şi el va pogorâ, iar când îl veţi vedea, o să-l cunoaşteţi: el este un bărbat de înălţime mijlocie, alb-roşcat, cu două straie pe el; capul lui parcă picură, cu toate că nu l-a udat. Şi va lovi el crucea şi va omorâ porcul şi va pune birul şi-i va chema pe oameni la Islam. Iar Allah va nimici în vremea lui toate religiile, afară de Islam, iar Mesia îl va nimici pe Antichrist şi va rămâne pe pământ 40 de ani, iar după aceea va muri şi se vor ruga musulmanii pentru el.” De aceea, toţi musulmanii au crezut în pogorârea lui Isus, fiul Mariei, în vremurile cele din urmă, în modul şi cu calităţile pe care le-a pomenit Profetul Muhammed, ca şi în faptul că el s-a urcat la cer cu trupul său viu, aşa cum a arătat Allah Preaînaltul şi Preaputernicul în Coranul cel sfânt cu toată limpezimea.

Profetul Muhammed Dacă ne plimbăm privirea asupra hărţii lumii vedem că cel mai propice loc pentru a fi leagănul religiei, a cărei apariţie era absolut necesară, nu poate fi altul decât Peninsula Arabică. Arabia are o poziţie centrală faţă de Asia şi Africa, iar Europa nu se află la o distanţă prea mare de ea. La apariţia lui Muhammed popoarele civilizate şi dezvoltate cultural ale Europei locuiau în partea de sud a acestui continent. Această situaţie conferea Arabiei un rol central. Muhammed a fost trimis ca ultimul dintre profeţi cu Sfântul Coran drept călăuză a întregii omeniri. Legat de acest aspect Isus însuşi a zis că el a fost trimis doar pentru Israeliţi. Matei (15:24): Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel. De asemenea, Matei(1:21): Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru ca El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale. El chiar a spus că nu a venit să opereze schimbări ci să împlinească. Matei (5:17-18): Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Cu toate acestea Biblia conţine contradicţii având versete care anulează credibilitatea altor versete. E valabil şi-n acest caz pentru că în Marcu(16:15): se spune: Apoi le-a zis: Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Apariţia acestei probleme a fost remediată prin faptul că în multe Biblii, Marcu (16:9-20) a fost exclus. Astfel Noua Biblie Americană Standard aşează această parte între paranteze şi publică următorul comentariu:

Unele manuscrise foarte vechi omit versetele 9-20. În ceea ce priveşte islamul este o religie universală ce se adresează tuturor popoarelor lumii iar rolul lui Muhammed a fost de a transmite oamenilor acest mesaj. El nu s-a adresat nicidecum doar unui singur popor. Muhammed a fost născut într-un trib nobil, Kureyş în Mekka în Arabia Saudită în 571 e.n., an numit şi Anul Elefanţilor , în ziua de 12 Rebiülevvel (20 aprilie). Numele lui Muhammed înseamnă Demn de laudă. Abdül Muttalib, la petrecerea dată în cinstea nepotului său le spunea celor care îl întrebau de numele acestuia că: I-am dat numele de Muhammed. Îmi doresc ca în cer divinitatea şi pe suprafaţa pământului, oamenii, să şi-l amintească pe el cu plăcere. Mama lui spunea că l-a numit Ahmed. Tatăl său, Abdullah făcea parte din tribul Kureyş, ramura lui Haşim şi a murit cu două luni înaintea naşterii lui Muhammed la vârsta de 25 de ani în timp ce se întorcea dintr-o călătorie din Siria, în oraşul Yesrib (Medina) unde a fost şi înmormântat. Âmine, mama lui, făcea parte din ramura fiilor lui Zühre şi ştim despre aceasta că a murit când el avea 6 ani. Prin urmare profetul era urmaşul lui Ismail, fiul mai mare al profetului Ibrahim. La început Muhammed a fost alăptat de către mama lui (3 sau 7 zile). La câteva zile după naşterea lui, el a fost încredinţat unei doici, Halimah, care a avut grijă de el timp de doi ani. Tribul Quraish obişnuia de altfel să încredinţeze copiii nou- născuţilor doicilor ca să-i alăpteze întrucât deşertul îi făcea mai puternici dar învăţau mai bine şi araba. Halimah l-a îndrăgit pe acest copil mai mult decât proprii ei copii iar Şeyma fratele său de lapte a ajutat-o pe mama lui foarte mult în creşterea acestui copil. Muhammed îi spunea acestei femei mamă chiar şi atunci când ea venea să-l viziteze arătându-i respectul potrivit. Profetul Muhammed a locuit în deşert alături de această doică până la vârsta de 4 ani

când Halime l-a încredinţat mamei lui. De la vârsta de 4 ani până la vârsta de 6 ani Muhammed a crescut alături de mama sa. La vârsta de 6 ani a plecat împreună cu aceasta şi cu o slujitoare, Ummü Eymen, la Medina pentru a vizita mormântul tatălui său. Aici au rămas aproximativ o lună după care la 23 de mile sud de Medina pe drumul de întoarcere Âmine s-a îmbolnăvit şi a murit. După moartea mamei sale, bunicul lui Muhammed, Abdul Muttalib, care era trecut de vârsta de 80 de ani, l-a crescut de la vârsta de 6 ani până la 8 ani. Din copilărie, Muhammed a suferit un şoc după altul. Bunicul său a murit când Muhammed avea 8 ani şi Muhammed a fost încredinţat unchiului său, Abu Talib, comerciant şi unul din liderii tribului. Muhammed a crescut oblăduit de grija unchiului său Abu Talib. La vârsta de 12 ani l- a însoţit pe acesta într-o călătorie de afaceri în Siria. Când caravana lor a ajuns la Busra, în Siria, un preot creştin numit Bahîra i-a invitat la cină. Acest lucru era neobişnuit. Abu Talib şi caravana lui trecuseră pe aici de multe ori mai înainte, dar niciodată nu fuseseră invitaţi de preot să intre în casa lui. Toţi cei care alcătuiau caravana au mers la cină, cu excepţia lui Muhammed, care stătea afară, păzind, probabil cămilele şi mărfurile. Bahîrah a insistat să-l aibă pe Muhammed la masă, alături de el. Când, în sfârşit, a intrat Bahirah i-a pus câteva întrebări şi Muhammed i-a răspuns cu exactitate. Când i-a auzit răspunsurile Bahîrah, o persoană care cunoştea principiile creştinismului şi Biblia, a recunoscut datorită celor ce citise că băiatul, Muhammed avea să fie un profet. Preotul l-a avertizat pe Abu Talib să nu meargă la Busra pentru că acolo sunt multe persoane care ar putea şă-şi dea seama că Muhmmed este ultimul profet şi astfel viaţa acestuia ar fi în pericol. În aceste condiţii Abu Talib a hotărât să se întoarcă la Meca cu Muhammed. Când Muhammed avea 15 ani un război local izbucni în perioada Hajj între triburile Quraish şi Hewazin. Potrivit tradiţiei, războiul era interzis în perioada pelerinajului la Mecca, Hajj. Împotriva acestei tradiţii, războiul a durat patru ani, cu unele pauze şi a provocat numeroase greutăţi oamenilor din ambele triburi. Viaţa devenise intolerabilă din cauza acestei inutile vărsări de sânge. Oamenii au început să se gândească la inutilitatea acestui război şi să facă primii paşi spre pace. La iniţiativa lui Az-Zubair, unchiul lui Muhammed, a avut loc o întâlnire în casa lui Abdullah ibn Jud’an o persoană foarte influentă şi bogată. O asociaţie numită Hilf-ul-Fudul (Alianţa pentru Caritate) a fost formată cu ocazia acestei întruniri, pentru a-i ajuta pe cei oprimaţi, săraci şi nevoiaşi. Muhammed a fost prezent la această întâlnire şi a rostit următoarele: (Sunt de acord). Susţin pactul încheiat în prezenţa mea când Ibn Jud’an ne-a dat un mare banchet. Dacă va fi vreodată invocat mă voi ridica imediat pentru a răspunde chemării. Participarea lui Muhammed în Hilf-ul Fudul este o dovadă a preocupării şi interesului său în activităţile de prosperitate chiar şi în tinereţe. De aici putem trage o învăţătură. Ca oameni tineri când studiem viaţa lui Muhammed trebuie să decidem a lua parte la bunăstarea, fericirea oamenilor, în general şi la fericirea prietenilor noştri în special. Ar trebui să studiem viaţa lui Muhammed să tragem învăţături din ea şi să le aplicăm în practică.Dacă privim în jur, vom găsi multe lucruri incorecte şi nedrepte care prind rădăcini în societate. Ar trebui să decidem ca tineri să facem tot ce putem pentru a îndrepta nedreptăţile şi lucrurile greşite. Pe când era încă un băiat, Muhammed păstorea oi şi în acel timp avea multă vreme de gândit şi de contemplat. A călătorit cu turma sa prin marele deşert arab. Aceasta i-a oferit un prilej unic de a avea o viziune clară a naturii şi de avedea minunile creaţiei lui Allah. Muhammed era foarte mândru de a-şi fi petrecut copilăria ca păstor. El spunea Allah n-a trimis vreun profet care să nu fie păstor. Musa era păstor, Dawud era păstor şi el. Poate că motivul e ca Allah dorea ca trimişii săi să aibă experienţa de viaţă a unui păstor, pentru a se apropia de oameni cu multă răbdare, când îi transmitea mesajul lui Allah. E foarte greu să ai grijă de o turmă de oi, capre sau cămile, care nu au vreo înţelegere sau simţ al binelui şi al răului. Îngrijirea animalelor necesită multă răbdare şi grijă. Experienţa a fost foarte folositoare trimişilor în slujba lor de a răspândi mesajul lui Allah. Când Muhammed a crescut îl ajuta pe unchiul său în afaceri. Profetul se remarcase pentru corectitudinea sa, pentru faptul că nu minţea, se ţinea întotdeauna de cuvânt şi nu jignea niciodată pe nimeni.

Din această cauză mekkanii l-au numit el-Emin (de încredere). Aflând de moralitatea lui în acest timp, Muhammed a primit o ofertă din partea unei nobile doamne pe nume Hatige pentru a avea grijă de afacerile acesteia. Faima lui de tânăr onest şi corect devenise acum cunoscută în Mecca de aceea Hatige i-a făcut această propunere. Muhammed a acceptat oferta şi a plecat în Siria cu bunurile ei, împreună cu un alt angajat al doamnei, pe nume Maysarah. Aceasta a fost a doua călătorie de afaceri a lui Muhammed în Siria. Înainte de a se reîntoarce la Meca, a vândut bunurile şi a cumpărat ceea ce i se spusese. A realizat profituri mari pentru Hatige în această călătorie, datorită inteligenţei, îndemânării şi onestităţii sale. A câştigat aproape dublu faţă de ceea ce câştigase oricine pentru Hatige până atunci. În timpul călătoriei, însoţitorul lui a observat că Muhammed era protejat de soare de către nori. La întoarcere, Maysarah s-a grăbit să-i spună lui Hatige despre experienţa lui Muhammed şi despre câştigurile mari obţinute. Hatige, fiica lui Huweylid, era o femeie hotărâtă, inteligentă şi nobilă care mai fusese măritată de două ori dar rămăsese văduvă. Ea a fost foarte impresionată de abilitatea, caracterul şi realizările lui Muhammed. Hatige a hotărât să-i trimită lui Muhammed o propunere de căsătorie. La sfatul unchiului său, Abu Talib, Muhammed a acceptat propunerea şi a avut loc ceremonia de căsătorie. Acum Muhammed era un om cu familie şi căsătoria a marcat începutul unei noi perioade din viaţa sa. Avea 25 de ani când s-a căsătorit. Văduva Hatige avea 40 . Au avut şase copii-doi băieţi, Kaasim şi Abdullah şi patru fete, Zayneb, Rukiyye, Ümmü Gülsüm şi Fâtima. Toţi fii săi au murit înainte de profeţie pe când erau încă foarte mici. Pe fica cea mare, Zeyneb a măritat-o cu Ebul-Âs. Fiicele Rukiyye şi Ümmü Gülsüm au fost căsătorite cu fiii unciului său Ebu Leheb, Utbe şi Uteybe. După propovăduirea Islamului Ebu Leheb devenind duşmanul profetului a făcut presiuni asupra fiilor săi să se despartă de aceste fete. După divorţ profetul a căsătorit-o pe Rukkiyye cu Osman. După moartea lui Rukiyye, a logodit-o pe Ümmü Gülsüm cu acesta. Pe cea mai mică dintre fete, Fâtima a măritat-o cu vărul său Ali. La un moment dat Al-Ka’bah necesita reparaţii sau o reconstruire după ce o bruscă inundaţie o stricase şi-i dărâmase zidurile. Lucrul a fost împărţit între cele patru triburi ale Quraish-ului. Muhammed a luat parte activă la muncă. Reconstruirea a înaintat şi zidurile au fost ridicate până când a fost momentul să se aşeze Piatra Neagră pe peretele de Est al Ka’bah. Piatra Neagră era privită ca foarte sfântă de către Makkani. Această piatră este considerată foarte sacră de către musulmani. În timpul Hajj, pelerinii sărută această piatră ca un semn de respect. S-au iscat discuţii despre cel care să aibă onoarea de a plasa această piatră sfinţită la locul său. Situaţia a devenit tensionată şi se prevedea posibilitatea unui război civil. Pentru a evita vărsarea de sânge, a fost acceptată ideea avansată de cel mai bătrân om din Makkah-Abu Umayyah. El le-a propus celor prezenţi:

Fie ca primul om care intră pe poarta moscheii acum să aibă drept de rezolvare a acestei dispute. Ce surpriză plăcută! Primul om care a intrat în moschee a fost Muhammed. Toţi oamenii au izbucnit în cor: Acesta este cel care merită încrederea(Al-Emin, în arabă). Acesta este Muhammed. Când a venit la ei, el a fost rugat să decidă şi a acceptat. El le-a spus: Daţi- mi o mantie. Când i-au adus o mantie, el a întins-o pe pământ, a pus Piatra Neagră pe ea şi spuse: Cel mai bătrân al fiecărui clan să ţină de marginea mantiei. Au făcut astfel şi au cărat piatra la locul ei. Apoi Muhammad a ridicat piatra şi a pus-o la loc pe zidurile Ka’bah-ului. Astfel el a acţionat ca un fel de arbitru pentru oamenii săi şi a evitat un sângeros război civil. Reconstruirea a continuat şi a fost completată de Quraish. Muhammed avea 35 de ani. Acest eveniment arată dincolo de orice îndoială că încă înainte de profeţia sa, Muhammed era judecător şi arbitrul Quraishului în timpul disputelor şi crizelor. El şi-a câştigat bunul renume de Al Emin (cel care merită încrederea) şi As-Sadiq (cel sincer). Ironia a fost ca după profeţia sa, mulţi dintre aceiaşi oameni se întorc împotriva sa datorită ignoranţei lor şi au devenit inimi de piatră ascultând chemarea adevărului. Muhammed era un om delicat, cu vorba blândă, căruia-i plăcea să gândească şi să mediteze. Era neobişnuit în comparaţie cu alţii de vârsta sa, prin aceea că nu arăta vreun interes pentru tentaţiile vieţii lumeşti, ceea ce se potrivea cu

destinaţia sa de ghid şi învăţător al omenirii. Muhammed obişnuia să se retragă în singurătate şi izolare într-o peşteră Hira, în muntele Nur. Aici îşi petrecea timpul în meditaţie şi devoţiune. Aici obişnuia să-şi petreacă luna de Ramadan. Se cufunda în gânduri adânci despre misterele naturii. Era o căutare nerăbdătoare şi serioasă a adevărului. De ce făcea el acestea? Deoarece nu găsea răspunsuri întrebărilor ce se stârneau în mintea sa iscoditoare despre om, creaţia sa şi ţelul său ultim. S-a informat cu privire la sistemele sociale şi politice existente. Religiile lor evreilor şi ale creştinilor în acea vreme erau atât de corupte de către rabini şi preoţi, încât nu mai apelau la raţiune şi înţelepciune. El era incapabil să se adapteze vărsărilor inutile de sânge, disputelor tribale, agresiunii neajutoraţilor de către cei puternici, cultul idolilor şi statutul degradant al femeilor. Cei din Makkah adorau idolii făcuţi de ei. Muhammed s-a gândit la stupiditatea cultului idolilor. Idolii nu se puteau mişca vorbi sau face ceva. Cum puteau ei satisface cererile oamenilor? Toate acestea îi păreau lipsite de sens gândirii lui Muhammed. Retragerea în peştera Hira a fost pentru a găsi răspunsuri acestor trăiri adânc înrădăcinate în sine. Era o căutare a consolării, păcii, liniştii şi călăuzirii drepte. Putea fi altceva? Desigur nu. Mintea lui Muhammed era plină de triri simpatie şi preocuparea pentru bunăstarea oamenilor din Makkah. Cum să se odihnească mintea sa ascuţită atunci când dezordinea, nedreptatea, falsitatea şi exploatarea erau de nestăpânit în Makkah? Idolii, incluzând pe cei trei mai mari Al-lat, Al-Uzza şi Hobal, erau pietre fără viaţă, incapabile să se ajute nici pe ele dacă cineva s-ar fi hotărât să le spargă. Dar cei din Makkah le adorau, le cereau ajutorul, jurau în numele lor, luptau pentru ei. Cugetul curios al lui Muhammed căuta adevărul pentru a scăpa de fărădelegile sociale şi pentru a schimba ordinea socială şi politica existentă. În timpul zilelor retragerii sale în luna de Ramada, Allah, l-a dăruit pe Muhammed cu binecuvântarea Lui, prima revelaţie a Coranului. Muhammed împlinise 40 de ani când într- o noapte în timp ce medita în sihăstria sa în peştera muntelui Hira în Ramadan, un înger i-a apărut în faţă spunându-i: Citeşte! (Iqra*!) Spuse îngerul. Nu sunt cititor (Maanabiqarin), a replicat Muhammed. La aceasta îngerul l-a luat în braţe şi l-a strâns atât de tare încât acesta a crezut că va muri sufocat. Apoi i-a dat drumul şi i-a spus iarăşi: Citeşte! Muhammed i-a dat aceeaşi replică. Îngerul l-a strâns şi mai tare, apoi l-a eliberat. Îngerul i-a cerut apoi pentru a treia oară: Citeşte! Muhammed şi-a repetat replica Nu sunt cititor. Îngerul iar l-a îmbrăţişat mai tare, apoi l-a eliberat zicând: Citeşte în numele Domnului tău care a creat. A creat omul dintr-un cheag de sânge Citeşte! Domnul tău este cel mai Generos Care a învăţat prin creion l- a învăţat pe om ce el nu ştia . Muhammed a recitat aceste versuri şi a simţit aceste cuvinte scrise pe inima sa. Acestea sunt primele versete revelatoare ale Coranului. El a fost foarte tulburat de această întâmplare ciudată. A crezut că poate e posedat de spiritele rele. S-a uitat în jur şi n-a văzut nimic. Îi era teamă. A rămas nemişcat. Muhammed s-a uitat la cer şi a fost surprins să-l vadă pe îngerul Gabriel zburând sub forma unui om uriaş. Îngerul spuse: O, Muhammed eşti mesagerul lui Allah şi eu sunt Gabriel. Oriunde se uita, Muhammed îl vedea pe Gabriel zburând în depărtare. A rămas nemişcat până ce îngerul a dispărut. Muhammed s-a grăbit, în panică spre casă şi s-a aşezat aproape de Hatige nevasta lui nobilă, iubitoare şi grijulie cerându-i să-l acopere cu o pătură. După un timp după ce i-au trecut emoţiile profetul i-a povestit soţiei sale ce păţise. Aceasta avea încredere în caracterul soţului său şi l-a liniştit spunând: Bucură-te, o fiu al unchiului meu, şi fii cu inma bună. Jur în cel care sufletul lui Hatige este în mâinile lui am speranţa că tu vei fi profetul acestui popor. Tu n-ai făcut niciodată nimic rău nimănui. Eşti bun cu ceilalţi şi îi ajuţi pe cei săraci. Aşa că Allah nu te va lăsa. Muhammed a rugat-o pe Hatige să-l acopere cu pături. S-a învelit şi a adormit. Când Muhammed s-a trezit, Hatige l-a luat la vărul ei, Varaqah Bin Namfal, care era creştin şi avea cunoştinţă de scripturile cărţilor sfinte ale evreilor. Varaqah a ascultat tot ce i s-a întâmplat lui Muhammad şi spuse: Veste bună pentru tine Muhammed, Jur pe Creator că tu eşti ultimul profet despre sosirea căruia ne-a vorbit Isus. Îngerul pe care l-ai văzut este acelaşi care păstrează secretele (îngerul Gabriel) pe care Allah le trimisese lui Moses. Aş vrea să fiu tânăr

şi să apuc vremea când poporul tău te va da afară din Meka şi să te pot ajuta… Nu există nici un profet care să nu fie duşmănit sau să nu vadă jignirea poporului său. Nu după mult timp Varaka a murit. Câteva luni mai târziu, după prima revelaţie, Muhammed l-a văzut din nou pe îngerul Gabriel zburând spre cer, aşezat într-un scaun plutitor. Profetul s-a înspăimântat şi s-a grăbit spre casă. El i-a cerut lui Hatige să-l acopere. Ea l-a acoperit cu pături şi el a adormit. După câtva timp, Hatige a observat că Profetul tremura, respirând adânc şi transpirând. Îngerul Gabriel i-a adus a doua revelaţie: O tu care zaci înfăşurat în Mantaua ta/, ridică-te şi avertizează! /Glorifică-ţi Domnul./ Ţine-ţi veşmintele curate/şi de nelegiuire stai departe, ignoră idolii./ Nu da pentru a avea mai mult în schimb./ De dragul Domnului Tău, îndură răbdător .(74:1-7) Văzându-l în această poziţie, Hatige l-a rugat pe Muhammed să se mai odihnească puţin. Dar Muhammed era acum sigur şi spuse cu o voce fermă: O Hatige, timpul somnului şi al odihnei a trecut, Gabriel mi-a cerut să-i avertizeze pe oameni şi să-i chem la Allah şi la ruga Sa. Dar pe cine să chem? Şi cine mă va asculta? În credinţa islamică după crezul în Allah prima noastră obligaţie este să facem rugăciunea (salah=namaz). După ce i s- au dat primele versete din sura al-Muddessir, profetul a fost învăţat de îngerul Gabriel să facă spălarea rituală şi apoi să se roage. După ce s-a întors acasă profetul a învăţat-o pe Hatige să facă spălarea rituală şi să se roage iar aceasta l-a încurajat pe Muhammed asigurându-l de succesul profeţiei sale şi declară pe propria sa răspundere acceptarea Islamului. Astfel ea devenit primul musulman. Revelaţia a marcat începutul rolului lui Muhammed ca trimis al lui Allah. A fost şi punctul de pornire al mişcării islamice, dusă de el până la sfârşitul vieţii. Prima fază a mişcării a durat trei ani din 610 (anul revelaţiei) până la sfârşitul lui 612. Mai întâi Muhammed a închinat mesajul lui Allah doar prietenilor săi, rudelor apropiate şi celor în care avea încredere. Ali vărul său, fiul lui Abu Talib a fost al doilea musulman şi al treilea a fost Zaid fiul lui Harithah (servitorul lui Muhammed). Abu Bakr a fost primul dintre prietenii lui Muhammed care a devenit musulman. Ali vărul profetului, un băiat de 10 ani a acceptat adevărul Islamului. Allah l-a învăţat pe Muhammed prin îngerul Gabriel cum să facă spălarea rituală şi cum să se roage. Muhammed a învăţat-o pe Hatige şi amândoi ofereau rugăciunea împreună. Ali l-a văzut pe profet şi pe soţia sa îngenunchind şi rugându-se şi recitând Coranul. Ali a fost uimit de această scenă neobişnuită şi l-a întrebat pe Profet după rugăciune:

În faţa cui te-ai închinat? Profetul răspunse: Ne-am rugat lui Allah care m-a trimis ca Profet şi mi-a cerut să adun oamenii la El. Apoi Profetul l-a invitat pe Ali să se roage doar lui Allah şi să primească mesajul lui Allah revelat lui. De asemenea, i-a recitat din Coran. Ali a fost entuziasmat dar s-a gândit un moment şi spuse că-i va cere sfatul tatălui său Abu Talib despre asta. Şi-a petrecut noaptea neliniştit şi fără odihnă, gândindu-se la chemarea lui Muhammed. În dimineaţa următoare s-a grăbit la profet şi îşi declară credinţa în Islam. Tânărul băiat spuse:

Allah m-a creat fără a-l consulta pe Abu Talib, tatăl meu. Eu de ce i-aş cere sfatul pentru a-l venera pe Allah? În timpul primei faze a Mişcării Islamice, Muhammed a închinat mesajul lui Allah discret şi a fost împrăştiat treptat printre drepturile de toate vârstele în special, tineretul din Makkah. Oamenii din Makkah au început să vorbească despre Muhammed şi despre mesajul său. Prima dată nu l-au luat în serios. Ei credeau că musulmanii aveau fantezie care va dispare curând şi eventual, adorarea idolilor va triumfa. Au trecut trei ani şi mesajul lui Allah a continuat să se împrăştie tot mai mult în valea Makkah. Trei ani de la prima revelaţie, Allah i-a poruncit profetului: Proclamă ceea ce ţi s-a ordonat şi întoarce-te de la politeişti (15:94). Acesta a fost începutul celei de-a doua faze islamice. Profetul a pregătit el însuşi pentru a confrunta noua situaţie cu puternică hotărâre şi credinţă. El şi-a poftit rudele la o masă şi după masă le-a spus: O fii ai lui Abdul Muttalib nu ştiu vreun arab care a venit la oamenii săi cu un mesaj mai nobil decât al meu. V-am adus ce e mai bun în lumea aceasta şi în următoarea. Allah mi-a poruncit să vă chem la El. Aşa că, cine va sta lângă mine? Ei se pregăteau să plece, când tânărul Ali s-a ridicat şi a spus: Sunt cel mai tânăr dintre voi, pot fi un băiat, poate că picioarele mele nu sunt deajuns de tari, dar o Muhammed, te voi ajuta.

Oricine ţi se opune, mă voi lupta cu el ca şi cu un inamic de moarte. Cei mai vârstnici au râs tare şi s-au îmbrăţişat. Muhammed se pregătea să-i cheme pe Makkani la mesajul lui Allah. El a urcat pe vârful lui As-Safa şi a strigat oamenilor care, văzându-l stând acolo, s-au apropiat. Muhammed le-a spus: O, oameni din Quraish, dacă v-aş spune că văd o armată gata să atace pe cealaltă parte a muntelui m-aţi crede? Au răspuns: Da de ce nu? Avem încredere în tine şi niciodată nu ne-ai spus vreo minciună. Muhammed spuse: Atunci să ştiţi că sunt un profet şi că vă avertizez de o pedeapsă severă. O banu Abdul Muttalib! Banu’Abd Manaf! O Banu Zuhrah! O Banu Taim! O Banu Makhzum! O banu Asad! Allah mi-a poruncit să vă previn, rudele mele apropiate, că vă pot asigura de bine pe acest pământ şi în rai dacă declaraţi că nu există un alt Dumnezeu decât Allah. Abu Lahab, unchiul său s-a făcut roşu de mânie şi i-a vorbit urât nepotului său: Pentru asta ne-ai adunat? Muhammed a fost foarte şocat şi s-a uitat unmoment la unchiul său. Allah a revelat: Fie ca mâinile lui Abu Lahab să dispară, e blestemat. Averea şi proprietăţile lui nu-l vor salva. Va fi aruncat într-un foc al iadului (111:1- 3) Makkanii care mult timp n-au dat importanţă mişcării au devenit foarte ostili la chemarea deschisă al lui Muhammed. Acum au realizat ameninţarea idolatriei lor şi au început să-i hărţuie pe urmaşii Islamului pentru a opri popularitatea în creştere a acestuia. Nici o zi nu trecea fără ca noi urmaşi să nu se alăture credinţei. Această direcţie a crescut furia idolatrilor. Quraishul a încercat întâi să liniştească lucrurile prin Abu Talib şi i-au cerut să-şi retragă sprijinul lui Muhammed. Delegaţii de oameni influenţi au venit să-l întâlnească pe Abu Talib de două ori pentru acest scop. El i-a ascultat calm şi I-a trimis înapoi cu cuvintele de conciliere. Abu Talib i-a cerut lui Muhammed să nu se supună unei asemenea tensiuni. Profetul a înfruntat dilema dar a rămas ferm şi i-a spus unchiului său: Unchiule, pe Allah, dacă îmi vor pune soarele în mâna dreaptă şi luna în cea stângă, şi-mi vor cere să renunţ la misiunea mea, n-o voi face până ce Allah o va răspândi sau voi pieri pentru ea! Abu Talib a fost mişcat de hotărârea nepotului său şi spuse: Du-te şi spune ce vrei, şi pe Allah, nu-mi voi lua vreodată sprijinul de la tine. Primul musulman care a suferit de pe urma necredincioşilor din Makkah a fost Sad bin Wqqas. El a fost înjunghiat cu o sabie într-o luptă cu inamicii care l-au atacat pe Profet şi pe adepţii săi la rugăciune într-o trecătoare de munte. Profetul se ruga o dată în zona Ka’bah şi a fost atacat în timpul întâlnirii. Harith bin Abi Halah a încercat să liniştească conflictul, dar a fost atacat şi omorât. El a fost primul musulman care şi-a dat viaţa pentru Islam. Bilal bin Rabah, un sclav asirian, a fost torturat de stăpânul său pentru că a acceptat Islamul. A fost aruncat pe nisip sub soarele arzător cu o piatră grea pe pieptul său, doar pentru că a aderat la Islam. Bilal şi-a înfruntat tortura spunând: Allah, unicul, Allah unicul Abu Bakr l-a eliberat de la stăpânul său necredincios. Alţii care au suferit îngrozitor, aflaţi în mâinile necredincioşilor au fost Ammar, Abu Fukaiha, Suhaib Rumi şi Khabbab. Necredincioşii n-au cruţat nici pe femeile musulmane. Chiar şi Profetul a fost ridiculizat, insultat şi acuzat de a fi vrăjitor şi de a fi posedat. Odată a fost aproape sugrumat de un necredincios în timp ce se ruga. Deodată Abu Bakr a venit şi l-a salvat. Soţia lui Abu Lahab, Umm Jamil arunca gunoi şi coji din casa ei la uşa şi în drumul lui Muhammed şi acesta nu putea face decât să le înlăture. Muhammed şi-a continuat ruga mai entuziast şi mai ferm, iar ostilitatea necredincioşilor s-a intensificat şi ea. Makkanii au făcut tot posibilul pentru a-l opri pe el şi pe adepţii lui. Dar, zadarnic. Mişcarea islamică a continuat să crească printre Makkani în ciuda falsei propagande, a persecuţiei şi a tulburărilor provocate de idolatri. În această perioadă, Hamzah, tânărul unchi al Profetului, s-a alăturat mişcării islamice. Acceptarea credinţei de către el a adăugat putere Islamului, pentru că Hamzah era un om viteaz. Aderarea sa I-a determinat pe Quraish să se mai potolească cu hărţuiala. Utbah bin Rabi’ah, un conducător al Quraish a făcut câteva propuneri Profetului. El a sugerat:Dacă banii sunt ceea ce vrei, ne vom aduna pentru tine averea, astfel încât poţi fi cel mai bogat dintre noi; dacă vrei onoare, te vom face şeful nostru, astfel încât nimeni să nu poată decide nimic fără tine, dacă vrei putere, te vom face rege. Profetul a respins aceste sugestii şi a recitat versete din Surah 41

din Coran. Utbah s-a întors la tovarăşii săi, schimbat la faţă şi le-a spus că a auzit de la Muhammed ce nu mai auzise niciodată înainte. Nici o tentaţie lumească nu-l putea ţine pe Profet departe de adevăr. Cei din Quraish n-au reuşit în nici o încercare a-l descuraja pe Muhammed şi pe mzsulmani în credinţa lor. Şicanele, ridiculizarea, tortura şi falsa propagandă s-au dovedit inutile şi musulmanii au devenit chiar mai hotărâţi. Conducătorii Quraishului au ţesut atunci o altă intrigă vicleană. Ei i-au propus Profetului să le adore zeii, iar ei, în schimb, îi vor adora pe zeul lui. Astfel vor ajunge la un compromis şi ostilitatea va înceta. Allah i-a poruncit Profetului să le spună necredincioşilor că nu poate exista un asemenea compromis în materie de principii de bază. Lui Muhammed i s-a să le declare: voi aveţi religia voastră, iar eu o am pe a mea (în arabă-leküm diynüküm ve liye diyni) Necredincioşii, înfrânţi în încercarea lor de a ajunge la un compromis cu Profetul, au crescut intensitatea persecuţiilor. Ameninţarea vieţii şi a proprietăţii a crescut. Bieţii musulmani erau, în special, nesiguri şi vulnerabili. Muhammed i-a sfătuit pe musulmanii care se simţeau în nesiguranţă să emigreze în Abisinia unde Najjashi(Negus), un nobil rege, domnea. Primul grup a fost format din 10 oameni. Aceasta este prima emigrare (Hijrah) a musulmanilor care au trebuit să-şi părăsească ţara de dragul lui Allah. O delegaţie a celor din Quraish alcătuită din Amr Ibn As şi Abdullah ibn Rabi’ah a plecat la Negus şi a încercat săi întoarcă pe emigranţii musulmani. Ei i-au mituit pe curtenii lui Negus şi au formulat acuzaţii împotriva musulmanilor pentru a reuşii în misiunea lor. Au pretinscă emigranţii sunt apostaţi şi că urmează o nouă religie de care nimeni n-a auzit. Negus a vrut să afle întreaga problemă şi i-a chemat pe musulmani. El a întrebat: Care este noua religie pe care o urmaţi şi ce v-a făcut să vă părăsiţi ţara? Ja’far bin Abu Talib a răspuns în numele musulmanilor: O rege eram în ignoranţă şi imoralitate divizând pietre şi idoli, mâncând animale moarte, comiţând tot felul de nedreptăţi, rupând legături naturale, tratându-i rău pe oaspeţi, iar puternicii îi exploatau pe slabi. Apoi Allah ne-a trimis un profet, unul dintre ai noştri, a cărui descendenţă, sinceritate şi onestitate ne erau bine cunoscute. El ne-a chemat să-l divinizăm pe Allah şi să renunţăm la pietre, la idoli, la care noi şi strămoşii noştri obişnuiau să se roage. El ne-a poruncit să spunem adevărul, să ne onorăm promisiunile, să ne ajutăm rudele, să fim buni cu vecinii noştri, să ne abţinem de la vărsare de sânge, să evităm concubinajul. Ne-a poruncit să nu depunem mărturie falsă, să nu ne însuşim proprietatea unui orfan sau să acuzăm pe nedrept o femeie căsătorită. El ne-a ordonat să nu asociem pe nimeni lui Allah. El ne-a ordonat să ţinem rugăciuni, să postim, să plătim Zakah. Noi am crezut în el şi în ceea ce ne-a adus de la Allah şi noi îl urmăm în ceea ce ne-a eugat să facem şi în ceea ce ne-a cerut să nu facem. De aceea poporul nostru ne-a atacat, ne-a tratat aspru şi a încercat să ne întoarcă la vechea imoralitate şi la cultul idolilor. Ei ne-au făcut viaţa intolerabilă în Makkah iar noi am venit în ţara voastră pentru a căuta protecţia pentru a trăi în dreptate şi pace. Auzind aceste cuvinte Negus a vrut să asculte partea Coranului care a sosit de la Allah Profetului. Ja’far i-a recitat Surah Maryam . Negus a plâns până ce barba i s-a udat, ascultând Coranul. Apoi spuse: Ceea ce ai recitat şi ceea ce i s-a revelat lui Isus trebuie să fi pornit amândouă din aceeaşi sursă. Intraţi în regatul meu; nu vă voi alunga. În anul 616 d.H, Hamza unul dintre unchii profetului a acceptat islamul şi a devenit astfel musulman. Trecerea acestuia la islam are în spate o poveste frumoasă. Se spune că într-o zi pe când profetul se afla pe muntele Safa a trecut pe lângă el Ebu Cehil. Acesta i-a adresat profetului cuvinte jignitoare însă Muhammed nu i-a dat satisfacţia să-i răspundă la jigniri. În acea zi Hamza plecase la vânătoare. Când, la întoarcere o sclavă i-a povestit acestuia întâmplarea. Nesuportând jignirile aduse nepotului său el s-a deplasat spre locul de întâlnire al celor din Kureyş. Aici l-a rănit cu o săgeată pe Ebu Cehil şi apoi a mers la profet unde a depus mărturia de credinţă devenind musulman. Omar bin Al Khattab, o persoană puternică şi dură trecută de 20 de ani, a devenit musulman în al şaselea an al profeţiei lui Muhammed. Acceptarea islamismului de către acesta este remarcabilă în sensul că el a plecat cu jurământul de a-l ucide pe Profet. În drumul său pentru a-l ucide pe

Muhammed, Na’im i-a spus lui Omar că ar trebui să aibă mai degrabă grijă de Fatimah şi Sa’id care deveniseră musulmani. Fatmah şi Sa’id erau sora şi cumnatul lui Omar. Omar a fost scos din sărite când a auzit aceasta şi îşi schimbă drumul pentru a ajunge la casa surorii lui. Când se apropie de casă, auzi recitarea Coranului, Khabbab bin al-Arat le citea Sura Ta Ha. Omar intră în casă fără să bată la uşă şi strigă furios: Ce sunt prostiile astea pe care le-am auzit? Fatimah şi Sa’id au refuzat să spună. Ei îl ascunseseră pe Khabbab înainte ca Omar să intre. Omar era furios şi începu să-l bată pe cumnatul lui şi să-i aducă înjurii lui Fatimah când acesta încerca să-şi apere soţul. Văzându-şi sora pătată de sânge, Omar se opri şi vru să vadă bucată din Coran din care recitau. Fatimah îi ceru să se purifice. Omar se spălă înainte de a primi foaia scrisă. Citind a fost adânc mişcat de rima şi de ritmul conţinutului. El decise să accepte islamul şi spuse: Conduceţi-mă la Muhammed ca să pot accepta islamul. Khabbab ieşise din ascunzătoare şi îl conduse la casa lui Arqam unde stătea pe atunci Profetul. Casa lui Arqam era centrul islamului pe atunci. Profetul l-a întâmpinat cu bunăvoinţă pe Omar la poartă şi vru să-i afle intenţia. Omar îşi exprimă dorinţa de afi un musulman, iar Profetul a fost foarte mulţumit. Omar era un bărbat foarte puternic. Intrarea sa în Islam dădu un impuls foarte puternic musulmanilor. Înaintea sa, Hamzah, unchiul Profetului, devenise musulman. Şi el era un om puternic. Intrarea în islam a acestor doi oameni mari şi bravi a constituit un punct de cotitură în istoria mişcării islamice timpurii. Cei din Quraish clocoteau de furie din cauza creşterii treptate a puterii musulmanilor. Ei au conspirat un alt asalt şi deciseră un boicot total împotriva familiei lui Hashim şi Muttalib. Ei au fost asaltaţi într-o trecătoare numită Shi’bi Abi Talib. Boicotul a continuat trei ani şi clanurile lui Hashim şi Muttalib au suferit mult în acest timp. S-a renunţat apoi la boicot datorită diversiunilor dintre cei din Quraish. Clanurile lui Hashim şi Muttalib au arătat o mare fermitate în timpul boicotului. Documentul asupra boicotului care a fost păstrat în Ka’bah a fost mâncat de furnici albe, totul în afară de numele lui Allah. Profetul şi-a continuat lupta în ciuda intimidării şi a persecuţiei. Adevărul trebuie să triumfe peste falsitate. Chemarea lui Allah trebuie să învingă păgânismul. Popularitatea şi puterea islamului erau în creştere. Timpul a trecut, iar Muhammed la vârsta de 50 de ani, în al 10-lea an al profeţiei sale, a trebuit să înfrunte mai multă întristare şi durere. Unchiul lui Abu Talib a murit. Abu Talib îi oferise totdeauna protecţie nepotului său. Lui Muhammed i s-a rupt inima de durere. Încă mai multă tristeţe îi era, însă rezervată. Profetul îşi pierduse preaiubita şi grijulia soţie, Hatige care fusese lângă el ca o stâncă solidă, pentru a-l alina, a-l sprijini şi a-l încuraja în vremuri când nimeni altcineva n-o făcuse. Şi ea fusese prima care-l recunoscuse ca trimis al lui Allah. A fost o lovitură teribilă pentru Muhammed. Dar Profetul a trebuit s-o îndure. Moartea este un fapt de neînlăturat al vieţii. Toţi bărbaţii şi femeile mor, şi noi la fel, într-o zi. Profetul era obişnuit cu şocurile şi cu durerea încă din copilărie. Providenţa l-a încercat tot timpul vieţii sale. Răspunderea profeţiei necesită rezistenţă şi răbdare fără pereche. Profetul a trecut cele mai dificile teste ale vieţii, incluzând persecuţia, tortura şi loviturile morţii. Inima de piatră a locuitorilor din Makkah l-a întristat pe Profet. El se decise acum să-i încerce pe oamenii din Ta’if, un oraş la 60 mile în vestul Makkah-ului, locuit de tribul Sakiyf, pentru a vedea dacă aceştia îl vor suporta. Sosind în Ta’if (620d.H), însoţit de Zaid bin Harithah, a mers la trei oameni importanţi ai oraşului şi i-a chemat la Islam. Toţi trei au refuzat şi l-au insultat. Ba chiar i-a incitat pe derbedeii de pe străzi să-l ducă afară din oraş. Derbedeii l-au lovit pe Profet cu pietre peste picioare. Ei l-au huiduit şi l- au dat afară. El era trudit, trist şi foarte nefericit şi poposi într-o grădină unde s-a rugat. Proprietarii grădinii au fost martorii întregului episod şi le păru rău pentru el, aşa cum era obosit şi zgâriat i-au oferit ospitalitate şi i-au trimis struguri prin servitorul lor Addas. Spunând Bismillah…profetul a început să mănânce strugurii iar Addas i-a spus: -În acest ţinut nimeni nu a spus poporului astfel de cuvinte şi de aceea ei nu înţeleg de numele lui Allah. Profetul l-a întrebat apoi de unde este -Din Ninovali, sunt creştin, i-a răspuns Addâs -Prin urmare eşti din ţinutul fratelui meu Yunus…I-a răspuns Addas -Şti tu de unde este Yunus? L-

a întrebat profetul -Yunus este fratele meu, şi el ca şi mine a fost profet. Abia după aceea profetul a început să-i vorbească lui Addas despre Islam care a devenit şi el în acel loc musulman. Profetul spunea că ziua în Ta’if a fost cea mai grea zi a vieţii lui, dar priviţi-i măreţia; a fost zgâriat, rănit, însângerat, dar niciodată n-a rostit măcar un cuvânt de blestem pentru oamenii care abuzaseră de el. Călătoria în localitatea Ta’if a avut loc în luna Şevvâl iar când s-a întors de aici şi intrase deja în luna Zilkade. După şocurile puternice ale morţii lui Abu Talib şi Hatige, şi după tratamentul crud primit în Ta’if, Muhammed tânjea după puţină alinare. N-a trcut mult şi a avut-o. S-a întâmplat sub forma unei remarcabile şi pline de evenimente călătorii de noapte la Ierusalim numită Al-Isra şi ascensiunea la rai în aceeaşi noapte s-a numit Al-Miraj. Mi’raj a fost un eveniment memorabil pentru Profet. Allah l-a onorat prin această călătorie unică şi extraordinară. În timpul călătoriei, Muhammed a văzut cu proprii ochi gloria lui Allah şi opera Universului. A fos un mare sprijin moral de care avea mare nevoie. I-a întărit şi mai tare credinţa că Allah este mereu cu el. Nici vreun şoc nu-l putea opri de la a chema oamenii la Allah. Însuşi Profetul a dat detalii vii asupra călătoriei şi ascensiunii. El a spus că într-o noapte îngerul Gabriel l-a trezit din somn şi l-a luat la Ierusalim călărind un animal care arăta ca un cal cu aripi mari. Numele animalului era Buraq. La Ierusalim i-a întâlnit pe toţi profeţii (Adam, Abraham, Moise, Isus şi Harun). I-a condus în rugăciune. Apoi a fost luat în diferite raiuri şi a văzut Paradisul şi Iadul. Cea mai importantă din tot a fost experienţa Gloriei şi a Maiestăţii lui Allah. A avu mult mai multe experienţe. Este dincolo de puterea de înţelegere a oamenilor obişnuiţi ca noi, înţelegerea fiecărui aspect al călătoriei. Dar n-a fost imposibil pentru ultimul mesager al lui Allah să înţeleagă semnificaţia acestor lucruri. A trebuit să aibă asemenea experienţe pentru a acţiona ca trimis al lui Allah. Zilnic, de cinci ori pe zi, rugăciuni erau spuse pentru musulmanii la vremea Mi’raj. Întreaga călătorie miraculoasă a ţinut scurtă vreme din noapte. În dimineaţa următoare, când Muhammed şi-a relatat experienţa, cei din Mekkah au râs de el şi au început să spună că Muhammed trebuie să fi înnebunit. Oricum musulmanii l-au crezut. Dar câţiva dintre noii intraţi în credinţă au simţit puţin o îndoială şi necredincioşii, ca de obicei, au refuzat să accepte adevărul. Muhammed a dat detalii grafice asupra călătoriei şi o cavravană cu care se întâlnise pe drumul la Ierusalim a confirmat detalii date. În timpul predicilor lui deschise, publice Muhammed a întâlnit un grup de oameni din Madinah (numit atunci Yathrib) la timpul de Hajj şi i-a invitat să recunoască islamul. Ei au răspuns la chemarea sa şi au devenit musulmani. Erau şase. Ei s-au întors la Madinah ca şi credincioşi şi i-au invitat pe ceilalţi din triburile lor să se alăture noii credinţe. Anul următor 12 oameni din Madinah au venit în timpul de Hajj şi Profetul a ajuns la o înţelegere ce ei într-un loc numit Al-Aqabah în 621. Această înţelegere e cunoscută ca Înţelegerea de la Al-Aqabah. În acest angajament, ei au hotărât să i se supună doar lui Allah, să nu fure, să nu comită adulter, să nu-şi ucidă copiii, să nu comită vreun rău şi să-i dea ascultare lui Allah. Li s-a spus de către Muhammed că dacă vor trăi sub acest legământ, Allah va fi mulţumit de ei şi-i va răsplăti cu Paradisul. Al doilea legământ al musulmanilor din Madinah a fost stabilit în 622 în acelaşi loc, Al-Aqabah, în total 73 de oameni incluzând două femei au luat parte la acest angajament. Acest legământ a fost o extindere a primului legământ. A fost stabilit ca musulmanii din Madinah să-l protejeze şi să-l ajute pe Profet împotriva tuturor relelor, aşa cum îşi protejează propriile soţii şi copiii. Toate pericolele care puteau apare în urma acestui legământ aui fost explicate de către Al-Abbas, unchiul Profetului musulmanilor din Madinah, în termeni clari. Dar musulmanii din Madinah au spus: Îl luăm (pe Profet) în ciuda tuturor ameninţărilor faţă de proprietate, avere şi viaţă. Spune-ne O Profet al lui Allah! Care ne va fi răsplata dacă rămânem credincioşi acestui jurământ? Profetul răspunse: Paradisul? Şi-au întins mâinile către el iar el către ei, şi astfel legământul a fost încheiat. Al doilea legământ includea clauze despre situaţile de război în care datoria musulmanilor din Madinah era să-l apere pe Profet într-un atac extern din Makkah. Încheierea celui de-al doilea legământ de la Al-Aqabah a fost un alt punct de

răscruce în istoria mişcării islamice. Musulmanii aveau acum un loc pe care să se refugieze, un aliat în timp de război şi boicot. Necrdincioşii au aflat la sfârşit de legământ, după ce acesta fusese încheiat. A fost făcut în secret, astfel încât necredicioşii să nu aibă prilejul de a-l împiedica. Când au aflat, aceştia s-au mâniat şi au recurs la torturarea a câţiva dintre locuitorii Madinei. Acum Profetul şi-a schimbat strategia de lucru. 13 ani încercase tot posibilul să predice mesajul lui Allah din Makkah. Dar solul Makkah nu s-a dovedit fertil pentru aceasta. Madinah i-a dat un sol proaspăt, receptiv în care să sădească sămânţa islamului şi el a pornit să folosească acest prilej. El le-a poruncit musulmanilor din Makkah să înceapă emigrarea la Madinah şi să întărească legătura cu musulmanii de acolo. Musulmanii din Madinah sunt cunoscuţi ca Ansar (ajutători) şi cei din Makkah ca Muhajirun (emigranţi) în istoria islamică. Urmând porunca Profetului, musulmanii din Makkah au început să se deplaseze spre Madinah singuri şi în grupuri mici. Necredincioşii au încercat cu ferocitate să-i oprească şi au devenit chiar mai răzbunători. Gândiţi-vă la emigrare! Musulmanii şi-au părăsit casele de dragul lui Allah şi al plăcerii lui! În acel moment, aceasta era ceea ce se cerea pentru ei. Ca musulmani, şi noi trebuie să fim gata de a face la fel de dragul credinţei noastre. vIaţa pe acest pământ va avea sens şiscop doar când vom lua această atitudine. După ce mai mulţi dintre musulmani plecaseră la Madinah, Muhammed aştepta permisiunea lui Allah de a emigra şi el. Abu Bakr, cel mai apropiat prieten al său a rămas alături la sfatul Profetului. Ali, vărul Profetului, a rămas şi el. Abu Bakr l-a însoţit pe Profet mai târziu. El a fost foarte norocos. Necredincioşii au complotat să-l ucidă pe Muhammed. Permisiunea de a emigra la Madinah sosise. Muhammed a părăsit Makkah în secret în 622 cu Abu Bakr. Un grup special format de necredincioşi au înconjurat în aşteptare noaptea, casa Profetului pentru a-l ucide când ieşea. Ali a fost lăsat, în urmă dormind în patul Profetului, iar acesta a plecat în tăcere, prostindu-i pe necredincioşi. Dimineaţa l-au găsit pe Ali în patul profetului şi au rămas muţi de uimire. Profetul şi însoţitorul său Abu Bakr plecaseră chiar înaintea zorilor şi au mers la peştera Thawr, în sudul Makkai. Au stat acolo trei zile, unde servitorul lui Abu Bakr le-a adus seara mâncare. Au părăsit peştera Thawr în a treia zi şi au plecat spre Madinah. Necredincioşii, păcăliţi de înţelepciunea Profetului, au organizat o cercetare detaliată pe drumul spre Madnah şi au oferit un premiu de 1000 cămile pentru capturarea lui Muhammed. Un om necredincios numit Suraqah aproape că a reuşit eşuând însă, la sfârşit. Calul său a căzut de trei ori în încercarea de a-l ucide pe Muhammed şi la sfârşit el a renunţat la scopul său sinistru, luând căderile drept semne rele. După o călătorie obositoare, epuizantă şi foarte grea, Profetul însoţit de Abu Bakr a ajuns la Qeba un loc de lângă Madinah. Ei au star acolo două săptămâni şi Profetul a construit o moschee în Qeba unde Ali li se alăturase. Profetul a intrat în Madinah şi şi-a lăsat cămila să îngenuncheze acolo unde i-a plăcut. Prima dată aceasta a îngenuncheat într-un loc deţinut de doi orfani şi s-a ridicat pentru a îngenunchea în final în faţa casei lui Abu Ayyub Ansari, care a devenit prima reşedinţă a Profetului în Madinah. Oamenii din Madinah, care aşteptaseră sosirea lui Muhammed nerăbdători au fost foarte fericiţi şi entuziasmaţi când l-au aflat printre ei. Ei i-au urat bun venit asemenea unui erou. Hijrah-ul Profetului a început un nou capitol în istoria mişcării islamice. El are două laturi: scena tristă şi impresionantă a părăsirii ibitului loc de naştere pe de o parte şi un sentiment de siguranţă şi speranţă pentru opera islamului mult mai mare decât înainte pe de altă parte. Calendarul islamic începe din ziua de Hijrah Profetului Muhammed din Makkah la Madinah. Hijrah a fost începutul unui rol pentru Profet ca om de stat şi conducător. Sosirea lui Muhammed în Madinah a fost un eveniment memorabil pentru locuitorii oraşului. Ei s-au simţit în culmea fericirii şi au jubilat pentru că-l aveau pe trimisul lui Allah printre ei. Madinah era cunoscută atunci ca Yathrib. A fost acum cunoscută ca Madinatun Nabi-Oraşul Profetului-după sosirea lui Muhammed. Mai târziu a fost cunoscut simplu ca Madinah-Oraşul. Emigranţii din Makkah au adăugat o nouă dimensiune vieţii Madinei. Oraşul avea acum trei comunităţi: Ansar (Ajutătorii) triburilor Aws şi Khazraj, evreii din triburile Qainuqa, Nadir şi Quraizah şi

migratorii din Madinah. Aceştia (Muhajirun) au trebuit să fie asimilaţi de comunitatea locală a Ansar. Însoţitorii Profetului ajunsesseră la Madinah înaintea lui Muhammed şi trăiau cu Ansarii ca oaspeţi. Odată cu sosirea Profetului, această situaţie a devenit mai stabilă. Emigranţii nu aduseseră aproape nimic cu ei. Prima măsură luată de Profet a fost să formeze o legătură solidă decredinţă şi frăţie între Ansar şi Muhajirun. El a cerut o adunare a acelor două comunităţi şi le-a cerut Ansarilor să devină fraţi ai Muhajirun. Le-a sugerat că şi-ar putea împărţi proprirtăţile şi alte bunuri cu fraţii lor emigranţi. Ansarii au făcut aşa cum le-a cerut Profetul. Acesta a fost un eveniment rar neîntâlnt vreodată în istoria umană; atât de puternică era influenţa islamului. Ansarii şi-au împărţit proprietăţile cu muhajirunii egal pe baza împărţirii aceleiaşi credinţe. Muhammed a devenit conducătorul oraşului. Odată cu cimentarea legăturii de frăţie, el inaugurase Societatea islamică. Madinah era acum capitala comunităţii islamice primul stat islamic. Statul islamic al Madinah nu a cunoscut vreo distincţie între conducător şi supuşii lui. Fiecare cetăţean aparţine lui Allah şi se bucura de drepturi egale. Islam nu admite vreo preferinţă pentru vreunul faţă de celălalt decât pe baza pietăţii (Taqwa). Cel mai nobil dintre voi îi este lui Allah acela care e cel mai virtuos spune Coranul. În statul islamic al Madinah nu se făcea discriminare de culoare, rasă sau origine. După aşezarea bazelor statului islamic, trimisul lui Allah a înaintat în asigurarea păcii interne a noului stat. Un tratat cu evreii a fost semnat, dar evreii nu şi-au ţinut promisiunea, încălcând-o mai târziu. Profetul decise acum să construiască o moschee în Madinah. În curând, munca începu într-un loc cumpărat de la orfanii care-l deţineau. Acesta era locul unde cămila Profetului îngenunchease prima dată înainte de a îngenunchea în faţa casei lui Abu Ayyub Ansari. Reşedinţa Profetului a fost construită lângă moschee. Însuşi Muhammed a luat parte la construcţie ca un miuncitor obişnuit. De fapt era greu să-l identifice printre ceilalţi muncitori de pe şantier. Muhammed n-a ezitat vreodată să facă orice muncă obişnuită. Obişnuia să-şi cârpească singur hainele, să-şi repare pantofii, să facă cumpărături şi să mulgă caprele. Astfel ne-a lăsat un exmălu strălucitor. În Madinah, musulmanii erau acum o comunitate strânsă, unită, iar Profetul simţi că e necesar a-i chema pe credincioşi să se roage în adunare. Musulmanii se adunau pentru rugăciune atunci când era timpul. S-au avansat multe propuneri şi în cele din urmă Profetul l-a pus pe Bilal, musulmanul abisinian care avea o voce melodioasă, să strige tare următoarele cuvinte: Allahü Ekber Allahü Ekber (Allah e mare) Allahü Ekber Allahü Ekber Eşhedü ellâ illahe illallah (mărturisesc că nu este alt zeu decât Allah) Eşhedü ellâ illahe illallah Eşhedü enne Muhammeden rasûlullah (mărturisesc că Muhammed este profetul lui Allah) Eşhedü enne Muhammeden rasûlullah Hayye ale’s-salah Hayye ale’s-salâh(veniţi la rugăciune) Hayye ale’l-felâh Hayye ale’l-felâh(mergem spre izbândă) Allahü Ekber Allahü Ekber(Allah e mare) Lailâhe illellah(nu este alt zeu decât Allah) Acesta este Ezan (Chemarea la rugăciune). Madinah, primul stat islamic a început să prospere sub conducerea dinamică a lui Muhammed. Societatea islamică a Madinei necesita mai multă cârmuire şi pregătire pentru dezvoltare, bunăstare şi prosperitate. Această societate care trecea pe atunci prin stadiul eu de început, a ajuns mai târziu să aibă un impact extraordinar asupra isatoriei omenirii. Programul de pregătire introdus în timpul celui de-al doilea şi al treilea an al Hijrah includea postirea în luna de Ramadan, zekeat (contibuţia averii), prohibiţia băutului de vin şi a tranzacţiilor cu dobândă (riba). De asemenea în această perioadă legile privind orfanii, moştenirea, căsătoria şi drepturile femeilor măritate au fost stabilite. În al doilea an de Hijrah (luna lui Şaban)direcţia rugăciunii (Qoblah) a fost schimbată prin revelaţie de la Bait-ul Maqdis în Ierusalim la Al-Ka’bah în Makkah. Societatea creştea şi îndatorirea de a o face puternică şi dinamică a crescut şi ea. Muhammed în acest timp a luptat pe patru fronturi: 1.să menţină coeziunea şi disciplina printre rândurile societăţii islamice 2.să se păzească de intrigile şi conspiraţiile Hypocriţilor (Munafiqun). 3.să rămână alerţi în faţa pericolelor din partea Quraish, Makkah 4. să rămână vigilenţi faţă de evreii din Madinah Muhammedera un bărbat înţelept şi practic. El a observat pericolele existente atât

înăuntrul cât şi în afara oraşului Madinah. El n-a lăsat nici o piatră neîntoarsă pentru a face mica comunitate de musulmani o forţă solidă unită pentru a combate orice ameninţare a existenţei acesteia. El nu avea multe resurse. Economia Maddinei era slăbită datorită primirii emigranţilor din Makkah dar trimisul lui Allah era plin de speranţă şi încredere. El ştia că ajutorul lui Allah va veni în momentul potrivit. Ce conta era puterea credinţei şi nu resursele materiale. Necredincioşii din Makkah se înfuriau din cauza siguranţei musulmanilor în Madinah. Toate încercările lor anterioare de a-l termina ăe Muhammed eşuaseră. Nu aveau odihnă şi ardeau în ei, incapabili de a găsi o cale pentru a-l ataca pe Muhammed. Căutau un pretext pentru a ataca noua societate islamică şi să scape de ea odată pentru totdeauna. Aceasta era situaţia când a venit ştirea despre o caravană neobişnuită cu vreo 1000 de cămile încărcate cu bunuri şi arme, călătorind spre Makkah din Siria-un şef al Quraishilor din Makkah. Abu Sufian se temea de un atac din partea musulmanilor, de aceea el nu pregeta să

trimită un mesaj şi în curând o armată de 1000 de oameni a fost gata să plece la Madinah pentru a-i ataca pe musulmani sub orice pretext. Noutăţile despre armata din Makkah ajunseră la Profet şi el decise să îi înfrunte în afara Madinei cu ajutorul lui Allah. Agresiunea

necredincioşilor nu trebuie să pornească neprovocată

O armată mică de 313 oameni,

.. incluzând băieţi tineri, echipaţi cu arme şi muniţie a plecat din Madinah sub comanda Profetului şi a poposit într-un loc numit Bedr, la 80 de mile de Madinah. Armata musulmană avea doar câţiva cai şi era slab înarmată, dar erau plini de credinţă, curaj, vitejie şi hotărâre. Ei ştiau că se află de partea bună. Între timp, caravana lui Abu Sufian şi-a schimbat ruta şi a ieşit în afara oricărui pericol, dar armata makkană a hotărât că nu va pleca până ce nu-i va termina pe musulmani. O întâlnire între cele două armate a avut loc pe 17 de Ramadan a celei de al doilea an de la Hijrah. Musulmanii au răspuns atacului makkan cu nemaivăzută hotărâre şi curaj. Ei au respins armata makkana şi necredincioşii au fost definitiv înfrânţi. Ei au lăsat 70 de morţi şi alţi 70 au fost luaţi prizonieri de musulmani. Bătălia de la Bedr a devenit mai presus de orice îndoială că adevărata putere stă în credinţa în Allah şi nu în arme şi muniţie. Bătălia a decis cursul viitoarei istorii a musulmanilor. Musulmanii au câştigat această bătălie. Makkanii n-au putut uita lovitura zdrobitoare dată lor de cătree musulmani la Bedr. Au plănuit răzbunarea. Anul următor a fost anul lor de pregătire. Musulmanii consolidau câştigurile făcute la Badr şi-şi întăreau legăturile comunităţii. Profetul trimise mesageri şi delegaţi în diferite părţi ale Arabiei în acest timp. Al-Abbas, unul din unchii Profetului, trăia încă în Makkah, deşi recunoscuse islamul. Sentimentele lui pentru nepot şi pentru musulmani erau foarte puternice. El privea toate pregătirile necredincioşilor şi-i trimise un sol lui Muhammed în Madinah cu detaliile mişcărilor makkanilor. Profetul primi veştile că o armată de oameni incluzând două sute de călăreţi mărşăluia spre Madinah. Muhammed îi vhemă pe bătrâni şi-i consultă în această problemă. Mai marii Madinei, printre ei Ansar şi Muhajirun, se pronunţară pentru apărarea din interioarele Madinei. Dar bărbaţii mai tineri, însufleţiţi de credinţă şi curaj, au vrut o comportare bărbătească în afara Madinei. Ei au văzut-o ca pe un prilej de a fi Sehid (martiri). După rugăciunea de vineri, Profetul a plecat pe muntele Uhud cu o armată de 700 de musulmani. Quraishii din Makkah întinseseră deja tabăra acolo. Profetul ajunse la Uhud. Şi după rugăciunea din zori aşezară armata musulmană pe poziţii. Aavut grijă să se aşeze 50 de arcaşi sub comanda lui Abdullah Bin Jubair pentru a proteja o trecătoare âmontană strategică şi le ordonă să nu-şi părăsească poziţia în nici o situaţie. Cele două armate s-au înfruntat dimineaţa. A început o luptă aprigă şi în curând armata musulmană preluând conducerea armata mekkană a fost forţată să se retragă. Musulmanii au capturat proviziile şi bagajele makkanilor. Înainte ca bătălia să se termine cu adevărat, cei mai mulţi dintre arcaşii plasaţi în trecătoarea musulmană s-au alăturat pradei, în ciuda repetatelor rugămonţi ale lui Abdullah Bin Jubair. Această indisciplină i-a favorizat lui Khalid Bin Walid unul din comandanţii makkani un prilej rar de a ataca invers din spate. Abdullah bin Jubair şi alţi 6 arcaşi care nu-şi părăsiseră poziţile au dus o luptă disperată până când toţi au fost

martirizaţi. Oamenii lui Khalid au luat armata musulmană prin surprindere şi, în curând, sărbătoarea musulmană s-a sfârşit în doliu. S-au aflat înconjuraţi şi în lupta care a urmat Hamzah, unchiul Profetului şi un mare luptător a fost martirizat de Wahshi. Mulţi alţi musulmani au devenit şehid şi însuşi Profetul a suferit injurii. Un zvon că Muhammed e mort i-a făcut pe musulmani să fugă şi le-a scăzut moralul. Profetul a fost luat de câţiva din urmaşii săi pe deal, iar el i-a chemat cu vocea sa pe musulmani. Le-a ordonat să se reunească şi mult înainte de a fi împrăştiaţi şi distruşi, musulmanii s-au regrupat, îndată ce au văzut că profetul lor trăieşte. În bătălie, inamicul a încălcat toate regulile de comportare civilizată. Ei au mutilat corpurile neînsufleţite ale musulmanilor şi Hind, soţia lui Abu Sufian, i-a luat ficatul lui Hamzah şi l-a mestecat crud. Spre sfârşitul zilei armata musulmană regrupată a fost gata pentru un contraatac, dar armata makkană plecase deja mulţumiţi că se răzbunaseră pentru Badr. Armata musulmană i-a urmărit. La întoarcerea sa la Madinah, Profetul a trimis un contingent de musulmani care să-i urmărească pe makkani să se asigure că nu se vor întoarce. Când Abu Sufian a auzit aceasta s-a grăbit spre Makkah. Rezultatul final a fost aproape egal- nici una din părţi n-a putut revendica victoria. Dar bătălia a dat o lecţie scumpă musulmanilor. Neascultarea şi indisciplina arcaşilor din trecătoarea montană i-a făcut pe musulmani să sufere crunt într-o bătălie pe care aproape că o câştigaseră. Disciplina şi ascultarea comandantului sunt foarte importante pe un câmp de bătălie. Muhammed avea o viaţă foarte încărcată. Aproape că nu trecea vreo zi fără un incident, complotări, conspiraţii şi violarea înţelegerilor erau frecvente. Tot aşa erau şi supărarea şi eforturile zadarnice ale musulmanilor şi ale Profetului. Aceasta s-a întâmplat prin înţelegerea secretă a evreilor şi a makkanilor necredincioşi. Ei s-au unit împotriva musulmanilor. Tribul evreiesc Banu Nadir a încălcat condiţiile Convenţiei şi a complotat uciderea Profetului. Deci au fost necesare măsuri împotriva lor. Li s-a lăsat opţiunea între luptă şi deportare. Prima dată ei au refuzat să părăsească Madinah, dar mai târziu au fost expulzaţi pentru trădarea lor. Ei s-au mutat la Khaibar şi au transformat locul într-o ascunzătoare inamică împotriva musulmanilor. Ei i-au provocat pe makkani să organizeze o nouă ofensivă împotriva musulmanilor şi să încerce hotărâţi să-i termine. Badr fusese o lovitură fatală dată visurilor makkanilor; la Uhud misiunea lor n-a fost îndeplinită. Dar le-a dat un nou imbold de a lansa un alt atac, deoarece impresia lor despre invincibilitatea musulmanilor fusese slăbită. Incitarea lui Banu Nadir a adăugat paie pe foc scopurilor lor rele. Emisarii au fost trimişi în excursii secrete între Makkani şi Nadiriţi. În final, s-a stabilit o înţelegere în legătură cu noul asalt asupra Madinei. Au fost adunate forţe pentru asalt, aducând oameni din Makkah, Ghatafan, Ta’if, Fazara şi alte oraşe. Noutăţi despre aceste mişcări sinistre au ajuns la Profet, iar el şi-a consultat însoţitorii despre pregătirile atacului ofensivei inamice. S-a decis înfruntarea inamicului din oraş şi Salman al- Farsi, un musulman persan , i-a sfătuit să sape tranşee în jurul oraşului pentru a ţine hoardele inamice afară. Această idee nouă a fost pusă în practică. Tranşee adânci şi largi au fost săpate în jurul întregii Madine şi terminarea săpăturilor a durat 20 de zile. Muhammed însuşi a luat parte la săpat. După ce tranşeele au fost terminate, Profetul i-a plasat pe musulmani pe poziţii pentru a apăra oraşul din interior. O forţă aliată de 10.000 de oameni a marşat împotriva Madinei în al cincilea an al Hijrah. Numărul era atât de mare încât părea că for-ele inamice înaintează din toate direcţiile-din nord, din sud, desus şi de jos. Ei au coborât la periferia oraşului bătând tobe şi cântându-şi cântecele de război. Dar s-au trezit separaţi de musulmani printr-o tranşee foarte adâncă şi largă, şi aceasta i-a luat prin surprindere. Inamicul nu putea înţelege această nouă tehnică de război. Erau foarte uimiţi. N-aveau de ales decât să aştepte şi să vadă. Dar cât timp? O aşteptare plictisitoare şi lungă de patru săptămâni i-a făcut foarte epuizaţi, osteniţi şi nedormiţi. Nimic nu s-a întâmplat în timpul acestui lung asediu cu excepţia a câteva schimburi de săgeţi. Câteva eforturi disperate de a trece tranşee au fost, însă, liniştite de către vigilenţii musulmani pentru totdeauna. Rezervele de hrană şi alte rezerve ale inamicului se micşorau şi ei se simţeau îngrijoraţi şi nervoşi. Inamicul puse la cale un complot

perfid pentru a realiza un atac surpriză asupra musulmanilor, noaptea, de către evreii lui anu Quraizah, care se aflau încă în Madinah pe atunci. Profetul a auzit de complot şi şi-a luat măsuri pentru a-l împiedica. Profetul a trimis un mesaj evreilor din Madinah cerându-le să se gândească la consecinţele urzelilor lui dacă forţele inamice aliate ar fi înfrânte! După bătălia de la Ahzab, evreii din Banu Quraizah au fost asediaţi pentru două sau trei săptămâni şi mai târziu toţi adulţii au fost omorâţi de către Sa’d şeful tribului Aws-ul alt al Qazraj. Allah, Atotputernicul, se afla întotdeauna cu iubitorii adevărului. Ajutorul lui este esenţial pentru succes. A fost o vreme când musulmanii, asediaţi în Madinah, au avut mare nevoie de asemenea ajutor. Într-adevăr au primit acest ajutor. Deodată vremea s-a scimbat. Vânturi puternice, tunete şi furtuni grele de ploaie l-au făcut pe inamic să se împrăştie în neorânduială. Soldaţii au fost striviţi sub copite de cai şi cămile în grabă. În cele din urmă hoardele s-au retras într-o turbare sălbatică. În al şaselea an al Hijrah. Profetul şi-a anunţat intenţia de a face o vizită la Al Kabah în Makkah pentru un scurt pelerinaj. El a plecat cu1400 din adepţii săi care primiseră ordine stricte să nu poarte arme cu excepţia sabiei de călător. Quraishii din Makkah ştiau foarte bine că singurul scop al vizitei Profetului era pelerinajul, dar cum puteau să-i lase pe musulmani să intre în Makkah când ei nu fuseseră în stare să intre în Madinah? Musulmanii, deciseră ei, trebuie opriţi. Planurile trebuie puse în aplicare. Primii generali- Khalid şi Ikrimah-au fost alertaţi să fie gata cu armatele lor să-i oprească pe Profet şi pe însoţitorii săi de a intra în Makkah. Musulmaniişi-au continuat căltoria spre Makkah până ce au ajuns la un loc numit Hudabiyah. S-a cercetat pentru a se afla în ce stadiu erau Quraishii şi a fost clar că se pregăteau de bătaie. La rândul lor Quraishii au adunat informaţii despre puterea şi înarmarea musulmanilor, şi-şi dădură seama că aceştia nu veniseră decât pentru pelerinajul la Al-Kabah. Mesagerii fură trimişi din fiecare parte. Profetul îşi lămuri intenţiile Quraishilor prin mesagerul său. Dar Quraishii îl maltratară pe trimisul musulman şi-i ameninţară pe musulmani. Răbdarea musulmanilor a fost pusă la grea încercare. Le puteau da Quraishilor o lecţie bună chiar şi numai cu spadele de călători, dar Profetul lui Allah le-a poruncit să arate o stăpânire extremă de sine. Quraishii nu aveau de gând să le prezinte musulmanilor intrarea pentru pelerinaj în acest an. Ei au făcut din aceasta o chestiune de prestigiu şi mândrie. A fost umilitor pentru musulmani, dar ce puteau face? Trimisul lui Allah era stăpânul lor şi toţi paşii săi erau călăuziţi de Allah, deci trebuiau să fie urmaţi. În cele din urmă, după intense negocieri a fost semnată o înţelegere între Quraishi şi Profet. Această înţelegere este înţelegerea Hudaibiyah. Condiţiile erau: 1. Musulmanii nu vor putea vizita Makkah în acel an, dar vor veni peste un an şi vor putea rămâne doar trei zile acolo 2. va fi o extrpdare de o parte-makkanii refugiindu-se la Profet vor fi predaţi la cererea Quraishilor, dar musulmanii refugiaţi în Makkah nu vor fi predaţi Profetului 3. Va fi pace 10 ani, şi în această perioadă musulmanii vor putea merge la Makkah şi la Ta’if, iar Quraishii vor putea merge în Siria prin zonele musulmane 4. Fiecare dintre părţi va rămâne neutră în eventualitatea unui război dintre cealaltă parte şi o a treia. 5. Orice trib care va dori să semneze o înţelegere cu musulmanii sau cu Quraishii vor putea s-o facă Termenii înţelegerii erau aparent foarte nefavorabili musulmanilor, dar la sfârşit s-au dovedit a le fi favorabile. Musulmanii erau descurajaţi da li s-a dat curând de către Allah vestea victoriei Sigur v-am garantat o victorie clară (48:1). În ce mod era acest tratat al unei singure părţi o victorie? Tratatul a slăbit lunga tensiune de ani de zile şi a făcut posibilă întrepătrunderea celor două partide, Makkanii puteau veni acum la Madinah, sta cu musulmanii şi aceasta a furnizat musulmanilor un prilej pentru a influenţa inima de piatră a makkanilor. De fapt în timpul anilor care a urmat tratatul lui Hudaibiyah, numărul noilor musulmani a crescut foarte mult. Khalid Bin Walid, care a devenit mai târziu cel mai faimos general în istoria islamică şi Amr Ibnul’As, cuceritorul Egiptului au devenit musulmani în acest timp. Tratatul a dovedit, dincolo de orice îndoială, că Profetul şi musulmanii doreau pacea. De asemenea, mai târziu a pavat drumul eliberării musulmanilor deţinuţi în Makkah, cauza extrădării fiind restrâns mai târziu la iniţiativa

makkanilor. Înţelegerea Hudaibiayah a deschis şi calea cuceriri Makkah în 630 în al otulea an al Hijrah. În timpul anilor care au urmat înţelegerii Hudaibiyah-Profetul a trimis emisari la împăratul roman, la împăratul persan, la conducătorul Egiptului, la regele Abissiniei, la şefii Siriei şi la alţi conducători, invitându-i să recunoască islamul. În al şaptelea an al hijrah, s-a organizat o expediţie împotriva evreilor lui Banu Nadir, care au fost expediaţi la Khaibar. Khaibar a devenit centrul activităţilor antiislamice şi Profetul a decis să acţioneze împotriva celor care produceau necazuri acolo. După un lung asediu şi bătălii prelungite în diferite locuri, fortăreaţa evreilor a fost cucerită şi un centru al activităţilor antiislamice distrus. Puterea musulmanilor creltea şi noi adepţi se alăturau. Tratatul Hudaibiyah a dat libertate triburilor de a da înţelegeri cu Quraishii sau cu musulmanii. Tribul lui Banu Khuza’ah trecu de partea musulmanilor iar Banu Bakr trecu de partea Quraishilor. Doi ani după înţelegeri, Banu Bakr i-a atacat pe Banu Khuza’ah în timp ce dormeau. Banu Khuza’ah s-au refugiat în Al-Ka’bah, dar au fost măcelăriţi în împrejurimile sacre. Ştirea acestei încălcări a înţelegerii a ajuns la Profet, iar el a trimis un ultimatum Quraishilor cerându-le să accepte una din următoarele variante: 1.să plătească compensaţie pentru victimele Banu Khuza’ahului 2.să-şi retragă sprijinirea

Banu Bakr-lui 3.să declare că înţelegerea Hudaibiyah nu mai e validă Quraishii nu au fost de acord cu primele două variante şi au declarat tratatul Hudaibiyah ca nul şi neavenit. Atunci Profetului nu i-a rămas altă alternativă decât să acţioneze împotriva Quraishilor. El a trimis la Makkah o armată de 10.000 de oameni şi a avut grijă ca ştirea înaintării sale să rămână secretă. Era în 10 a lunii de Ramadan, în al optulea an al Hijrah. Quraish nu au avut puterea de a rezista înaintării musulmane. Toţi luptătorii faimoşi se aflau acum de partea musulmană. Cum puteau Quraishii lupta? Ei au fost complet demoralizaţi de puterea armatei musulmane. Abu Sufian, inamicul Profetului a văzut că nu există cale de scăpare. El i-a cerut lui Al- Abbas, unchiul Profetului, să-l ducă la profet. Muhammed i-a garantat o iertare necondiţionată lui Abu Sufian. Armata musulmană a intrat în Makkah fără incidente. Înăuntru, makkanii s-au închis în case şi doar câţiva care nu puteau accepta noua situaţie au opus o rezistenţă zadarnică. Profetul a declarat amnistie generală pentru întreaga comunitate a Makkai. El i-a iertat pentru crimele lor trecute. A fost o scenă unică! Quraishii nu puteau crede! Dar chiar dacă nu erau capabili să înţeleagă, Muhammed, trimisul lui Allah, a încercat să-i facă să înţeleagă frumuseţea şi splendoarea Islamului. Acum o văzură cu proprii lor ochi. Pe Muhammed îl siliseră să emigreze, îl numiseră vrăjitor, nebun şi apostat. Acum acelaşi Muhammed le garanta iertarea. Acum Makkah era în siguranţă, în pace şi febra de răzbunare şi duşmănie. Toată lumea se bucura de pace. Cucerirea Makkah fără vreo vărsare de sânge, e un eveniment memorabil în istoria islamului. Amnistia garantată de profet, era unică şi nemaiîntâlnită. Măreţia Islamului şi a Profetului s-au dovedit splendid în cucerirea Makkah. Unde puteţi găsi un asemenea exemplu de iertare şi milă? Doar în Islam se află singurul drum către adevărata pace şi fericire. Profetul a stat la Makkah până pe a noua lună de şewwal a celui de-al optulea an al Hijrah. Profetul şi-a sfârşit misiunea. El a făcut faţă oricărui fel de încercare şi necaz de dragul Domnului şi Creatorului său. Pentru 20 de ani a muncit din greu pentru a face regula lui Allah supremă pe pământ. El a îndeplinit această datorie grea pe pământul Arabiei, o ţară care era cea mai şovăielnică în acceptarea regulii singurului Allah. Sistemul călăuzirii omenirii pentru întreaga eternitate era acum completat. Profetul putea simţi că zileler sale se apropie de sfârşit. După ţinerea ultimului Hajj, el şi-a spus discursul de rămas bun la Arafah în faţă a 120.000 dintre urmaşii săi. Această cuvântare a fost una din cele mai memorabile din întreaga istorie a islamului. Profetul şi-a ţinut discursul stând pe cămila sa şi urmaşi devotaţi îi ascultau atenţi fiecare cuvânt. Rugându-se şi mulţumindu-i lui Allah, Profetul spuse: O oameni, ascultaţi-mi cu atenţie cuvintele, pentru că nu ştiu dacă vă voi mai întâlni într-o asemenea ocazie. O oameni, aşa cum priviţi această lună, această zi, acest oraş

ca sacre, astfel priviţi viaţa şi proprietatea fiecărui musulman ca o îndatorire sacră. Amintiţi- vă că veţi apărea într-adevăr în faţa lui Allah şi veţi răspunde pentru faptele voastre. Înapoiaţi lucrurile păstrate ca zălog (Amanah) proprietarilor lor de drept. Toate datoriile lor de interes se vor anula şi veţi primi înapoi doar primul capital; Allah a interzis interesul şi anulez datoriile de interes către unchiul meu Abbas ibn Abdul Muttaleb. O oameni, soţiile voastre au anumite drepturi asupra voastră şi voi aveţi anumite drepturi asupra lor. Purtaţi-vă bine şi fiţi buni cu ele, căci ele sunt tovarăşele şi ajutoarele voastre. Lepădaţi-vă de Satan, el este disperat să vă distragă de la venerarea lui Allah, deci lepădaţi-vă de el în religia voastră. O oameni. Ascultaţi cu atenţie! Toţi credincioşii sunt fraţi. Nu vi-e permis să luaţi lucrurile care aparţin unui alt musulman dacă nu vi le dă el de bunăvoie. O oameni, nici unul nu e mai presus de celălalt, decât dacă e mai presus în supuşenie către Allah. Nici un arab nu e superior unui non- arab decât în supuşenie. O Oameni, reflectaţi la cuvintele mele. Las în urma mea două lucruri, Coranul şi exemplul meu (sunnah) şi dacă le urmaţi pe acestea, nu veţi cădea. Ascultaţi-mă cu atenţie! Veneraţi-l pe Allah şi oferiţi-i Salah (rugăciunea) ţineţi post în luna Ramadan şi plătiţi Zakah. O oameni, fiţi înţelepţi cu cei care lucrează pentru voi. Hrăniţi-i şi îmbrăcaţi-i aşa cum vă hrăniţi şi vă îmbrăcaţi pe voi. O oameni, nici un profet sau trimis nu va apărea după mine şi nici o nouă credinţă nu va apărea. Toţi cei care-mi ascultă cuvintele le vor trece mai departe altora, şi aceia altora iar. V-am trimis mesajul lui Allah, oameni? Întreba Profetul îndreptându-se cu faţa spre ceruri. Oamenii răspunseră într-o singură voce: Da, ni l-ai adus; Allah este martorul. Când Profetul a terminat, următoarea revelaţie i-a venit: Astăzi v-am perfectat religia pentru voi, v-am completat favoarea mea peste voi şi am ales pentru voi islamul ca religie (5:3) Înapoi în Madinah, Profetul s-a îmbolnăvit. Sănătatea sa s-a înrăutăţit şi boala a devenit serioasă. A devenit incapabil de a conduce rugăciunea. De aceea i-a cerut lui Abu Bakr, cel mai apropiat prieten, să conducă rugăciunea în locul său. În timpul ultimelor zile de boală, a avut dureri de cap îngrozitoare şi o febră foarte mare. În cele din urmă boala a curmat viaţa Profetului, cea mai ilustră personalitate din istoria omenirii. A fost o veste dureroasă pentru musulmani. Prima dată nu au putut-o crede; Umar, unul dintre însoţitorii binecunoscuţi ai Profetului a devenit atât de furios la auzul veştilor încât a ameninţat cu uciderea pe oricine ar fi spus că Muhammed e mort. Adâncimea dragostei şi ataşamentul faţă de Profet l-au făcut să se comporte astfel. Profetul era un om. Era muritor. A murit. Oricât de dureroase şi supărătoare erau veştile pentru musulmani, aceştia au trebuit să le dea crezare. Abu Bakr, palid şi întristat de doliu, a intrat şi a sărutat fruntea Profetului. A ieşit plângând la mulţimea ce aştepta în faţa moscheii. El s-a adresat mulţimii cu lacrimi în ochi dar cu o voce fermă: Sigur cel care l-a adorat pe Muhammed trebuie să afle că Muhammed e mort, dar cel care l-a adorat pe Allah, Allah trăieşte şi nu moare niciodată. Apoi el a recitat versetul din Coran: Muhammed e doar un trimis şi trimişii s-au dus înaintea lui. Aşa să fie, ca atunci când moare sau e ucis voi vă veţi răsuci pe călcâie? Acela care se întoarce nu-i face nici un rău lui Allah, Allah va răsplăti mulţumirea.(3:144) Aceste cuvinte ale lui Abu Bakr i-au determinat pe musulmani să înfrunte realitatea grea şi le-a inspirat încredere şi speranţă, căci Allah era acolo să-i ajute, Coranul şi Sunnahul Profetului erau acolo să-i călăuzească. Muhammed a încetat din viaţă în 632 în vârstă de 63 de ani. El a fost ultimul trimis al lui Allah şi prin el a reînviat aceeaşi religie adevărată care a fost transmisă de către toţi profeţii anteriori. Trimiterea acestui profet a fost necesară întrucât mesajul original a fost deformat şi divizat în religii diferite de către oameni, din diferite epoci, care au recurs la interpolări şi adaosuri. Aceste elemente străine au fost eliminate de către Allah iar Islamul, în forma lui pură şi originală, a fost transmis omenirii prin Muhammed. Deoarece nu va mai exista nici un trimis după Muhammed, Cartea revelată lui, a fost păstrată cuvânt cu cuvânt, astfel încât să fie o sursă de călăuzire pentru toate timpurile. El v-a orânduit vouă religia pe care i-a prescris-o lui Noe, pe care ţi-am revelat-o ţie şi am prescris-o pentru Avraam şi Moise şi Isus: Întemeiaţi-vă religia şi nu vă despărţiţi întru ea! Este un fapt stabilit că prezentul text al Coranului este

acelaşi, care a fost prezentat de către profetul Muhammed şi nu a suferit nici o scimbare de-a lungul timpului. Profetul avea grijă ca mesajul divin să fie transcris imediat ce îi era revelat, acest proces continuând până la moartea sa. Viaţa lui Muhammed şi maniera în care s-a comportat au fost de asemenea înregistrate într-o formă unică de către companioni şi, mai târziu de către culegătorii de tradiţie în culegerile de Hadis. Niciodată nu a fost alcătuită o culegere de date, evenimente din viaţă, fapte şi spuse mai complet şi autentic despre vreun Profet sau personalitate istorică. Pe scurt, tradiţia a fost înregistrată astfel: oricine care atribuie ceva Profetului trebuie să citeze numele unor persoane prin intermediul cărora pretinde că a primit informaţia. Lanţul naratorilor parcurge înapoi drumul până la persoana de la care provine tradiţia. Naratorul iniţial trebuia să fie o persoană, care avea acces direct la Profet şi ar fi putut fi un martor şi observator direct al unui eveniment sau destinatar al unor spuse. Tradiţia a fost astfel adunată, fiind înregistrat un lanţ de naratori, pe lângă relatarea vieţii acestora. Credinţa în Ziua de Apoi Profetul Muhammed ne îndeamnă să credem în faptul că morţii vor învia la sfârşitul lumii şi va avea loc judecata de apoi, judecata divină. Această lume şi tot ce există în ea, într-o bună zi, vor avea un sfârşit. Totul va dispare. Această zi se numeşte Sfârşitul lumii. În ziua respectivă, îngerul Israfil la cerearea lui Allah va suna din goarnă şi toate vietăţile vor muri. La puţin timp după acestă întâmplare Israfil va suna din nou din goarna sa şi atunci toţi morţii, fără excepţie, vor învia şi se vor prezenta în faţa lui Allah, pentru judecată . Ziua în care eva avea loc sfârşitul lumii este cunoscut doar de Allah. Această zi poartă denumirea de haşr (adunare). Un registru în care sunt consemnate toate faptele bune şi rele ale tuturor bărbaţilor şi femeilor va fi înmânat lui Allah, în vederea judecăţii de apoi, iar Allah va lua o hotărâre pentru fiecare om în parte, în funcţie de ceea ce este consemnat în acest registru. Vor fi cântărite toate faptele bune şi rele ale fiecăruia. În funcţie de cum vor arăta talgerele balanţei, Allah va hotărâ soarta fiecăruia: raiul şi fericirea veşnicăsau iadul şi osânda veşnică. Credinţa în lumea de apoi a constituit mereu o parte componentă a credinţelor propovăduite de toţi profeţii, fără excepţie. Aşa cum a procedat Muhammed şi ceilalţi profeţi au propovăduit la rândul lor acest crez în iminenţa zilei de apoi. Acest principiu constituie condiţia de bază pentru a deveni un bun musulman. Toţi profeţii au arătat, cu hotărâre, că cei care nu cred în ziua de apoi sau cei care se îndoiesc de ea, nu pot fi consideraţi credincioşi, întrucât negarea existenţei acestei zile anulează toate celelalte credinţe. Negarea credinţei în lumea de apoi anulează şi toate sancţiunile puse în vederea realizării unei vieţi normale şi îl împinge pe om în ghearele ignoranţei şi fărădelegilor. Un mic effort de gândire ne înlesneşte lămurirea acestei probleme. De obicei atunci când doriţi să făptuiţi ceva în viaţa dv. Cotidiană, mai înainte de toate vă gândiţi la consecinţele favorabile şi nefavorabile ale acestui act. Aşa este firea omului. Din instinct omul distinge ceea ce îi convine de aceea ce nu îi este folositor. Nimeni nu doreşte să-şi piardă timpul şi energia făcând lucruri care nu-i folosesc la nimic, numai de dragul de a face ceva. Dar este ceva normal ca interesul omului să crescă faţă de o muncă oarecare, atunci când se convinge de utilitatea ei şi acest interes scade în măsura în care el este conştient de faptul că acea muncă nu este utilă pentru el. Un alt exemplu. De ce un copil îşi bagă mâna în foc? El face acest lucru pentru că nu-şi dă seama că focul frige. Tot aşa, de ce un copil nu vrea să-şi pregătească în mod conştiincios lecţiile? Acest lucru se întâmplă pentru că el încă nu-şi dă prea bine seama de importanţa învăţăturii şi în acelaşi timp nu prea are încă încredere în îndemnurile celor mari în această direcţie. Iar acum să vă gândiţi la cineva care nu crede în lumea de apoi. Oare un astfel de om va mai accepta de bună voie credinţa în Allah şi un mod de viaţă conformă cu voia şi legile Lui? Ce importanţă va acorda el unei astfel de vieţi? În concepţia lui, credinţa în Allah, nu-i schimbă viaţa cu nimic. Şi atunci, cum de va fi posibil ca acest om să mai aibă credinţă în poruncile lui Alla, în profeţii şi cărţile Lui? Ce altă putere îl mai poate îndemna pe un astfel de om la luptă şi sacrificii şi feri de tot felul de capcane ademenitoare? Mai mult, dacă ne gândim mai bine vom înţelege că această credinţă în existenţa vieţii de apoi constituie cel mai important factor de orânduire a

vieţii sale în această lume. Acceptarea sau refuzul acestei credinţe determină drumul unui om în viaţă. Un om care are în vedere numai reuşitele şi nereuşitele sale în această lume este preocupat de foloasele şi pagubele pe care le poate avea doar în această lume. În contrast cu acesta, cineva care crede în viaţa de apoi va trata ca fiind lucruri trecătoare toate câştigurile şi pierderile cu care se va confrunta în această lume şi de dragul unor foloase efemere, trecătoare el nu-şi va periclita fericirea sa veşnică. Acesta va privi lucrurile dintr-un unghi larg şi va avra permanent în vedere binele şi răul veşnic. El va face bine semenilor săi, oricât de mare ar fi preţul plătit pentru acest bine şi se va feri de rău oricât de scump l-ar costa. El va aprecia lucrurile din unghiul de vedere al veşniciei lor şi nu va fi niciodată sclavul propriilor sale toane şi capricii. Deci, cei doi au concepţii diametral opuse despre această viaţă. La primul, noţiunea de bine se confundă cu avantajele pe care i le oferă banul, bogăţia, aplauzele altora şi alte asemenea lucruri care îi aduc plăceri pământeşti. El luptă prin toate mijloacele pentru o poziţie socială, putere şi renume. Să realizeze toate aceste scopuri ale sale şi să se înalţe cât mai mult constituie unica lui raţiune de a fi. Ca să reuşească în această direcţie el nu se dă înapoi de la nici un fel de căi murdare şi ilicite. În contrast cu acesta, un credincios musulman are complet altă concepţie despre bine şi rău. După concepţia lui tot ce este după voia lui Allah este bine şi tot ce îl mânie estec rău. Oricât de greu ar fi preţul pentru un bine făcut oamenilor el continuă să fie un om bun şi cumsecade. El este convins că pentru binele acesta, care l-a costat atât de scump, va fi răsplătit de către Allah şi că adevărata răsplată pentru el va fi răsplata care vine de la bunul Allah. El mai ştie că un om care a comis fapte rele, murdare, chiar dacă a scăpat de judecata oamenilor, el nu va putea scăpa de judecata lui Allah şi va răspunde după faptele comise. Tocmai credinţa sau lipsa de credinţă constituie cauzele comportamentului diferit al oamenilor pe acest pământ. Cel care nu crede în viaţa de apoi, acela nu-şi poate modela viaţa după principiile şi canoanele islamului. Islamul porunceşte:

Daţi milostenii celor săraci. La această poruncă răspunsul unui astfel de om va fi: nu dau, pentru că dacă dau milostenie mi se va împuţina averea, mai degrabă caut câştig şi mai mult pentru a avea şi mai mult. Acest soi de om nu va ezita să fure în situaţii dramatice şi pâinea din gura nevoiaşilor. Islamul ne învaţă următorul lucru: Spuneţi totdeauna adevărul şi fugiţi de minciună, chiar dacă ştiţi că urmează să câştigaţi imens spunând minciună şi că veţi pierde şi mai mult spunând adevărul. Dar aceşti necredincioşi în replică spun: ce să fac cu adevărul care nu-mi foloseşte la nimic, ba din contră îmi provoacă numai prejudicii? De ce să nu folosesc minciuna care, fără nici un risc, îmi aduce numai beneficii, fără nici măcar să-mi păteze onoarea?. Când cineva plimbându-se undeva ferit de ochii lumii găseşte, întâmplător, ceva valoros, după islam el trebuie să-şi pună problema: Acest lucru găsit nu este al tău, deci nu-l lua! Dar acesta se gândeşte altfel: de ce să nu-l iau din moment ce nu am plătit nici un ban pentru el şi nu am depus nici un fel de effort ca să-l dobândesc! Nu m-a văzut nimeni care să mă reclame la poliţie sau să mă condamne pentru acest gest al meu necinstit. Atunci de ce să nu-l însuşesc?. În situaţia când cineva, în secret, dă altcuiva un obiect spre păstrare, după care, întâmplător, decedează, atunci islamul îl avertizează pe acesta, zicând: nu însuşiţi ceea ce vi s-a încredinţat spre păstrare şi daţi-l moştenitorilor celui decedat! Dar aceasta în replică spune: de ce să-l dau? Doar nu ştie nimeni că acela înainte de moarte, mi-a dat mie ceva. Atât timp cât există posibilitatea să câştig ceva fără să am consecinţe neplăcute, atunci de ce să mă feresc! În consecinţă, trebuie subliniat faptul că islamul oferă căile cele mai bune de urmat în diferitele împrejurări ale vieţii. Dar necredinciosul este întotdeauna tentat să nu ţină seama de acest lucru .

Eschatologia islamică

Eschatologia islamică se ocupă, în egală măsură, de destinul individului şi de cel al întregii făpturi. Islamul, ca şi alte religii, predică învierea (ar.: al-qiyãma) trupească a morţilor,

finalizarea unui plan divin al creaţiei, şi judecarea tuturor după fapte: cei ce au făcut fapte bune, vor fi răsplătiţi cu plăcerile raiului (ar.:ğanna), iar cei care au păcătuit vor fi pedepsiţi cu chinurile iadului (ar.: ğahannam, din ebraicul ge-hinnom sau "valea Hinnom").

Organizare

Autoritate religioasă

Există o autoritate oficială care să decidă dacă o persoană este acceptată sau eliminată din comunitatea de credincioşi, cunoscută ca Ummah. Islamul este deschis pentru oricine, indiferent de rasă, vârstă, sex sau credinţe anterioare. Nu este nevoie decât de credinţă în valorile centrale ale islamului. Această condiţie se îndeplineşte făcând mărturia de credinţă, fără de care o persoană nu poate intra în islam.

Legea islamică

Shari'a (ar.: šarī‘a "calea cea bună", avea în preislam sensul de "cărare ce duce la o oază", aşadar singura cărare care-i garanta viaţa celui ce-o urma) este legea islamică ce cuprinde totalitatea poruncilor lui Dumnezeu aşa cum au fost ele păstrate în Coran şi în Sunna (Cutuma, bazată pe hadīth-uri) sau deduse, uneori, prin alte mijloace (vezi mai jos "Ramurile islamului"). Erudiţii musulmani au elaborat o ştiinţă numită fiqh (jurisprudenţa islamică) referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor răspunsuri la toate problemele vieţii, de la cele mai simple şi banale, legate de cotidian, până la cele mai complicate, legate de doctrină. Legea se referă la cei "Cinci Stâlpi" ai islamului, la dogmă, la dreptul privat, la dreptul penal, la viaţa socială, familială, la interdicţii alimentare, la impunerea unei anumite vestimentaţii (mai ales în cazul femeilor) etc.

Legea islamică se bazează pe cinci postulate care guvernează întreaga viaţă a unui musulman:

o

datoria obligatorie (ar. : fard) care trebuie îndeplinită întocmai, aşa cum

a fost prescrisă. fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viaţa de Apoi şi pedepsei legiuitorului în această viaţă; îndatorirea (ar. : wāğib) sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca

model faptele profetului Muhammad. Dacă musulmanul îndeplineşte îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu o îndeplineşte nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent; lucrul îngăduit (ar. : halāl), ceva ce este permis, licit (în orice

domeniu : alimentar, vestimentar, social etc.); lucrul nerecomandabil (ar. : makrūh, "detestabil", "scârbos"), un lucru

pe care Legea l-a interzis, însă fară să insiste asupra acestei interziceri. lucrul interzis (ar. : harām), un lucru oprit total de către Legiutor, iar săvârvirea lui atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât şi o pedeapsă în lumea aceasta.

Legea islamică la nivel de guvernare si justiţie socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic.

Există şcoli diferite şi mişcări în cadrul islamului care permit o anumită flexibilitate. Mai mult, islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat. În acelaşi timp totuşi, se pot decela anumite constante ale gândirii juridice islamice, care traverseaza atât timpul cât şi spaţiul. Explicaţia acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza viziunii juridice a Legii islamice, şi deşi aceasta din urmă este interpretabilă şi modernizabilă, ea comportă totuşi anumite linii directoare greu de adus la zi, o dovadă fiind şi dificultăţile majore cu care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare şi democratizare drepturile omului.

Obligaţiile musulmanului

Obligaţiile musulmanului se constituie, în primul rând, din "Cei Cinci Stâlpi" (ar.: al-arkan al-khamsa). Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obligaţii, musulmanul trebuie să fie major şi cu mintea întreagă. De asemenea, înainte de a începe îndeplinirea uneia dintre obligaţii, el trebuie să-şi exprime (în sinea lui) intenţia (ar.: niyya) a ceea ce vrea să facă, adică să conştientizeze pe deplin actul respectiv. Din această cauză, îndeplinirea unei obligaţii este precedată de o serie de pregătiri (cum ar fi spălările rituale, de exemplu) care au exact această menire.

Mărturisirea de credinţă (ar.: šahāda), prin care o persoană îşi exprimă apartenenţa la islam, şi care constă în afirmarea unicităţii lui Dumnezeu, al cărui trimis este Muhammad: lā ilāha illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh "Nu existâ [dumne]zeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu".

Rugăciunea (ar.: salāt),ce constă într-un ansamblu de gesturi - prosternări, îngenuncheri, înclinări - însoţite de rostirea unor formule rituale, se desfăşoară de cinci ori pe zi, în momente bine precizate, anunţate de muezin (fie direct prin vocea sa , fie printr-o înregistrare): rugăciunea din zori (subh), de la prânz (zuhr); de după-amiază ('isr), de dinainte de apusul soarelui (maġrib), de după lăsarea serii (išā). Vinerea, la prânz, are loc rugăciunea comunitară la moschee, rugăciune însoţită de predica (khutba) imamului.

Postul (ar.: sawm), ce constă în abţinerea de la mâncare, băutură, relaţii sexuale pe timpul zilei (începând cu puţin înainte de răsăritul soarelui până după asfinţitul acestuia)pe tot parcursul lunii Ramadan, a IX-a lună a calendarului islamic.

Dania (ar.: zakāt), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ţinute mai mult de un an, cu puţine excepţii, pentru fiecare musulman a cărui avere depăşeşte media, şi 10% sau 20% din producţia agricolă. Aceşti bani sau produse vor fi distribuite săracilor.

Pelerinajul (ar.: hağğ), realizat în primele două săptămâni ale lunii dhū-l-hiğğa, la Mecca şi în împrejurimile sale, care este obligatoriu o dată în viaţă pentru cei care au posibilitatea materială.

Notă: Războiul sfânt (ar.: ğihād) a fost considerat al şaselea stâlp doar de către kharigiţi (vezi mai jos).

Al-kaba’ir - Marile păcate

În funcţie de cele cinci postulate enumerate mai sus, Legea islamică defineşte păcatele pe care ar putea să le săvârşească un musulman şi pedepsele care i se aplică de către comunitate, în afară de pedeapsa divină. Dintre aceastea cele mai grave, numitele al-kaba’ir "marile păcate" sunt (cf. Az-Zahabi, Al-kaba’ir):

  • - facerea de părtaşi lui Dumnezeu ;

  • - uciderea unui om ;

  • - vrăjitoria ;

  • - neîmplinirea rugăciunii ;

  • - sodomia

Al-kaba’ir - Marile păcate În funcţie de cele cinci postulate enumerate mai sus, Legea islamică defineşte

Moschee din Isfahan, Iran

  • - neachitarea daniei

  • - neascultarea şi supărarea părinţilor ;

  • - luarea de camătă ;

  • - întreruperea postului în Ramadan fără justificare şi fără îngăduinţă ;

  • - mărturia mincinoasă ;

  • - sinuciderea;

  • - consumarea cărnii de mortăciune, a sângelui şi a cărnii de porc;

  • - şi încă multe altele.

Cel mai de temut păcat este « facerea de părtaşi lui Dumnezeu », căci prin aceasta se neagă însăşi esenţa religiei islamice « la ilāha illā allāh » nu există [dumne]zeu în afară de Dumnezeu : "Dumnezeu nu iartă să-i fie alăturaţi alţii, însă El iartă cui voieşte păcate mai

puţin grele decât acesta" (Coran, IV, 48). Pedeapsa – dată pe aceasta lume – celui ce se face vinovat de un astfel de păcat este moartea. De altfel mare parte din păcatele mari sunt pedepsite fie cu moartea (de exemplu, şi sodomia este pedpsită cu moartea celor implicaţi), fie cu amputarea unor membre (mâini, picioare, urechi, de exemplu, pentru furt), fie cu biciuirea în public (de exemplu, pentru prostituţie).

Acestui prim păcat, Legea islamică, îi asociază şi apostazia şi blasfemia, ambele pedepsite cu moartea. Apostazia, convertirea unui musulman la altă religie, este lipsa de loialitate faţă de islam a oricui a făcut mărturisirea de credinţă. Blasfemia este lipsa de respect pentru principiile esenţiale ale islamului. Nu există o distincţie clară între aceste concepte, mulţi credincioşi considerând că nu poate exista blasfemie fără apostazie.

În perioada califatului islamic, apostazia era considerată trădare, si era tratată ca ofensă capitală, iar pedepsa cu moartea era executată sub autoritatea califului. In zilele noastre apostazia poate fi pedepsită cu moartea în ţări conduse de regimurile ce promovează islamul ca politică de stat.

Alte pedepse indicate de Shari'a (în funcţie de interpretare) pot să ducă la anularea căsătoriei cu un musulman, îndepărtarea copiilor, pierderea proprietăţii şi drepturilor de moştenitor sau alte sancţiuni.

În ultima perioadă, organizaţiile care apară drepturile omului încearcă să se implice într-un dialog cu autorităţile islamice pentru eliminarea acelor pedepse prevăzute de legea islamică, pedepse ce aduc o gravă atingere drepturilor fundamentale ale omului. Astfel de dialoguri se află încă la început, rezultatele nefiind încă vizibile.

Calendarul islamic

puţin grele decât acesta" (Coran, IV, 48). Pedeapsa – dată pe aceasta lume – celui cemoschee cu arabescuri, Alhambra, Spania Calendarul islamic începe cu data 1 muharram, anul 1 hegira , dată care corespunde în calendarul solar gregorian cu data de 15 iunie 622 d. H., şi reprezintă începutul erei islamice marcată de strămutarea (ar. ةرجه : hiğra ) profetului Muhammad de la Mecca la Yathrib (viitoare Medina). " id="pdf-obj-49-16" src="pdf-obj-49-16.jpg">

Fereastră de moschee cu arabescuri, Alhambra, Spania

Calendarul islamic începe cu data 1 muharram, anul 1 hegira , dată care corespunde în calendarul solar gregorian cu data de 15 iunie 622 d. H., şi reprezintă începutul erei islamice marcată de strămutarea (ar. ةرجه :hiğra) profetului Muhammad de la Mecca la Yathrib (viitoare Medina).

Anul islamic este un an selenar, format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un numar de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numară 354 de zile, adica cu 11 zile mai puţin decât anul solar, folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice raportate la calendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme faţă de anul precedent.

Pentru a elimina decalajul ce se forma între cele două sisteme de calendare — cel islamic, selenar şi cel creştin, solar —- otomanii au introdus la 1 martie 1676 un calendar financiar lunaro-solar, prin care la fiecare trei ani lunari se mai adăuga o lună de 3o zile (aceasta era luna martie-bis). În felul acesta se puneau de acord cele două sisteme calendaristice, însă acest hibrid nu se folosea decat în domeniul financiar.

Echivalarea anilor selenari cu cei solari, şi invers, se face pe baza a două ecuaţii algebrice simple care pornesc de la faptul ca egalitatea între anii islamici şi cei creştini se stabileşte o dată la 32 de ani solari. Aşadar, 32 ani solari=33 ani selenari. Ecuaţia de echivalare a anilor solari conform calendarului creştin în ani selenari conform calendarului islamic este următoarea:

Anul islamic este un <a href=an selenar , format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un numar de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numară 354 de zile, adica cu 11 zile mai puţin decât anul solar , folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice raportate la calendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme faţă de anul precedent. Pentru a elimina decalajul ce se forma între cele două sisteme de calendare — cel islamic, selenar şi cel creştin, solar —- otomanii au introdus la 1 martie 1676 un calendar financiar lunaro-solar, prin care la fiecare trei ani lunari se mai adăuga o lună de 3o zile (aceasta era luna martie-bis). În felul acesta se puneau de acord cele două sisteme calendaristice , însă acest hibrid nu se folosea decat în domeniul financiar. Echivalarea anilor selenari cu cei solari, şi invers, se face pe baza a două ecuaţii algebrice simple care pornesc de la faptul ca egalitatea între anii islamici şi cei creştini se stabileşte o dată la 32 de ani solari. Aşadar, 32 ani solari=33 ani selenari. Ecuaţia de echivalare a anilor solari conform calendarului creştin în ani selenari conform calendarului islamic este următoarea: Unde C reprezintăa anii solari, creştini, 622 este anul hegirei , iar M, anii selenari, islamici. Pentru aflarea anilor islamici plecâand de la anii creştini , formula este: Zecimalele care apar la rezultat reprezintă zile ce vor fi grupate în luni. În epoca actuală, în majoritatea ţărilor islamice se folosesc în paralel cele doua calendare, pe actele oficiale menţionându-se întotdeauna doua date: cea islamică ce poartă indicativul H ( ـه )de la hegira , şi cea creştină ce poartă indicativul M ( م ) de la Al-Milād , Naşterea (lui Hristos ) în arabă . Ramuri ale islamului Marea schismă islamică din anii 655 - 661 pricinuită de luptele pentru conducerea califatului , numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărţirii musulmanilor în: sunniţi (90% dintre musulmani ) , kharigiţi (0,2%) şi şiiţi (9,8%), dintre care 80% se află în Iran . Din aceste ramuri principale derivă aproximativ douăzeci de subramuri. Această divizare are la bază, în principiu, ponderea acordată în dreptul canonic (ar.: هقف fiqh ) următoarelor surse: Coranul, Tradiţia profetului Muhammad ( sunna ), reflecţia şi consensul. Sunniţii " id="pdf-obj-50-30" src="pdf-obj-50-30.jpg">

Unde C reprezintăa anii solari, creştini, 622 este anul hegirei, iar M, anii selenari, islamici. Pentru aflarea anilor islamici plecâand de la anii creştini, formula este:

Anul islamic este un <a href=an selenar , format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un numar de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numară 354 de zile, adica cu 11 zile mai puţin decât anul solar , folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice raportate la calendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme faţă de anul precedent. Pentru a elimina decalajul ce se forma între cele două sisteme de calendare — cel islamic, selenar şi cel creştin, solar —- otomanii au introdus la 1 martie 1676 un calendar financiar lunaro-solar, prin care la fiecare trei ani lunari se mai adăuga o lună de 3o zile (aceasta era luna martie-bis). În felul acesta se puneau de acord cele două sisteme calendaristice , însă acest hibrid nu se folosea decat în domeniul financiar. Echivalarea anilor selenari cu cei solari, şi invers, se face pe baza a două ecuaţii algebrice simple care pornesc de la faptul ca egalitatea între anii islamici şi cei creştini se stabileşte o dată la 32 de ani solari. Aşadar, 32 ani solari=33 ani selenari. Ecuaţia de echivalare a anilor solari conform calendarului creştin în ani selenari conform calendarului islamic este următoarea: Unde C reprezintăa anii solari, creştini, 622 este anul hegirei , iar M, anii selenari, islamici. Pentru aflarea anilor islamici plecâand de la anii creştini , formula este: Zecimalele care apar la rezultat reprezintă zile ce vor fi grupate în luni. În epoca actuală, în majoritatea ţărilor islamice se folosesc în paralel cele doua calendare, pe actele oficiale menţionându-se întotdeauna doua date: cea islamică ce poartă indicativul H ( ـه )de la hegira , şi cea creştină ce poartă indicativul M ( م ) de la Al-Milād , Naşterea (lui Hristos ) în arabă . Ramuri ale islamului Marea schismă islamică din anii 655 - 661 pricinuită de luptele pentru conducerea califatului , numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărţirii musulmanilor în: sunniţi (90% dintre musulmani ) , kharigiţi (0,2%) şi şiiţi (9,8%), dintre care 80% se află în Iran . Din aceste ramuri principale derivă aproximativ douăzeci de subramuri. Această divizare are la bază, în principiu, ponderea acordată în dreptul canonic (ar.: هقف fiqh ) următoarelor surse: Coranul, Tradiţia profetului Muhammad ( sunna ), reflecţia şi consensul. Sunniţii " id="pdf-obj-50-41" src="pdf-obj-50-41.jpg">

Zecimalele care apar la rezultat reprezintă zile ce vor fi grupate în luni. În epoca actuală, în majoritatea ţărilor islamice se folosesc în paralel cele doua calendare, pe actele oficiale menţionându-se întotdeauna doua date: cea islamică ce poartă indicativul H (ـه)de la hegira, şi cea creştină ce poartă indicativul M (م) de la Al-Milād, Naşterea (lui Hristos) în arabă.

Ramuri ale islamului

Marea schismă islamică din anii 655-661 pricinuită de luptele pentru conducerea califatului, numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărţirii musulmanilor în:

sunniţi (90% dintre musulmani), kharigiţi (0,2%) şi şiiţi (9,8%), dintre care 80% se află în Iran.

Din aceste ramuri principale derivă aproximativ douăzeci de subramuri. Această divizare are la bază, în principiu, ponderea acordată în dreptul canonic (ar.: هقف fiqh) următoarelor surse:

Coranul, Tradiţia profetului Muhammad (sunna), reflecţia şi consensul.

Sunniţii

Sunniţii sunt acei musulmani care perpetuează opţiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunităţii islamice drept o problemă de moştenire, după cum au refuzat să accepte că însuşirea dogmei şi a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărţiţi în patru şcoli sau rituri (ar. : بهذم madhhab „manieră de a merge”) care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, şafiismul şi hanbalismul.

Malekismul sau şcoala malekită, ce îl are drept fondator pe Malik bin Anas (m. 795), autorul primului tratat de drept islamic, Al-Muwattā (Cel simplificat), se bazează pe opinia personală raţională (ar.: ىأر ra’y) şi pe raţionamentul prin analogie (ar.: سايق qiyās) mai mult decât pe Tradiţii. Malekismul este predominant în Maghreb, sudul Egiptului, Africa occidentală (inclusiv în Nigeria).

Sunniţii sunt acei <a href=musulmani care perpetuează opţiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunităţii islamice drept o problemă de moştenire, după cum au refuzat să accepte că însuşirea dogmei şi a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărţiţi în patru şcoli sau rituri (ar. : بهذم madhhab „manieră de a merge”) care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, şafiismul şi hanbalismul. ∑ Malekismul sau şcoala malekită, ce îl are drept fondator pe Malik bin Anas (m. 795 ) , autorul primului tratat de drept islamic, Al-Muwattā (Cel simplificat), se bazează pe opinia personală raţională (ar.: ىأر ra’y ) şi pe raţionamentul prin analogie (ar.: سايق qiyās ) mai mult decât pe Tradiţii. Malekismul este predominant în Maghreb , sudul Egiptului , Africa occidentală (inclusiv în Nigeria ) . Musulmani rugându-se ∑ Hanefismul sau şcoala hanefită, ce îl are drept fondator pe Abu Hanifa ( 700 , Kufa – ∑ 767 , Bagdad ) , acceptă, pe lângă izvoarele primare ale dreptului canonic, Coranul şi Tradiţiile, opinia personală raţională (ar.: ىأر ra’y ), atunci când nu se găseşte un precedent al cazului în discuţie în sursele amintite. Hanefismul este predominant în Turcia şi în regiunile aflate cândva sub dominaţie otomană , în afară de Maghreb şi Egipt . Musulmanii din Dobrogea sunt hanefiţi. Şafiismul sau şcoala şafiită, ce îl are drept fondator pe Aş-Şafi’ (m. 820 ) , se bazează ∑ pe Tradiţii şi pe raţionamentul prin analogie, atunci când situaţia o cere. Consensul – ’iğmā‘– învăţaţilor (ar.: ‘ulamā’ ) este acceptat, fără să fie însă privilegiat. Şafiismul este majoritar în Indonezia , Malaezia , Filipine , Africa orientală, şi prezent, într-o oarecare măsură, în Egipt , Caucaz , Kurdistan , Asia Centrală, Yemen şi Palestina . Hanbalismul sau şcoala hanbalită, ce îl are drept fondator pe Ahmad bin Hanbal (mort în 855 ) , respinge opinia personală şi raţionamentul prin analogie, pentru a elimina posibilitatea apariţiei inovaţiei păcătoase (ar.: ةعدب bid‘a ), limitându-se la o interpretare strict literală a Coranului şi a Tradi ţ iilor. Deşi această şcoală va intra în declin începând cu secolul al XIV-lea, sub otomani , ea va renaşte sub o nouă formă în secolul al XVIII-lea, prin mişcarea wahhabită sau salefită, iniţiată de Muhammad bin ’Abd al-Wahhab, pornind de la gândirea marelui teolog hanbalit Ibn Taymiyya (m. 1328 ) . Islamul wahhabit este recunoscut ca religie oficială a Arabiei Saudite şi are o influenţă importantă in lumea islamică din cauza controlului saudit al oraşelor sfinte Mecca şi Medina, şi din cauza finanţării saudite a unor şcoli şi moschei din alte ţări. Kharigiţii " id="pdf-obj-51-36" src="pdf-obj-51-36.jpg">

Musulmani rugându-se

Hanefismul sau şcoala hanefită, ce îl are drept fondator pe Abu Hanifa (700, Kufa –

767, Bagdad), acceptă, pe lângă izvoarele primare ale dreptului canonic, Coranul şi Tradiţiile, opinia personală raţională (ar.: ىأر ra’y), atunci când nu se găseşte un precedent al cazului în discuţie în sursele amintite. Hanefismul este predominant în Turcia şi în regiunile aflate cândva sub dominaţie otomană, în afară de Maghreb şi Egipt. Musulmanii din Dobrogea sunt hanefiţi. Şafiismul sau şcoala şafiită, ce îl are drept fondator pe Aş-Şafi’ (m. 820), se bazează

pe Tradiţii şi pe raţionamentul prin analogie, atunci când situaţia o cere. Consensul – ’iğmā‘– învăţaţilor (ar.: ‘ulamā’) este acceptat, fără să fie însă privilegiat. Şafiismul este majoritar în Indonezia, Malaezia, Filipine, Africa orientală, şi prezent, într-o oarecare măsură, în Egipt, Caucaz, Kurdistan, Asia Centrală, Yemen şi Palestina. Hanbalismul sau şcoala hanbalită, ce îl are drept fondator pe Ahmad bin Hanbal (mort în 855), respinge opinia personală şi raţionamentul prin analogie, pentru a elimina posibilitatea apariţiei inovaţiei păcătoase (ar.: ةعدب bid‘a), limitându-se la o interpretare strict literală a Coranului şi a Tradiţiilor. Deşi această şcoală va intra în declin începând cu secolul al XIV-lea, sub otomani, ea va renaşte sub o nouă formă în secolul al XVIII-lea, prin mişcarea wahhabită sau salefită, iniţiată de Muhammad bin ’Abd al-Wahhab, pornind de la gândirea marelui teolog hanbalit Ibn Taymiyya (m. 1328). Islamul wahhabit este recunoscut ca religie oficială a Arabiei Saudite şi are o influenţă importantă in lumea islamică din cauza controlului saudit al oraşelor sfinte Mecca şi Medina, şi din cauza finanţării saudite a unor şcoli şi moschei din alte ţări.

Kharigiţii

Kharijiţii (ar.: ةجراوخ khawāriğa „secesionişti"), la început susţinători ai lui Ali, l-au părăsit în 657, considerându-l prea şovăielnic şi imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunităţii islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalităţii tuturor credincioşilor, ei cred că imamatul şi califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproşabil din punct de vedere moral şi religios. Puritani desăvârşiţi, kharigiţii îi exclud din islam pe toţi aceia care se fac vinovaţi de păcate grave. Descendenţi ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab (Algeria), pe insula tunisiană Djerba, ca şi în Oman, sub numele de ibadiţi, unde reprezintă jumătate din populaţie.

Şiiţii

Şiiţii (nume ce vine de la يلع ةعيش šī‘at ‘ali „partidul lui Ali) urmaşii partizanilor lui ’Ali , văr şi ginere al profetului Muhammad, care încarnează legitimitatea casei profetului (ar.: لهأ تيبلاAhl al-bayt) împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar şi Osman) care au domnit în locul său şi împotriva descendenţilor acestora. Şiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizaţi să practice reflecţia (ar.:

داهتجا iğtihād „efort de a înţelege”) ceea ce-i îndreptăţeşte să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni la sfârşitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, consideraţi ca intermediari între om şi Dumnezeu au pentru mulţi dintre şiiţi o aură divină, noţiune total străină sunniţilor, ca şi aceea de imamat.

Kharijiţii (ar.: ةجراوخ khawāriğa „secesionişti"), la început susţinători ai lui <a href=Ali , l-au părăsit în 657 , considerându-l prea şovăielnic şi imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunităţii islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalităţii tuturor credincioşilor, ei cred că imamatul şi califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproşabil din punct de vedere moral şi religios. Puritani desăvârşiţi, kharigiţii îi exclud din islam pe toţi aceia care se fac vinova ţ i de păcate grave. Descenden ţ i ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab ( Algeria ) , pe insula tunisiană Djerba, ca şi în Oman , sub numele de ibadiţi , unde reprezintă jumătate din populaţie. Şiiţii Şiiţii (nume ce vine de la ي لع ةعيش šī‘at ‘ali „partidul lui Ali ) urmaşii partizanilor lui ’Ali , văr şi ginere al profetului Muhammad , care încarnează legitimitatea casei profetului (ar.: لهأ تيبلا Ahl al-bayt ) împotriva celor trei califi ( Abu-Bakr , Omar şi Osman) care au domnit în locul său şi împotriva descendenţilor acestora. Şiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizaţi să practice reflecţia (ar.: داهتجا iğtihād „efort de a înţelege”) ceea ce-i îndreptăţeşte să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni la sfârşitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, consideraţi ca intermediari între om şi Dumnezeu au pentru mulţi dintre şiiţi o aură divină, noţiune total străină sunniţilor, ca şi aceea de imamat. Ţări în care musulmanii reprezintă mai mult de 10% din totalul populaţiei. ∑ Şiismul septiman , „cu şapte imami”, grupează câteva grupuri contrastante. Ismaelismul septiman a susţinut dinastia califiană a fatimizilor ( 909 - 1171 ) ce a domnit în Ifriqiyya şi Egipt . Un ordin extremist şi terorist, apărut în perioada de declin a fatimizilor, intitulat Al-fida’iyya (Oamenii Sacrificiului), cunoscut de europeni ca „secta asasinilor” (de la ar.: نيشاشح haššāšīn „consumatori de haşiş”), ce avea ca obiectiv triumful cauzei ismaelite adevărate, a fost anihilat de către mongoli şi mameluci . Din ismaelismul septiman derivă şi gruparea agha-khan . ∑ Şiismul zaydit , cu cinci imami, a fost fondat de Zayn Al-’Abidin, nepot al lui Husayn, fiul califului ’Ali. Zaydiţii s-au stabilit în nordul Yemenului unde formează 40% din populaţie. Ei condiţionează dreptul urmaşilor lui 'Ali si ai Fatimei de a deveni imami de calităţile lor morale şi intelectuale. " id="pdf-obj-52-57" src="pdf-obj-52-57.jpg">

Ţări în care musulmanii reprezintă mai mult de 10% din totalul populaţiei.

Şiismul septiman, „cu şapte imami”, grupează câteva grupuri contrastante. Ismaelismul septiman a susţinut dinastia califiană a fatimizilor (909-1171) ce a domnit în Ifriqiyya şi Egipt. Un ordin extremist şi terorist, apărut în perioada de declin a fatimizilor, intitulat Al-fida’iyya (Oamenii Sacrificiului), cunoscut de europeni ca „secta asasinilor” (de la ar.: نيشاشح haššāšīn „consumatori de haşiş”), ce avea ca obiectiv triumful cauzei ismaelite adevărate, a fost anihilat de către mongoli şi mameluci.

Din ismaelismul septiman derivă şi gruparea agha-khan.

Şiismul zaydit, cu cinci imami, a fost fondat de Zayn Al-’Abidin, nepot al lui Husayn, fiul califului ’Ali. Zaydiţii s-au stabilit în nordul Yemenului unde formează 40% din populaţie. Ei condiţionează dreptul urmaşilor lui 'Ali si ai Fatimei de a deveni imami de calităţile lor morale şi intelectuale.

Alte grupări

Un grup musulman foarte mic, localizat în special în Statele Unite ale Americii, urmează invăţăturile lui Rashad Khalifa şi se numesc „supuşii" (care nu este altceva decât o traducere a cuvântului arab نوملسم muslimūna „musulmanii") . Ei resping Tradiţia şi dreptul canonic şi spun că se călăuzesc doar după Coran. Există un grup şi mai mic de musulmani care pretind că reprezintă invăţăturile autentice ale lui Rashad Khalifa care par să se fi desprins din „supuşi". Marea majoritate a musulmanilor consideră acest grup ca fiind eretic.

Sufismul sau mistica islamică

Alte grupări Un grup musulman foarte mic, localizat în special în <a href=Statele Unite ale Americii , urmează invăţăturile lui Rashad Khalifa şi se numesc „supuşii" (care nu este altceva decât o traducere a cuvântului arab نوملسم muslimūna „musulmanii") . Ei resping Tradiţia şi dreptul canonic şi spun că se călăuzesc doar după Coran . Există un grup şi mai mic de musulmani care pretind că reprezintă invăţăturile autentice ale lui Rashad Khalifa care par să se fi desprins din „supuşi". Marea majoritate a musulmanilor consideră acest grup ca fiind eretic . Sufismul sau mistica islamică Dervişi rotitori din Anatolia Sufismul (ar.: فوصت tasawwuf ) sau mistica islamică este o practică spirituală prin care se încearcă ajungerea la cunoaşterea divinităţii nemijlocit, nu numai prin intermediul revela ţ iei coranice . Scopul final al unui sufit este anihilarea sinelui prin unirea acestuia cu Dumnezeu . Renunţând, încet încet la lumea materială, el merge pe calea (ar.: ةقي ر ط tarīqa ) pe care şi-o alege, nedorind nimic altceva decât de a-şi dărui întreaga dragoste lui Dumnezeu , necondiţionat, neaşteptând nici o răsplată pe lumea aceasta sau pe cealaltă. La începuturile misticii islamice, la Basra , în Irakul de astăzi, mistica Rabi'a ( 721 801 ) alerga pe străzi, într- o mână cu un tăciune aprins ca să dea foc raiului , iar în cealaltă cu o cofă de apă să stingă iadul , astfel ca să nu mai poată fi preocupată de nimic altceva decât de Dumnezeu în sine, de dragostea care o unea cu Dumnezeu . Sufiţii – care au cunoscut de-a lungul istoriei islamului câteva sute de grupări – sunt deasupra oricărei împărţiri doctrinare a islamului, mai mult decât atât, ei îşi manifestă dragostea pentru întreaga crea ţ ie aşa cum reiese din acest fragment celebru din opera marelui mistic andaluz Ibn Arabi (1165-1240): „Inima mea poate fi orice: o pajişte pentru gazele, o mănăstire pentru călugări creştini , un templu pentru idoli, Ka'ba pelerinului, tablele Torei şi cartea Coranului . Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia şi credinţa mea”. Bibliografie " id="pdf-obj-53-19" src="pdf-obj-53-19.jpg">

Dervişi rotitori din Anatolia

Sufismul (ar.: فوصت tasawwuf) sau mistica islamică este o practică spirituală prin care se încearcă ajungerea la cunoaşterea divinităţii nemijlocit, nu numai prin intermediul revelaţiei coranice. Scopul final al unui sufit este anihilarea sinelui prin unirea acestuia cu Dumnezeu. Renunţând, încet încet la lumea materială, el merge pe calea (ar.: ةقيرط tarīqa) pe care şi-o alege, nedorind nimic altceva decât de a-şi dărui întreaga dragoste lui Dumnezeu, necondiţionat, neaşteptând nici o răsplată pe lumea aceasta sau pe cealaltă. La începuturile misticii islamice, la Basra, în Irakul de astăzi, mistica Rabi'a (721 801) alerga pe străzi, într- o mână cu un tăciune aprins ca să dea foc raiului, iar în cealaltă cu o cofă de apă să stingă iadul, astfel ca să nu mai poată fi preocupată de nimic altceva decât de Dumnezeu în sine, de dragostea care o unea cu Dumnezeu. Sufiţii – care au cunoscut de-a lungul istoriei islamului câteva sute de grupări – sunt deasupra oricărei împărţiri doctrinare a islamului, mai mult decât atât, ei îşi manifestă dragostea pentru întreaga creaţie aşa cum reiese din acest fragment celebru din opera marelui mistic andaluz Ibn Arabi (1165-1240):

„Inima mea poate fi orice: o pajişte pentru gazele, o mănăstire pentru călugări creştini, un templu pentru idoli, Ka'ba pelerinului, tablele Torei şi cartea Coranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia şi credinţa mea”.

Bibliografie

o

2003. Coranul. Ediţie bilingvă arabă-română; Traducere: George

Grigore . Istanbul: Çağrı Yayınları. Anghelescu, Nadia.1993. Introducere în islam. Bucureşti: Editura

Enciclopedică. Az-Zahabi. 1983. Al-Kaba'ir (Marile păcate). Bagdad.

Delumeau, Jean. 1996. Religiile lumii. Capitolul Islamul. Traducere:

Rodica Buburuzan. Bucureşti: Humanitas. Eliade, Mircea. 1988. Istoria credinţelor şi ideilor religioase.

Meridiane.

Traducere: Cezar Baltag . Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Grigore, George. 1997. Problematica traducerii Coranului în limba

română. Bucureşti: Ararat. Hitti,Philip K. 2008. Istoria arabilor. Traducere, note şi index: Irina

Vainovski-Mihai. Bucureşti: Editura All. Rogerson, Barnaby.2007. Moştenitorii Profetului Mahomed - Cauzele

schismei dintre şiiţi şi suniţi. trasducere: Anca Delia Comăneanu. Bucureşti:Polirom. Sourdel, Dominique; Sourdel-Thomine, Janine. 1975. Civilizaţia

islamului clasic. 3 volume. Traducere: Eugen Filoti. Bucureşti:

Sourdel, Dominique. 1995. Islamul. Traducere: Liliana Saraiev.

Bucureşti: Humanitas. Tabbāra, 'Afif. Rūh ad-dīn al-'islāmī (Spiritul religiei islamice). Beirut:

Dār al-'ilm li-l-malāyīn. Thoraval, Yves. 1997. Dicţionar de civilizaţie musulmană. Traducere, adaptare şi completări: Nadia Anghelescu. Bucureşti: Univers Enciclopedic.

Note

  • 1. ^ Frithjof Schuon, Să înţelegem islamul. Introducere în spiritualitatea lumii musulmane, trad. Anca Manolescu, Ed. Humanitas, 1994, pp. 9-12.

  • 2. ^ Malise Ruthven, Islamul. Foarte scurtă introducere, trad. Florin Sicoie, Ed. Alfa, 2004, pp. 15-35.