Sunteți pe pagina 1din 141

CUPRINS

I Obiectul si problematica sociologiei............................ 5


1. Ce este sociologia?................................................ 5
2. Statutul stiintific al sociologiei.............................. 9
3. Conceptul de lege sociala...................................... 12
II Sociologia generala si sociologiile de ramura............ 16
1. Problematica sociologiei generale......................... 16
2. Sociologiile de ramura si domeniile acestora........ 21
3. Raporturile dintre sociologia generala
si sociologiile de amura......................................... 25
III Obiectul si problematica sociologiei juridice........... 29
1. Dreptul ca obiect de investigare
sociologica............................................................. 29
2. De la sociologia dreptului la sociologia juridica.
Definitia sociologiei juridice................................. 32
3. Problematica sociologiei juridice.......................... 37
IV Sociologia juridica si alte forme de cunoastere si
valorizare a socialului............................................... 41
1. Relatia dintre sociologie si filosofie, dintre
sociologia juridica si fiosofia dreptului................. 41
2. Sociologia juridica si sociologia generala............. 44
3. Sociologia juridica si stiintele sociale................... 47
V Repere istorice în constituirea si evolutia
sociologiei juridice................................................... 53
1. Teoriile contractualiste cu privire la geneza
statului si a dreptului.............................................. 52
2. O prima interpretare sociologica a dreptului
Charles- Louis de Montesquien (1689-1755)........ 58
3. Dreptul în viziunea sociologiei pozitiviste............ 62
4. Sociologia marxista cu privire la esenta statului si
rolul dreptului în societate..................................... 65
5. Dreptul ca fapt social: Emile Durkheim................ 69

3
6. Dreptul ca modalitate specifica de reglementare a
actiunii sociale: Max Weber (1864-1920)............. 74
7. Problematica sociologiei dreptului
în interpretarea juristilor........................................ 76
VI Contributii românesti la dezvoltarea sociologiei
dreptului .................................................................... 82
1. Sociologia clasica româneasca despre drept si
ordinea juridica a societatii.................................... 82
2. Teoria democratizarii dreptului:
Mircea I. Manolescu........................................... 92
3. Mircea Djuvara despre drept ca relatie
sociala.................................................................... 97
VII Orientari contemporane în domeniul sociologiei
juridice........................................................................ 100
1. Teoria pluralismului juridic: Georges Gurvitch
(1894-1965)........................................................... 100
2. Critica sociologica a panjuridismului:
Teoria nondreptului al lui Jean Carbonnier........... 103
3. Structuralismul functionalist al lui
Talcott Parsons...................................................... 107
4. Functionalitatea si disfunctionalitatea sociala:
Robert Merton...................................................... 112
VIII Metode de cercetare sociologica............................ 116
1. Etapele investigatiei sociologice........................... 117
2. Tehnici de cercetare sociologica............................ 122
Anexa – Dreptatea ca valoare etico-juridica..................... 136
Bibliografie....................................................................... 143
.

4
I. OBIECTUL SI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

1. Ce este sociologia ?

Un prim raspuns la aceasta întrebare ar fi acela ca


sociologia este stiinta care studiaza societatea ca o realitate de
sine statatoare, distincta de natura, cu legi proprii de structurare si
dezvoltare. Acesta este, de altfel, sensul conferit sociologiei de
catre parintele acesteia – Auguste Comte –, cel care a folosit
pentru prima oara termenul de sociologie si care i-a creionat
statutul si domeniul de cercetare.
Preocupari legate de cunoasterea si explicarea vietii
sociale, îndeosebi a institutiilor politice ale acesteia, se întâlnesc
înca din antichitate, ele constituind o prezenta constanta în
gândirea filosofica a antichitatii, ca si în cea a evului mediu si
epocii moderne. Stau marturie, în acest sens, proiectul statului
ideal imaginat de Platon, descrierea principalelor regimuri politice
de catre Aristotel si explicarea de catre acesta a modului în care a
aparut organizarea statala, paralelele realizate de catre Sfântul
Augustin între cetatea laica si cea divina, interpretarile
contractualiste privitoare la geneza statului si dreptului, datorate,
în epoca moderna, lui Thomas Hobbes, John Locke si Jean Jaques
Rousseau. Si totusi, începând cu opera lui Auguste Comte, se
poate vorbi despre o noua forma de cunoastere si interpretare a
socialului.
Pentru a întelege cotitura ce se realizeaza în legatura cu
abordarea si interpretarea vietii sociale se impune o scurta
incursiune în istoria stiintei moderne si a stadiului în care se afla
aceasta în prima jumatate a secolului al XIX-lea.
Datorita progreselor realizate de matematica, astronomie
si mecanica, în stiintele naturii se cristalizase paradigma

5
determinist – cauzala de interpretare a fenomenului, paradigma
centrata pe modelul cauzalitatii mecanice. Ideea de lege a naturii,
expresie a unor conexiuni cu caracter necesar si universal, este
dominanta în stiinta naturii si ea va calauzi orice efort de
descifrare si întelegere a realitatii. În strânsa corelatie cu aceasta,
se contureaza un optimism nemarginit în legatura cu posibilitatile
de care beneficiaza stiinta de a interpreta totul cu ajutorul
experientei si al ratiunii.
Observatia si analiza rationala a datelor de observatie
reprezinta operatiunile esentiale ale actului de cunoastere
stiintifica. Pe baza lor, se formuleaza ipoteze cu privire la esenta
si caracteristicile fenomenului studiat, a legilor ce le guverneaza,
ipoteze ce vor fi testate prin experimente stiintifice si noi
observatii. Speculatia metafizica este înlocuita, asadar, cu
cunoasterea nemijlocita a lucrurilor, metafizicianul cedând locul
omului de stiinta, care se calauzeste numai dupa datele de
experienta.
Se contureaza, astfel, acel gen de cunoastere pe care
Auguste Comte o va numi cunoastere pozitiva si pe care o va
opune metafizicii. Tot el va sesiza si teoretiza legatura ce exista
între cunoastere si evolutia generala a societatii, fiindu-i clar
faptul ca dezvoltarea industriala din vremea sa se sprijinea
nemijlocit pe cunoasterea stiintifica.
Transformarile tot mai rapide, dar si benefice, din viata
economica, precum si revolutiile din sfera politicului, îmbraca, în
anumite cazuri, forma unor spectaculoase rasturnari revolutionare,
ce vor face sa se contureze treptat ideea de progres social
(enuntata si sustinuta pentru prima oara în Franta de catre
Condorcet). Este tot mai evidenta constatarea ca societatea nu este
stationara, ci se transforma în timp, ca aceasta transformare se
înscrie pe o traiectorie ascendenta.
Pe de alta parte, orice transformare se datoreaza unor
cauze, care actioneaza în anumite conditii, iar faptul ca aceleasi
cauze genereaza, atunci când întâlnesc conditii favorabile,

6
aceleasi efecte, îndreptatesc ipoteza ca si fenomenele sociale se
produc pe baza unor legi asemanatoare cu cele întâlnite în natura.
Constatarea ca si în societate activeaza legi obiective va
conduce la concluzia fireasca ca si acest domeniu al realitatii
poate fi abordat de catre stiinta si ca, asa dupa cum exista o stiinta
a naturii, va trebui sa existe si o stiinta a societatii. O asemenea
concluzie va fi formulata explicit de catre Auguste Comte, care,
în Cursul sau de filosofie pozitiva, redactat în perioada 1828 –
1842, enunta ideea ca sunt posibile cercetarea stiintifica a
societatii si explicarea riguroasa a acesteia si ca stiinta care va
studia societatea nu poate avea o denumire mai potrivita decât cea
de sociologie.
Stiinta la care se refera însa Comte nu exista înca, ci ea
urma sa se constituie, prin abordarea si cunoasterea pozitiva a
vietii sociale. Cât priveste obiectivele acesteia, ele vor fi similare
cu cele ale stiintelor naturii – adica descoperirea legilor
obiective care stau la baza vietii sociale.
Spre deosebire de natura, societatea se prezinta într-o
dubla ipostaza. Pe de o parte, ea este aidoma unui organism, a
carui existenta si stabilitate se asigura prin interactiunea
armonioasa a componentelor si corelarea functionala a acestora,
iar pe de alta parte, ea se înfatiseaza ca o realitate dinamica, aflata
într-un continuu proces de evolutie. Prin urmare, legile pe care va
trebui sa le descopere si sa le studieze sociologia vor fi atât legi
ale stabilitatii sociale, cât si legi ale dinamicii în timp a
societatii.
Auguste Comte va fi constient de dubla ipostaza a
societatii si, implicit, de sarcina dubla a sociologiei, el
identificând, ca atare, doua domenii de investigare ale acesteia,
statica si dinamica sociala. Prin urmare, în interpretarea lui
Comte, sociologia va fi stiinta legilor sau factorilor esentiali ce
stau la baza constituirii, functionarii si dezvoltarii societatii
omenesti.
Trebuie remarcat, în acest context, ca principiile dupa care

7
se ghideaza August Comte în stabilirea obiectului sociologiei vor
fi recunoscute ca valabile de catre cei mai de seama reprezentanti
ai sociologiei, ei operând doar unele deplasari de accent sau de
perspectiva metodologica. Astfel, când cu o jumatate de secol mai
târziu, Emile Durkheim, conationalul lui Auguste Comte si
continuatorul spiritului acestuia, va defini sociologia ca fiind
stiinta faptelor sociale, el are în vedere natura obiectiva a
acestora si, implicit, determinarea lor de legi cu caracter
necesar, chiar daca acestea îmbraca un anume specific,
corespunzator modului de a fi al socialului. Sau, atunci când Max
Weber, un nume ilustru al sociologiei germane si al celei
europene, defineste sociologia ca fiind stiinta actiunii sociale, el
precizeaza ca are caracter de actiune sociala doar acea activitate
ce implica relatii sociale, precum si constanta sau regularitatea
acestor raporturi. Or acolo unde exista regularitate si constanta
exista si conexiuni legice, lucru ce conduce la concluzia ca, în
ultima instanta, sociologia este stiinta legilor actiunii sociale.
Acelasi spirit în întelegerea acestei stiinte se întâlneste si
în sociologia româneasca. Relevanta în aceasta privinta este
definitia pe care o da sociologiei Petre Andrei ca fiind stiinta ce
studiaza societatea mai întâi sub aspectul static – structural si,
apoi, sub cel dinamic – functional, pentru a surprinde fazele si
tipurile sociale cu caracter general.1

2. Statutul stiintific al sociologiei

Desi nevoia constituirii unei stiinte de sine statatoare a


socialului era evidenta pentru toti cei care aveau perspectiva de
ansamblu asupra evolutiei cunoasterii umane în genere, a celei
stiintifice în special, nu aceeasi întelegere se va întâlni la oamenii
de stiinta specializati în cercetarea diverselor domenii ale
socialului ca realitati autonome desprinse din întregul ale carui
componente erau. Aceasta din urma situatie era specifica
1
Petre Andrei, Sociologie generala, Editura Academiei Române, 1970, p.113

8
cercetatorilor din domeniul istoriei, economiei, dreptului, religiei,
moralei etc. si care îsi vedeau amenintate teritoriile prin
pretentiile formulate de noua venita. Multi dintre ei erau sincer
convinsi ca ceea ce se numea sociologie nu avea practic obiect de
studiu, nu avea ce sa cerceteze, de vreme ce diversele domenii ale
vietii sociale erau deja studiate de respectivele discipline.
Neavând un domeniu propriu de cercetare, sociologia nu va
face altceva decât sa paraziteze pe seama stiintelor existente,
preluând rolul pe care îl avusese cândva metafizica în raport cu
stiintele naturii. Asemenea obiectiuni vadeau însa o mentalitate
cantonata în tiparele unui atomism mecanicist, în viziunea caruia
studierea si cunoasterea atomilor echivala cu cunoasterea oricarei
forme de existenta în alcatuirea careia intrau atomii. Le va fi
opusa observatia pertinenta formulata de sociologi ca întregul si
proprietatile acestuia nu sunt identice cu suma proprietatilor
partilor componente. Niciodata un întreg, va replica Em.
Durkheim – „nu este identic sumei partilor sale, el este cu totul alt
lucru si ale carui proprietati difera de cele pe care le prezinta
partile din care el este compus …În virtutea acestui principiu,
societatea nu este o simpla suma de indivizi, ci sistemul format
prin asocierea lor, reprezinta o realitate specifica ce are
caracterele sale proprii”.2
Un alt motiv de contestare a noii stiinte era acela ca
sociologia nu are o metoda proprie de cercetare, care sa fie
adecvata domeniului si caracteristicilor socialului. Aceasta
imputare se va întemeia, într-o prima faza, pe ideea ca în
sociologie nu sunt aplicabile metodele folosite de stiintele naturii,
ceea ce lasa sa se subînteleaga ca metoda stiintifica era
echivalenta cu procedura stiintelor în cauza si ca nu ar exista
posibilitatea sa se contureze si alte modalitati de cercetare a
realitatii. Iar argumentul cheie în aceasta actiune de contestare
metodologica era acela ca nici o stiinta particulara nu se limiteaza
doar la observarea fenomenului, ci întotdeauna observatia este
2
Les Regles de la methode sociologique, p. 102 - 103

9
întregita prin experiment, acesta din urma fiind cel care valideaza
sau infirma orice ipoteza stiintifica. Or, în cazul societatii, si
implicit al sociologiei, nu este posibila organizarea
experimentelor, cercetarea fenomenelor apartinând acestui
domeniu limitându-se întotdeauna la vagi observatii empirice.
Ulterior, va fi adus în discutie si un alt argument de ordin
metodologic – acela ca fenomenul social nu este abordabil cu
ajutorul instrumentului matematic, fapt ce va limita inevitabil
cercetarea sociologica doar la descrierea empirica a faptelor. Si,
continuau criticii sociologiei, istoria cunoasterii moderne
demonstreaza ca în orice teorie exista atâta stiinta câta
matematica încorporeaza respectiva teorie.
Argumentele amintite vor fi completate cu constatarea ca
sociologul nu se poate detasa de fenomenul investigat, ca în acest
caz nu ar exista o deplina obiectivitate stiintifica, deoarece
întotdeauna acesta va evalua fenomenul observat de pe o anumita
pozitie axiologica.
Dar si contestatiile de ordin metodologic se vor dovedi
neîntemeiate, asa dupa cum o va proba evolutia în timp a
cercetarilor sociologice. Astfel, vor fi operate disocierile firesti
între metodologiile din stiintele naturii si cele folosite în
cercetarea socialului, în cel de al doilea caz intervenind tehnici
specifice ca ancheta sociologica, observatia din interiorul
grupurilor sociale, cercetarea documentelor etc. Se va pune apoi
în evidenta posibilitatea organizarii, în anumite conditii, a
experimentului stiintific la nivelul unor grupuri si organizatii
sociale.3
Cât priveste instrumentul matematic, tocmai acesta este
adecvat pentru cercetarea si surprinderea legitatilor sociale, care
au un caracter statistic si probabilist. De asemenea, acelasi
instrument matematic va interveni si în modelarea diverselor

3
A se vedea în acest sens experimentele realizate de Elton Mayo cu privire la
relatiile din interiorul microgrupurilor sau cele privitoare la rolul si statusul
social, la relatiile între lider si membrii grupului etc.

10
tipuri de relatii întâlnite în interiorul grupurilor sau în cadrul
sistemului social global si al subsistemelor acestuia. Modelarea
matematica, forma si metoda moderna de cunoastere stiintifica,
si-a gasit, astfel, un cadru larg de aplicare în sociologie si,
respectiv, în cercetarea vietii sociale.
Referitor la subiectivitatea sociologului si spiritul partizan
al acestuia în orientarea cercetarii si interpretarea rezultatelor, se
poate constata ca si în stiintele naturii pot interveni asemenea
atitudini, sub forma aderarii la un anume tip de explicatii si a
selectarii doar a acelor date ce sustin respectivele interpretari.
Dar, asa dupa cum exista mijloace de corijare si eliminare a
subiectivismului si spiritului partizan din domeniul stiintelor
naturii, ele constând îndeosebi în analiza comparativa a diverselor
teorii si dezvaluirea limitelor si contradictiilor celor ce tin seama
doar de anumite aspecte ale realitatii, la fel si în cercetarea
sociologica vor fi operationale si eficiente asemenea modalitati.
În sfârsit, ultima si cea mai grava obiectiune la adresa
statutului stiintific al sociologiei va fi legata de asa – zisa
inexistenta a legilor în viata sociala. Or acolo unde nu exista
legi obiective sau unde este imposibila surprinderea lor, nu va
exista nici posibilitatea constituirii unei stiinte veritabile a
respectivului domeniu.
Contestarea legitatilor vietii sociale se sprijina, în esenta,
pe argumentul ca socialul este în permanenta rezultatul
interactiunii dintre obiectiv si subiectiv, ca ponderea factorului
subiectiv este decisiva si ca viata sociala este influentata
considerabil de conduita imprevizibila a indivizilor ce alcatuiesc
colectivitatile umane.
Ca în societate nu exista legi de felul celor întâlnite în
natura – aceasta este, fara îndoiala, o apreciere îndreptatita. În
schimb, nu mai este justificata asertiunea ca doar hazardul este
dominant în societate si ca aici nu ar exista nici un fel de
determinare legica.

11
3. Conceptul de lege sociala

Asadar, o prima problema cu care se confrunta sociologia


este aceea daca exista legi sociale, cu ajutorul carora sa se poata
explica atât stabilitatea cât si devenirea sociala. Initial, toti cei
care vor actiona în directia afirmarii sociologiei ca o stiinta de
sine statatoare a socialului vor sustine ca si în societate exista legi
similare ca cele întâlnite în natura, ca si aici totul este determinat
de cauze ce actioneaza în conditii date si ca în urma cunoasterii
acestor legi se va putea previziona asupra viitorului. Ba mai mult,
atunci când interpretarile sociologice se vor raporta la anumite
conceptii politice, se va sustine, ca în cazul marxismului, ca în
societate actioneaza legi obiective implacabile, ce determina un
anumit mod de structurare a vietii sociale si o succesiune riguros
determinata a ceea ce Marx numea moduri de productie si,
respectiv, formatiuni sociale.
Extinderea si aprofundarea cercetarii socialului vor
confirma, pe de o parte, enunturile lui Auguste Comte ca
societatea se caracterizeaza printr-o complexitate ce o depaseste
incomparabil pe cea întâlnita în natura, iar pe de alta parte, tocmai
în virtutea constatarii acestei complexitati, vor infirma viziunea sa
cu privire la natura, actiunea si efectele legilor sociale.
Exista, fara îndoiala, conexiuni esentiale si generale între
diversele fenomene sociale, care genereaza inevitabil anumite
efecte, dar interventia unui numar crescând de factori ce participa
la nasterea si structurarea unor asemenea raporturi determina
caracterul aproximativ al certitudinii ca în baza lor vor rezulta
anumite consecinte. De asemenea, ponderea factorilor aleatorii
este net superioara în viata sociala si aceasta datorita prezentei
factorului psihic si al caracterului imprevizibil al conduitelor
individuale.
Aceeasi situatie sociala va determina reactii si conduite
individuale diferite, fapt ce constrânge sociologia, ca si restul
stiintelor sociale, sa recurga la instrumente statistice pentru a

12
surprinde fenomenul „general”, adica manifestarile repetabile, cu
caracter de masa. În aceste conditii, „legea numerelor mari”
devine un pretios instrument teoretico- metodologic.
Asadar, o prima caracteristica a legilor sociale rezida în
natura lor statistica si, respectiv, în caracterul probabilistic al
previziunilor ce se fac pe baza lor. Este posibil, evalueaza
sociologul, ca un anume fenomen sa se produca în urma
constituirii unei anumite conjuncturi sociale, dar nu se poate
preciza care va fi momentul producerii sale, ce intensitate va
avea si în ce forma se va produce. Bunaoara, era inevitabila
prabusirea în timp a regimurilor comuniste totalitare, în masura în
care acestea actionau în contradictie cu cerintele unei economii
viabile si a unei organizari sociale democratice, dar nimeni nu
putea preciza când anume si în ce ritm se va produce o asemenea
prabusire.
Se contureaza, astfel, în strânsa legatura cu natura lor
statistica, caracterul tendential al legilor sociale, aceasta
însemnând ca ele indica directia posibila de evolutie sau de
configurare a unei anumite realitati, potrivit prezentei si
interactiunii specifice a unor factori determinanti, dar posibilitatea
pe care o indica legea are nevoie, pentru a se actualiza, de
interventia unor conditii adecvate, acestea din urma purtând de
cele mai multe ori amprenta conjuncturalului si aleatorului, ceea
ce face imposibila precizarea momentului când si cum se vor
produce fenomenele ce se înscriu în sfera de manifestare a legii si
care va fi forma lor.
Prin urmare, la natura statistica si caracterul tendential al
legilor sociale, se adauga si relativitatea accentuata a acestora,
dat fiind numarul foarte mare de conditii de care depinde actiunea
lor si generarea efectelor ce le sunt proprii, precum si forma
concret istorica de manifestare. Aceeasi lege sociala se manifesta
într-un anume fel într-o societate superindustrializata si în cu totul
altul în societatea aflata la începutul procesului de industrializare.
Din aceste noi conditii restrictive privitoare la actiunea si

13
efectele legilor decurg si alte caracteristici în ce le priveste, cum
ar fi generalitatea mult mai restrânsa si o rigoare foarte
aproximativa. „Ceea ce caracterizeaza notiunea de lege în
sociologie – concluziona în a doua jumatate a secolului trecut un
sociolog francez cu privire la legile sociale – este durata limitata
în timp si spatiu în raport de numar, durata psihologica,
structuri mentale si institutii. Într-un cuvânt, în sociologie nu
pot sa existe decât legi partiale si aproape niciodata legi absolut
generale”4.
În ciuda acestor particularitati ale legilor ce actioneaza în
societate, ele sunt totusi cele ce determina structura si corelatiile
functionale ale acesteia, directia procesului de evolutie, precum si
caracteristicile esentiale ale realitatii pe care sociologia o numeste
fapt sau fenomen social. De aceea, sarcina sociologului este, mai
întâi, aceea de a identifica diverse categorii de legi ce sunt proprii
nivelurilor specifice de structurare a societatii si, apoi, de a studia
modul în care actioneaza acestea, în functie de conditiile concrete
întâlnite în fiecare etapa istorica.
Se ridica, în acest context, o noua problema ce tine tot de
statutul stiintific al sociologiei, respectiv aceea daca este posibila
explicarea riguroasa a fenomenelor sociale care au avut loc deja,
daca aceasta poate pune în evidenta necesitatea lor. Raspunsul
este de data asta afirmativ, daca se are în vedere faptul ca un
fenomen care a avut loc este rezultatul actiunii unei multimi sau
totalitati de factori ce-au contribuit la producerea lui, între care o
pondere însemnata o detin factorii întâmplatori, imprevizibili. Or,
în masura în care sociologul identifica toti acesti factori, el poate
constata ca întâlnirea lor într-un anume moment si într-un anumit
loc a determinat producerea inevitabila a fenomenului analizat.
Aceasta nu înseamna ca nu era posibil sa se fi întâmplat si altfel,
daca ar fi intervenit si alte elemente decât cele constatate de
cercetator, dar atunci când au intervenit numai acestea si nu altele,
s-a produs în mod necesar fenomenul constatat si nu un altul.
4
Gaston Bouthoul, Traité de sociologie, Payot, Paris, 1959, p. 166.

14
Deci este vorba de o necesitate conditionata, derivata din
actiunile oamenilor si corelata cu interesele si scopurile acestora.
O asemenea necesitate se constata numai post festum, dupa ce s-
a produs, si, ca atare, niciodata nu se poate previziona absolut cert
ca se va produce un anume fenomen si nu altul.

15
II. SOCIOLOGIA GENERALA SI SOCIOLOGIILE DE
RAMURA

1. Problematica sociologiei generale

De la constituirea sociologiei ca o stiinta de sine statatoare


si pâna în prezent s-a înregistrat o continua evolutie a
interpretarilor în privinta obiectului si problematicii acesteia, a
modalitatilor de abordare, investigare si explicare a socialului.
La început, sociologii vor cauta posibile analogii între
viata sociala si diversele structuri întâlnite în natura, încercând sa
construiasca paradigme sociologice dupa modelele oferite de
principalele stiinte ale naturii, îndeosebi de fizica si biologie.
Pornind de la principiul ca societatea este, înainte de toate,
comunitatea indivizilor ce traiesc la un moment dat pe un anumit
teritoriu, ca fara indivizi nu ar exista întregul numit societate, unii
sociologi vor fi tentati sa aplice modelul de interpretare atomista,
cu care operau fizica si chimia, la explicarea vietii sociale,
încercând sa construiasca stiinta sociala pornind de la indivizi si
caracteristicile acestora. „Într-adevar – consemna sociologul Petre
Andrei – exista o sumedenie de conceptiuni pentru care societatea
nu este altceva decât o agregare de indivizi, chiar daca ea prezinta
unele caractere dupa care am putea-o considera ca un fel de
unitate superioara elementelor sale componente. Pentru aceste
conceptiuni, societatea se reduce la indivizi, care ar constitui
adevarata realitate,societatea nefiind decât un nume prin care
se desemneaza gruparea de indivizi” 5.
Odata fixata pozitia de principiu, pasul urmator îl va
constitui cautarea acelor caracteristici esentiale ale indivizilor în

5
Petre Andrei, Sociologie generala, Editura Academiei, Bucuresti, 1970, p.
119

16
virtutea carora acestia interactioneaza si dau nastere societatii.
Înainte ca sociologia sa încerce o identificare pe baze
stiintifice a însusirilor individuale cu rol determinant în
constituirea si functionarea societatii, s-au pronuntat filosofii
asupra acestei probleme. Astfel, pentru Thomas Hobbes (1588 –
1679), natura fiintei umane este data de agresivitate, aceasta
caracterizând toate relatiile interindividuale în faza premergatoare
societatii, care se naste tocmai din nevoia punerii sub control a
respectivei agresivitati si încadrarii ei în limite acceptabile. În
schimb, pentru conationalul sau – John Locke (1632-1704),
instinctul sociabilitatii este cel care defineste natura umana si
determina comportamentul indivizilor. La fel, si pentru J. J.
Rousscau (1712-1783), tot sociabilitatea reprezinta trasatura
definitorie a omului în starea lui naturala, premergatoare
societatii, omul fiind bun de la natura dar pervertindu-se datorita
actiunii nefaste a fortelor ce vor domina societatea.
În ce-i priveste pe sociologi, acestia vor recurge, de
regula, la sprijinul psihologiei pentru a surprinde elementul
individual definitoriu prin care se realizeaza integrarea sociala a
indivizilor. Relevanta în aceasta privinta va fi interpretarea
sociologului francez Gabriel Tarde (1843-1904), pentru care
instinctul imitatiei este factorul decisiv al vietii sociale, care
determina integrarea indivizilor în colectivitate si comportamentul
acestora.
Urmând modelul oferit de existenta biologica si de
paradigma interpretarii biologice, alte sociologii vor considera ca
societatea este aidoma corpului viu, fiind alcatuita din
componente ce îndeplinesc functii similare diverselor organe ale
acestuia si prin a caror corelare se asigura stabilitatea si ordinea
ei. Astfel, Herbert Spencer (1820-1903), unul din principalii
reprezentanti ai paradigmei sociologice organiciste, interpreteaza
structura societatii si activitatile sociale prin analogie cu structura
si functiile organismului biologic, identificând individul cu celula,
sistemul economic cu cel de nutritie, institutiile de aparare cu

17
ectodermul, transporturile si comertul cu sistemul circulator,
statutul si institutiile sale cu sistemul nervos.
În functie de considerarea societatii aidoma realitatii fizico
– chimice sau celei biologice, se va încerca si transferul legilor
valabile pentru aceste domenii asupra vietii sociale sau gasirea
unor legi sociale care sa fie asemanatoare cu cele fizice sau
biologice 6.
Un alt model de interpretare a socialului, ca realitate
globala si multifunctionala, va fi cel oferit de diversele stiinte
sociale particulare, ca economia politica, stiinta statului si
dreptului, etnografia etc. Cei mai de seama reprezentanti ai unor
asemenea stiinte vor constientiza faptul ca domeniul de care se
ocupa (economia, dreptul, politicul) nu sunt realitati de sine
statatoare, ci componente ale societatii, ca ele detin un anume loc
si îndeplinesc un rol specific în conservarea si functionarea
societatii. Cu alte cuvinte, ca acestea sunt parti ale întregului
social si, în consecinta, se afla în relatii de interconditionare cu
întregul si cu celelalte componente ale sale.
Prin aceasta noua maniera de abordare si explicare a
diverselor categorii de fenomene sociale, respectivii oameni de
stiinta au contribuit substantial la afirmarea spiritului sociologic si
la întregirea teoriilor economice, politice, juridice, religioase cu
consistente analize de ordin sociologic. În acelasi timp, însa, multi

6
De exemplu, matematicianul si sociologul român Spiru Haret, de numele
caruia se leaga una dintre cele mai importante reforme a învatamântului
românesc, într-o lucrare intitulata semnificativ Mecanica sociala, considera ca
societatea este rezultatul echilibrarii fortelor de actiune si reactiune ce pun în
miscare atomii sociali, adica indivizii. Alti sociologi vor considera fortele de
atractie si respingere ca determinante pentru viata sociala (miscarea), sau ca
viata sociala nu este decât un fenomen energetic, care presupune neîntrerupta
transformare energetica (Solvay, Ostwald etc.), asa dupa cum Réné Worms va
sustine ca orice societate se afla sub actiunea legilor lumii vii, ca societatea este
asemanatoare vietuitoarelor, ca si ea „se naste, traieste si moare, deci poate fi
obiectul unei anatomii, al unei fiziologii, al unei taxonomii, al unei terapeutici
sau al unei igiene speciale”.

18
dintre ei vor privilegia locul si importanta factorului investigat,
conferindu-i rolul de factor determinant al vietii sociale. Tipic, în
aceasta privinta, este cazul lui Karl Marx (1818-1883), primul
care studiaza economicul ca fenomen social si care promoveaza o
viziune sistemica asupra vietii sociale, dar care va atribui
economicului rolul de factor decisiv în configurarea structurii si
ordinii sociale si în trecerea de la o ordine sociala care si-a epuizat
capacitatea functionala la o alta superioara, corespunzatoare
nivelului de dezvoltare a fortelor economice.
Viziunea sistemica asupra socialului, întâlnita nu numai la
Marx ci si la Auguste Comte si Herbert Spencer, va face un pas
înainte prin opera preponderent sociologica a lui Emile
Durkheim (1858-1917), cel caruia i se poate recunoaste statutul
de întemeietor al sociologiei ca stiinta riguroasa a socialului, cu
un specific propriu, si care se deosebeste atât de stiintele naturii
cât si de filosofia sociala, precum si de stiintele sociale
particulare.
În primul rând, Durkheim sustine în mod judicios ca
socialul nu se reduce la suma elementelor ce îl alcatuiesc, ci el
constituie o realitate noua, superioara prin complexitate si gradul
de cuprindere a elementelor pe care le înglobeaza. Aceasta
realitate nu poate fi descifrata cu ajutorul modelelor teoretice
oferite de stiintele naturii, ci în cercetarea ei stiinta trebuie sa se
foloseasca de un model propriu, la care se poate ajunge prin
investigarea ei nemijlocita.
În al doilea rând, în relatia dintre întreg si parte,
determinant este întregul, ceea ce înseamna ca si explicarea
caracteristicilor si modului de a se manifesta ale fiecarui fenomen
si element social nu este posibila decât prin luarea în considerare
a întregului din care face parte.
Si, în sfârsit, lui Durkheim îi revine meritul incontestabil
de a fi încercat sa surprinda esenta socialului, prin construirea a
ceea ce se va numi teoria faptului social. Potrivit interpretarii
sale, faptul social este acea realitate care se prezinta ca ceva

19
obiectiv, aidoma lucrurilor, fiind exterior indivizilor, dar care
exercita o actiune constrângatoare asupra lor. „Este fapt social –
scria Durkheim – orice maniera de a se face, constant sau nu,
susceptibila de a exercita asupra individului o constrângere
exterioara sau, mai mult, care este generala în întinderea unei
societati date, ea având o existenta proprie, independenta de
manifestarile sale individuale”7.
Se observa ca, prin cercetarile sociologice întreprinse si
rezultatele cu care s-au soldat acestea, Durkheim indica doua mari
directii în care va trebui sa actioneze sociologia: pe de o parte,
cercetarea societatii ca un întreg de sine statator, cu caracteristici
si legi proprii de structurare si functionare, iar pe de alta parte,
cercetarea fenomenelor sociale sub aspectul celor mai generale si
esentiale însusiri, adica a acelor însusiri ce se regasesc în structura
oricarui fenomen social, indiferent de faptul daca acesta apartine
societatii ca întreg sau diverselor ei componente.
Daca societatea este un sistem si daca determinanta pentru
configurarea proprietatilor esentiale ale sistemului este structura,
adica totalitatea relatiilor existente între elementele sistemului,
atunci abordarea si cercetarea sistemica a societatii impune ca
sarcina prioritara cercetarea acestor relatii.
O asemenea cerinta este acceptata de catre majoritatea
sociologilor, dar nu trebuie sa se ignore si o alta realitate – aceea
ca întotdeauna o relatie se naste între anumiti termeni si ca
particularitatile ei vor depinde de caracteristicile esentiale ale
termenilor în relatie, de unde concluzia îndreptatita pe care o
formuleaza, printre altii, E. Dekany, ca studierea unui raport
impune cercetarea prealabila si cunoasterea termenilor între care
se instituie acesta.
De aceea se poate conchide ca axarea sociologului doar pe
surprinderea si descrierea structurii socialului, caz întâlnit în
abordarile sociologiilor relationiste sau formaliste, îndeparteaza
aceasta stiinta de cunoasterea autentica a fenomenelor sociale,
7
Emile Durkheim, Les Règles de la mèthode sociologique, p. 12.

20
acestea având întotdeauna nu numai o forma ci si un continut. Ca
atare, se înregistreaza pretutindeni prezenta unei unitati
indisolubile între continut si forma, unitate de care trebuie sa tina
seama în permanenta sociologia daca aspira la statutul unei stiinte
veritabile.
În cadrul societatii, acesti termeni sunt ei însisi sisteme
deosebit de complexe, iar cel mai întâlnit si mai reprezentativ
subsistem este grupul, fapt ce explica ratiunea pentru care
sociologia contemporana începe cercetarea cu grupul si nu cu
individul. Pornind de la aceasta evidenta, sociologi ca Armand
Cuvillier sau G H Coley vor considera ca sociologia este mai întâi
de toate stiinta grupurilor umane, dar a acelor grupuri constituite
în anumite conditii istorice si care se prezinta ca structuri
concrete.

2. Sociologiile de ramura si domeniile acestora

În evolutia sociologiei se înregistreaza etape ce par sa


corespunda triadei hegeliene a tezei, antitezei si sintezei. Într-o
prima faza, au fost preponderente constructiile teoretice ce vizau
ansamblul social. Dar sociologia fiind la începuturile existentei
sale, lipseau cunostintele privitoare la componentele ansamblului
si, în consecinta, se va recurge la tehnica constructiilor
ipotetice, realizându-se interpretari cu o pronuntata tenta
filosofica, chiar daca acestea erau intitulate sociologice.
Constientizarea treptata a faptului ca pentru a realiza un
edificiu ai nevoie mai întâi de caramizile ce vor intra în alcatuirea
lui, se va înregistra o sensibila cotitura în preocuparile
sociologice, facându-se trecerea la cercetarea empirica a
fenomenului social în diferitele sale ipostaze: economica,
politica, juridica, religioasa, demografica etc. Si pe masura
initierii unor cercetari sistematice si de amploare, se vor pune
bazele a numeroase discipline sociologice, numite mai târziu
sociologii de ramura, si al caror numar este în prezent de circa o

21
suta.
Se întâlnesc, astfel, sociologii privitoare la munca,
industrie, agricultura, la economie, politica si drept, la religie,
cultura, mass media, la comunicare si educatie.
Analiza sociologiilor de ramura existente în prezent
evidentiaza procesul de trecere de la investigarea componentelor
mari ale societatii la cercetarea subdiviziunilor sau elementelor
acestora. Bunaoara, alaturi de sociologia economica se vor întâlni
sociologia industriala si sociologia agrara, sociologia muncii si
sociologia mobilitatii profesionale, alaturi de sociologia culturii –
sociologia religiilor, sociologia culturii de masa si asa mai
departe.
Se va constata, de asemenea, ca diversele sociologii
particulare se afla în faze diferite de constructie. Unele – ca
sociologia muncii, sociologia industriala, sociologia religiilor se
afla într-un stadiu avansat, pe când altele sunt de-abia la început,
sarcinile rezolvate fiind incomparabil mai putine decât cele care
îsi asteapta solutionarea.
Si, în sfârsit, se mai poate constata si un alt aspect – acela
al predominarii în anumite situatii a interesului pentru descrierea
empirica a fenomenului si mai putin pentru explicarea acestuia si
integrarea explicatiilor în constructii teoretice mai vaste. Pe buna
dreptate, se vorbeste în astfel de cazuri de transformarea
sociologiei în sociografie, teoria (logosul) facând locul descrierii
(graphia), de trecerea de la observatia empirica, realizata pe baza
unor ipoteze teoretice, la un hiperempirism de sorginte
fenomenologica, în cadrul caruia cercetatorul face abstractie de
orice considerent teoretic, el urmarind doar sa înregistreze
fenomenul asa cum se prezinta si sa-l descrie cât mai detaliat.
Descrierea cât mai precisa a realitatii este, fara îndoiala, o etapa
necesara a oricarui proces de cunoastere dar ea nu trebuie sa fie si
singura, ci se impune trecerea la interpretarea datelor de
observatie si, respectiv, la constructia teoretica.
Prin urmare, cea de a doua etapa a evolutiei sociologiei –

22
în care predomina observatia empirica si spiritul analitic – nu
este încheiata, fiind în plina desfasurare, în fata ei stând sarcina
realizarii de sinteze teoretice privitoare la fiecare componenta a
vietii sociale.
Cât priveste cea de a treia faza – cea a realizarii unor
constructii teoretice globale, privitoare la ansamblul social, si
care sa fie întemeiate pe o cunoastere stiintifica riguroasa a
elementelor ansamblului si a relatiilor dintre acestea, ea se afla în
stadiul de deziderat sau, în cel mai fericit caz, al unor începuturi
timide. Si în prezent, „sociologia se gaseste la o raspântie” si
aceasta „fiindca n-a atins înca vârsta maturitatii sale si fiindca n-a
ajuns înca la legatura atât de mult dorita dintre teorie si cercetarea
empirica” 8.
Revenind la sociologiile de ramura si la obiectul acestora,

trebuie retinut ca întelegerea adecvata a locului si rolului stiintelor

în cauza impune clarificarea relatiilor dintre stiinte ca economia

politica, stiinta dreptului, politologia, demografia s.a. si sociologia

economicului, sociologia politica, sociologia dreptului sau

sociologia populatiei. Cerinta delimitarii riguroase a domeniilor si

sarcinilor fiecareia dintre disciplinele ce apartin unor asemenea

cupluri binare a fost formulata înca de Durkheim, care aprecia ca

cercetarea sociologica nu poate progresa daca nu se disociaza de

cea a stiintelor sociale particulare. O asemenea recomandare

8
Georges Gurvitch, Traité de sociologie, tome premier, Paris, 1962, p. 3.

23
teoretico - metodologica a provocat o reactie violenta din partea

respectivelor stiinte, care îsi vedeau amenintate domeniile ca

urmare a imixtiunii acestui intrus. Reactia era într-un fel

îndreptatita si aceasta din motivul ca nici sociologia si nici

stiintele în cauza nu erau pe deplin edificate asupra domeniului

propriu si a sarcinilor specifice ce le reveneau.

Astazi, la mai bine de o suta de ani de la producerea


„incidentului” mentionat, dispunem de toate elementele pentru a
formula problema în termeni corespunzatori si a-i gasi solutia
potrivita. Astfel, atunci când stiinta economica studiaza
fenomenele vietii economice, ea le abordeaza ca apartinând unei
realitati autonome, cu caracteristici si legi proprii de structurare,
functionare si evolutie, ireductibile la cele ale altor realitati
sociale. Aparatul conceptual utilizat de aceasta stiinta va fi unul
propriu si adecvat naturii fenomenelor cercetate, iar teoria
explicativa va fi una exclusiv economica, ce tinde sa faca
abstractie de prezenta si interventia altor factori sociali în
structurarea si functionarea economicului.
Sociologia economica, în schimb, abordeaza economicul
ca un subsistem al sistemului social global, care este ca atare si el
un sistem social, si în interiorul caruia vor fi prezente, dar într-o
forma specifica, toate relatiile si manifestarile ce definesc socialul
(relatiile de microgrup, relatiile dintre masa si lider, relatiile
privitoare la status si rol social s.a.m.d.). Acest specific al
relatiilor sociale din sfera economicului va fi investigat de
sociologie, dupa care se vor studia relatiile subsistemului
economic cu celelalte subsisteme sociale (politic, juridic, cultural,
demografic), pentru identificarea, descrierea si explicarea

24
relatiilor de interconditionare, ca apoi sa se studieze aceleasi
relatii dintre subsistemul economic si sistemul social global.
Aceste demersuri, în masura în care întrunesc pe deplin
caracteristicile unei investigatii stiintifice, sunt pe deplin
justificate si ele nu se suprapun peste cele strict economice,
ocupându-se de alte aspecte, dar a caror elucidare va fi foarte utila
pentru cei care se ocupa de organizarea si conducerea vietii
economice.

3. Raporturile dintre sociologia generala si sociologiile


de ramura

Relatia dintre sociologia generala si sociologiile de ramura


este corespunzatoare raporturilor existente între sistemul social
global si subsistemele ce intra în alcatuirea sa.
Potrivit teoriei generale a sistemelor, elaborata de
Ludwig von Bertalanffy, orice existenta se prezinta ca o
totalitate organizata, respectiv, ca un ansamblu de elemente ce se
afla în relatii determinante unele fata de altele si care, tocmai
datorita modului specific în care interactioneaza aceste elemente,
va prezenta noi însusiri, deosebite de cele ale partilor
componente.
Structura sistemului, data de totalitatea relatiilor stabilite
între elementele acestuia, este cea care îi determina însusirile
esentiale, ceea ce înseamna ca pentru a cunoaste un sistem este
necesara surprinderea respectivei structuri. Dar la fel de adevarat
este si faptul ca structura se naste în urma disponibilitatii
elementelor de a intra într-un anumit tip de relatii si nu în altele,
fapt ce face absolut necesara si studierea caracteristicilor
elementelor din a caror interactiune rezulta sistemul.
Relatiile ce se pot identifica în cadrul unui sistem sunt mai
întâi relatiile dintre partile sale componente, dar si relatii ale
fiecarui element cu întregul din care face parte. Ele vor fi, asadar,
relatii de coordonare (între elementele sistemului), de

25
supraordonare (în cazul raporturilor pe care întregul le are cu
partile sale) si de subordonare (în cazul raportului partii fata de
întreg).
Daca orice realitate, oricât de simpla ar parea la prima
vedere, este structurata si functioneaza ca un sistem, rezulta ca
notiunile de sistem si element sunt relative. Astfel, ceea ce apare
ca element într-un sistem mai cuprinzator, se va prezenta la
rândul sau ca sistem în raport cu elementele care intra în
alcatuirea sa. De aici rezulta cerinta metodologica ca dupa ce o
anume existenta a fost abordata doar ca parte a unui întreg si
cercetata din acest punct de vedere, investigatia va trebui sa
continue cu studierea sa si în calitate de sistem, pentru a se putea
explica însusirile ce-i sunt specifice si disponibilitatea sa pentru
un anumit tip de relatii în cadrul suprasistemului din care face
parte, în interiorul caruia ea are pozitia unui subsistem.
Si, în sfârsit, aceeasi teorie generala a sistemelor atrage
atentia asupra faptului ca în virtutea relatiilor pe care le are cu
întregul si cu celelalte parti componente, orice element sau
subsistem ocupa un anume loc si îndeplineste un anumit rol sau
functie în cadrul sistemului, aceasta din urma rezultând atât din
caracteristicile elementului, cât si din felul relatiilor pe care acesta
le întretine cu celelalte parti ale întregului si cu sistemul în
ansamblul sau.
Propunându-si sa stabileasca „principii valabile pentru
sisteme în general, independent de natura elementelor lor
componente” 9, teoria generala a sistemelor se vadeste a fi
benefica pentru orice stiinta ce se ocupa de complexitatile
dinamice, cu capacitate de autoreglare, comanda si control, si cu
atât mai mult pentru sociologie.
Din perspectiva sistemica, se poate delimita mai întâi
obiectul sociologiei generale de cel al sociologiilor de ramura,
prima studiind sistemul social global, adica societatea ca întreg,

9
Ludwig von Bertalanffy, Theorie générale de systèmes, Dunod, Paris, 1973,
p. 36.

26
iar celelalte – subsistemele sociale ce intra în componenta
sistemului global.
Ca teorie a sistemului social global, sociologia generala
ofera sociologiilor de ramura imaginea de ansamblu a acestuia,
cu locul pe care-l ocupa fiecare subsistem în structura întregului si
cu functiile pe care le îndeplineste, cu relatiile pe care acesta le
întretine cu celelalte subsisteme si cu influentele pe care le
exercita si le înregistreaza din partea acestora. Numai ca
întotdeauna sociologia generala va trata orice subsistem social ca
un element si nu ca un sistem, pentru a putea retine comportarea
si functiile acestuia în calitate de element al macrosistemului.
Tot sociologia generala investigheaza si caracteristicile
esentiale a ceea ce se numeste fenomen social în genere,
indiferent de ipostaza în care s-ar afla acesta si de forma sa de
manifestare.
Dar ceea ce sociologia generala studiaza în calitate de
element va fi investigat de sociologia de ramura ca sistem,
aceasta punând în evidenta elementele si structura sa, locul si
functiile fiecarui element în parte, modul în care acestea
influenteaza fizionomia subsistemului si-i permite sa
îndeplineasca o anume functie în cadrul suprasistemului din
care face parte. Bunaoara, sociologia generala constata cu
privire la o anume societate ca în interiorul acesteia este
prezent un anumit fel de viata economica si, pornind de la
aceasta, va cauta corelatiile specifice existente între respectiva
economie si componenta politica, juridica, demografica,
culturala etc. Dar nu îsi va pune problema identificarii
tuturor elementelor sociale ce-au contribuit la structurarea
respectivului tip de viata economica, aceasta sarcina
preluând-o sociologia economica. Si aceasta reuseste sa
identifice influente dintre cele mai îndepartate si corelatii cu
adevarat surprinzatoare, cum a reusit, de exemplu, Max
Weber când a pus în evidenta legatura dintre etica

27
neoprotestanta si spiritul capitalismului occidental10.
Elementele cercetate si descoperite de sociologiile de
ramura vor servi ca punct de plecare si ca material explicit pentru
noi sinteze teoretice, pe care le va realiza sociologia generala. Ca
fara cunoasterea în profunzime a fiecarei categorii de fenomene
sociale nu se poate realiza o interpretare corecta a societatii
globale o dovedeste cu prisosinta evolutia sociologiei generale,
situatia prezenta a acesteia. Pe de alta parte, se impune si
constatarea ca reconstructia teoretica a unui sistem atât de
complex cum este macrosistemul social constituie o operatiune pe
cât de ampla, pe atât de dificila, încât nu se poate pretinde sa se
realizeze la comanda o astfel de constructie teoretica. Ea se va
realiza în timp, etapa cu etapa, fara a se ajunge însa la încheierea
definitiva a constructiei.
Rezulta, asadar, complementaritatea ce exista între
sociologia generala si sociologiile de ramura, faptul ca numai prin
conlucrarea lor permanenta se poate realiza progresul cunoasterii
stiintifice a socialului si afirmarea fiecareia dintre aceste
sociologii.

10
Max Weber, Etica protestanta si spiritul capitalismului, Editura
Humanitas, Bucuresti, 1993, p.p. 23-183

28
III. OBIECTUL SI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI
JURIDICE

1. Dreptul ca obiect de investigare sociologica

Preocuparea sociologiei pentru studierea si interpretarea


dreptului ca fenomen social se înregistreaza relativ târziu, la circa
jumatate de secol de la momentul proclamarii dreptului la
existenta a acestei stiinte.
Dezinteresul manifestat initial de sociologi pentru acest
important domeniu al vietii sociale se explica prin interventia
conjugata a mai multor factori. Mai întâi, ar fi fenomenul
desconsiderarii importantei dreptului în calitatea acestuia de
institutie sociala de catre primii sociologi, tonul dându-l în aceasta
privinta însusi Auguste Comte. Acesta, dupa cum vom arata pe
larg într-un alt capitol, contesta statutul de stiinta al teoriei
juridice pe motivul ca ea s-ar baza mai mult pe speculatia
metafizica decât pe cunoasterea pozitiva a realitatii juridice.
Apoi, preocuparile initiale ale sociologiei se vor îndrepta
cu precadere în directia explicarii ansamblului social, fiind
neglijate diversele componente ale întregului, studierea acestora
fiind lasata pe mai departe în seama stiintelor deja constituite.
Si, în sfârsit, în actiunea de identificare a factorilor
determinanti ai vietii sociale, atentia sociologilor se va axa asupra
factorilor economici si a institutiilor politice si mai putin asupra
dreptului, care va fi considerat un instrument al puterii politice.
Interesul sociologiei pentru cercetarea dreptului se va
declansa în urma punerii în circulatie a ideilor lui Emile
Durkheim cu privire la faptele sociale, ale caror trasaturi
definitorii erau date de exterioritatea lor în raport cu indivizii si
de actiunea constrângatoare exercitata asupra acestora de
asemenea fapte. Or, nici o alta realitate nu întrunea asemenea

29
caracteristici asa cum erau ele prezente în cazul normelor juridice.
În consecinta, în virtutea unor asemenea determinari li se va
recunoaste cu prisosinta caracterul de fapte sociale realitatilor
juridice si, implicit, ca reprezentând cel mai însemnat domeniu al
vietii sociale.
În ce-l priveste pe Durkheim, el era pe deplin de acord cu
o asemenea concluzie, asa explicându-se îndemnul pe care-l va
adresa sociologilor ca acestia sa procedeze la studierea dreptului
ca unul dintre cele mai importante fapte sociale si sa încorporeze
în teoria sociologica elementele privitoare la locul si rolul
dreptului în societate. Emblematica în aceasta privinta va fi
remarca aceluiasi sociolog, potrivit careia masura stiintifica a
oricarei teorii sociologice ar fi data de ponderea pe care o detine
dreptul în explicarea vietii sociale.
Îndemnul adresat sociologilor de catre Durkheim de-a
aborda un domeniu care pâna atunci reprezenta patrimoniul
exclusiv al juristilor nu va fi bine primit de acestia din urma, ei
suspectându-i pe sociologi de intentii expansioniste. Si reactia lor
va fi cu atât mai vehementa cu cât sociologia nu se bucura înca de
statutul unei stiinte pe deplin consolidate si recunoscuta ca atare
de catre reprezentantii tuturor celorlalte stiinte sociale.
O disciplina fara legitimitate stiintifica, cum era
considerata la acea vreme sociologia, cu o vechime de câteva
decenii si cu tendinta de a parazita pe seama stiintelor autentice si
venerabile, asa cum era si stiinta dreptului, care formuleaza
pretentii de a patrunde pe un teren ce nu-i apartinea – aceasta
reprezenta în ochii juristilor, care slujeau o stiinta a carei vechime
se exprima nu în secole, ci în milenii – o culme a sfidarii si lipsei
de masura.
Prin urmare, initiativa sociologilor de-a aborda juridicul în
calitatea acestuia de fenomen social nu a fost înteleasa în mod
corespunzator de catre juristi, care o vor obstructiona initial în loc
sa o sprijine.
Dispretul total si nedisimulat al juristilor fata de sociologie

30
îsi va gasi reversul într-o atitudine asemanatoare manifestata de
sociologi fata de capacitatea primilor de a se debarasa de
sechelele metafizicii sau de a putea depasi îngustimea de orizont
teoretic ce i-ar fi caracterizat pe cei mai multi dintre ei.
Se constata, astfel, o totala adversitate între cei care ar fi
trebuit sa conlucreze în actiunea de constituire a noii stiinte, aflata
la confluenta sociologiei cu stiinta juridica, si a carei utilitate era
la fel de importanta pentru sociologi ca si pentru juristi.
Primele rezultate ale investigatiilor întreprinse de
sociologi le vor releva acestora justetea recomandarilor
durkheimiste, ca si rolul de maxima importanta pe care îl are
dreptul în viata sociala. Apoi, pe masura ce se vor familiariza cu
continutul normelor de drept si cu logica sistemelor juridice,
sociologii vor ajunge sa pretuiasca, la adevarata lor valoare, atât
dreptul, ca realitate sociala specifica, cât si stiintele specializate în
acest domeniu.
Pe de alta parte, descoperirile facute de sociologi cu
privire la relatia de dubla conditionare dintre drept si societate vor
trezi interesul juristilor, care, dobândind o noua perspectiva
asupra propriului domeniu, cea sociologica, vor ajunge sa
pretuiasca utilitatea si valoarea unor asemenea cercetari. Ba mai
mult, reprezentanti de seama ai stiintelor juridice vor ajunge la
concluzia ca este necesar ca si juristii sa procedeze la studierea
conditionarii sociale a dreptului, precum si a efectelor acestuia
asupra vietii sociale, pentru a se depasi viziunile îngust tehniciste
asupra dreptului.
Odata depasite neîntelegerile privitoare la statutul si
preocuparile noii stiinte, se vor înregistra contributii consistente
atât din partea sociologilor cât si din partea juristilor la
constituirea, consolidarea si dezvoltarea sociologiei juridice. O
analiza cât de cât sumara a modului în care s-au pus bazele acestei
sociologii de ramura va evidentia ca rolul juristilor a fost mult
mai important decât al sociologilor în privinta desprinderii
sociologiei dreptului de sociologia generala.

31
În timp ce sociologii abordau dreptul în calitatea acestuia
de factor esential în constituirea si functionarea societatilor
civilizate, integrându-l ca element explicativ în teoriile sociologiei
generale, reprezentantii stiintelor dreptului vor insista pe
dimensiunea juridica a investigatiilor sociologice privitoare la
drept si, implicit, pe cerinta recunoasterii faptului ca este vorba de
un nou domeniu al sociologiei, care are specificul sau si care nu
trebuie absorbit de sociologia generala. De altfel, tot lor li se
datoreaza introducerea si folosirea termenului de sociologie a
dreptului pentru a desemna noua ramura sociologica.
Dupa cum consemneaza cercetatorii care s-au aplecat
asupra istoricului constituirii sociologiei juridice, se pare ca cel
care a folosit pentru prima oara termenul de sociologie a dreptului
a fost juristul italian Damato Anzilotti, în lucrarea „La filosofia
del diritto e la sociologia” publicata în anul 1892. Unui alt jurist,
Eugen Ehrlich, i se va recunoaste de catre numerosi cercetatori
în acest domeniu statutul de întemeietor al sociologiei juridice.

2. De la sociologia dreptului la sociologia juridica.


Definitia sociologiei juridice.

Daca juristilor li se poate recunoaste fara nici o rezerva


meritul de a fi fondatori ai sociologiei dreptului, sociologii vor fi
cei carora li se va datora, cu precadere, trecerea de la sociologia
dreptului la sociologia juridica. În lucrarile sociologice consacrate
dreptului, care apar începând cu ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea si care apartin în cea mai mare parte juristilor, se vor
utiliza concomitent atât termenul de sociologie a dreptului cât si
cel de sociologie juridica, dar cu aceeasi semnificatie – de
interpretare sociologica a dreptului.
Descifrarea substratului social al dreptului si a modului în care
acesta actioneaza în societate era considerat ca suficient de
catre juristi, în masura în care ei erau preocupati doar de
gasirea explicatiilor privitoare la geneza si evolutia dreptului

32
si a impactului pe care îl are dreptul asupra vietii sociale. Din
perspectiva sociologica însa, cautarile si explicatiile trebuiau
sa mearga mai departe si sa vizeze ordinea juridica a fiecarei
societati, ansamblul institutiilor juridice si relatiile dintre ele,
precum si relatiile dintre acestea si celelalte institutii sociale,
constiinta juridica a subiectelor de drept ca modalitate de
interiorizare a unor cerinte sociale obiective s.a.m.d.
Apoi, pe masura ce se va impune viziunea sistemica
asupra vietii sociale, va deveni tot mai evident faptul ca juridicul
este un sistem social specific si, implicit, un subsistem al vietii
sociale si ca el va trebui abordat potrivit rigorilor unei teorii
sistemice.
Conturarea precisa a domeniului si sarcinilor sociologiei
juridice va contribui într-o masura decisiva la pregatirea terenului
pentru elaborarea unei definitii adecvate a sociologiei juridice si
la înlaturarea confuziilor întâlnite în legatura cu aceasta problema.
Primele definitii ale sociologiei juridice se refereau de fapt
la sociologia dreptului si ele purtau amprenta formatiei stiintifice
a cercetatorilor care le formulau. Daca erau juristi, definitia se
raporta cu precadere la preeminenta dreptului asupra societatii si
mai putin la conditionarea dreptului de mediul social. Dimpotriva,
sociologii vor accentua pe conditionarea sociala a dreptului si mai
putin pe efectele dreptului asupra vietii sociale.
În multe cazuri, sociologia juridica era privita ca o
incursiune agreabila în domenii înrudite cu dreptul, care nu ar fi
necesitat vreo pregatire prealabila, asa dupa cum nu ar fi impus
nici prezenta spiritului de rigoare în abordarea unor asemenea
fenomene si nici o metodologie adecvata domeniului. Caracterul
conjunctural si nesistematic al unor asemenea demersuri
„sociologice” va fi sursa unor confuzii regretabile în legatura cu
domeniul de cercetare al sociologiei juridice, cu statutul teoretic si
cu metodologia utilizabila.
Asa se vor explica definitiile initiale, care nu disociau
sociologia dreptului de stiinta dreptului si care nu faceau altceva

33
decât sa lipeasca o eticheta noua pe vechi si clasice preocupari.
Bunaoara, într-o lucrare a juristului belgian Edmond Joriot,
consacrata sociologiei juridice 11, întâlnim definitia potrivit careia
sociologia dreptului nu ar fi decât „stiinta dreptului înteleasa în
simpla sa acceptie perfecta de stiinta pozitiva”.
Chiar în cazul în care s-ar acorda cea mai mare bunavointa
unui asemenea mod de întelegere a sociologiei dreptului, în sensul
ca s-ar accepta ideea ca prin „stiinta pozitiva a dreptului” autorul
întelege o stiinta întemeiata pe observarea nemijlocita a normelor
de drept si pe abordarea lor ca pe o realitate ce se preteaza la o
cercetare stiintifica cu un pronuntat caracter empiric, de unde ar
urma posibilitatea racordarii acestor cercetari la contextul social
în care se elaboreaza, se adopta si se instituie norma de drept,
totusi nu se va putea trece cu vederea ca e vorba doar de
explicarea dreptului si de nimic altceva, fapt ce îngusteaza
nepermis de mult sfera de investigare a sociologiei dreptului si îi
pericliteaza statutul de disciplina sociologica.
O alta definitie, apartinând tot unui jurist belgian – Henri
Hart – considera ca sociologia juridica este „disciplina care
studiaza dreptul din punct de vedere extern”, ceea ce înseamna ca
este vorba de o cercetare axata pe conditionarile exterioare ale
dreptului. O astfel de definitie reprezinta, fara îndoiala un pas
înainte în întelegerea sociologiei juridice, chiar daca obiectul ei
este limitat tot la sociologia dreptului, si anume acela ca
recunoaste necesitatea plasarii studiului sistemelor de drept în
contextul social în care au aparut, dar aceasta trimitere este destul
de imprecisa, pentru ca studierea dreptului „din punct de vedere
extern” poate însemna si altceva, cum ar fi, de exemplu, studierea
dreptului de specialisti din afara domeniului. Astfel, un istoric ar
putea încerca sa identifice rolul pe care l-a avut un anume sistem
de norme juridice în epoca ce constituie obiectul preocuparilor
sale, dar aceasta nu înseamna ca cercetarea apartine sociologiei
dreptului.
11
Edmond Joriot, De la sociologie juridique, Bruxelles, p.101.

34
Într-o alta lucrare, apartinând de data aceasta unui colectiv
de specialisti români, se apreciaza ca „sociologia juridica poate fi
definita ca fiind stiinta care studiaza evaluarea si reglementarea
prin drept a comportamentului individului în societate, precum si
efectele pe care Dreptul le produce în societate” 12. Se poate
constata, din analiza acestei definitii, ca sociologia juridica este
abordata din punctul de vedere al juristilor, ea limitând obiectul
preocuparilor acestei sociologii de ramura doar la cercetarea
rolului pe care îl are dreptul în viata sociala si ignorând impactul
mediului social asupra continutului si evolutiei dreptului.
De aceea, apreciem ca fiind partial justificata o asemenea
definitie si ca reprezentând o pozitie preponderent juridica fata de
modul în care se definea sociologia juridica într-o lucrare aparuta
tot sub egida Universitatii din Bucuresti, dar în 1983, ca fiind
„stiinta care se ocupa cu cercetarea realitatii juridice ca realitate
sociala, cu studiul dinamicii ansamblului de structuri, relatii, acte
si fapte sociale cu caracter juridic, realizând cunoasterea
fenomenului juridic prin încadrarea sa în totalitatea sociala”13.
Aceasta din urma definitie surprinde faptul ca fenomenul juridic
este cu precadere un fenomen social, ca acest caracter impune
abordarea lui din perspectiva întregului social din care face parte,
ca sfera juridicului este mult mai larga decât cea a dreptului, ea
incluzând un ansamblu de structuri, relatii, acte si fapte sociale cu
caracter juridic.
În ce-i priveste pe sociologi, acestia vor insista cu
precadere pe dimensiunea sociala a dreptului în indicarea
obiectului sociologiei juridice, asa cum o fac bunaoara H. Levy-
Bruhl sau G. Gurvitch. Pentru primul, sociologia juridica ar fi
stiinta surselor si factorilor de configurare si evolutie a dreptului,
surse si factori care nu pot fi decât de natura sociala. La rândul

12
N. Popa, I. Mihailescu, M. Eremia, Sociologia juridica, Editura
Universitatii din Bucuresti, 1999, p.39.
13
Nicolae Popa, Prelegeri de sociologie juridica, Universitatea Bucuresti,
1983, p. 78.

35
sau, G. Gurvitch va considera ca sociologia dreptului trebuie sa se
ocupe mai întâi de acele „regularitati tendentiale” întâlnite în
orice sistem de norme juridice, regularitati ce nu pot fi decât
consecinta actiunii unor factori sociali, de unde conturarea celei
de a doua sarcini a sociologiei dreptului – aceea a studierii
factorilor care determina regularitatile constatate, cum ar fi
economia, religia, factorul demografic etc.
Revenind la cerinta unei definitii adecvate domeniului si
preocuparilor sociologiei juridice, care sa nu-i reduca sfera si nici
sa o identifice cu alte stiinte, dizolvând-o fie în sociologia
generala, fie în filosofia dreptului sau chiar în stiinta dreptului,
consideram ca onorarea corespunzatoare a unei asemenea cerinte
teoretico - metodologice se poate asigura numai dintr-o
perspectiva riguros sistemica asupra vietii sociale.
Astfel, pornind de la constatarea ca juridicul constituie un
subsistem al societatii globale, vom remarca imediat ca sociologia
juridica nu este altceva decât acea ramura sociologica ce îsi
propune sa cerceteze juridicul ca un subsistem social, adica din
perspectiva locului si rolului pe care îl are în cadrul sistemului
social global, cât si din cea a influentelor ce se exercita asupra lui
din partea societatii globale ca si din partea celorlalte subsisteme
sociale cu care juridicul se afla într-o strânsa interdependenta.
La aceste sarcini, se va adauga si cea a cercetarii structurii
interne a subsistemului juridic, a modului în care interactioneaza
si se influenteaza reciproc principalele sale componente, respectiv
normele de drept, institutiile juridice, constiinta juridica.

3. Problematica sociologiei juridice

În stabilirea problematicii sociologiei juridice se confrunta


aceleasi tendinte constatate în legatura cu definirea acestei stiinte.
Astfel, juristii vor aprecia ca sociologia juridica ar trebui sa se
ocupe cu precadere de aspectele ce releva locul si rolul dreptului
în viata sociala. Detaliind, aceasta ar însemna studierea tuturor

36
aspectelor ce tin de fenomenul juridic, adica modul de constituire
si formele de manifestare, structura fenomenului juridic, relatiile
acestuia cu alte categorii de fenomene sociale, dar cu accent pe
rolul determinant al dreptului, pe relatiile dintre dreptul pozitiv si
fenomenul juridic etc.
Uneori, si sociologii ajung sa se situeze pe pozitii similare
cu ale juristilor în legatura cu sarcinile sociologiei juridice. Dupa
Roger Pinto si Madeleine Grawitz, de exemplu, sociologia
juridica este axata pe studierea a patru categorii de probleme si
anume:
a) geneza si evolutia normelor juridice;
b) persoanele juridice;
c) dreptul si comportamentul social;
d) eficienta sociala a dreptului 14.
Un alt sociolog, Armand Cuvillier, aprecia ca sociologia juridica
trebuie sa studieze mai întâi originile dreptului si tipurile
juridice, dupa care ar urma punerea în evidenta a specificului
faptelor juridice, contractului juridic si a responsabilitatii
juridice si, implicit, a rolului pe care îl au sanctiunile si
penalitatile.
Problemele asupra carora s-au oprit autori ca cei
mentionati mai înainte sunt, fara îndoiala, importante pentru
cercetarea unui fenomen atât de complex cum este cel juridic, dar
ele pot fi abordate la fel de bine si, poate, cu mai multa
competenta de catre juristi decât de catre sociologi si servesc mai
mult stiintei dreptului decât sociologiei juridice. Sociologia
juridica, în schimb, trebuie sa cerceteze natura si relevanta sociala
a juridicului, relatia de reciprocitate dintre juridic si întreaga viata
sociala. De aceea ni se pare a fi mult mai potrivita aprecierea lui
Renato Treves, potrivit careia sociologia dreptului studiaza
„raporturile reciproce dintre drept si societate, considerate atât în

14
Roger Pinto, Madeleine Grawitz, Méthodes des sciences sociales
(deuxième édition), Paris, Dolloz, 1967.

37
complexitatea lor, cât si în specificul fiecareia” 15.
Un asemenea mod de indicare a obiectivelor sociologiei
juridice tine seama de reciprocitatea relatiei dintre drept si
societate si, totodata, de cerinta de a nu se ignora deosebirile ce
exista între norma de drept, în calitatea acesteia de fenomen social
– si celelalte categorii de fenomene sociale, evitându-se astfel
pericolul de a se dizolva dreptul în social sau de a converti în
totalitate conduita pe baza de norme si ordinea sociala în
fenomene juridice.
Din perspectiva unei viziuni sistemice asupra juridicului si
a specificului investigatiei sociologice, cercetarile sociologiei
juridice ar trebui orientate asupra urmatoarelor categorii de
probleme:
a) cercetarea juridicului în calitatea acestuia de
subsistem specific al ansamblului social, demers ce presupune
urmatoarele:
- identificarea si descrierea elementelor sistemului
(normele de drept, institutiile juridice, constiinta
juridica);
- surprinderea structurii sistemului, a totalitatii relatiilor
ce se stabilesc între normele de drept, între
componentele institutiilor juridice, între acestea si
normele juridice, între norme, institutii si cei care
participa, direct si indirect, la activitatea acestor
institutii si la înfaptuirea actului de justitie, între
ordinea juridica a societatii si constiinta juridica;
- studierea corelatiilor dintre structura si functiile
sistemului juridic.
b) investigarea juridicului ca fenomen social, adica:
- specificul juridicului ca relatie sociala;
- trasaturile pe care fenomenul juridic le are în comun
cu alte fenomene sociale si cele care se regasesc numai

15
Renate Treves, Introduzione a la sociologia del diritto, Giulio Einaudi
Editore, Torino,1987, p.25

38
în cadrul juridicului;
- factorii sociali cu rol determinant în geneza si
modelarea juridicului;
- modul specific în care juridicul actioneaza în viata
sociala, functiile sociale ale juridicului;
- corelatiile dintre dinamica societatii si evolutia
sistemului juridic.
c) interactiunea elementelor sistemului juridic cu alte componente
ale vietii sociale:
- dreptul si religia;
- dreptul si morala;
- dreptul si politica;
- relatiile constiintei juridice cu constiinta religioasa
si constiinta morala;
- institutiile juridice si institutiile politice ale
societatii.
d) corelatiile functionale dintre subsistemul juridic si celelalte
subsisteme ale societatii globale:
- regimul politic si ordinea juridica a societatii;
- ordinea juridica si viata economica;
- cultura si justitia.
e) interactiunile specifice dintre sistemul social global si
subsistemul juridic:
- sistemele juridice ca expresii ale unor cerinte
specifice de ordine si dezvoltare sociala; studierea
particularitatilor sistemului juridic în diferite epoci
si în societati diferite;
- gradul de adecvare a juridicului la exigentele vietii
sociale din fiecare etapa istorica;
- factorii de care depinde actiunea eficienta a
juridicului;
- functiile juridicului într-o societate sanatoasa.

Volumul si complexitatea problemelor ce cad în sarcina

39
sociologiei juridice explica de ce aceasta ramura sociologica
nu se prezinta ca o stiinta pe deplin constituita, ci ca una
care se afla în stadiul cautarilor si al acumularii
materialului necesar realizarii unor sinteze teoretice si care
sa acopere întreaga problematica.

40
IV. SOCIOLOGIA JURIDICA SI ALTE FORME DE
CUNOASTERE SI VALORIZARE A SOCIALULUI

1. Relatia dintre sociologie si filosofie, dintre sociologia


juridica si filosofia dreptului

Raportul dintre sociologie si filosofie este, în primul rând,


unul de filiatie, primele preocupari pentru întelegerea si
explicarea societatii facându-si aparitia, dupa cum s-a mai aratat,
în cadrul filosofiei. Si chiar daca filosofia nu a procedat la o
abordare a socialului cu instrumentele de care va uza mai târziu
sociologia, reflectiile acesteia cu privire la originea si esenta
societatii, la relatiile dintre individ si colectivitate, dintre morala,
politica si justitie etc. vor fi sursa unor idei de substanta, dintre
care unele vor avea rolul de principii pentru viitoarea teorie
sociologica.
Pe de alta parte, atunci când sociologia îsi va proclama , prin
Auguste Comte, drepturile la o existanta autonoma, se va produce
inevitabil separarea acesteia de filosofie, asa cum s-a întâmplat si
cu stiintele naturii. Dar nu va fi vorba de o ruptura absoluta, ci de
o separare ce nu exclude conlucrarea, ci, dimpotriva, o presupune,
fiindca afirmarea sociologiei ca o forma autonoma de cunoastere
va delimita preocuparile sale în domeniul socialului de cele ale
filosofiei, realizându-se si aici diviziunea specifica a sarcinilor,
diviziune al carei corolar necesar este conlucrarea celor ce
abordeaza aceeasi realitate din puncte de vedere diferite.
Filosofia va continua sa se preocupe de tot ceea ce are
legatura cu omul si conditiile sale de împlinire, între acestea
aflându-se si cele sociale, carora le revine un rol determinant în
procesul de accedere la o esenta umana autentica. Explicarea
fiintei umane – problema fundamentala a filosofiei – este realizata
de catre aceasta prin considerarea omului atât ca existenta
naturala, cât si ca fiinta sociala, prin dezvaluirea unitatii, dar si a

41
discontinuitatii dintre natura si societate, a modului specific în
care interactioneaza componenta naturala si cea sociala în
cristalizarea personalitatii umane. Si se poate afirma, fara nici o
exagerare, ca numai filosofia este apta sa raspunda adecvat la
întrebarea „Ce este omul?”. Or, daca cea mai completa si
sistematica explicare a omului o ofera filosofia si daca orice
societate exista numai prin oameni si relatiile dintre acestia,
atunci orice efort în cercetarea si cunoasterea societatii nu poate
face abstractie de ceea ce este si poate fi omul si, în consecinta, de
ceea ce ofera filosofia în aceasta privinta.
Atunci când procedeaza la investigarea oricarei realitati
sociale, sociologul va constata ca aceasta este rezultatul prezentei
si activitatii oamenilor, ca, în tot ceea ce întreprind, acestia
urmaresc anumite scopuri, ca exista o ierarhie a scopurilor, ca
întotdeauna omul se afla în situatia de a alege între mai multe
scopuri, ca de altfel si între mai multe posibilitati de actiune. Dar
atât ierarhizarea scopurilor, cât si optiunea pentru o posibilitate
sau alta se fac potrivit unor criterii axiologice, de valoare, astfel
încât întelegerea comportamentului individual, ca si a celui social,
impune cunoasterea valorilor dupa care se calauzesc indivizii si
comunitatile din care acestia fac parte. Dar explicarea si
fundamentarea teoretica a valorilor sunt sarcini ce cad tot în
seama filosofiei, fapt care impune din nou conlucrarea sociologiei
cu filosofia.
Ca forma specifica a realitatii, societatea nu fiinteaza totusi în
afara naturii, orice comunitate umana traind pe un anume
teritoriu, beneficiind de anumiti factori naturali si raportându-se
în mod propriu la acestia. Prin urmare, societatea este doar o parte
a întregului numit lume si o explicare riguroasa a sa nu se poate
realiza fara luarea în considerare a întregului din care face parte si
a relatiilor sale cu acesta. Deci imaginea totalizatoare a lumii,
precum si teoria oricarei existente în genere sunt oferite tot de
filosofie. Dar si sub acest aspect se vadeste a fi utila recurgerea .
de catre sociologie, la sprijinul reflectiei filosofice.

42
Pe de alta parte, orice demers metodologic al cunoasterii
stiintifice are nevoie de o justificare teoretica, justificare pe care
nu o mai poate oferi stiinta în cauza. De aceea, este necesara
interventia unei instante superioare, ce va realiza trecerea de la
teoretic la metateoretic, aceasta fiind filosofia stiintei.
Si, în sfârsit, oricât de înversunati ar fi unii sociologi
contemporani împotriva filosofiei, interzicându-i orice amestec în
domeniul socialului, ei nu trebuie sa uite ca imboldul constituirii
sociologiei ca stiinta a venit tot din partea filosofiei: „Daca
sociologia s-a nascut si s-a dotat cu un obiectiv, acesta fiind chiar
cunoasterea stiintifica a socialului, aceasta se datoreaza faptului
ca filosofia moderna a eliberat raporturile sociale de orice
legatura providentiala.”16
La rândul ei, si sociologia va furniza filosofiei un bogat
material explicativ în legatura cu geneza, structura si dinamica
vietii sociale, cu socializarea si modelarea indivizilor, cu modul
de insertie si functionare a valorilor în viata sociala, material ce
va fi folosit în realizarea de noi sinteze teoretice si în actiunea de
instituire a noi perspective filosofice asupra omului si a societatii.
Cât priveste soiologia juridica, aceasta se va raporta cu
precadere la filosofia morala si la filosofia dreptului. Orice norma
juridica are justificare numai în masura în care are un continut
moral, raspunde principiului moral al dreptatii. Or întemeierea
morala a normei juridice este apanajul filosofiei dreptului. Juristul
– arata Immanuel Kant în studiile sale de filosofie a dreptului – va
raspunde la întrebarea ce este drept? prin referirea la legile care
exista sau au existat într-un anume loc si la un anumit moment;
„dar lui îi ramâne cu totul necunoscut daca ceea ce exprimau ele
ar fi drept, precum si criteriul universal, dupa care s-ar putea
recunoaste, în genere, atât ceea ce este drept, cât si ceea ce este

16
Jean Baudonin, Introducere în sociologia politica, Ed. Amarcord, 1999, pp.
12-13

43
nedrept (iustum et iniustum)...”17
Si aceasta fiindca studiile asupra dreptului au, de regula, un
caracter empiric, ele concentrându-se asupra dreptului pozitiv, a
realitatii juridice existente, fara a trece dincolo de aceasta,
ajungând, în final, la o constructie coerenta, dar fara o baza
teoretica solida, aidoma unui cap frumos, dar fara creier. Se va
putea evalua daca o norma juridica este dreapta sau nedreapta
numai atunci când norma în cauza se raporteaza atât la libertatea
de vointa a fiecarui subiect de drept, cât si la faptul daca libertatea
individuala coexista cu libertatea tuturor. „Atunci când actiunea
mea sau, în genere, situatia mea nu poate coexista cu libertatea
tuturor dupa o lege universala, acest fapt îmi provoaca o libertate
care ma stânjeneste.”18 Se observa, deci, ca ordinea juridica se
justifica doar în masura în care se întemeiaza pe baze morale, ca
moralitatea cere conservarea si protejarea libertatii tuturor
membrilor comunitatii.

2. Sociologia juridica si sociologia generala

Daca sociologia generala este teoria sistemului social global si


a fenomenelor sociale generale, sociologia juridica se prezinta, în
raport cu aceasta, ca o sociologie de ramura, ea investigând
subsistemul juridicului în calitatea acestuia de componenta a
societatii globale.
În masura în care o anume realitate face parte dintr-un întreg
si existenta ei este determinata de modul de structurare si
functionare a acestuia din urma, va fi evident ca nu se poate
realiza o cunoastere integrala si autentica a partii fara cunoasterea
ansamblului caruia îi apartine aceasta. Prin urmare, cunoasterea
întregului – obiect al sociologiei generale – este absolut
indispensabila cunoasterii oricarei componente a acestuia, în

17
Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1991,
p.86
18
Ibidem, p.87

44
cazul de fata – sociologiei juridice. Sociologia generala,
clarificând problemele privitoare la locul si rolul fiecarui
subsistem în cadrul ansamblului social, la relatiile acestuia cu
celelalte subsisteme si cu sistemul integral pune la dispozitia
sociologiei juridice cadrul teoretic general, la care aceasta va
trebui sa se raporteze daca doreste sa se edifice asupra locului si
importantei domeniului pe care îl investigheaza, a ceea ce
reprezinta juridicul în raport cu întreaga realitate sociala.
Pe de alta parte, tot sociologia generala identifica aceste
aspecte si relatii care se regasesc în cadrul oricarui fenomen social
si, implicit, cu cele juridice, construind conceptele ce le fixeaza si
cu ajutorul carora se vor descifra natura si dinamica lor. Concepte
ca cel de socializare, de integrare sociala si control social, de
pozitie sociala, status si rol, de investigatii si relatii sociale, de
constiinta sociala, de organizare, dezorganizare si anomie, de
defavorizare si marginalitate sociala vor fi indispensabile
cercetarii sociologice a fenomenului juridic si ele se vor regasi
atât în stabilirea directiilor de investigare, cât si în constructiile
teoretice prin care se valorifica rezultatele cercetarii.
Se poate ridica, însa, întrebarea ca, de vreme ce sociologia
generala ofera atât de mult în legatura cu cunoasterea juridicului
ca fenomen social, ce rost mai are sociologia juridica? Nu
constituie cumva aceasta o modalitate inutila de dublare a
sociologiei generale, pe de o parte, a teoriei dreptului, pe de alta
parte? Raspunsul la ambele întrebari va fi acela ca sociologia
juridica este, pe cât de necesara, pe atât de utila, si dreptului si
sociologiei generale.
Sociologia generala abordeaza diversele subsisteme ca
elemente ale ansamblului social, adica în ipostaza acestora de
parti ce asigura integritatea si functionalitatea întregului, dar nu si
în aceea de sisteme relativ autonome, care au, la rândul lor, o
structura foarte complexa, de care vor depinde însesi
caracteristicile acestora, locul si rolul lor în cadrul
suprasistemului. Ca atare, va reveni sociologiilor de ramura

45
sarcina de a cerceta în detaliu structura si elementele acestora,
modul în care fiecare componenta a subsistemului se integreaza si
functioneaza, atât în cadrul acestuia, cât si a sistemului global.
Daca sociologia generala ia în considerare ansamblul
juridicului si rolul global al acestuia, sociologia juridica va
cerceta succesiv componenta normativa – adica sistemul de drept,
cea institutionala, relatiile existente între institutiile juridice,
modul de reflectare în plan ideatic si afectiv a realitatii juridice
existente la un moment dat si a ceea ce s-ar astepta din partea
dreptului si a institutiilor juridice. Dupa care va cerceta raporturile
dintre aceste componente ale sistemului juridic, precum si relatiile
fiecarei componente a juridicului cu ceilalti factori sociali si cu
societatea în ansamblul ei. Procedând astfel, ea contribuie la
aprofundarea cunoasterii socialului, întregind, în maniera proprie,
eforturile întreprinse de sociologia generala.
Pe de alta parte, sociologia juridica va îmbogati semnificatia
unor concepte sociologice generale, ca cele mentionate anterior,
cu sensuri degajate din studierea naturii sociale a juridicului.
Bunaoara, conceptul de status social va fi interpretat ca totalitate a
drepturilor pe care societatea i le recunoaste individului ce detine
o anume pozitie sociala, cel de rol – ca ansamblul obligatiilor la
care se angajeaza individul fata de colectivitate, cel de lider
formal – ca persoana investita cu anumite responsabilitati prin
acte cu valoare juridica s.a.m.d.

3. Sociologia juridica si stiintele sociale

A. Sociologia juridica si stiinta dreptului

Ca stiinta de granita, aflata la confluenta sociologiei cu stiinta


dreptului, sociologia juridica se va afla într-un raport de strânsa
conlucrare cu stiintele juridice, îndeosebi cu teoria generala a
dreptului. Nici un cercetator din domeniul sociologiei juridice nu
va realiza o explicare adecvata a dreptului ca fenomen social,

46
daca nu va fi familiarizat cu principiile si notiunile care descriu si
explica normele de drept, continutul si esenta lor, modul de
elaborare si impunere a normelor juridice. Numai stapânind
aceste cunostinte se poate realiza integrarea corecta a acestui
fenomen social în ansamblul realitatii sociale.
La rândul ei, sociologia juridica va fi de un real folos
specialistului din domeniul juridic, acest lucru fiind recunoscut de
majoritatea juristilor. Bunaoara, Nicolae Titulescu, într-un discurs
privitor la modul în care trebuie înteleasa si realizata educatia
juridica, opera disocierea între dreptul consemnat printr-un text
formal (lege juridca) si dreptul nescris, care are o sfera mult mai
mare de cuprindere si un rol social la fel de important ca dreptul
formal. Pornind de aici, el concluzioneza ca educatia juristului
trebuie sa cuprinda si sfera dreptului informal, a carui cercetare e
realizata de sociologie. Apoi, tot el atragea atentia si asupra
faptului ca norma juridica este întotdeauna expresia anumitor
cerinte sociale, care se afla ele însele într-o continua evolutie,
ceea ce înseamna ca aceeasi dinamica trebuie sa se înregistreze si
în cazul normelor de drept.
De aceea, prima cerinta în investigarea dreptului trebuie sa o
reprezinte abordarea acestuia sub aspectul mobilitatii, sarcina
careia i se va da curs prin studierea istoriei dreptului. Studiul
acesteia nu trebuie înteles ca o cercetare de arheologie juridica, ci
ca o depistare a conditiilor sociale ce impun în permanenta
modelarea normelor juridice.
Referindu-se la necesitatea studierii dreptului roman, acelasi
Nicolae Titulescu declara ca, pentru el, un bun cunoscator al
dreptului roman e , în primul rând, un bun sociolog, iar
disponibilitatea pentru cercetarea sociologica va face din cel ce o
realizeaza un bun practician al legii.

B. Relatiile sociologiei juridice cu stiintele istorice

Stiintele istorice reprezinta una dintre cele mai importante

47
surse de informatii pentru sociologia generala si pentru sociologia
juridica. Aceste informatii se refera la dinamica vietii sociale, la
formele de viata culturala, economica, politica etc. pe care le-au
înregistrat societatile umane de-a lungul timpului si la diversele
sisteme de drept care au existat în istorie.
Din datele furnizate de catre istorici, s-a luat cunostinta de
continutul celor mai vechi sisteme de drept (Codul Hammurabi,
Legile lui Manu, Legile lui Solon, Legea celor XII table) si de
modul în care acestea erau aplicate în societatile respective.
Informatiile puse la dispozitia sociologiei de catre stiintele
istorice trebuie însa interpretate, pentru a se concluziona asupra
factorilor sociali care au determinat un mod concret de organizare
politica si, implicit, un anume tip de ordine juridica. De exemplu,
luând cunostinta de existenta, în Europa, a doua sisteme de drept,
unul intitulat dreptul germanic de inspiratie greco-romana, iar
altul denumit sistemul de drept britanic sau al legii comune,
sociologia va pune problema cauzelor sociale care au determinat
diferentierea celor doua sisteme de drept, întrebare la care istoria
nu ofera nici un raspuns.
Pornind de la caracteristicile dreptului britanic, care acorda un
rol esential dreptului cutumiar si jurisprudentei, fapt ce asigura o
sporita autonomie legislatiilor locale, si corelând aceste
caracteristici cu istoria politica a Angliei, sociologia juridica va
stabili ca respectivele caracteristici se datoreaza, în principal,
luptei pentru autonomia locala, dusa de populatia autohtona
împotriva stapânirii normande.
Conlucrarea dintre sociologia juridica si istorie se realizeaza
la un nivel superior atunci când va intra în actiune istoria
dreptului, al carei rol este acela de a furniza informatii autorizate
cu privire la evolutia istorica a dreptului, la asemanarile si
deosebirile existente între sistemele de drept ce au fiintat în
diverse epoci, precum si în zone geografice si politice diferite.
Prin analiza comparativa a acestor sisteme si prin raportarea
informatiilor degajate la contextul social, în interiorul caruia s-a

48
configurat un anumit sistem de drept, sociologia juridica are
posibilitatea sa explice, pe de o parte, determinarea sociala a
fiecarui sistem de drept, iar pe de alta parte, rolul îndeplinit de
acesta în conservarea unui anumit tip de viata economica,
politica, culturala si nationala. De asemenea, prin sintezele
realizate, sociologia juridica ofera stiintelor istorice acel cadru de
referinta ce va da posibilitatea acestora sa încadreze în mod
rational informatiile cu caracter istoric în teorii explicative
privitoare la principalele etape istorice, la succesiunea acestora, la
caracteristicile procesului istoric.

C. Raportul sociologiei juridice cu stiintele politice

Sistemul politic este unul dintre cele mai importante


subsisteme ale vietii sociale si aceasta pentru ca el include
institutia statala, care are un rol determinant în organizarea si
conducerea societatii. De aceea, preocuparea pentru întelegerea
originii si a esentei statului, a rolului pe care acesta îl are în
organizarea si conducerea vietii sociale, va fi prezenta înca din
antichitate, cei mai de seama filosofi rezervând, în scrierile lor, un
loc important problemelor politice. Relevante vor fi în acest sens
scrierile lui Platon si ale lui Aristotel, în care acestia au analizat
atât statul existent în vremea lor cât si posibilitatea de realizare a
unui stat ideal, precum si valorile ce trebuie asezate la baza
activitatii statului, ca si a legilor adoptate de acesta.
În epoca moderna si cea contemporana, cercetarea si
explicarea politicului vor fi preluate de catre politologie si
sociologia politica. Prima va cerceta politicul ca pe o realitate de
sine statatoare, insistând pe identificarea componentelor esentiale
ale acestuia, a relatiilor dintre respectivele componente, a rolului
social al fiecarei componente a sistemului politic. La rândul ei,
sociologia politica va studia politicul în calitatea acestuia de
subsistem al sistemului social global, deplasând cercetarea spre
investigarea relatiilor dintre subsistemul politic si ansamblul vietii

49
sociale, dintre politic si celelalte subsisteme, respectiv cel
economic si juridic.
În masura în care sociologia politica investigheaza corelatiile
functionale dintre sistemul politic si sistemul juridic, ea va reusi
sa desprinda aspecte esentiale în legatura cu modul în care
functioneaua sistemul politic si cel juridic, precum si în legatura
cu influentarea lor reciproca. Prin folosirea acestor informatii,
sociologia juridica va realiza o interpretare adecvata a factorilor
ce determina fizionomia sistemului juridic, care circumscriu
functiile sociale ale juridicului.
De asemenea, importante pentru demersurile sociologiei
juridice vor fi si informatiile pe care i le pune la dispozitie
politologia în legatura cu modul de organizare si functionare a
statului, cu partidele politice, cu relatiile politice, care se
structureaza ca relatii dintre partide si grupurile sociale
reprezentate de acestea, ca relatii între partide si institutiile
statului, între stat si populatie, ca si în legatura cu efectele actiunii
politicului asupra întregii vieti sociale.
Prin urmare, prin cunoasterea mecanismelor ce stau la baza
dobândirii si exercitarii puterii politice, sociologia juridica poate
sa ofere o explicatie stiintifica dinamicii dreptului si a institutiilor
juridice, dinamica ce se datoreaza în buna masura modului de
constituire si functionare a puterii politice. Se va evidentia, astfel,
caracterul specific al legilor juridice adoptate pe anumite perioade
de timp, ele fiind reflectarea sintetica a intereselor fundamentale
ale grupurilor sociale, reprezentate de partidul care detine puterea
politica.
Se va constata, de asemenea, si o alta caracteristica
interesanta, aceea ca legile juridice au o stabilitate mai mare în
conditiile în care un partid se mentine la putere o perioada mai
îndelungata.
Aceeasi stabilitate se poate observa si atunci când alternanta
partidelor la putere se realizeaza în cadrul regimurilor
democratice pe deplin consolidate.

50
Alta problema careia sociologia juridica trebuie sa îi gaseasca
rezolvarea si pe care o poate solutiona doar conlucrând cu
stiintele politice e aceea a relatiei dintre stabilitatea legii, ceruta
de stabilitatea ordinii sociale si de autoritatea pe care trebuie sa o
aiba legea în fata cetatenilor, si dinamica intereselor grupurilor
sociale reprezentate de partidele ce detin succesiv puterea
politica.
Raspunsul pe care îl da sociologia juridica e acela ca legile
fundamentale ale societatii trebuie sa se bucure de stabilitate, ele
pastrându-se, ca forma si continut, de-a lungul guvernarilor
succesive, fiecare partid politic asumându-si obligatia de a nu
aduce atingere legilor ce sunt decisive pentru ordinea si pacea
sociala si pentru conservarea cadrului democratic de exercitare a
puterii. În schimb, fiecare partid politic va avea libertatea sa
aplice acele masuri care sa-i permita obtinerea celor mai bune
rezultate în actul de guvernare.

51
V. REPERE ISTORICE ÎN CONSTITUIREA SI EVOLUTIA SOCIOLOGIEI JURIDICE

1. Teoriile contractualiste cu privire la geneza statului si a


dreptului

Dupa ce timp de milenii, statul, identificat cu persoana


monarhului, a fost prezentat ca fiind de natura divina, odata cu
primele secole ale epocii moderne se va cauta originea laica a
acestei institutii. Începând cu Nicolo Machiavelli (1469-1527),
statul va fi despuiat de aureola sa divina, fiind considerat ca o
putere centrala si suverana si al carei rol era acela de a legifera
în folosul colectivitatii si de a garanta autoritatea si aplicarea
legii.
Pe de alta parte, se va aprecia ca însusi statul s-a instituit ca
rezultat al unui act legislativ, prin care i se stabilesc atributiile si
mijloacele de actiune. Cât priveste esenta legilor, aceasta este
similara cu cea a legilor naturii. Asa dupa cum acestea din urma
stau la baza ordinii din natura, la fel si legea juridica va asigura
ordinea sociala. Si una si alta genereaza consecinte previzibile si
la fel de necesare.
Pe aceeasi linie de demitizare a statului si de interpretare
exclusiv rationala a originii si a rolului sau în societate se vor
înscrie si teoriile contractualiste, potrivit carora atât statul, cât si
dreptul sunt instituite prin încheierea unui contract social între
toti membrii comunitatii.
Primul reprezentant al teoriei contractului social a fost juristul
olandez Hugo Grotius (1583-1645), care enunta principiile ce îi
vor sta la baza în lucrarea De iure belli ac paccis( Despre
dreptul razboiului si al pacii), publicata la Paris, în 1652. Desi
era consacrata dreptului international, lucrarea lui Grotius
abordeaza si problemele referitoare la originea statului, la
temeiurile autoritatii si legitimitatii acestuia.
În explicarea acestor probleme, Grotius pleaca de la

52
caracteristicile naturii umane, care ar fi mereu aceeasi si la baza
careia ar sta instinctul sociabilitatii. Oamenii, afirma el, sunt
atrasi unii de altii, aceasta atractie determinând asocierea si
conlucrarea lor. Dar acolo unde exista cooperare si viata în
comun, trebuie sa existe si reguli care sa reglementeze conduita
fiecarui membru al comunitatii, ca si activitatea comunitatii în
ansamblul ei. Din aceste motive, ei vor încheia un contract prin
care se decide înfiintarea autoritatii publice si însarcinarea
acesteia cu asigurarea pacii si a ordinii sociale.
Toti semnatarii contractului vor recunoaste, de buna voie,
autoritatea puterii publice si îi vor respecta hotarârile, existând
deja o traditie pozitiva în acest sens si care consta în respectul
pentru cuvântul dat si angajamentele asumate. La rândul ei,
puterea publica avea obligatia de a le garanta supusilor viata si
proprietatile si de a respecta spiritul în care a fost încheiat
contractul.
Tot de la natura umana porneste si Thomas Hobbes în
conturarea împrejurarilor care au determinat încheierea
contractului social. Numai ca, spre deosebire de Grotius, Hobbes
considera ca agresivitatea, si nu instinctul sociabilitatii, este cea
care caracterizeaza fiinta umana, ca omul pentru om este lup
(Homo homini lupus).
Pe de alta parte, precizeaza el, în starea lor naturala,
premergatoare aparitiei societatii, oamenii se bucurau de o
libertate neîngradita, actionând fiecare dupa bunul sau plac.
Aceasta libertate totala, conjugata cu o agresivitate înnascuta, va
genera o stare conflictuala generala, un razboi al tuturor împotriva
tuturor( bellum omnium contra omnes), care, daca ar fi
continuat, ar fi dus, în final, la disparitia speciei umane. De aceea,
cei mai lucizi dintre membrii comunitatii vor propune semenilor
sa renunte de bunavoie la o parte din libertatea lor si sa accepte
instituirea unor reguli de conduita, a caror respectare sa fie
obligatorie pentru toti.
Dominati de teama pentru propria viata, membrii colectivitatii

53
vor accepta sa încheie un contract prin care fiecare sa se angajeze
sa renunte la libertatea de pâna atunci si sa respecte regulile de
conduita asupra carora au convenit cu totii. Aceasta va fi doar
prima parte a contractului si ea va sta la baza introducerii
primelor norme de drept în viata sociala.
Cea de a doua parte a contractului social va avea drept scop
garantarea faptului ca normele instituite vor fi respectate de toata
lumea. Pentru aceasta, pe baza aceluiasi acord general al vointelor
individuale liber exprimate, se decide desemnarea unei persoane
ce va veghea la respectarea legilor si care va avea dreptul sa-i
pedepseasca pe cei vinovati de încalcarea lor. Respectiva
persoana se va bucura de o autoritate absoluta în fata tuturor, fiind
pe deplin suverana, si va avea întreaga libertate în actiunea de
constituire a unei forte publice si de folosire a acesteia pentru
impunerea legii. Astfel ia nastere statul monarhic, a carui
legitimitate are la baza contractul social.
Daca la început sarcina monarhului va fi relativ usoara, dat
fiind numarul redus al populatiei, pe masura înmultirii acesteia, ea
va deveni tot mai anevoioasa, iar onorarea sa în bune conditii va
impune cresterea continua a dimensiunilor statului, acesta
devenind, aidoma monstrului biblic Leviathan, a carui forta
devine tot mai coplesitoare.
Dar aceasta reprezinta o evolutie fireasca, absolut necesara
pentru asigurarea pacii sociale. Ba mai mult, apreciaza Hobbes,
numai o putere pronuntat autoritara, a carei expresie deplina o
constituie monarhia absoluta, îsi poate îndeplini onorabil
atributiile sale. Fiindca omul continua sa fie egoist, agresiv si
violent si dupa aparitia statului si cu cât oamenii vor fi mai
numerosi, cu atât mai mare si mai discretionara va trebui sa fie
puterea de stat pentru a-i putea tempera.
În opozitie cu Thomas Hobbes, conationalul acestuia, John
Locke, va reveni la ideea formulata de catre Grotius, ca omul este
o fiinta profund sociabila, care îsi foloseste rational libertatea de
care se bucura în starea sa naturala. Pe deplin egali si absolut

54
liberi, oamenii se asociaza în vederea cooperarii si întrajutorarii,
îsi întemeiaza familii si îsi organizeaza viata dupa cum cred ei de
cuviinta, fara a-i incomoda pe ceilalti. Respectul reciproc si
respectarea cuvântului si a angajamentelor asumate regleaza toate
relatiile ce se stabilesc între ei.
La început, culesul, vânatul si pescuitul fiind îndeletnicirile de
baza si singurele surse de hrana, nu exista proprietatea privata
asupra terenurilor, natura fiind un bun al tuturor, de care toti
beneficiau în liniste si buna întelegere. Dar când se va trece la
cultivarea pamântului, fiecare va dori sa i se recunoasca
proprietatea asupra recoltei si a terenului cultivat. Ia nastere,
astfel, proprietatea privata, un fenomen absolut nou si, de aceea,
greu de acceptat.
În virtutea vechilor deprinderi, numerosi indivizi vor fi tentati
sa nu respecte dreptul de proprietate, acestia fiind dintre cei care
se consacrau în continuare vechilor îndeletniciri. De asemenea,
multe atacuri la adresa proprietatii vor veni si din partea altor
comunitati, care nu trecusera înca la cultivarea pamântului si care
nu aveau, în consecinta, simtul proprietatii. Nevoia de a proteja
proprietate privata, recent instituita, va determina încheierea unui
contract prin care toti membrii colectivitatii se angajeaza sa
respecte proprietatea si viata semenilor.
Cerinta încheierii unui asemenea contract va fi alimentata si
de aparitia altor noi fenomene în viata sociala. Diversificarea
ocupatiilor va duce la extinderea schimburilor de produse, iar
aceasta din urma, la aparitia banilor ca mijloc de schimb.
Se extind si se diversifica relatiile dintre membrii diferitelor
comunitati, fapt ce va avea efecte perturbatorii asupra linistii si
ordinii sociale. Regulile simple de convietuire, existente odinioara
si impuse prin traditie, nu mai sunt suficiente, fiind necesara
introducerea de noi reguli, la care sa consimta toti cei care
locuiesc pe un anumit teritoriu si intra în diverse relatii unii cu
altii.
Pe de alta parte, se va pune problema ca reglementarile nou

55
instituite sa fie aplicate echitabil, lucru imposibil în cazul în care
aceasta ar fi ramas în continuare pe seama indivizilor. Deci, va
trebui sa se desemneze, tot printr-un contract social, autoritatea
publica împuternicita cu aplicarea legii si care va constitui nucleul
viitoarei institutii monarhice.
John Locke va ajunge la concluzii diferite de cele ale lui
Thomas Hobbes si în privinta prerogativelor si caracterului
monarhiei. Mai întâi, el porneste de la considerentul ca monarhia
se constituie si functioneaza pe temeiul legilor, al caror autor este
poporul si nu monarhul. Prin urmare, dreptul de a legifera trebuie
sa ramâna în continuare în seama poporului, fiindca numai astfel
se conserva statutul initial al celor care au convenit asupra
introducerii normelor de drept si înfiintarii statului – acela de
fiinte libere si pe deplin stapâne pe vointa lor.
Si daca, în societatea moderna, poporul nu mai poate participa
direct la actul legiferarii, datorita numarului foarte mare de
cetateni ai statului, el îsi va putea exercita acest drept prin
reprezentantii sai si care alcatuiesc adunarea legislativa. Acesteia,
si nu monarhiei, îi revine prerogativa de a face legile, acesta din
urma asigurând doar aplicarea lor.
Puterea legislativa nu se mai contopeste cu cea executiva,
fiind distincta de aceasta si autonoma în raport cu ea. Pentru a se
înlatura abuzurile în ceea ce priveste modul de impunere a legii,
este necesar ca alta putere sa se pronunte asupra pedepselor ce
trebuie aplicate în cazul încalcarii legii si a marimii lor. Aceasta
va fi puterea judecatoreasca si ea va fi separata atât de puterea
legislativa, cât si de cea executiva.
Asadar, pornind de la dreptul inalienabil al poporului de a fi
unicul posesor al dreptului de a legifera si de la cerinta aplicarii
corecte a legii, John Locke ajunge la principiul separarii
puterilor în stat, principiu ce va sta la baza organizarii si
functionarii tuturor statelor moderne.
Cât priveste prerogativele institutiei monarhice, acestea vor fi
circumscrise de catre Locke în acelasi cadru normativ, singura

56
monarhie legitima fiind, dupa el, cea constitutionala. Monarhul
trebuie sa respecte Constitutia, care este creatia puterii legislative.
Un alt reprezentant de seama al teoriei contractului social -
Jean-Jaques Rousseau – va continua orientarea lui Locke,
ajungând însa la o interpretare radicala a acesteia, pe baza careia
va legitima dreptul poporului la revolutie.
Daca poporul este cel care legifereaza si hotaraste asupra
înfiintarii institutiei monarhice, rationeaza Rousseau, înseamna ca
el este detinatorul de drept al puterii publice, el este adevaratul
suveran, si nu monarhul. Acesta din urma îsi primeste puterea de
la popor, angajându-se în fata poporului sa o foloseasca în
interesul acestuia si nu în cel personal.
Contractul social îmbraca la Rousseau forma unui acord
încheiat între popor si principe, prin care poporul îl investeste
cu autoritate pe monarh, iar acesta se angajeaza sa foloseasca
puterea potrivit scopurilor fixate de popor.
Daca principele nu îsi respecta angajamentul asumat prin
contractul social, atunci poporul are dreptul sa rezilieze
contractul, deoarece el este suveranul si lui i-a apartinut initiativa
încheierii acestuia. În cazul în care principele nu accepta de buna
voie rezilierea contractului, adica parasirea tronului, poporul are
dreptul sa foloseasca forta pentru a-si impune vointa, aceasta
echivalând cu dreptul sau la revolutie.
Se constata, astfel, ca teoria contractului social a înregistrat,
pe parcursul evolutiei sale, forme din ce în ce mai curajoase, ea
debutând cu o recunoastere modesta a rolului pe care l-a avut
comunitatea în introducerea normelor de drept si instituirea
puterii politice, fara sa conteste, însa, caracterul absolut al puterii,
ca apoi puterea monarhului sa fie subordonata legii si, în final, sa
se ajunga la contestarea legitimitatii monarhiei care nu actioneaza
în interesul poporului.

2. O prima interpretare sociologica a dreptului: Charles –


Louis de Montesquieu (1689-1755)

57
Montesquieu, pe care Raymond Aron îl considera a fi nu un
precursor al sociologiei, ,,ci unul din doctrinarii sociologiei”19,
este primul gânditor modern care abordeaza problema legilor
juridice din perspectiva unor multiple conditionari sociale si
naturale, oferind o impresionanta monografie a ceea ce el numeste
a fi ,,spiritul legilor”.
În demersurile sale explicative asupra originii, esentei si
rolului social al legilor juridice, Montesquieu pornea de la
considerentul ca acestea sunt facute de catre oameni si în folosul
oamenilor, de unde luarea naturii umane ca punct de plecare al
respectivelor demersuri.
Înaintea constituirii societatii, legile naturii erau cele care îi
guvernau pe oameni, acestea rezultând din însasi structura fiintei
lor. Si Montesquieu evoca un numar de patru legi, care
determinau felul de a se manifesta al omului în starea sa naturala,
acestea fiind legea comportamentului pasnic, conduita
determinata de slabiciune si de teama omului primitiv, legea
trebuintelor de hrana, care determina actiunile de procurare a
acesteia, legea atractiei fata de semeni, lege observata si la alte
regnuri animale, indivizii apartinând aceleiasi specii fiind atrasi
unii de altii, precum si legea dorintei de a trai în colectivitate,
oamenii constientizând, datorita ratiunii cu care sunt înzestrati,
avantajele convietuirii sociale.
În masura în care se constituie în societati, oamenii devin
constienti de puterea pe care o are colectivitatea, teama lor initiala
dispare si agresivitatea tinde sa înlocuiasca firea lor pasnica.
Agresivitatea se va manifesta atât în exterior, fata de celelalte
comunitati, cât si în interior, fata de semeni, iar aceste doua forme
de comportament agresiv fac necesara introducerea legilor.
Se observa aici apropierea de Thomas Hobbes, cu deosebirea,
însa, ca Montesquieu considera agresivitatea nu ca o caracteristica

19
Raymond Aron, Les étapes de la pensée sociologique, Gallimard, 1967,
p.27

58
naturala înnascuta, ci ca una sociala, dobândita. De altfel, tocmai
aceasta îi va reprosa el filosofului englez, ca ,,li se atribuie
oamenilor dinaintea constituirii societatilor ceea ce nu poate
aparea la ei decât dupa aceasta constituire, care îi face sa gaseasca
motive de a se ataca unii pe altii si de a se apara.”20.
În functie de interesele ce trebuie protejate împotriva
agresivitatii si violentelor, se vor institui trei categorii de legi sau
trei tipuri de drept, acestea fiind: a. dreptul gintilor, ce va
reglementa raporturile dintre popoare si care se întemeiaza pe
principiul ca acestea ,,trebuie sa-si faca în timp de pace cât mai
mult bine, iar în timp de razboi, cât mai putin rau cu putinta, fara
a aduce stirbire adevaratelor lor interese.”21; b. dreptul politic,
care include legile referitoare la raporturile dintre cei care
guverneaza si cei care sunt guvernati si al caror rol esential este
acela de a asigura libertatea cetateanului; c. dreptul civil, privitor
la raporturile pe care toti cetatenii le au unii cu altii, principala
menire a acestuia fiind apararea proprietatii.
Fiecare dintre aceste categorii de drept raspunde unor cerinte
specifice si, de aceea, atentioneaza Montesquieu, nu este permisa
utilizarea legilor apartinând uneia pentru solutionarea problemelor
ce cad sub autoritatea celeilalte. Astfel, nu este permisa invocarea
legii politice în scopul de a expropria proprietatea particulara în
numele unui asa-zis interes public. ,,Sa stabilim, deci, principiul
ca, atunci când este vorba despre binele public, acesta nu consta
niciodata în a-l lipsi pe un particular de avutul sau, sau chiar în a-i
lua cea mai mica parte din el, printr-o lege sau printr-o rânduiala
politica. În acest caz, trebuie sa se respecte în mod riguros legea
civila, care este pavaza proprietatii.”22
La fel, nu trebuie rezolvata pe baza regulilor de drept unele
probleme de natura politica si care sunt reglementate de legile
politice. Bunaoara, în solutionarea problemei succesiunii la tron,

20
C.L. Montesquieu, Despre spiritul legilor, Cartea I, cap. II
21
Ibidem, Cartea I, cap. III
22
Ibidem, Cartea XXVI, cap. XV

59
se va aplica întotdeauna legea care are în vedere binele statului,
ordinea si linistea publica, si nu legea civila, care urmareste binele
individual.
Esenta fiecarei legi juridice, indiferent de domeniul caruia îi
apartine, este data de raportul rational ce trebuie sa existe între
cerintele naturale si sociale prezente la un moment dat si masurile
menite sa raspunda acestora. De aici, vor rezulta o serie de
conditii privitoare la eficienta legilor si de care vor trebui sa tina
seama cei care le statornicesc si le aplica.
În primul rând, legea trebuie sa se potriveasca de fiecare data
poporului pentru care este facuta, adica ea trebuie sa tina seama
de caracterul poporului, de credintele religioase si moravurile
acestuia, de traditiile sale s.a.m.d.
Apoi, legile trebuie sa corespunda naturii si principiilor
sistemului de guvernamânt, în termeni moderni – regimului
politic, ceea ce înseamna, tot în interpretarea actuala, concordanta
deplina a legilor cu Constitutia statului si cu principiile
constitutionale.
Intervin, în continuare, conditiile de ordin natural, precum
clima, relieful, calitatea solului, întinderea si fertilitatea
terenurilor agricole, bogatiile naturale etc.. Acestora li se vor
adauga factorii de natura sociala, precum densitatea demografica,
îndeletnicirile populatiei, felul de viata economica, nivelul
bogatiei sociale.
Si, în sfârsit, legile trebuie sa fie în acord unele cu altele,
precum si în acord cu ordinea lucrurilor ce face necesara legea,
precum si cu intentia legiuitorilor, cu scopurile avute în vedere de
acestia.
Se poate observa, din aceasta succinta prezentare a factorilor
ce trebuie luati în considerare la studiul si explicarea legilor
juridice, ca Montesquieu are o viziune cu adevarat moderna
asupra raporturilor dintre drept si societate. Dreptul trebuie sa se
conformeze de fiecare data conditiilor sociale existente, sa fie un
raspuns rational la solicitarile vietii sociale, iar eficienta

60
instrumentului juridic va fi data atât de concordanta legii cu
exigentele vietii sociale, cât si de întelegerea adecvata a spiritului
legii de catre cei care o aplica.
Si atunci când procedeaza la cercetarea spiritului legilor,
adica a ,,diferitelor raporturi pe care legile le pot avea cu diferite
lucruri”, el ia în considerare totalitatea factorilor ce influenteaza
asupra dreptului: structura sociala, regimul politic, starea
economica, moravurile si moralitatea, religia, numarul si structura
populatiei etc., încât se poate spune ca prefigureaza, într-un
anumit fel, sarcinile sociologiei juridice.
De asemenea, când analizeaza prezenta si rolul factorilor
naturali, Montesquieu releva ca acestia au influenta asupra
temperamentului, harniciei, impulsurilor sexuale, îndeletnicirilor
si ca legiuitorul se va raporta la efectele sociale ale factorilor
naturali.
Se poate aprecia, totodata, ca, în cercetarile sale, Montesquieu
tine seama atât de contributia trecutului la prefigurarea
societatilor prezente, cât si de faptul ca fizionomia lor este data de
modul specific în care interactioneaza diversele componente ale
acestora. Si subscriem, în acest sens, la aprecierea aceluiasi istoric
al sociologiei – Raymond Aron – potrivit careia gândirea
sociologica a lui Montesquieu ,,se caracterizeaza, în ultima
instanta, prin cooperarea neîntrerupta a ceea ce s-ar putea numi
gândirea sincronica cu gândirea diacronica, adica prin
combinarea, continuu reînnoita, a explicarii partilor actuale ale
unei societati unele prin altele si a explicarii societatii însasi prin
trecutul si istoria ei. Distinctia între ceea ce Auguste Comte
numea statica si dinamica este deja vizibila în metoda sociologica
din Spiritul legilor .”23

3. Dreptul în viziunea sociologiei pozitiviste

Procedând la interpretarea vietii sociale de pe pozitiile


23
Raymond Aron, op. cit., pp. 65-66

61
conceptiei sale pozitiviste, Auguste Comte constata ca societatea
este alcatuita din oameni, care actioneaza potrivit ideilor, ceea ce
înseamna ca ideile sunt cele care determina actiunea sociala si
rezultatele acesteia. Prin urmare, pentru a întelege istoria
societatii este necesara cercetarea prealabila a evolutiei
cunoasterii umane, careia Comte îi va da curs înainte de a trece la
explicarea ordinii si dinamicii sociale. Teoria celor trei stadii ale
cunoasterii, pe care Comte o formuleaza în urma incursiunii
întreprinse în istoria spirituala a umanitatii, va sta la baza
identificarii perioadelor mari din evolutia omenirii, evolutie pe
care el o considera ca fiind aceeasi pentru toate popoarele.
Primului stadiu, denumit teologic sau fictiv, îi vor corespunde
formele primitive de organizare a vietii sociale si perioadele de
tranzitie spre societatile civilizate. Al doilea stadiu, cel metafizic
sau abstract, se va regasi în modul de organizare a societatii
sclavagiste sau feudale, iar cel de-al treilea, stadiul pozitiv, adica
al cunoasterii stiintifice, va sta la baza societatii moderne.
Societatile corespunzatoare primelor doua stadii sunt
preponderent agrare, pe când stadiul pozitiv va da nastere unei
societati industriale. Comte precizeaza, însa, ca este vorba de o
faza incipienta a societatii de tip industrial, forma pe deplin
afirmata a acesteia, corespunzatoare maturitatii stadiului pozitiv,
apartinând viitorului.
Asadar, evolutia sociala se înscrie pe o traiectorie ascendenta,
parcurgând drumul ce începe cu primele reprezentari religioase si
se încheie cu etapa cunoasterii pozitive, acesteia corespunzându-i
în plan economic calea parcursa de la agricultura la industrie. Dar
societatea se caracterizeaza nu numai prin evolutie, ci si printr-o
anumita stabilitate, ce trebuie sa se afle si ea în atentia
cercetatorului. De aceea, sociologia va avea, în conceptia lui
Comte, doua parti: statica sociala si dinamica sociala.
Statica sociala va studia societatea ca un organism viu, ale
carui componente interactioneaza si conlucreaza în vederea
asigurarii functiilor vitale si conservarii întregului. Ea se va

62
concentra asupra ordinii sociale, a unitatii organismului social,
precum si asupra factorilor care asigura aceasta ordine si unitate.
În schimb, dinamica sociala va investiga stadiile parcurse de
societate în evolutia ei, factorii care determina trecerea de la un
stadiu la altul, de la o ordine sociala la alta.
Si în cazul staticii, si în cel al dinamicii, cercetarea va avea ca
scop identificarea legilor ce guverneaza fenomenele
corespunzatoare celor doua ipostaze ale vietii sociale. Statica va
urmari legile care asigura ordinea constanta a societatii, iar
dinamica, legile ce orienteaza evolutia si care impun trecerea de
la o ordine sociala inferioara la una superioara.
În relatia dintre evolutia si stabilitatea sociala, cea din urma
se bucura de un statut privilegiat, în sensul ca Auguste Comte
considera ca îndreptatita acea evolutie ce tinde spre o ordine
sociala deplina, întemeiata pe echilibrul fortelor care participa la
asigurarea ei.
Descriind factorii ce asigura ordinea si stabilitatea sociala,
Comte va fi partial de acord cu Thomas Hobbes cu privire la
faptul ca societatea este guvernata cu ajutorul fortei, dar va
preciza ca si forta prin care se asigura guvernarea evolueaza de-a
lungul istoriei. În orice societate, forta primara este data de
numar sau bogatie, acestea reprezentând forta materiala a
societatii. Ei i se va opune forta spirituala, reprezentata de
inteligenta si sentiment.
Actul guvernarii impune obligatoriu raporturile de comanda
si executie, de conducere si supunere. Întotdeauna conduc si
comanda cei care detin forta. În societatile agricole, dominanta
este forta materiala, care se impune absolut în fata celei
spirituale.
Dar si guvernarea înregistreaza o evolutie progresiva, al carei
sens este dat de reducerea treptata a ponderii fortei materiale în
favoarea celei spirituale. Iar atunci când cunoasterea pozitiva se
va impune în mod absolut, la fel va fi si triumful fortei spirituale
în actul guvernarii, prezenta si interventia celei materiale

63
reducându-se la minimul necesar. În aceste conditii, ordinea
juridica a societatii va fi înlocuita cu una preponderent morala.
Acest mod de explicare a evolutiei si ordinii sociale justifica
atitudinea pe care a adoptat-o parintele sociologiei fata de ordinea
sociala întemeiata pe normele de drept, o ordine care i se pare a fi
de domeniul trecutului. Pentru Comte, dreptul este expresia
oficializata a constrângerii materiale, care este de cele mai multe
ori irationala si nedreapta.
Asa se explica aversiunea lui declarata pentru ordinea juridica
a societatii, pe care el o considera un vestigiu imoral, metafizic si
arhaic. Evident, în lumina teoriei sale asupra stadiului cunoasterii
si evolutiei sociale, dreptul va corespunde stadiului metafizic si,
în consecinta, va fi negat de ordinea sociala întemeiata pe
cunoasterea pozitiva.
Nu trebuie uitat, apoi, nici faptul ca Auguste Comte
împartasea, într-o anumita masura, ideile lui J.J. Rousseau,
potrivit carora organizarea sociala bazata pe proprietatea privata
si legile juridice care o aparau ar fi avut o influenta nefasta asupra
indivizilor, pervertindu-i din punct de vedere moral.
La influenta autorului Contractului social se va adauga si cea
a fostului sau patron si maestru – Claude-Henri de Saint-
Simon, initiator al unor proiecte de organizare echitabila si
rationala a societatii. Ca si fostul sau maestru, si Comte crede în
posibilitate trecerii la o forma superioara de organizare sociala, în
care normele morale vor lua în întregime locul celor juridice. De
aceea, el va afirma în nenumarate rânduri ca, în viitoarea
societate, ,,nimeni nu are alt drept decât acela de a-si îndeplini
mereu datoria”, fiindca legea morala doar porunceste sa-ti
îndeplinesti datoria, fara a-ti oferi vreun drept în schimbul datoriei
împlinite.
Prin urmare, lui Comte i se va parea ca lipsita de interes
preocuparea pentru cercetarea sociologica a dreptului, ca si a
institutiilor ce asigura impunerea legii si pedepsirea încalcarilor
acesteia.

64
4. Sociologia marxista cu privire la esenta statului si rolul
dreptului în societate

Desi între Comte si Marx nu a existat nici un fel de


contact ideatic, totusi conceptiile lor se întâlnesc atât în privinta
sustinerii ideii de progres social, cât si a atitudinii de dezavuare a
rolului institutiei statale si a celei juridice.
Si Marx considera ca istoria societatii omenesti este cea a
unei evolutii progresive, care se regaseste în dezvoltarea
economica, precum si în modul de organizare si de conducere
a vietii sociale. Dar în timp ce, pentru Comte, rolul de motor al
progresului social revenea cunoasterii, la Marx acest rol este
rezervat economicului.
Marx s-a impus, mai întâi de toate, în domeniul teoriei
economice, dar scrierile sale ,,acopera o mare diversitate de
domenii. Chiar si cei mai înversunati critici ai sai îi considera
lucrarile ca fiind importante pentru dezvoltarea sociologiei. Multe
dintre ele se concentrau pe probleme economice, dar întrucât era
preocupat întotdeauna sa lege problemele economice de
institutiile sociale, opera lui a fost si înca mai este plina de
semnificatii sociologice.”24
Cunoasterea profunda a mecanismelor vietii economice îl
va face sa acorde economicului rolul de factor determinant al
vietii sociale. Conceptul fundamental ce sta la baza explicarii
vietii sociale de pe pozitiile economicului este cel de mod de
productie.
Acesta desemneaza modul de desfasurare a vietii
economice a societatii, mod ce include doua componente, aflate
într-o unitate organica: fortele de productie si relatiile de
productie. Primele includ mijloacele de munca, obiectul muncii si
forta de munca, iar celelalte – forma de proprietate, forma de
repartitie a bunurilor produse si forma de schimb.
24
Anthony Giddens, Sociologie, Editura BicAll, Bucuresti, 2000, p. 118

65
În cadrul fiecarei laturi exista o componenta ce are rolul
determinant, în sensul ca este elementul cel mai dinamic, a carei
dezvoltare antreneaza dupa sine dezvoltarea celorlalte cu care se
afla într-o strânsa interdependenta. În interiorul fortelor de
productie, rolul de element determinant revine mijloacelor de
munca, iar în cadrul relatiilor de productie, formei de
proprietate. Aceeasi pozitie poate fi identificata si în raportul
dintre fortele si relatiile de productie, rolul determinant revenind,
în acest caz, fortelor de productie.
Fiecarui nivel de dezvoltare a fortelor de productie îi va
corespunde un anumit tip de relatii de productie si, mai întâi de
toate, un anumit tip de proprietate. Concordanta relatiilor de
productie cu nivelul de dezvoltare a fortelor de productie este
prezentata de Marx ca fiind legea fundamentala a stabilitatii si
dezvoltarii sociale.
Viata economica se desfasoara normal si, o data cu
aceasta, toate celelalte activitati sociale, câta vreme exista aceasta
concordanta. Cu timpul, însa, datorita perfectionarii continue a
mijloacelor de munca, perfectionare ce atrage dupa sine
dezvoltarea integrala a fortelor de productie, apar discrepante din
ce în ce mai mari între acestea si relatiile ramase în urma. Atunci
când aceste decalaje ating un nivel critic, materializat în
disfunctionalitatile grave ce afecteaza nu numai economia, dar si
celelalte sectoare al vietii sociale, se produce schimbarea sau
revolutia sociala, a carei esenta consta în înlocuirea relatiilor de
productie perimate cu altele noi, corespunzatoare nivelului de
dezvoltare a fortelor de productie.
De la comuna primitiva si pâna la modul de productie
capitalist, societatea a parcurs – potrivit lui Marx o evolutie
mereu ascendenta, determinata de dezvoltarea neîntrerupta a
fortelor de productie. În fazele de început ale istoriei umanitatii,
nivelul rudimentar al uneltelor facea ca productivitatea muncii sa
fie minima, încât oamenii nu puteau sa supravietuiasca decât
traind si muncind în comun. Aceeasi productivitate scazuta facea

66
imposibila acumularea de bunuri materiale, problema proprietatii
fiind lipsita de sens în aceste societati.
Cu timpul, uneltele se perfectioneaza, munca devine mai
productiva, iar indivizii pot actiona si pe cont propriu în
activitatea de producere a mijloacelor de subzistenta. În aceste
conditii, ei pretind sa fie posesorii individuali ai rezultatelor
muncii, facându-si astfel aparitia proprietatea privata.
Pe masura instituirii si afirmarii proprietatii private, vor
aparea si se vor accentua inegalitatile de avere, unii, putini la
numar, devenind din ce în ce mai bogati, iar altii, tot mai
numerosi, din ce în ce mai saraci. Se produce, astfel, stratificarea
sociala, societatea împartindu-se într-o minoritate bogata, care va
concentra în mâinile sale cea mai mare parte din mijloacele de
productie ale societatii, si marea majoritate a populatiei, saraca
sau lipsita de orice proprietate.
Pentru a-si apara proprietatea de atentatele din partea
populatiei majoritare, posesorii mijloacelor de productie se vor
uni si vor crea institutiile statului, care sunt instrumente
coercitive, folosite pentru tinerea în ascultare a celor lipsiti de
proprietate. Cu ajutorul statului, clasa dominanta în plan
economic va deveni dominanta si din punct de vedere politic. Prin
urmare, geneza statului este explicata de catre Marx nu prin
nevoia de aparare a comunitatii împotriva agresiunilor din
exterior si nici prin aceea de a proteja viata si proprietatea fiecarui
membru al comunitatii, ci prin efectele pe care la genereaza
scindarea societatii în clase antagoniste. În aceste conditii, statul
nu va mai fi forta ce asigura ordinea si echilibrul în viata sociala,
ci un instrument al dominatiei de clasa.
Daca statul este rezultatul scindarii societatii în clase
antagonice si daca aceasta scindare se datoreaza proprietatii
private, atunci se pune problema daca statul este o institutie
absolut necesara societatii. La aceasta întrebare, Marx raspunde
ca statul, având prin geneza si functiile sale un caracter de clasa,
el este necesar doar câta vreme vor exista clase sociale cu pozitii

67
si interese economice diametral opuse, adica atâta timp cât va
exista proprietatea privata.
Proprietatea privata este tratata de catre Marx ca un
fenomen ce corespunde unui anumit nivel de dezvoltare a fortelor
economice ale societatii, si nu ca o consecinta a unor acte de
violenta si agresiune sociala. Dar aceste forte, dezvoltându-se
continuu, vor ajunge la un asemenea volum, încât nu vor mai
putea fi administrate decât la nivelul comunitatii, impunându-se
înlocuirea proprietatii private cu proprietatea întregii societati.
Disparând proprietatea privata, vor dispare si clasele
sociale antagoniste si va dispare si statul. Dar trecerea la aceasta
forma de organizare sociala nu se produce de la sine, deoarece
clasa care detine proprietatea asupra mijloacelor de productie se
opune în mod firesc si atunci va trebui folosita violenta împotriva
ei. Aceasta violenta va fi exercitata de clasa interesata în
disparitia proprietatii private, aceasta fiind, dupa Marx, clasa
lipsita de orice proprietate asupra mijloacelor de productie, adica
proletariatul industrial sau clasa muncitoare.
Pentru a putea înfrânge rezistenta posesorilor de capital,
aceasta clasa va trebui sa cucereasca mai întâi puterea în stat,
înlaturând burghezia de la putere, si apoi sa instituie o noua putere
de stat, dictatura proletariatului, a carei esenta o constituie
violenta sistematica si neîngradita împotriva tuturor celor
care se opun proiectului de organizare comunista a societatii.
Daca statul este instrumentul dominatiei de clasa, atunci
dreptul nu va fi decât vointa clasei dominante ridicata la rangul
de lege. Normele de drept nu mai apar ca fiind inspirate de
principiul dreptatii sau de alte considerente morale, ci ca reguli
care consacra si apara înguste interese de clasa.
Dreptatea, pe care o slujeste norma juridica, este o
dreptate pentru cei puternici si o nedreptate pentru cei slabi.
Situatie explicabila în masura în care norma de drept este
instituita si impusa de catre stat, iar statul este instrumentul
dominatiei de clasa. Dreptul îsi pastreaza caracterul de clasa în

68
toate tipurile de stat, inclusiv în statul de dictatura a
proletariatului. El va dispare numai atunci când va dispare si
statul, adica în comunismul deplin.
Disparitia statului si a dreptului nu va însemna si disparitia
oricaror reguli de conduita sociala. Acestea vor continua sa existe,
dar ele fiind, de data aceasta, expresia intereselor generale, vor fi
respectate benevol de catre toti membrii comunitatii, nemaifiind
nevoie de constrângere în aceasta directie.

5. Dreptul ca fapt social: Emile Durkheim

Considerat ca întemeietor al scolii sociologice franceze,


Emile Durkheim va fi cel care face trecerea de la filosofia
sociala a lui Comte la sociologia propriu-zisa, abordând socialul
cu o metodologie specifica spiritului stiintific modern. În
conceptia sa, sociologul trebuie sa procedeze aidoma
cercetatorului naturii, adica sa se opreasca numai asupra acelor
realitati sociale ce se caracterizeaza prin exterioritate în raport cu
subiectivitatea umana, respectiv - printr-o existenta obiectiva si
care, tocmai datorita acestui caracter obiectiv, exercita o actiune
constrângatoare asupra indivizilor.
Fenomenele sociale ce poseda aceste caracteristici sunt numite
de catre Durkheim fapte sociale si ele pot fi puse în evidenta atât
prin observarea sistematica a vietii sociale, cât si prin studierea
materialului oferit de diversele stiinte particulare, precum istoria,
economia politica, stiintele dreptului, sociologia fiind în raport cu
acestea o stiinta de sinteza sau, într-o formulare agreata de
Durkheim, o ,,enciclopedie” a unor asemenea stiinte. Prin
corelarea informatiilor furnizate de stiintele sociale particulare cu
privire la aceeasi categorie de fenomene sociale si utilizarea
metodei ,,variatiilor concomitente”, se pot surprinde factorii ce
determina fenomenele în cauza, frecventa si formele acestora.
Emile Durkheim formuleaza importante asertiuni cu privire la
norma juridica, la conditionarea functiilor sociale ale acesteia, în

69
contextul preocuparilor sale de sociologie generala, ce vor fi
preluate si valorificate de catre sociologia juridica.
Procedând la analiza tipurilor de solidaritate umana si,
implicit, de organizare sociala, Durkheim distinge între
solidaritatea mecanica si solidaritatea organica. Prima este o
solidaritate prin similitudine, membrii comunitatii nefiind
diferentiati sub aspectul statutului si rolului social, ei
prezentându-se în aceasta privinta ca identici si intersanjabili,
oricare putând lua, în orice împrejurare, locul oricarui altul.
Indivizii împartasesc nediferentiat aceleasi valori, traiesc aceleasi
sentimente în legatura cu caracterul sacru al valorilor comunitatii,
au atitudini si reactii similare la tot ce favorizeaza sau ameninta
colectivitatea.
În aceste conditii, ceea ce asigura coerenta grupului social este
constiinta colectiva, adica ,,ansamblul credintelor si sentimentelor
comune”, ce se prezinta sub forma unui sistem determinat ,,care
are viata sa proprie”25 si în care se topesc aproape în întregime
constiintele individuale.
Solidaritatea organica este cea care se întemeiaza pe
diferentierea si integrarea rolurilor sociale, ca urmare a
diviziunii muncii sociale. Diferentierea indivizilor sub acest
aspect va duce la cresterea ponderii si importantei constiintei
individuale si la restrângerea sferei de manifestare a constiintei
comune. Atitudinile si reactiile indivizilor devin mai personale,
fiecare raportându-se într-un anume mod la imperativele vietii
sociale.
În functie de aceste doua tipuri de solidaritate sociala,
Durkheim va distinge doua tipuri de drept: dreptul represiv, care
se întâlneste în societatile cu solidaritate mecanica si care
sanctioneaza greselile sau crimele, si dreptul restitutiv sau
cooperativ, ce actioneaza în societatile cu solidaritate organica si
a carui esenta consta în a repune lucrurile în starea existenta
înainte de a se încalca legea, pentru a face astfel posibila
25
Emile Durkheim, La division du travail social, p.46

70
cooperarea între indivizi.
În cazul dreptului represiv, ceea ce conteaza nu este natura
antisociala a faptelor incriminate de un astfel de drept, ci doar
ceea ce constiinta colectiva considera ca trebuie interzis. De
aceea, pedepsele date pe baza dreptului represiv nu au rolul de a
preveni repetarea faptelor si nici de a repara stricaciunile
produse prin nerespectarea legii, ci numai de a da satisfactie
constiintei colective.
Spre deosebire de dreptul represiv, cel restitutiv
corespunde unui grad înalt de libertate individuala, iar
concordanta lui cu cerintele unei societati în care predomina
diferentierea rolurilor sociale si conlucrarea între membrii
societatii este evidenta. Dar si în aceste societati, nu dreptul
este cel care genereaza o anume realitate sociala, ci,
dimpotriva, tipul de drept existent se explica printr-o anume
realitate.
Durkheim nu explica societatea prin acordul de vointa al
indivizilor, ci el arata cum este posibila încheierea
acordurilor, adica pe baza structurilor existente în societate.
Fiindca, pentru realizarea unor asemenea întelegeri este
necesara o structura judiciara adecvata, care sa permita si sa
valideze aceste acorduri, structura ce este, la rândul ei,
expresia cerintelor rezultate din fenomenul diviziunii muncii
sociale.
În aceste demersuri explicative este mereu prezenta regula
metodologica potrivit careia un fenomen social nu poate fi
explicat decât printr-un alt fenomen social si ca structurile sociale
au prioritate în raport cu indivizii.
Concomitent cu luarea în considerare a relatiilor cu caracter
obiectiv pentru explicarea solidaritatii organice si a dreptului
restitutiv, Durkheim releva si aici rolul pe care continua sa-l aiba
constiinta colectiva, afirmând ca legislatia fiecarei societati este,
în ultima instanta, expresia conceptiei colective pe care societatea
globala o are despre just si injust, permis si nepermis.

71
Societatea moderna se întemeiaza, de asemenea, pe
solidaritatea organica, dar complexitatea relatiilor ce se nasc în
interiorul acesteia exclude posibilitatea existentei unui consens
total asupra normelor de conduita. Ceea ce se realizeaza efectiv în
cadrul acestei societati este consensul asupra unor valori si norme
fundamentale, care lasa suficient spatiu pentru afirmarea libertatii
individuale.
Acestea sunt cele care fixeaza restrictii în calea pornirilor si
dorintelor care ar pune în pericol ordinea si stabilitatea sociala si
de care indivizii tin permanent seama în conditiile unei stari
normale a societatii. Intervin, însa, si situatii de criza, când
lucrurile ies din fagasul lor firesc, iar desfasurarea evenimentelor
scapa de sub control (perioade conflictuale, razboaie civile,
tranzitii violente etc.) si care slabesc autoritatea normelor
acceptate pâna atunci.
Nerespectarea normelor de conduita de catre o parte a
membrilor societatii sau în anumite sectoare ale acesteia
genereaza starea de anomie, pe care Durkheim o caracterizeaza
ca fiind o stare de dereglare normativa si de dezordine sociala,
provocate fie de producerea unor crize sociale violente, fie de o
trecere prea brusca la o noua realitate sociala.
În plan psihic, starile de anomie corespund fenomenelor de
dislocare a constiintei colective, care, tocmai datorita acestui fapt,
nu mai are autoritate în fata constiintelor individuale. Normele
existente îsi pierd semnificatia si eficienta în urma schimbarilor
intervenite, provocând debusolarea temporara a constiintelor
individuale.
Se întâlnesc si situatii speciale, când indivizii, transgresând
statutul social initial, patrund în alte cercuri sociale, cu norme si
valori diferite de cele ale cercurilor din care provin. Caracterul
neadecvat al normelor anterioare si incapacitatea momentana de a
face fata noilor exigente sunt elemente generatoare de
comportamente anomice.
Starile de anomie pot interveni si ca urmare a tendintelor de

72
introducere a unui control social excesiv asupra conduitelor
individuale. În acest caz, conflictul ce se naste între statutul
omului de fiinta libera si starea de subordonare totala fata de o
autoritate exterioara va determina spiritul de revolta, care se va
traduce în nesocotirea tuturor normelor, chiar si a celor ce sunt
îndreptatite.

73
6. Dreptul ca modalitate specifica de reglementare a
actiunii sociale: Max Weber (1864 – 1920)

Sociologia lui Max Weber este cu precadere o teorie a


actiunii sociale. În cadrul sociologiei weberiene, conceptul de
actiune sociala detine un loc central, el desemnând activitatile
individuale si colective a caror motivare ultima rezida în natura
relatiilor sociale, în care sunt angrenati autorii lor.
Actiunii sociale îi sunt asociate notiunile de scop si
motivatie, cu ajutorul acestora din urma Weber explicând tipurile
de actiuni ce se regasesc în sferele vietii sociale. Daca scopul este
stabilit în mod constient si întemeiat rational, în sensul ca el va
raspunde unor trebuinte reale si va corespunde cu mijloacele ce
sunt disponibile pentru a fi dus la îndeplinire, atunci va fi o
actiune rationala.
Actiunea va avea un caracter afectiv sau emotional daca
impulsul va fi dat de reactiile emotionale, care scapa de sub
controlul actiunii, si va fi traditionala, daca va fi determinata de
obisnuinte, cutume, credinte, ce se impun ca o a doua natura a
fiintei umane.
Aceasta tipologie a actiunilor sociale se va regasi si în
sfera vietii politice, în activitatea statului si în ordinea juridica a
societatii. Pentru a evidentia specificul actiunii politice, Weber o
raporteaza pe aceasta la cea de natura economica, aratând ca în
vreme ce actiunea economica este subordonata dorintei de a
presta activitati utile, adica de a produce bunuri si de a oferi
servicii de care colectivitatea are nevoie, actiunea politica
izvoraste din nevoia de dominatie a indivizilor. De aceea, politica
îi apare lui Max Weber ca fiind ansamblul conduitelor umane prin
care se realizeaza dominarea omului de catre om.
Exista trei tipuri de dominatie si, implicit, trei tipuri de
autoritate legitima, adica acceptata de catre cei guvernati. Primul
este autoritatea rationala, acceptata pe baza convingerii ca
autoritatea este detinuta legal de cei care o exercita, legale fiind si

74
deciziile acesteia. A doua – autoritatea traditionala – este
acceptata în ideea caracterului sacru al acesteia sau a legitimitatii
celor care au fost investiti sa conduca potrivit traditiei. Cea de a
treia – autoritatea charismatica – îsi are justificarea în pretuirea
afectiva a liderilor si, respectiv, în calitatile de exceptie ale
acestora.
De vreme ce orice autoritate îsi exercita prerogativele
potrivit unor reguli ce concorda cu natura ei, ar trebui sa existe
trei tipuri de drept, corespunzatoare celor trei tipuri de autoritate.
Însa Max Weber apreciaza ca, în istoria omenirii, se întâlnesc
patru tipuri de drept, ele rezultând din modul specific în care se
îmbina componenta materiala cu cea spirituala, rationalul cu
afectivitatea si irationalul, forma cu continutul. Acestea vor fi, în
concordanta cu conceptia teoretico-metodologica a lui Weber,
patru tipuri ideale de drept, în sensul ca ele sunt tipuri construite,
la care se ajunge prin luarea în considerare a anumitor
caracteristici esentiale, dar care nu se întâlnesc niciodata în forma
pe care o conceptualizeaza cercetatorul.
Primul tip de drept ar fi cel material si irational, în cadrul
acestuia prevalând inspiratia legislatorului, liberul arbitru al
acestuia si calitatile personale ale celor care realizeaza actul de
justitie. Apartin acestui tip de drept deciziile liderului charismatic,
sentintele date de autoritatile religioase investite cu prerogativa de
a înfaptui actul de justitie etc..
Urmeaza dreptul material si rational, care se întemeiaza
fie pe comandamentele morale conservate de traditie si respectate
prin forta acesteia, fie pe preceptele cartilor sfinte (Vechiul
Testament, Coranul etc.). Caracterul material este dat, în acest
caz, de conditiile sociale care au inspirat norma, iar rationalitatea
– de existenta unui anumit temei obiectiv.
Cel de al treilea tip – dreptul formal si irational – se
caracterizeaza prin formularea explicita a normei sau a sentintei
judecatoresti, dar acestea nu au o întemeiere rationala, ele
trimitând la traditie, religie, oracol, si nu la conditiile sociale care

75
ar justifica rationalitatea lor.
Doar ultimul tip – dreptul formal si rational – întruneste
pe deplin conditiile normei juridice, aceasta fiind întemeiata
rational, formulata explicit si integrata într-un cod ce corespunde
exigentelor logice.
Evolutia dreptului poate fi urmarita ca o dezvoltare pe
linia rationalitatii si codificarii, prima însemnând realizarea unei
concordante crescânde între exigentele sociale si reglementarea
juridica, între problemele ce trebuie solutionate cu ajutorul
normelor de drept si caile stabilite de norma pentru rezolvarea lor,
pe când codificarea se regaseste în cresterea gradului de ordonare
si sistematizare a normelor existente.
Concomitent cu afirmarea tot mai accentuata a
rationalitatii normei juridice, se înregistreaza un proces
asemanator si în privinta institutiilor care le aplica sau vegheaza
la respectarea lor. Acestea dobândesc, în interpretarea lui Weber,
un caracter tot mai birocratic, în sensul specializarii din ce în ce
mai restrânse si mai eficiente, a promovarii unui formalism
impersonal si rutinier, a cresterii gradului de centralizare si
organizare.

7. Problematica sociologiei dreptului în interpretarea


juristilor

Convinsi ca o abordare exclusiv pozitiva a normelor


juridice nu este suficienta pentru a întelege geneza si evolutia
dreptului, natura si esenta acestuia, reprezentanti de frunte ai
gândirii juridice moderne si contemporane au renuntat la traditia
încetatenita în cercetarea acestui demers, promovând o
perspectiva pluridisciplinara, în cadrul careia sociologiei îi va
reveni un rol de prima importanta.
Dintre numeroasele contributii ale teoreticienilor dreptului
la instituirea unei perspective sociologice asupra fenomenului
juridic le vor retine, pentru început, pe cele datorate lui Eugen

76
Ehrlich (1862-1923) si Maurice Haurion (1856-1929).
Austriac de origine si profesor la mai multe universitati
din Imperiul Austro–Ungar, printre care si cea din Cernauti,
Eugen Ehrlich va fi nemultumit de tendinta îngust pozitivista de
interpretare a dreptului, de tratare a normei juridice ca un
construct ce nu se raporteaza decât la logica sistemului de drept
existent în societate si, partial, la zestrea juridica anterioara. Or, în
viziunea sa, dreptul este rezultatul cerintelor sociale existente în
fiecare epoca istorica, el afirmând transant ca întreaga dezvoltare
a dreptului se datoreaza societatii si nu doctrinei sau
jurisprudentei, asa dupa cum nu trebuie redus nici un act de
legiferare la demersurile ce s-ar înscrie numai pe coordonatele
logicii juridice. Lucrarea sa intitulata Fundamentele sociologiei
dreptului 26 si aparuta în 1913 va constitui un element de
referinta pentru sociologia dreptului, fiind una din lucrarile la care
se va face cel mai des trimitere pentru întelegerea ratiunilor ce au
stat la baza constituirii sociologiei dreptului. De altfel, numerosi
cercetatori îl considera pe Ehrlich ca fiind întemeietorul
sociologiei dreptului.
În conceptia sa, sociologia juridica trebuie sa fie stiinta
teoretica a dreptului, adica teoria ce interpreteaza dreptul ca
fiind un fenomen social, care apare în societate si este conditionat
de aceasta, asa dupa cum, la rândul sau, va exercita un rol activ
asupra vietii sociale. Ca fenomen social, dreptul se va afla în
multiple relatii de interdependenta cu alte fenomene sociale,
înregistrând influenta acestora si influentându-le la rândul sau.
În contextul acestei viziuni teoretice, Eugen Ehrlich va
considera dreptul ca fiind doar o parte a regulilor ce comanda
comportamentul social al indivizilor, chiar daca, în societatile
moderne, el reprezinta partea esentiala. Alaturi de drept si în
interactiune cu acesta, se întâlnesc numeroase alte reguli de
conduita sociala, care alcatuiesc, dupa o formula uzitata de

26
Eugen Ehrlich, Grundlegung der Soziologie des Rechts, Munchen und
Leipzig, 1913

77
profesorul austriac, ,,dreptul viu al societatii.”
Se pot confirma aprecierile lui Ehrlich si în cazul societatii
românesti actuale, întâlnindu-se reguli specifice de conduita în
cadrul unor comunitati locale, religioase sau etnice, semnificativa
fiind, în aceasta privinta, ,,legea tiganeasca”, ce se impune în
interiorul comunitatilor de rromi cu o autoritate similara legii
juridice.
Cercetarea a ceea ce reprezinta dreptul real si complet
impune observarea nemijlocita a regulilor de conduita ce
functioneaza în cadrul diverselor grupuri sociale, acestea fiind
norme impuse de religie, traditie, cutume etc..
Pe de alta parte, atentioneaza Ehrlich, nici dreptul legal
sau pozitiv nu este o colectie încremenita de norme juridice, ci un
sistem dinamic, care evolueaza si se modifica sub presiunea
cerintelor sociale.
Traditia juridica prezenta dreptul ca o realitate unitara si
coerenta, în cadrul careia normele se articuleaza logic,
constituind un sistem organic de sine statator. Ordinea juridica era
considerata unitara si adecvata societatii. Ar exista, asadar, un
monism juridic, care se regaseste în toate palierele vietii sociale.
Ehrlich demonteaza pas cu pas aceasta imagine asupra
dreptului si ordinii juridice, argumentând ca unitatea dreptului
este afectata mai întâi de contradictiile existente între legile care
reglementeaza diverse categorii de raporturi sociale, între
principiile juridice cu caracter general si forma pe care o îmbraca
acestea în reglementarile cu caracter specific.
La rândul ei, practica juridica alimenteaza în permanenta
contradictii ce vor submina unitatea sistemului, judecatorii
interpretând în mod personal spiritul legii si dând sentinte care
favorizeaza accidentul în defavoarea esentialului. Si, în sfârsit,
vor exista profunde contradictii între dreptul oficial, cel instituit si
impus de catre stat, si dreptul informal, impus de cutume si
traditii. Acesta din urma este mult mai cuprinzator, mai adecvat
exigentelor sociale si, în consecinta, mai eficient. El este prezent,

78
dupa cum s-a mai aratat, în interiorul diverselor grupuri sociale.
Prin urmare, asa-zisa unitate monolitica a dreptului statal,
ca si deplina adecvare a acestuia la viata sociala, sunt idei fara
suport real, emise pe baza unor interpretari fortate si artificiale,
datorate unor oameni care ,,privesc esentialul ca accidental si
accidentalul ca decisiv.”
Pluralismul juridic si nu monismul constituie, dupa
Eugen Ehrlich, adevarata realitate, iar acest lucru ar trebui sa îl
recunoasca si statul si sa procedeze în consecinta. Adica,
interventia sa sa fie limitata doar la reglementarea acelor relatii
care sunt exterioare grupurilor si care vizeaza ansamblul vietii
sociale. Cu cât legea juridica se va restrânge în favoarea
uzantelor, cu atât se va crea teren de afirmare dreptului viu, a
carui unitate si adecvare la realitatile sociale sunt superioare celor
caracteristice normelor juridice.
Cât priveste contributia lui Maurice Haurion la punerea
bazelor unei sociologii juridice, aceasta se regaseste în primul
rând în teoria sa privitoare la esenta si rolul institutiilor juridice.
Orice institutie este expresia unor cerinte sociale bine
conturate si care vor indica rolul ce revine acestora. În esenta,
rolul oricarei institutii, si, cu atât mai mult, al celor juridice este
acela de a realiza integrarea armonioasa a indivizilor si grupurilor
în viata sociala. ,,O institutie – scrie Haurion – este o opera sau o
lucrare ce se realizeaza juridic într-un mediu social; pentru
realizarea acestei idei, o putere se organizeaza si-i pune la
dispozitie instrumentele, pe de o parte; pe de alta parte, între
membrii grupului social interesat în realizarea ideii au loc
manifestari de comuniune conduse de organele puterii si
reglementate prin proceduri.”27
Pentru a-si îndeplini rolul, institutiile trebuie sa aiba o
baza juridica bine stabilita, care sa le permita integrarea
armonioasa în ansamblul social. De asemenea, chiar daca acestea

27
Apud Philippe Malaurie, Antologia gândirii juridice, Ed. Humanitas,
Bucuresti, p.303

79
actioneaza în societatile moderne pe baza principiului democratic
potrivit caruia decizia sociala apartine majoritatii, ele nu trebuie
sa neglijeze punctul de vedere si interesele minoritatii. Numai
actionând în directia armonizarii pozitiilor celor ce detin
majoritatea cu cele ale minoritatii, institutiile vor fi garantul
ordinii si stabilitatii sociale.
Aceleasi principii trebuie sa se regaseasca si în activitatea
statului. Initial, statul este doar expresia fortei materiale care se
instituie la nivelul societatii. El devine garant al ordinii si justitiei
doar atunci când se organizeaza pe baze juridice, când legea, ca
expresie a unitatii dintre interesele individuale si cele generale, se
transforma în reguli de actiune. Astfel se produce trecerea de la
statul de fapt la statul de drept, si numai acesta din urma poate
asigura integrarea sociala a tuturor institutiilor si armonizarea
activitatii lor, precum si armonizarea dreptului obiectiv cu cel
subiectiv, a intereselor indivizilor cu cele ale colectivitatii.
Relevanta pentru conceptia lui Haurion este si ideea triplei
perspective ce trebuie sa opereze în cercetarea fenomenelor
juridice. Prima va fi perspectiva filosofica si ea este necesara
pentru degajarea principiilor si ideilor ce stau la baza valorilor
juridice, a relatiilor ce exista între acestea si alte valori sociale. A
doua – perspectiva sociologiei – va fi cea care da posibilitatea
sesizarii relatiilor ce exista între institutiile dreptului si societate, a
raporturilor de dubla conditionare ce exista în acest sens. Dintr-o
asemenea perspectiva, se poate constata ca, în raport cu
societatea, dreptul are un caracter determinat, el fiind produs de
catre societate, dar aceasta nu înseamna ca nu ar avea un rol
esential în cadrul societatii. A treia perspectiva va avea un
caracter exclusiv juridic, ea procedând la o interpretare
sistematico-dogmatica a dreptului, necesara pentru identificarea
izvoarelor materiale si formale ale acestuia, pentru întelegerea
raporturilor dintre izvoare si norma de drept, precum si a
principiilor interne ale fiecarui sistem juridic.

80
VI. CONTRIBUTII ROMÂNESTI LA DEZVOLTAREA
SOCIOLOGIEI DREPTULUI

1. Sociologia clasica româneasca despre drept si ordinea


juridica a societatii

Initiative în directia observarii si interpretarii fenomenelor


sociale se înregistreaza în România înca din secolul al XVII-lea,
reprezentative fiind pentru sfârsitul acestui secol si începutul celui
urmator lucrarile Jurnal de calatorie în China de Nicolae
Milescu-Spatarul si Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie
Cantemir.
Odata cu intrarea României pe orbita dezvoltarii moderne, se
vor intensifica si preocuparile axate pe cunoasterea profunda a
realitatilor sociale românesti, precum si pentru realizarea unor
sinteze teoretice care sa surprinda esenta mecanismelor ce stau la
baza constituirii, organizarii si functionarii vietii sociale. Astfel,
în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, profesorul Ion Ionescu
de la Brad (1818-1891) întreprinde prima cercetare sistematica a
satului românesc, în scopul obtinerii unei imagini reale si
complete asupra conditiilor în care se practica agricultura
româneasca, realizând monografii ale judetelor Mehedinti, Putna
si Dorohoi, în care sunt incluse, pe lânga elementele geografice,
pedologice si climaterice, si date statisticice, demografice, precum
si aspecte ce tineau de obiceiuri, traditii, credinte, de psihicul
social al sateanului, rezultând, în final, profilul social al
românului traitor în mediul rural.
Prin rezultatele cu care se soldeaza cercetarile de teren
întreprinse de savantul iesean, monografiile acestuia sunt
considerate ca o premiera sociologica, iar autorul lor, ca
întemeietorul metodei monografice în România.
Spiritul teoretic în sociologie este reprezentat cu stralucire la
începutul secolului XX de catre Spiru Haret (1851-1912), a carui

81
lucrare intitulata Mecanica sociala, publicata în 1910, încearca sa
realizeze o interpretare determinista a vietii sociale prin analogia
cu determinismul mecanic, cautând sa identifice fortele care
actioneaza în spatiul social, ale carui coordonate sunt economia,
morala si viata intelectuala.
În acelasi plan, al preocuparilor teoretico-interpretative
privitoare la viata sociala, se vor înscrie si demersurile teoretice
ale lui Dumitru Draghicescu (1875-1945) care, format la scoala
lui Durkheim, va încerca sa surprinda specificul determinismului
social, respingând pe baza de argumente temeinice tendintele de
asimilare a acestui determinism cu cel biologic. Interesante sunt,
în acest context, consideratiile sale cu privire la morala si drept si
la relatiile dintre acestea. „Legea etico-sociala cea mai
incontestabila-sustinea el-care conduce raporturile exterioare ale
individului este justitia si, prin urmare, egalitatea si
solidaritatea, care sunt negatia însasi a legilor naturale: selectia,
concurenta, inegalitatea.”
Culmea creatiei sociologice românesti va fi reprezentata, în
perioada interbelica, de opera lui Dimitrie Gusti (1880-1955) si
cea a lui Petre Andrei (1891-1940), care pot fi considerati
întemeietori ai sociologiei clasice românesti.

A. Dimitrie Gusti si cercetarea monografica în sociologie

Desi atunci când se face trimitere la opera sociologica a lui


Dimitrie Gusti se insista cu precadere pe metoda monografica,
teoretizata si aplicata de el în cercetarea sociologica, Gusti fiind
creatorul scolii monografice de sociologie din România (Scoala
de sociologie de la Bucuresti), contributia acestuia este la fel de
importanta si în planul creatiei teoretice, lui apartinându-i una
dintre cele mai originale conceptii stiintifice privitoare la viata
sociala.
În viziunea lui Dimitrie Gusti, societatea este „înainte de
toate, rezultatul unui concurs de împrejurari: spatiale, temporale,

82
vitale si spirituale, care formeaza cadrul cosmologic, istoric,
biologic si psihologic, cu alte cuvinte, ceea ce numim mediu
social.”28 Aceste conditii sau cadre actioneaza permanent asupra
vietii sociale, ele influentând nemijlocit activitatile desfasurate în
interiorul societatii si care se structureaza pe patru domenii:
economic, spiritual, politic si juridic.
Primele creeaza valorile economice si spirituale (stiinta, arta,
religia), care alcatuiesc continutul vietii sociale si fara de care nu
ar putea exista nici o societate, iar celelalte doua, politicul si
juridicul, dau forma vietii sociale, ele îndeplinind functia de
organizare si reglementare a raporturilor sociale. Primele sunt,
asadar, elemente constitutive, iar celelalte, elemente
organizatorice.
Si unele si altele sunt la fel de indispensabile vietii sociale, dar
prioritare par a fi primele, de acestea depinzând modul de
structurare si functionare a institutiilor politice si a celor juridice.
Pe de alta parte, viata economica si spirituala nu se pot desfasura
în absenta unei organizari si reglementari corespunzatoare.
Realitatea sociala ce rezulta în urma activitatilor desfasurate
în cele patru domenii se structureaza pe doua niveluri: primul este
dat de valorile economice, spirituale, politice si juridice si el
reprezinta realitatea sau lumea supraindividuala, iar al doilea, de
grupurile din care fac parte membrii societatii, constituind lumea
interindividuala. Fiecare individ traieste simultan în ambele
universuri sociale, fiind modelat de acestea si directionat în
activitatea si conduita lui.
Cât priveste factorul generator de realitati sociale, acesta este
reprezentat de vointa. „Vointa este esenta vietii sociale, astfel
încât, potrivit situatiei si actiunii fortelor vointei sociale, realitatea
sociala ia forma de opozitie, de lupta, de echilibru, de concurenta,
de organizare, de subordonare, de supraordonare sau de
coordonare.”29 Dar vointa nu actioneaza arbitrar, ci se raporteaza

28
Dimitrie Gusti, Opere, vol.I, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, p.237
29
Ibidem, p.238

83
la conditiile vietii sociale, existând în acest sens acea determinare
a legii paralelismului sociologic, a carei esenta este data de
modul specific de interactiune a celor patru domenii ale vietii
sociale (si activitatile desfasurate în interiorul lor) cu cele patru
categorii de cadre (cosmologic, istoric, biologic si psihic).
Potrivit lui Gusti, se poate constata un triplu paralelism (mai
bine zis, existenta a trei tipuri de interactiune) între cadrele si
valorile vietii sociale si anume:
a. în interiorul cadrelor – între componentele naturale
(cosmologica si biologica) si cele sociale (psihica si istorica);
b. în interiorul manifestarilor (valorilor) – între
componentele constitutive (economice si spirituale) si cele
regulative (politica si juridica);
c. între ansamblul cadrelor si ansamblul manifestarilor.
Pe de alta parte, în urma interactiunilor specifice dintre cadre
si manifestari, rezulta unitatile sociale, în interiorul carora se
desfasoara viata indivizilor, ansamblul acestora constituind
societatea. „O unitate sociala ne apare ca o totalitate de relatii,
actiuni si reactiuni ale membrilor care le compun, toate forme ale
activitatii omenesti, expresii, deci, ale vointei”30 În esenta, orice
societate este constituita din trei tipuri de unitati sociale:
comunitatile sociale, institutiile sociale si gruparile sociale.
Conceptia teoretica a lui Gusti cu privire la societate, potrivit
careia aceasta este un ansamblu integrat de unitati sociale, va
determina preferinta lui pentru metoda monografica de cercetare
a socialului, numai aceasta oferind, dupa el, posibilitatea
surprinderii integrale a tuturor componentelor vietii sociale, în
interdependenta lor functionala. Sociologia trebuie sa fie stiinta
faptelor de observatie si, de aceea – considera el - sociologia
trebuie sa observa nemijlocit realitatea sociala, observatia
constituind, astfel, piesa de rezistenta a metodei monografice.
Dar, pentru a furniza o cunoastere nemistificata a vietii
sociale, observatia sociologica trebuie sa respecte urmatoarele
30
ibidem, p.270

84
reguli:
a. sa fie sincera si obiectiva;
b. sa fie exacta si completa, adica sa retina cu precizie toate
elementele implicate în determinarea si structurarea fenomenului
observat;
c. sa fie temeinic pregatita, cercetatorii documentându-se în
prealabil în legatura cu fenomenele ce urmeaza a fi supuse
observatiei si elaborând o strategie adecvata pentru desfasurarea
ei;
d. sa fie realizata în colectiv, adica sa aiba un caracter
interdisciplinar, la desfasurarea ei participând specialisti din
toate domeniile vietii sociale;
e. sa fie în permanenta verificata si controlata, confruntându-
se observatiile realizate asupra aceluiasi fenomen de diversi
observatori sau a datelor recoltate în momente diferite;
f. sa fie intuitiva, în sensul îmbinarii fidelitatii fata de faptele
observate cu disponibilitatea pentru o interpretare creativa a
acestora;
g. sa fie urmata de interpretarea comparativa a datelor,
precum si a fenomenului cercetat cu alte fenomene înrudite.
În întreaga ei desfasurare, metoda monografica trebuie sa
respecte cu strictete principiul fidelitatii fata de adevar si al
curajului de a prezenta si sustine întotdeauna adevarul. Fiindca,
aprecia sociologul român, „a cunoaste adevarul si a nu spune tot
adevarul înseamna a fi complicele falsificatorilor.”
Contributia lui Dimitrie Gusti la clarificarea problemelor
ce tin de realitatea juridica nu se reduce numai la relevarea locului
si rolului juridicului în viata sociala, ci ea se regaseste si în
recomandarile sale vizând obiectivele de natura juridica ale
cercetarii monografice, precum si în comentarea unor fapte si
relatii aflate la confluenta moralei cu dreptul si viata economica.
Bunaoara, în realizarea cercetarilor de teren privitoare la viata
familiala, acestea trebuiau sa ia în considerare modul de încheiere
a casatoriei, situatia femeii în cadrul familiei, relatiile dintre copii

85
si parinti, situatia copiilor înfiati sau a celor din afara casatoriei.
Urmau, în continuare, elementele privitoare la bunurile comune,
la dreptul de proprietate si folosinta, la situatia donatiilor si
mostenirilor.
Interesanta este si maniera în care Dimitrie Gusti
coreleaza aspectele de ordin juridic cu cele de natura economica
în interpretarea unor obiceiuri rurale din perioada interbelica.
Astfel, exista la sate traditia ca în casa parintilor sa ramâna
mezinul, „ca feciorul cel mai mic sa mosteneasca gospodaria
batrâneasca si, deci, sa se însoare în casa”, obicei interpretat de
sociolog din perspectiva ansamblului vietii satesti „ca un sistem
de asigurare a parintilor în caz de batrânete, mostenitorul casei
fiind obligat în schimbul acestui avantaj sa aiba grija de ei.”31
De asemenea, cu privire la starea infractionala si respectul
fata de legea penala, se recomanda consemnarea tuturor
infractiunilor produse într-un interval de timp, gruparea lor pe
categorii si cautarea cauzelor posibile care stau la baza unei
infractionalitati mai mari sau mai reduse.
Pe de alta parte, consecventa cu care Dimitrie Gusti va
insista pe cerinta realizarii unor cercetari sociologice cu caracter
interdisciplinar, în cadrul carora specialistilor în drept le revenea
un rol de prima importanta, va avea efecte benefice asupra
surprinderii modului în care actioneaza norma juridica în unitatile
sociale, a factorilor care îi sporesc sau îi diminueaza efectele.

B. Problematica sociologiei juridice în conceptia lui


Petre Andrei

În raport cu orientarea preponderent practica a scolii


monografice întemeiata de Dimitrie Gusti, sociologia lui Petre
Andrei va reprezenta directia eminamente teoretica în sociologia
româneasca din perioada interbelica, autorul ei fiind preocupat de
construirea unei interpretari pluridimensionale a vietii sociale.
31
ibidem, p.434

86
Pentru aceasta, el va lua în considerare cele mai reprezentative
teorii sociologice elaborate pe plan mondial pâna la acea vreme,
dar fata de care va adopta o pozitie critica, precizându-si propriul
punct de vedere în legatura cu fiecare din interpretarile analizate
si procedând, în final, la realizarea unei constructii sintetice
originale, care va plasa într-un nou context explicativ elementele
ce i se vor parea ca fiind îndreptatite în teoria la care se va
raporta.
Se cuvine a se mentiona faptul ca vocatia sintetica pe care
Petre Andrei o va proba din plin în demersurile sale sociologice
se întemeiaza în buna masura pe formatia sa filosofica, el
remarcându-se la începutul activitatii sale intelectuale printr-o
originala conceptie asupra teoriei valorilor, fiind, de altfel, unul
dintre deschizatorii de drumuri în axiologia româneasca.
În ce priveste domeniul juridicului, ca reprezentând o
determinanta fundamentala în organizarea societatii, Petre Andrei
îl va aborda dintr-o tripla ipostaza: mai întâi, ca o componenta a
structurilor de autoritate în cadrul vietii sociale, apoi ca o
ordine normativa specifica, aflata în strânsa interactiune cu
ordinea morala si, în sfârsit, ca o întrupare a unui anumit tip de
valori în viata sociala.
Cu privire la prima ipostaza a dreptului, Petre Andrei
considera ca acesta este implicat în structurarea si functionarea
autoritatii sociale, el purtând, în acelasi timp, amprenta tipului de
autoritate ce sta la baza fiecarei forme de viata sociala. Bunaoara,
în societatea primitiva, autoritatea având un caracter preponderent
personal, impunându-se în viata comunitatii indivizii cu calitati
deosebite, regulile de conduita vor purta amprenta acestor
personalitati si vor servi totodata ca mijloc de impunere a vointei
autoritatii conducatoare. Atunci când autoritatea se justifica prin
considerente de ordin divin, ca în cazul regalitatii din evul mediu,
va fi evidenta coloratura divina si a normelor de drept. Si, în
sfârsit, în societatile moderne, unde autoritatea dobândeste un
caracter impersonal, acelasi caracter îl vor avea si normele

87
juridice. În relatia dintre autoritate si norma de drept,
interpretarea lui Petre Andrei pare sa privilegieze rolul autoritatii
si aceasta din motivul ca, dupa opinia sa, autoritatea este cea care
creeaza cadrul favorabil impunerii valorilor în viata sociala.
Ca expresie a unui mod specific de reglementare a

conduitelor umane, dreptul are, în viziunea lui Petre Andrei, o

origine exclusiv sociala, el nascându-se numai în cadrul

colectivitatilor umane si fiind expresia cerintelor de colaborare

între membrii colectivitatii.

Se poate observa aici o anumita apropriere de conceptia


durkheimista cu privire la natura dreptului restitutiv si la rolul
acestuia în realizarea solidaritatii organice, Durkheim considerând
ca în societatile ce se caracterizeaza prin acest tip de solidaritate,
dreptul constituie unul din principalele instrumente ce faciliteaza
conlucrarea dintre membrii societatii. Unde nu exista societate, nu
va exista nici drept, fiindca individul izolat, care nu intra în relatie
cu altii, nu va avea nici drepturi si nici obligatii în raport cu
acestia. Dar în masura în care apar relatiile inter-individuale, care
stau la baza oricarei realitati sociale, apare si norma de drept ca
un factor de echilibru în aceste relatii.
Rezultat din cerintele vietii sociale, dreptul va evolua în
strânsa unitate cu evolutia formelor de comunitate umana,
distingându-se un drept totemic, ca reprezentând prima forma de
restrictii impuse membrilor unei colectivitati în scopul conservarii
acesteia, urmat apoi de un drept tribal, în care reglementarile vor
exprima cerintele unui stadiu mai înalt de evolutie, în care
legaturile de rudenie cedeaza partial în fata celor teritoriale, ca, în
sfârsit, sa se ajunga la dreptul cetatii, unde, datorita organizarii
societatii pe baze statale, dreptul apare ca expresia ordinii

88
normative instituite de catre stat. În evul mediu, se va întâlni
dreptul statului medieval, un drept laic dar cu o importanta tenta
religioasa, alaturi de care va functiona însa si un drept canonic,
aplicabil în interiorul institutiilor ecleziastice dar si în raporturile
acestora cu institutiile statului. În societatea moderna, se poate
vorbi de un drept individualist, care consacra asa-zisele drepturi
naturale si libertatea legitima a individului, ca apoi, în societatile
în care se instaurase comunismul sa se impuna un drept socialist
32
.
Pe masura succesiunii istorice a tipurilor de drept
mentionate, se poate constata ca tipurile care urmeaza celor
existente în societatile anterioare preiau partial si elemente
caracteristice sistemului de drept din respectivele societati,
neexistând, dupa cum va atentiona Petre Andrei, tipuri pure, care
sa se deosebeasca în întregime de cele anterioare.
Ordinea juridica a societatii, realizata pe baza normelor de
drept, intersecteaza în permanenta cu cea morala, ele întâlnindu-
se datorita valorilor morale, care stau atât la baza ordinii etice,
cât si a celei juridice. Însa ordinea de drept va include, pe lânga
valorile morale, si o serie de valori juridice, cum ar fi cele de
legalitate, dreptate, justitie etc. si cu ajutorul carora se evalueaza
concordanta actelor de justitie cu aspiratia fireasca la o justitie
obiectiva, impartiala si echitabila.
Privitor la valorile juridice, Petre Andrei apreciaza ca
acestea pot fi abordate atât de catre stiinta dreptului, cât si de
catre sociologia juridica sau filosofia dreptului, „dupa cum le
studiem ca fenomene formale, rationale, impuse de stat, ca
fenomene sociale, regulative ale realitatii sociale sau ca concepte
abstracte ale vietii practice” 33. Prin urmare, una din sarcinile
sociologiei juridice va fi si aceea de a studia aceste valori în

32
Ipoteza diferentierii tipurilor de drept în functie de tipul de societate îi
apartine sociologului Vinogradov, dar Petre Andrei subscrie la aceasta ipoteza.
33
Petre Andrei, Opere sociologice, Vol.I, Editura Academiei, Bucuresti, 1973,
p.270.

89
calitatea lor de factori de modelare a realitatii sociale.
Valorile juridice intervin în toate etapele procesului de
realizare a ordinii legale a societatii, adica si în activitatea de
elaborare a normelor de drept, si în adoptarea acestora si
instituirea lor ca norme de comportament social, precum si în
înfaptuirea actului de justitie.
Ca si celelalte valori, si valorile juridice alcatuiesc un
sistem axiologic, constituit dintr-o succesiune de trepte ierarhice,
la baza situându-se, dupa Petre Andrei, o valoare juridica suprema
– cum ar fi valoarea de dreptate, aceasta fiind valoarea – scop,
careia i se vor subordona valorile ce îndeplinesc rolul de mijloace
în realizarea unei justitii superioare. De aceea, valoarea juridica
este în esenta ei, o valoare normativa, la care se raporteaza
legiuitorul, si cu ajutorul careia se determina dreptul pozitiv, dar
care este independenta de ordinea istorica, precum si de timpul si
locul în care se aplica dreptul pozitiv 34.
Raportat la valori, dreptul este nu numai ansamblul
normelor ce reglementeaza relatiile dintre indivizi si comunitati,
ci si o realitate culturala, prin intermediul lui realizându-se sinteza
între valoare si o anume ordine juridica. Pe de alta parte, ca
fenomen cultural, dreptul apartine atât existentei sociale cât si
valorii, pentru ca orice fenomen cultural apartine existentei atunci
când este valorificat. În cazul dreptului, el se prezinta ca acea
„forma existentiala care serveste ca substrat si scena pentru
valoarea juridica, pentru ideea dreptului” 35.

2. Teoria democratizarii dreptului: Mircea I. Manolescu

În anul 1946 vede lumina tiparului o lucrare apartinând


juristului român Mircea I. Manolescu si care, desi se intitula
Teoria si practica dreptului, avea ca subtitlu Metodologie si
sociologie juridica, formula ce indica modalitatea de interpretare

34
Ibidem, p. 273.
35
Ibidem, p.274.

90
de catre cercetatorul mentionat a teoriei si practicii juridice. De
altfel, însusi autorul lucrarii mentioneaza ca prin tiparirea acesteia
se ofera virtualilor sai cititori „cel dintâi curs românesc de
metodologie si sociologie juridica”.36
Pornind de la postulatul sociologic ca dreptul este expresia
conditiilor sociale ce impun un anumit mod de reglementare a
relatiilor interindividuale în cadrul unei colectivitati constituite pe
baze statale, precum si a relatiilor dintre colectivitate si membrii
sai, ca si a relatiilor dintre comunitati, Mircea Manolescu va
conchide firesc ca, de vreme ce societatile evolueaza, vor evolua
inevitabil si sistemele de drept si, în aceste conditii, o prima
problema care se contureaza la orizontul cercetarii sociologice va
fi cea a sensului evolutiei dreptului.
În urma valorificarii datelor puse la dispozitie de stiintele
istorice si, implicit, de istoria dreptului, autorul la care ne referim
ajunge la concluzia ca, sub aspect formal, evolutia consta în
extinderea sferei de aplicare a dreptului si în restrângerea
reglementarilor care se aplica pe o arie extinsa, apreciind ca, sub
acest aspect, actioneaza principiul logic potrivit caruia odata cu
extinderea sferei unei actiuni se reduce continutul acesteia, adica
numarul notelor ce alcatuiesc continutul notiunii respective.
În privinta continutului, evolutia dreptului se materializeaza în
democratizarea normelor de drept, proces aflat în strânsa
corelatie cu evolutia formala a acestora. Esenta democratizarii
dreptului ar consta, dupa Mircea Manolescu, în trecerea „de la
drepturi bogate si puternice, dar apartinând unei clase restrânse,
catre drepturi mai slabe, în ce priveste continutul, dar de care sa
beneficieze sfere populare din ce în ce mai largi”.37
Întelegerea punctului de vedere pe care îl formuleaza
Manolescu în legatura cu sensul democratic al evolutiei ordinii
juridice a societatii impune clarificarea prealabila a elementelor

36
Mircea I. Manolescu, Teoria si practica dreptului, Fundatia Regele Mihai
I, Bucuresti, 1946, p.14
37
Ibidem, p.16

91
ce par a tine de subtextul conceptiei explicit formulate. Daca
tinem seama de faptul ca argumentele extrase în sprijinul acestei
ipoteze se reazama, în mare masura, pe evolutia dreptului roman,
putem conchide ca ipoteza ce sta la baza acestei constructii
teoretice este aceea ca sistemele originare de drept erau creatia
celor ce dispuneau de un statut social privilegiat (în antichitatea
greco-romana acest statut concretizându-se în pozitia de oameni
liberi si proprietari de bunuri mobile si imobile) si, în consecinta,
acestia stabileau reguli de conduita ce fixau o deplina echivalenta
între obligatiile la care subscriau membrii colectivitatii si
avantajele care rezultau din îndeplinirea lor.
Ulterior, însa, pe teritoriile locuite de membrii comunitatilor
ale caror relatii erau reglementate de astfel de norme se vor stabili
si persoane straine de comunitate, care nu vor beneficia de
avantajele dreptului existent, dar carora li se vor impune obligatii
specifice, uneori mai mari decât ale populatiei autohtone, dar fara
avantajele ce care beneficia aceasta. Este, între altele, situatia
populatiei clientelare din urbea romana, nucleul viitoarei plebe,
care, atunci când va ajunge sa detina ponderea numerica, va
declansa procesul pentru egalitatea juridica cu patricienii. De
altfel, revendicarea de a se introduce legi scrise, care sa
reglementeze relatiile dintre cetatenii romani, exprimau dorinta
justificata a plebei ca întelegerile verbale dintre posesorii de
drepturi si clientii lor sa îmbrace forma unor reglementari
generale si recunoscute de catre toti, sanctionate, prin urmare, de
puterea oficiala.
În concluzie, democratizarea initiala a dreptului însemna
înlaturarea arbitrariului si subiectivismului din relatiile dintre cei
puternici, care aveau initiativa în stabilirea regulilor jocului si cei
slabi, obligati sa suporte capriciile acestora. De asemenea,
democratizarea juridica mai însemna si recunoasterea avantajelor
corespunzatoare obligatiilor pe care si le asumau cei care intrau
într-un sistem de relatii cu persoane ale caror interese erau
protejate de normele de drept existente.

92
Relevanta pentru interpretarea sociologica a dreptului de catre
M. Manolescu este si maniera în care el analizeaza elementele cu
ajutorul carora patricienii romani utilizau instrumentul juridic
pentru conservarea propriei dominatii. Mai întâi, promovarea ideii
sacralitatii dreptului, a originii sale divine, de unde implicarea
nemijlocita a sacerdotilor în realizarea actului de justitie. Acestia
erau cei care detineau „secretul” zilelor faste pentru justitie,
precum si pe cel al formulelor consacrate utilizabile în actiunea
juridica, adica ale regulilor tehnice ale dreptului. În consecinta,
procesul de democratizare a dreptului va viza si democratizarea
cunoasterii acestuia, care va însemna, pe de o parte, desfiintarea
secretului privitor la calendarul fastelor si al formulelor
consacrate, iar pe de alta parte, laicizarea actului juridic, în
sensul desfiintarii monopolului detinut în aceasta privinta de catre
sacerdoti si permiterea accesului la cunoasterea dreptului si
aplicarea acestuia a oricarui cetatean roman.
Asadar, democratizarea dreptului roman va fi precedata de
democratizarea cunoasterii acestuia, de transformarea ulterioara a
cerintei cunoasterii legilor într-o obligatie cetateneasca, ce îsi va
gasi expresia într-un principiu consacrat de teoria si practica
juridica.
Apoi va urma procesul de modificare a normelor de drept sub
aspectul continutului, în sensul extinderii generalitatii acestora si
al restrângerii reglementarilor aplicabile la toate categoriile de
membri ai colectivitatii.
Si mai evidenta va fi tendinta de democratizare a dreptului în
epoca moderna, ca urmare a profundelor transformari ce au avut
loc în viata societatii. Înfaptuirea revolutiilor burgheze într-o serie
de tari din Europa occidentala va avea ca efect promovarea unei
conceptii democratice cu privire la valoarea fiintei umane si
libertatea acesteia, la drepturile firesti de care trebuie sa se bucure
individul în orice societate.
Transformarile de ordin economic si politic se vor regasi
corespunzator si în sferele dreptului, care se vor restructura pe

93
baza principiilor libertatii si egalitatii indivizilor. Cea mai
sintetica expresie în plan juridic a acestor transformari
democratice va fi Codul civil francez, adoptat în 1804 din
initiativa lui Napoleon si potrivit caruia „singura realitate este
individul si, de aici, individualismul juridic, singura regula
fundamentala este libertatea si, de aici, liberalismul juridic.
Institutiile de baza sunt: familia, proprietatea si contractul.”38
Si în evolutia dreptului modern elementul spiritual este,
potrivit lui Mircea Manolescu, de prima importanta. Acesta
intervine mai întâi sub forma revolutionarii conceptiilor
filosofico-politice, pilonii fundamentali ai noilor conceptii fiind
suveranitatea poporului, deplina egalitate în drepturi a cetatenilor,
caracterul sacru al drepturilor si libertatilor individuale.
Condamnarea si desfiintarea tuturor privilegiilor de clasa vor
avea drept urmare întemeierea noilor norme de drept pe principiul
ratiunii, dreptatii si adevarului, în sensul ca instituirea egalitatii
juridice a tuturor cetatenilor trebuie sa corespunda adevarurilor
stabilite de ratiune cu privire la libertatea si drepturile naturale ale
omului. De aici va urma caracterul impersonal si universal al
drepturilor si obligatiilor consacrate prin norme de drept si
formalizarea, uneori în exces, a acestora. Astfel, dreptul de
proprietate devine un concept abstract si impersonal, aplicabil în
egala masura tuturor persoanelor cu capacitate juridica. „Dreptul
este bunul prin excelenta si el poate contine orice si apartine
oricui, cu orice întrebuintare.”39
Apare, însa, si un risc prin formalizarea si structurarea logico-
deductiva a dreptului, acela al autonomizarii sale în raport cu
realitatea sociala care i-a dat nastere. Situatia este atestata de
stiinta dreptului, care procedeaza la investigarea acestuia ca fiind
o realitate de sine statatoare si care neglijeaza cerinta raportarii
normelor juridice la contextul social în care au aparut si asupra
caruia actioneaza.

38
Mircea Manolescu, op.cit., p.30
39
ibidem, p.42

94
Autonomizarea se produce atât sub forma cresterii gardului de
abstractizare si laicizare a normei juridice, aspectul tehnic tinzând
sa prevaleze asupra continutului social al normei, cât si a tendintei
de ramânere în urma a reglementarii juridice fata de evolutia
sociala. În consecinta, se adânceste hiatusul dintre drept si
realitatea sociala si devine tot mai anevoioasa aplicarea normei la
cazurile concrete.
Depasirea acestei situatii de impas se poate realiza prin
metoda constituirii tipurilor juridice, a carei esenta consta în
revizuirea analitica a sistemelor de norme, în urma careia anumite
concepte se regrupeaza pentru a corespunde într-o mai mare
masura realitatii existente. Altfel spus, „tipul este o sinteza
partiala, cristalizata în realitatea sociala si anume, având
sâmburele de concret, aproape de individual, un concret al
realitatii economice si sociale.”40
Prin instituirea unei perspective sociologice asupra
fenomenelor juridice, Mircea Manolescu reuseste sa puna în
evidenta o parte din elementele ce determina conditionarea
sociala a dreptului, precum si formele prin care dreptul intervine
în viata sociala si influenteaza evolutia acesteia. Interesanta este si
viziunea sa asupra specificului, obiectului si sarcinilor sociologiei
juridice, care îsi propune sa investigheze „ realitatea juridica sub
aspectul ei de realitate sociala”, cât si „cercetarea juridica a
realitatii sociale”41, sarcini ce pot fi onorate numai printr-o strânsa
conlucrare dintre sociologie si stiintele juridice.

3. Mircea Djuvara despre drept ca relatie sociala

Mircea Djuvara (1886-1944) s-a impus în cultura juridica


româneasca din prima jumatate a secolului al XX-lea nu numai ca
un eminent teoretician în domeniul dreptului, ci si ca un stralucit
filosof al acestuia, precum si ca un promotor al spiritului

40
Ibidem, p.46
41
Ibidem, p.94

95
sociologic în interpretarea fenomenelor juridice.
Pentru acest remarcabil teoretician, dreptul presupune
întotdeauna un raport juridic care este, la rândul sau, o relatie
inter-individuala. „De aceea se poate spune cu drept cuvânt ca
«ubi societas, ibi ius». Ideea de societate juridica este implicata
în ideea de cel putin doua persoane, în ideea de relatie juridica.
Oriunde intra în contact doua vointe rationale, prin aceasta s-au
nascut relatii juridice între ele, prin aceasta s-a nascut societatea
juridica” 42.
O persoana absolut izolata, un Robinson ipotetic, nu poate
avea relatii juridice, pentru ca acestea se stabilesc numai între
oameni, nu între oameni si natura.
Relatia juridica este consecinta instinctului social, al
nevoii de altul. Din faptul ca societatea subzista, se poate
conchide ca în fiecare individ este prezent un element social atât
de puternic încât îi domina instinctul de conservare a
individualitatii. Prin urmare, se poate conchide ca nu
constrângerea este cea care asigura convietuirea sociala, ci
sentimentele altruiste ale individului. „Omul manifesta în toata
activitatea sa de toate zilele, instinctul sublim de dragoste pentru
ai sai, instinct profund social” 43.
Dar daca în tot ce întreprinde omul este prezent acest
sublim instinct de dragoste, atunci de ce mai este necesara norma
juridica, a carei esenta consta tocmai în impunerea ei prin forta
coercitiva a comunitatii ? Pentru ca, ne raspunde Mircea Djuvara,
în relatiile interumane pot apare si situatii conflictuale, care pot
degenera în absenta unor reguli clare de conduita si cu caracter
obligatoriu. Apoi, fiindca viata în comun înseamna cooperare, iar
orice conlucrare trebuie realizata pe baze echitabile.
Legea, care constituie forma de sanctionare oficiala a
raporturilor juridice, nu va fi altceva decât o modalitate de

42
Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului, Editura ALL, 1995, p.
218.
43
Ibidem, p.122.

96
solutionare rezonabila a diverselor tipuri de conflicte ce apar în
societate. Legiuitorul intervine astfel atunci când constata ca
anumite conflicte devin tot mai frecvente si au un impact negativ
crescând asupra societatii.
Procedura pe care o va folosi acesta în asemenea situatii
nu poate fi alta decât aceea desprinsa din observarea solutiilor pe
care constiinta publica le-a dat în starile conflictuale care îl
preocupa. De aceea, se poate spune ca, în ultima instanta, legea
nu face decât sa-si însuseasca punctul de vedere al constiintei
sociale ca fiind, dupa cum se exprima Mircea Djuvara, „un
rezumat extrem de concentrat al unei experiente de veacuri” 44.
Reglementarile juridice exprima, de fiecare data,
exigentele vietii sociale, asa cum apar ele conturate în
constiinta publica. Legiuitorul va transpune într-un act
normativ numai acele sugestii ce întrunesc adeziunea
constiintei colective. Constatam aici o idee cu ample valente
explicative, aceea a relatiei dintre puterea politica, ce
actioneaza în calitate de legiuitor, si opinia publica, ce este
expresia constiintei sociale.
Norma juridica realizeaza o reglementare rationala a
relatiilor sociale, dar continutul acestei reglementari va fi unul
preponderent moral. Fiindca orice relatie juridica are la baza ideea
ca si ceilalti sunt oameni si asa dupa cum noi dorim sa ne fie
recunoscut dreptul de a ne realiza destinul moral, acelasi drept
trebuie recunoscut si tuturor celorlalti. „De aceea se poate spune
ca la baza dreptului sta ideea respectului libertatilor tuturor
membrilor societatii din care fiecare face parte” 45.
De aici va rezulta o consecinta extrem de importanta,
aceea ca autoritatea unui text de lege rezida nu în faptul ca legea
este adoptata de stat, ci în justificarea lui morala. O lege al carei
continut nesocoteste comandamentele morale nu va fi o lege
dreapta si în acest caz vor fi subminate atât bazele justitiei, cât si

44
Ibidem, p.117.
45
Ibidem, p.119.

97
cele ale ordinii si stabilitatii sociale.

98
VII. ORIENTARI CONTEMPORANE ÎN DOMENIUL
SOCIOLOGIEI JURIDICE

1. Teoria pluralismului juridic: Georges Gurvitch (1894-


1965)

Ideea pluralismului juridic este enuntata pentru prima oara de


catre Eugen Ehrlich, dar Georges Gurvitch construieste o teorie
proprie asupra acestui fenomen, al carei fundament îl constituie
viziunea sa dialectica asupra vietii sociale.
Individul se afla într-o multitudine de raporturi sociale,
datorita apartenentei sale, simultane sau succesive, la diverse
grupuri. Integrarea lui în cadrul fiecarui grup social este posibila
numai în masura în care el va respecta anumite reguli de conduita,
reguli ce constituie sursa originara a dreptului, fiindca „acolo
unde exista chiar un simplu noi sunt sanse de a te gasi în prezenta
dreptului.”46
Diversitatea grupurilor sociale si a regulilor de conduita ce
trebuie respectate în cadrul acestora pentru asigurarea stabilitatii
si ordinii interne a grupului sunt factorii primari ce stau la baza
genezei pluralismului juridic. Varietatea aproape infinita a
experientelor tuturor societatilor si a tuturor grupurilor sociale
genereaza o varietate impresionanta a normelor de conduita cu
caracter impersonal si cu efecte constrângatoare asupra
individului. Dar numai o parte a acestora apartin normelor
juridice, respectiv celor instituite de catre stat si impuse prin forta
coercitiva a acestuia.
Asa stând lucrurile, trebuie sa se conchida ca sistemul de drept
al unei societati date este incomparabil mai vast decât cel al
normelor impuse de stat, acesta din urma înfatisându-se doar ca o
mica insula pierduta „în imensa mare a dreptului care îl
46
G. Gurvitch, Elements de sociologie juridique, Aubier, Paris, 1940

99
înconjoara.” Statul nu este, deci, decât una din sursele generatoare
de drept, asa dupa cum legea juridica nu este decât unul din
izvoarele acestuia, societatea incluzând nenumarate alte surse de
drept. Bunaoara, orice individ se va supune nu numai normelor ce
alcatuiesc ordinea juridica impusa de catre stat, ci si altor
numeroase reguli, cum ar fi cele din interiorul familiei, din
organizatiile la care adera, regulilor de conduita între prieteni
s.a.m.d.
Cât priveste dreptul oficial, acesta include, dupa Gurvitch,
doua categorii de norme, si anume:
a. normele ce reglementeaza relatiile interindividuale, adica
„relatia cu alte persoane” si care alcatuiesc dreptul individual;
b. normele ce fac posibile constituirea si functionarea
optima a comunitatilor, precum si integrarea indivizilor în
comunitate si colaborarea lor în interiorul acestora, astfel de
norme alcatuind ceea ce Gurvitch considera a fi dreptul social.
Daca dreptul este întotdeauna expresia diverselor cerinte si
realitati sociale, atunci cercetarea si explicarea adecvata a acestuia
impun instituirea unei perspective sociologice asupra fenomenului
juridic, ceea ce presupune investigarea dreptului de pe pozitiile
sociologiei juridice si cu instrumentele metodologice specifice
acesteia. În cadrul sociologiei juridice, trebuie realizata mai întâi
abordarea microsociologica a dreptului, apoi una sociologica
diferentiata si, în sfârsit, o interpretare sociologico – genetica. În
functie de aceste trei moduri de abordare a realitatii juridice se
vor constitui cele trei domenii sau parti principale ale sociologiei
juridice, respectiv microsociologia dreptului, sociologia
diferentiata a dreptului si sociologia genetica.
Microsociologia dreptului va proceda atât la cercetarea pe
orizontala a dreptului, operatiune în cadrul careia se va insista pe
identificarea tuturor tipurilor de norme de drept existente în
societate, corespunzatoare diverselor forme de sociabilitate, cât si
cercetarea pe verticala, în cadrul careia se va urmari dispunerea
succesiva a normelor de drept, potrivit structurilor în profunzime

100
ale vietii sociale.
Daca microsociologia trebuie sa asigure o cunoastere a
dreptului în raport cu aria sociala de cuprindere si cu nivelurile
de structurare a vietii sociale, sociologia diferentiata va cerceta
tipologia normelor de drept din perspectiva grupurilor sociale
creatoare de drept. Gurvitch va opera în acest caz diferentierea
între grupurile particulare, cum ar fi cele familiale, teritoriale,
profesionale etc. si care sunt segmente pe verticala sau orizontala
ale societatii, si societatile globale, care se diferentiaza, la rândul
lor, în functie de contextul istoric în care au luat nastere si în care
vor prevala anumite categorii de factori(spirituali, economici,
politici etc.)
Cât priveste sociologia genetica a dreptului, aceasta va
studia mai întâi aspectele comune din cadrul diverselor tipuri de
drept sau, cum se exprima Gurvitch, regularitatile tendentiale si
apoi factorii sociali ce stau la baza regularitatilor respective(
religia, economia, viata politica, factorul demografic, cel ecologic
etc.)
Se observa, din modul în care Gurvitch distribuie sarcinile
pentru fiecare parte a sociologiei juridice, ca el încearca sa puna
bazele unei strategii proprii de cercetare a fenomenului juridic,
structurata pe trei obiective fundamentale, dupa cum urmeaza:
într-o prima etapa se va realiza sociologia integrala a
fenomenului juridic, a dreptului unei societati date, dupa care se
va proceda la explicarea acestuia dintr-o dubla perspectiva: mai
întâi, din perspectiva structurilor sociale care au capacitatea de a
elabora si impune norme de drept, apoi din cea a factorilor sociali
care determina atât uniformitatile, cât si diferentierile, notele
specifice ale diverselor tipuri de norme juridice. Desi cercetarii
empirice îi revine rolul esential în cadrul unei asemenea strategii,
nu va fi neglijata constructia teoretica, acesteia revenindu-i
sarcina de a explica sociologic geneza si evolutia sistemelor de
drept, diferentierea lor, cât si caracteristicile comune ce se
regasesc în continutul reglementarilor si modalitatile de aplicare a

101
acestora.

2. Critica sociologica a panjuridismului:


Teoria nondreptului a lui Jean Carbonnier

Caracterizat de catre cei care s-au aplecat temeinic asupra


activitatii si operei sale ca fiind „unul dintre marii maestri ai
gândirii juridice contemporane si ai gândirii în general”47, Jean
Carbonnier s-a impus ca un mare maestru si în domeniul
sociologiei juridice, îndeosebi prin identificarea si descrierea
acelor elemente ce limiteaza aria de cuprindere a dreptului si care
fac ca nu toate reglementarile normative sa apartina dreptului
etatic. Este vorba, în principal, de ceea ce el numeste nondreptul,
precum si de dreptul flexibil si cutuma.
Tratatul sau de Sociologie juridica, publicat în 1972, a
devenit o lucrare de referinta pentru cei interesati de interpretarea
juridicului ca fenomen social si aceasta datorita spiritului riguros
stiintific în care sunt abordate interdependentele dintre drept si
societate, relatiile dintre drept si sistemul juridic, dintre acesta si
faptele juridice.
Relevanta pentru viziunea sa asupra prezentei dreptului în
societate si al rolului social al acestuia este critica sistematica pe
care el o administreaza interpretarilor panjuridiste, potrivit carora
dreptul se afla pretutindeni, „în spatele fiecarei relatii sociale sau
individuale...astfel, pentru panjuridism, constata Carbonnier,
dreptul este infinit extensibil si absolut omogen: el tinde sa umple
întregul univers social fara sa lase nici un spatiu gol”. În realitate,
însa, continua el, exista mult mai multe fapte si relatii sociale ce
au la baza alte reguli decât cele de ordin juridic, dreptul nefiind
decât „o spuma la suprafata raporturilor sociale sau
interindividuale.”48
Aceeasi atitudine critica o manifesta Carbonnier si fata de

47
Philippe Malaurie, op.cit. ,p.365
48
Jean Carbonnier, Flexible droit,LGDJ, 1995, p.22

102
tendinta de idealizare a dreptului, de investire a acestuia numai cu
însusiri pozitive. Asemenea tendinte izvorasc din conceptiile
dogmatice asupra dreptului, care vad în norma juridica expresia
unei reglementari perfecte a raporturilor sociale.
O abordare a dreptului în spiritul obiectivitatii stiintifice va
evidentia ca dreptul nu este numai bun sau numai rau, nici când
bun, când rau, ci „ este binele si raul în acelasi timp, si ambiguu,
cum sunt toate cele ce tin de aceasta lume.”49 De aici, va trebui sa
rezulte o atitudine echilibrata a celor investiti cu aplicarea legii.
Constienti ca legea a fost data cu scopul de a opri raul si repara
prejudiciile, atunci când acesta s-a produs, justitia va face uz de
lege fara nici un fel de complexe. Dar, stiind ca orice lege juridica
este si generatoare de rau, judecatorii se vor servi de lege cu
masura.
În sprijinul aceleiasi viziuni echilibrate cu privire la rolul si
aria de cuprindere a dreptului vine si ipoteza sa asupra
nondreptului. Prin nondrept, Carbonnier întelege mai întâi
absenta dreptului dintr-un numar însemnat de raporturi sociale,
acestea facând parte din categoria celor care puteau fi
reglementate prin norme juridice. El atrage atentia supra cerintei
metodologice de a nu se identifica nondreptul cu ceea ce este
opus dreptului, respectiv cu antidreptul sau injustul, si nici cu
formele degradate ale dreptului, cum sunt cele ce apartin
subdreptului si care sunt relatii cu caracter infrajuridic.
Nondreptul trebuie privit ca o restrângere a dreptului din
varii motive, el desemnând, în consecinta, totalitatea
mecanismelor prin care dreptul se retrage din anumite sfere ale
vietii sociale. Factorii care determina restrângerea dreptului pot fi
exteriori dreptului, dar si intrinseci acestuia. Din ultima categorie
fac parte cei ce tin de autolimitarea voluntara a dreptului,
precum si de autoneutralizarea acestuia. Astfel, se întâlnesc
situatii când fie dreptul în totalitatea sa, fie anumite componente
ale acestuia nu sunt aplicate în anumite locuri sau anumite
49
Jean Carbonnier, Essai sur les lois , 1985, p.281

103
perioade de timp. Bunaoara, prin recunoasterea dreptului de azil,
sub diversele sale forme, s-a acceptat existenta anumitor zone în
care legea nu se mai aplica. Pot fi citate, tot cu titlul de exemplu,
si acele cazuri în care aplicarea sanctiunilor este conditionata de
prezenta anumitor elemente, cum ar fi publicitatea, transformata
în element constitutiv al anumitor infractiuni penale, situatie ce
conduce la concluzia ca acolo unde aceste elemente nu sunt
întrunite, legea nu se aplica, desi fapta incriminata de lege s-a
produs totusi.
De-a lungul istoriei se constata prezenta unor momente în care
se interzicea exercitarea actului de justitie, ca în cazul
calendarului judiciar al Romei antice, care indica zile nefaste
pentru exercitarea legii, asa dupa cum astazi sunt excluse din
calendarul dreptului duminicile si sarbatorile legale. Se pot invoca
diverse motive pentru justificarea momentelor de întrerupere a
actului juridic, dar adevarul pe care îl stabileste sociologia este
unul singur, acela ca oamenii nu pot face fata unui drept continuu
si ca se impun si vacante în aplicarea acestuia, ca o necesitate a
igienei sociale. Pe lânga anularea dreptului în anumite locuri sau
intervale de timp, se stabilesc si interdictii privitoare la aplicarea
de sanctiuni în cazul în care legea este lacunara cu privire la
anumite categorii de fapte. Astfel, principiul ca „ tot ce nu este
interzis prin lege este permis” se poate converti în concluzia
logica potrivit careia apare ca fiind nondrept tot ceea ce nu este
juridicizat în mod expres.
Cât priveste autoneutralizarea dreptului, aceasta se
datoreaza, de cele mai multe ori, contradictiilor interne ale normei
juridice. Bunaoara, cerinta dovezii plaseaza în afara sanctiunilor
legale tot ce nu poate fi dovedit, asa dupa cum exigenta unei
interventii umane pentru a savârsi dreptul tinde sa scoata din
sfera de cuprindere a dreptului tot ce valoreaza mai putin decât
aceasta interventie.
Un alt factor de generare a nondreptului îl constituie
rezistenta faptului la drept, adica interventia pe parcurs a

104
împrejurarilor care fac imposibila sau inutila aplicarea legii, de
unde decizia dreptului de a renunta la sesizarea faptelor
considerate, renuntare ce trebuie sa aiba caracterul generalitatii.
Bunaoara, în evul mediu, atunci când anumite grupuri ale
populatiei se refugiau în paduri pentru a se pune la adapost de
actiunea legii, acestea nu mai erau urmarite, legea recunoscându-
si incapacitatea de a se impune în astfel de împrejurari.
Dintre factorii exteriori dreptului, cei mai importanti în
generarea nondreptului par a fi alegerile individuale de a nu se
recurge la drept pentru reglarea anumitor categorii de relatii
sociale. De exemplu, relatiile dintre membrii familiei sunt
reglementate de dreptul familiei, dar în rare ocazii acestea
apeleaza la lege pentru solutionarea neîntelegerilor ce apar între
ei. La fel cum, adaugam noi, în comunitatile satesti din perioada
interbelica, rareori se recurgea la serviciile legii pentru
solutionarea litigiilor ce apareau între membrii comunitatii.
Odata stabilita prezenta nondreptului si identificati factorii
care îl genereaza, se vor ridica în continuare alte doua probleme:
a. care este raportul ierarhic dintre drept si nondrept ?
b. care este succesiunea lor cronologica ?
La prima întrebare, raspunsurile sunt împartite, majoritare
fiind opiniile care privilegiaza statutul axiologic al dreptului,
nondreptul fiind considerat ca un fenomen secundar si relativ. Se
întâlnesc, însa, si puncte de vedere nonconformiste si
nedogmatice, care, sesizând ca nondreptul nu înseamna absenta
oricarei reglementari(ceea ce ar duce la dezordine sociala si,
implicit, la disolutia societatii), ci numai prezenta altor forme de
reglementare, care se deosebesc de cele juridice, ajung la
concluzia ca, acolo unde intervin, asemenea reglementari sunt mai
benefice pentru individ si colectivitate decât cele de natura
juridica.
Cât priveste raportul cronologic dintre drept si nondrept, se
pot surprinde situatii în care dreptul izvoraste din nondrept, el
preluând si codificând reglementari instituite spontan si impuse

105
prin presiunea exercitata de opinia publica, dar si cazuri în care
nondreptul urmeaza dreptului, acesta producându-se, dupa cum s-
a aratat, datorita autolimitarii, autoneutralizarii sau rezistentei
faptelor la drept.
În concluzie, ponderea însemnata pe care o are nondreptul în
viata sociala este de natura sa evidentieze disponibilitatea fiintei
umane de a crea si alte modalitati de reglementare a conduitelor
individuale si colective, ceea ce pune într-o noua lumina atât rolul
social al dreptului, cât si faptul ca dreptul este neputincios în
cazul unor fenomene sociale ce se caracterizeaza printr-o
complexitate superioara, ceea ce impune interventia altor forme
de reglementare, ce vin în completarea celor juridice.

3. Structuralismul functionalist al lui Talcott Parsons

Format în spiritul sociologiei germane, în cadrul careia


preocuparea pentru studiul formelor si relatiilor sociale era
predominanta, Talcott Parsons, unul din cei mai de seama
sociologi americani din secolul al XX-lea, va încerca sa realizeze
o interpretare sistemica a vietii sociale, dar într-o maniera
influentata sensibil de sociologia actiunii a lui Max Weber si
obiectivismul sociologic al lui Emile Durkheim.
Înainte de a purcede la construirea unui model structural-
functionalist al societatii, Parsons va cerceta, dintr-o perspectiva
accentuat psihologica, structura actiunii sociale, lucrarea
consacrata acestui subiect50 impunându-se în scurta vreme, nu
numai în sociologia americana, ci si în cea europeana.
În explicarea actiunii sociale, cercetatorul american
porneste de la ideea ca orice actiune umana este o relatie specifica
între obiect si subiect, respectiv o relatie de adecvare, a carei
explicare se realizeaza cu ajutorul conceptelor de scop, mijloace,
conditii, context axiologic-normativ. Orice fiinta umana
actioneaza pe baza de scopuri si într-un context social dat, care se
50
Talcott Parsons, The Strucure of Social Action, 1937

106
individualizeaza, în primul rând, prin sistemul de valori si norme
ce asigura coeziunea colectivitatii careia îi apartine individul. De
asemenea, tot colectivitatea este cea care ofera conditiile
materiale si spirituale pentru desfasurarea actiunilor individuale.
În masura în care actioneaza rational, individul opteaza pentru
scopuri realizabile, care sa fie în concordanta atât cu
posibilitatile care îi stau la îndemâna, cât si cu valorile si normele
pe care se întemeiaza societatea din care face parte.
Deci, o prima treapta de adecvare este cea a scopurilor si
ea se regaseste în concordanta acestora cu mijloacele existente
pentru îndeplinirea lor si cu cadrul valoric-normativ. A doua
treapta vizeaza concordanta dintre mijloacele alese si sistemul de
valori si norme ce reglementeaza viata colectivitatii. Atunci când
concordanta este deplina, se asigura atât eficienta actiunii, cât si
integrarea ei armonioasa în ansamblul activitatilor desfasurate
în societate.
Parsons insista în permanenta pe caracterul social al
oricarei actiuni individuale, idee pe care el o va sustine si atunci
când va proceda la interpretarea structural-functionalista a
sistemului social. Analizata din perspectiva sistemica, societatea i
se prezinta ca un ansamblu de structuri si functii, ce se constituie
si actioneaza prin intermediul indivizilor. Dar nu acestia din urma
au initiativa constituirii structurilor ce îndeplinesc functii bine
determinate, ci, dimpotriva, structurile sunt cele care îi
„asimileaza” pe indivizi, transformându-i în actori ai vietii
sociale.
Relatia dintre structurile sociale si membrii comunitatii
este explicata de catre Parsons pe baza teoriei status-urilor si
rolurilor sociale, construita de R. Linton, dar pe care el o
valorifica într-un mod propriu. Initial, indivizii nu îsi aleg nici
status-urile si nici rolurile, ci ele sunt predeterminate de catre
structurile sociale existente. Astfel, individul se naste într-o
anumita familie, care apartine unei anumite categorii socio-
profesionale, ce locuieste într-o anumita zona geografica,

107
împartaseste anumite convingeri religioase s.a.m.d. „ Omul –
remarca o avizata cercetatoare cu privire la conceptia lui Parsons
asupra sistemului social – participa inevitabil la aceste structuri,
are un rol atribuit de legaturile de rudenie, un rol dobândit în
stratificarea sociala, îndeplineste un rol în raport cu sistemul de
putere si cu sistemul religios.”51
Daca traiectoria initiala a participarii indivizilor la viata
sociala este predeterminata, ulterior, status-urile si rolurile sociale
ale acestora vor fi influentate si de calitatile personale, de
competenta profesionala, de performantele înregistrate, astfel
încât pozitia sociala va fi conditionata si de modul în care
individul valorifica un context social dat. Dar, si în acest caz,
rolul decisiv revine tot structurilor sociale, care directioneaza
eforturile individuale, selecteaza ceea ce concorda cu cerintele
conservarii sistemului si resping tot ceea ce contravine acestor
cerinte.
Constituita ca un ansamblu unitar de structuri si functii, o
societate sanatoasa se caracterizeaza prin coeziunea partilor si
armonia existenta între interesele si actiunile individuale. La
rândul lor, acestea din urma si, respectiv, ordinea, stabilitatea si
functionarea optima a vietii sociale sunt asigurate de natura
sistemului de valori si norme ce reglementeaza viata comunitatii
si de masura în care acestea se regasesc în constiinta si conduita
fiecarui individ.
Functia de reglementare propriu-zisa a relatiilor sociale
revine normelor, care, în societatile evoluate, graviteaza în jurul
sistemului legal, adica al sistemului de norme juridice. Dar,
atentioneaza Parsons, toate aceste norme, inclusiv cele juridice,
vor avea autoritate în fata indivizilor numai în masura în care sunt
întemeiate valoric. Prin urmare, în relatia dintre valori si norme,
determinante sunt valorile, pe care Parsons le considera drept
„conceptii împartasite în comun despre tipul de sistem social

51
Lucia Dumitrescu-Codreanu, Sistemul sociologic al lui T. Parsons, Editura
Stiintifica, Bucuresti, 1973, p. 93

108
dezirabil – în cazul cel mai important, societatea asa cum este
sustinuta de membrii sai.”52
Spre deosebire de norme, care se constituie si
functioneaza într-un anume cadru social, valorile se afla dincolo
de particularitatile unei ordini sociale date, ele fiintând ca suport
universal pentru diverse tipuri de norme. Astfel, în timp ce
valorile exprima aspiratii umane cu caracter general, indiferent de
conditiile sociale în care traiesc indivizii, normele raspund acestor
aspiratii potrivit particularitatilor fiecarui tip de organizare
sociala. Caracterul universal al valorilor este explicat de catre
Parsons prin faptul ca sursa lor originara o constituie religiile cu
vocatie universala. Valorile actioneaza ca o forta integrativa
eficienta numai daca sunt interiorizate de membrii colectivitatii,
daca se transforma în repere ale constiintei si conduitei
indivizilor.
Coeziunea societatii, întemeiata pe valori si asigurata prin
intermediul normelor, este una preponderent morala, deoarece
toate normele, inclusiv cele juridice, au un continut moral. De
aici, si formula pe care o lanseaza Parsons, ca o societate nu poate
exista decât daca este morala sau, altfel spus, o societate ori este
morala, ori nu poate exista.
Desi, de regula, atunci când normele se întemeiaza pe
valori, iar acestea din urma sunt asimilate de indivizi, societatea
functioneaza optim, realizând o integrare rationala a membrilor
sai, se înregistreaza uneori si comportamente deviante. Acestea se
produc atunci când asteptarile sociale ale unor indivizi, generate
de valorile ce stau la baza societatii si de un context relational
concret, nu se împlinesc, ceea ce genereaza un puternic sentiment
de frustrare, care poate avea drept consecinte fie modificarea în
viitor a asteptarilor, situatie ce ar diminua încrederea în valori si
în autoritatea normelor, fie iesirea din relatiile care i-au produs
dezamagiri, fie sa continue relatia cu cei care i-au infirmat

52
Talcott Parsons, Knowledge and Society: American Sociology, Voice of
America Forum Lectures, 1968, p. 350

109
asteptarile, nutrind însa justificate resentimente sau chiar atitudini
ostile.
În toate aceste situatii, este afectata încrederea celor
frustrati în asteptarile lor în valorile si normele sociale, fapt
generator de relatii si atitudini ce vor intra în conflict cu acestea.
Ba, mai mult, atunci când numarul nemultumitilor creste, acestia
pot crea noi norme de conduita, opuse celor oficiale si care vor
submina autoritatea acestora din urma. De aici, vor rezulta
disfunctionalitati ce vor pune în pericol ordinea si stabilitatea
sociala. De aceea, considera Parsons, este necesara prevenirea
situatiilor frustrante si a starilor conflictuale, cea mai eficienta
modalitate de actiune în acest scop fiind controlul social. Acesta
trebuie sa tina sub supraveghere factorii generatori de stari
tensionale si sa intervina prompt pentru detensionarea situatiilor,
atunci când acestea si-au facut deja aparitia. În interpretarea lui
Parsons, controlul social, desi se realizeaza cu precadere prin
intermediul statului si a sistemului juridic, nu are un caracter
coercitiv, ci se întemeiaza mai mult pe actiuni menite sa
întareasca prestigiul valorilor si al normelor sociale, având astfel
un preponderent caracter psihologic.
Principala functie a controlului social ar fi, asadar, aceea
de a consolida si sustine conformismul social al indivizilor,
sarcina realizabila prin conservarea a ceea ce constituie
„patternul” fiecarei societati. Rolul fundamental în aceasta
privinta revine subsistemului cultural, generatorul si promotorul
valorilor pe care se sprijina societatea. Actiunea este sustinuta, în
continuare, de comunitatea societala, generatoarea normelor pe
care le va aplica subsistemul politic în vederea asigurarii ordinii
sociale si atingerii scopurilor urmarite de colectivitate,
subsistemului economic revenindu-i rolul de a furniza energia
necesara mentinerii si functionarii sistemului global. De
asemenea, potrivit lui Parsons, economicul este cel care distribuie
cu precadere rolurile individuale si prin care se realizeaza
preponderent adaptarea sociala. Si, dupa cum consemneaza

110
autoarea studiului asupra sistemului sociologic parsonsian, „ cele
patru substructuri cu functiile lor corespund structurilor
componente ale actiunii...procesul de autoreglare a sistemului
global se îndeplineste printr-o transmitere gradata de legitimitate,
autoritate, energie si informatie de la un subsistem la altul”.53

4. Functionalitate si disfunctionalitate sociala:


Robert Merton

Student si discipol al lui T. Parsons, Robert Merton se va


îndeparta de maestrul sau în interpretarea modului de functionare
a vietii sociale, el insistând asupra faptului ca actiunea
subsistemelor sociale, ca si a actorilor sociali genereaza nu numai
functii utile sistemului social, ci si disfunctionalitati care perturba
ordinea sociala.
Si Merton porneste tot de la valori si norme – ca factori de
integrare si ordine sociala – dar considera ca în fiecare societate
se întâlneste o diversitate impresionanta de valori si norme, între
care nu exista întotdeauna armonie, de unde conturarea
posibilitatii ca o actiune ce este conforma unui anumit set de
valori si norme sa contravina altor valori si reguli normative,
generând efecte disfunctionale pentru domeniile aflate sub
patronajul acestora din urma. Ca si functiile, care pot avea un
caracter manifest sau latent (idee sustinuta de Parsons) si
disfunctiile pot îmbraca aceleasi forme.
Daca forma manifesta a functiilor este consecinta
întreprinderii deliberate, în cunostinta de cauza, a actiunilor
subordonate unor scopuri cu rol functional, cele latente sunt
rezultatul unor efecte colaterale, neluate în considerare în
momentul întreprinderii actiunii. Si ceea ce este deosebit de
important e faptul ca efectele ascunse ale unor actiuni realizate în
concordanta cu normele si valorile fundamentale ale societatii au,
în marea lor majoritate, un caracter disfunctional. Aceasta se
53
Lucia Dumitrescu-Codreanu, op.cit., p.100

111
datoreaza, în ultima instanta, caracterului contradictoriu al
oricarei realitati sociale, lucru ce face ca orice actiune sa aiba
consecinte si implicatii ambivalente, chiar daca unele vor
predomina si se vor afirma pregnant, pe când celelalte vor fi,
pentru un moment adumbrite, dar vor iesi la suprafata într-un alt
context sau pe masura trecerii timpului. Astfel, o anumita actiune
poate avea efecte benefice pe termen scurt, dar consecinte
periculoase sau daunatoare pe termen lung.
În cazul justitiei, aplicarea legii penale prin pedepsirea
celor vinovati de comiterea unor fapte antisociale are ca urmari
directe restabilirea si consolidarea ordinii sociale, descurajarea
savârsirii unor asemenea fapte în viitor, iar ca efecte colaterale –
satisfacerea dorintei vindicative si, uneori, chiar a unor instincte
sadice. Prin urmare, si legea juridica poate avea concomitent
efecte functionale si disfunctionale, de aceea este obligatia celor
ce înfaptuiesc actul de justitie sa o aplice în asa fel încât sa
diminueze cât mai mult posibil efectele disfunctionale, asa dupa
cum legiuitorii vor trebui sa analizeze temeinic natura
ambivalenta a oricarui proiect de lege si sa caute forma optima,
prin care sa se atenueze efectele colaterale nedorite.
Preluând conceptul de anomie, folosit pentru prima oara
de catre Durkheim, Merton îi va da o noua interpretare, punându-l
în relatie cu scopurile si mijloacele actiunii sociale. În orice
societate, se contureaza un cadru axiologic-normativ, care
opereaza selectia atât în privinta scopurilor, cât si a mijloacelor,
admitându-le pe unele si conferindu-le legitimitate, si
respingându-le pe altele. În aceste conditii se pot contura
urmatoarele posibilitati de actiune pentru individ sau grupuri
sociale:
a. si scopurile si mijloacele concorda cu ordinea moral-
juridica a societatii, situatie ce caracterizeaza conduitele
conformiste;
b. scopurile concorda cu exigentele ordinii sociale, dar
actorii sociali manifesta initiativa în privinta mijloacelor, optând

112
pentru unele care, pentru moment, intra în conflict real sau
aparent cu cele admise de societate, ca, pe masura trecerii
timpului, asemenea mijloace sa fie considerate ca permise de
catre colectivitati; în acest caz, conduita are un caracter inovator;
c. comportamentul se pliaza pe mijloacele admise de
societate, respectându-se întocmai exigentele acesteia, chiar daca
aceasta are ca efect sacrificarea unor scopuri esentiale pentru
afirmarea individului si a colectivitatii; într-o asemenea situatie,
comportamentul se va afla sub semnul ritualismului;
d. individul, precum si anumite grupuri, pot refuza atât
scopurile, cât si mijloacele validate de societate, dar aceasta se
realizeaza prin migrarea lor spre periferia societatii si constituirea
unor subculturi marginale (cum au fost, de exemplu, comunitatile
de hippy din anii ’60-’70); situatia prezentata este valabila pentru
conduita evazionista;
e. ultima posibilitate îmbraca forma unui comportament
protestatar sau a rebeliunii, individul sau grupul contestând
valoarea morala, atât a mijloacelor, cât si a scopurilor, si
pronuntându-se pentru introducerea altora, care sa concorde într-o
mai mare masura cu aspiratiile si idealurile legitime.
Se poate concluziona, deci, ca în întreprinderea lui
Merton, starea de anomie sociala se datoreaza îndepartarii de
la comandamentele vietii sociale si ea îmbraca forma unor
conduite ce se îndeparteaza de conformism sau ajung chiar sa
se opuna acestuia.

113
VIII. METODE DE CERCETARE SOCIOLOGICA

Cunoasterea stiintifica a realitatii sociale implica atât


surprinderea componentelor sale esentiale, cât si explicarea
rolului pe care fiecare dintre ele îl are în producerea
fenomenelor de natura sociala.
Pentru aceasta, sociologia trebuie sa rezolve o serie de
sarcini specifice, fiecareia fiindu-i asociata o functie stiintifica
precisa, dupa cum urmeaza:
a) identificarea aspectelor ce apartin socialului,
descrierea multiplelor sale forme de manifestare,
sociologia îndeplinind în acest caz o functie
preponderent descriptiva;
b) punerea în relatie a fenomenelor observate si
explicarea raporturilor determinist cauzale, precum si a
interdependentelor functionale dintre diversele
componente ale socialului, realizându-se astfel functia
explicativa a sociologiei;
c) în urma descifrarii acestor raporturi, sociologia poate
anticipa asupra modului de desfasurare a fenomenelor
pornind de la o anumita realitate sociala, situatie în
care functia ei va fi una predictiva;
d) pe baza cunoasterii temeinice a realitatii din fiecare
domeniu al vietii sociale, sociologia are posibilitatea sa
propuna mijloace si forme de actiune pentru
optimizarea activitatii institutiilor si structurilor
sociale, aceasta tinând de functia sa praxiologica.
Îndeplinirea în conditii optime de catre sociologi a sarcinilor si
functiilor ce-i revin impune folosirea unei metodologii
adecvate, care sa corespunda exigentelor unei abordari
stiintifice a realitatii si, în acelasi timp, specificului vietii
sociale. În esenta, ea va face uz de cea mai generala metoda
de cunoastere stiintifica, observatia, pe care o va adapta la

114
specificul vietii sociale si pe care o va întregi cu metode
aplicabile doar în sfera socialului, ca ancheta sociologica,
istoria vietii, analiza istorica comparativa, experimentul
social.
De regula, investigatia sociologica îsi poate propune fie sarcini ce
tin de cunoasterea empirica, respectiv de descrierea
fenomenelor sociale, în acest caz ea ocupându-se „de felul în
care se petrec lucrurile” 54 si de «adunarea» faptelor, fie
sarcini cu caracter teoretic, de interpretare si explicare a
realitatii observate. Dar, si într-un caz si în altul, interfereaza
permanent componenta empirica a cunoasterii cu cea teoretico
– explicativa, fiind necesara urmarea unei strategii riguros
elaborate, în care se succed logic etapele ce marcheaza
momentele esentiale ale unei investigatii sociologice.

1. Etapele investigatiei sociologice

Privitor la etapele pe care trebuie sa le parcurga o cercetare


sociologica, indiferent daca are un caracter empiric sau unul
preponderent teoretic, exista multiple puncte de vedere, dar
cele mai multe dintre ele se opresc asupra unui numar de
sapte – opt faze, încadrate într-un proiect standard de
cercetare.
1. Definirea scopului sau a problemei de cercetare reprezinta
prima etapa a unei investigatii sociologice. În aceasta faza,
cercetatorul va selecta problema sau tema de cercetare, pe
care o va defini în termeni rigurosi, spre a se evita
ambiguitatile, si o va delimita precis, pentru a nu se confunda
cu teme ce par a fi asemanatoare prin continutul lor. De
exemplu, daca proiectul de cercetare va fi axat pe investigarea
dinamicii starii de infractionalitate într-o anume perioada de
timp, se impune precizarea conceptului de „stare de
infractionalitate” si indicarea formelor de infractiuni ce vor
54
Anthony Giddens, op. cit., p. 579.

115
face obiectul cercetarii.
Preancheta sau documentarea cercetatorului în legatura cu
problema ce urmeaza a fi investigata, aceasta presupunând:
a) trecerea în revista a documentatiei existente în legatura cu
respectiva problematica;
b) analiza rezultatelor unor investigatii similare, a ipotezelor de
lucru ce au stat la baza acestora si a metodologiei folosite;
c) identificarea aspectelor neelucidate de cercetarile întreprinse pe
aceleasi probleme sau a unor vicii de interpretare în
explicatiile formulate pe baza materialului recoltat;
d) reflectarea la concluziile degajate în urma acestei documentari
si la elementele ce pot fi utilizate în noua cercetare.
Stabilirea obiectivelor cercetarii, acestea derivând din tema de
cercetare si din elementele desprinse în urma documentarii,
ele îmbracând forma unor ipoteze în legatura cu faptele ce vor
fi supuse investigatiei. Daca ne-am propune, de exemplu, sa
investigam fenomenul coruptiei în societatea româneasca de
astazi, ne vom opri, în prealabil, asupra cauzelor posibile ce
stau la baza proliferarii fenomenului, acestea convertindu-se
în obiective ale cercetarii.
Ipotezele nu se formuleaza la întâmplare, ci pe baza unei
temeinice documentari prealabile, aceasta si explicând de ce
un asemenea moment urmeaza preanchetei sau fazei de
documentare.
Sub aspect stiintific, o ipoteza este o presupozitie rationala în
legatura cu cauzele ce stau la baza unei anumite categorii de
fenomene si cu conditiile ce favorizeaza actiunea acestor
cauze, sau cu relatiile de interconditionare dintre fenomene
s.a.m.d. Ea este, astfel, o explicatie plauzibila în legatura cu
un anume fenomen, explicatie ce trebuie supusa însa unui
proces de verificare.
De aceea, o prima conditie a unei ipoteze stiintifice este
testabilitatea acesteia, adica posibilitatea de a fi verificata
prin confruntarea ei cu faptele la care se refera. Pe lânga

116
testabilitate, ipoteza trebuie sa fie adecvata domeniului la
care se refera si în concordanta cu stadiul atins de cunoasterea
stiintifica a acestuia. Numai atunci când întruneste aceste
conditii, o ipoteza este valida, adica acceptabila sub aspectul
probabilitatii stiintifice.
Potrivit cercetatorilor americani Whilliam J. Goode si Paul K.
Hatt, ipoteza este în cercetarea sociologica o conditie absolut
necesara pentru cercetarea stiintifica, ea fiind prezenta atât în
stadiul cunoasterii empirice cât si în cel al explicatiei
teoretice, si de aceea, pentru a fi eficienta, trebuie formulata
în termeni clari, care sa-i precizeze în mod riguros continutul
si sa descrie explicit modul de verificare 55.
Dupa formularea ipotezelor si precizarea obiectivelor
investigatiei, se va stabili planul de cercetare, adica modul
în care se va proceda la culegerea informatiei si metodele ce
vor fi folosite în acest scop.
În cazul în care se opteaza pentru ancheta sociologica, se va
proceda la determinarea universului anchetei, adica la
„stabilirea populatiei din care se va extrage esantionul si
asupra careia se vor extinde rezultatele sondajului” 56.
Efectuarea cercetarii sau recoltarea informatiilor se va face
potrivit planului dar trebuie precizat ca pot interveni si situatii
care determina modificarea planului. Astfel, cercetatorul
poate fi obstructionat în investigatiile sale de institutii sau
persoane care nu doresc cunoasterea realitatii din domeniul de
care raspund sau întâmpina greutati în stabilirea legaturilor cu
grupurile ce constituie obiectul cercetarii sau cu persoanele ce
urmeaza a fi intervievate. De aceea, se cere elasticitate si
spirit de initiativa din partea cercetatorului, capacitatea de
adaptare corespunzatoare la împrejurari.

55
W. J. Goode, P. K. Hatt, Methods in Social Research, New York, Mc.
Graw – Hill, 1952.
56
Andrei Novak, Sondajul de opinii, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1998, p.
36.

117
Interpretarea datelor recoltate constituie momentul convertirii
cunoasterii empirice în explicatie teoretica si, implicit, una din
etapele esentiale ale cercetarii sociologice. Cu acest prilej, se
verifica valoarea de adevar a ipotezelor pe baza carora s-a
desfasurat cercetarea si se formuleaza noi ipoteze pentru a
caror verificare se va initia o noua cercetare.
Comunicarea sau raportarea descoperirilor este faza ultima a
investigatiei si are ca scop supunerea acestora validarii
specialistilor din domeniu. Se întocmesc, în acest sens,
rapoarte de cercetare, care se publica fie sub forma de studiu
si articole în reviste de specialitate, fie sub forma de
monografii. Concomitent cu concluziile care sintetizeaza
descoperirile facute, raportul de cercetare prezinta si
problemele nou conturate pe parcursul cercetarii si în legatura
cu care ar trebui sa se întreprinda cercetari ulterioare.

118
Etapele procesului de cercetare sociologica

Fixarea scopului
- stabilirea temei de cercetare -

Preancheta
- documentarea în legatura cu problema ce urmeaza a fi
cercetata -

Stabilirea obiectivelor derivate


din tema de cercetare
- formularea ipotezelor la baza carora se va desfasura
cercetarea -

Elaborarea planului de cercetare


- alegerea metodelor de cercetare si stabilirea modului în care
vor fi folosite -

Efectuarea cercetarii
- colectarea datelor si înregistrarea de informatii -

Interpretarea datelor recoltate


- prelucrarea materialului recoltat si formularea de explicatii
teoretice -

Raportarea rezultatelor cercetarii


- intrarea în circuitul stiintific a rezultatelor investigatiei -

119
2. Tehnici de cercetare sociologica

A) Observatia

Este o tehnica de investigare ce presupune contactul


nemijlocit cu realitatea supusa procesului de cercetare
stiintifica. Ea consta în obtinerea de informatii prin
intermediul organelor de simt, fara ca cercetatorul sa intervina
în desfasurarea fenomenelor observate.
Observatia stiintifica se deosebeste de cea spontana prin
caracterul sistematic si orientat, prin situarea la baza
desfasurarii sale a unor ipoteze explicative si, în multe situatii,
prin caracterului interdisciplinar. Adevarul datelor de
observatie se verifica prin repetarea observatiei de catre
acelasi cercetator sau de catre cercetatori diferiti, precum si
prin raportarea lor la principalele teorii stiintifice existente
asupra domeniului în care s-a realizat observatia.
În cercetarea sociologica, observatia se practica în diverse
forme, dintre care cele mai frecvente sunt:
a) observatia directa, care implica relatia directa,
nemijlocita, a cercetatorului cu fenomenul observat;
b) observatia indirecta, bazata pe cercetarea datelor
consemnate de observatii anterioare.

Observatia directa este forma propriu-zisa a observatiei


stiintifice si ea se poate realiza în mod individual sau în
echipa (recomandabila fiind cea de a doua modalitate,
deoarece asigura un grad mai înalt de obiectivitate, precum si
posibilitatea realizarii unei investigatii pluridisciplinare).
În functie de relatia care se stabileste între observator si
grupul social observat, observatia directa poate fi externa sau
interna.
În observatia directa externa, cercetatorul nu participa la
viata colectivului, ci el o observa din exterior. Aceasta forma

120
se foloseste atunci când nu este recomandabila sau nu este
posibila integrarea cercetatorului în comunitatea ce constituie
obiectul investigatiei sociologice. Bunaoara, nu este
recomandabil si nici posibil ca cercetatorul sa se integreze
într-o comunitate de detinuti sau de persoane alienate mintal.
El poate sa o observe din exterior, asistând la anumite
momente din viata si activitatea acesteia.

Observatia directa interna sau observatia participativa


se realizeaza prin integrarea cercetatorului în viata
comunitatii, cu conditia acceptarii lui de catre comunitate.
Acesta îsi poate asuma anumite roluri pe care comunitatea
este dispusa sa i le încredinteze, si poate beneficia, în
consecinta, de un statut corespunzator rolului îndeplinit.
Participând, din interior, la toate momentele din viata
comunitatii, cercetatorul poate obtine incomparabil mai multe
informatii decât din observatia externa. El va putea, de
asemenea, sa înteleaga mai bine motivatia ce sta la baza
atitudinii si comportamentului grupului ca si ale membrilor
acestuia si sa descopere lucruri la care nu ar fi avut acces
folosind alte tehnici de cercetare.
Metoda participativa de cercetare a fost utilizata cu succes
în România în perioada interbelica de catre echipele de
cercetatori ale lui Dimitrie Gusti, acestia integrându-se deplin
în viata comunitatilor rurale si participând efectiv la
solutionarea unor probleme cu care se confrunta comunitatea.
Este recomandabil, însa, ca cercetatorul integrat în
comunitate sa se conformeze anumitor reguli de conduita si
anume:
a) sa respecte normele si traditiile locale;
b) sa nu se izoleze de comunitate;
c) sa nu se comporte ca si cum ar fi o autoritate oficiala în
raport cu membrii comunitatii;
d) sa foloseasca un limbaj cât mai apropiat de cel al

121
colectivitatii;
e) sa nu încerce sa iasa în relief în actiunile la care
participa;
f) sa fie cât mai discret si atent în relatiile sale cu membrii
comunitatii. 57
Desi se contureaza ca fiind cea mai rodnica metoda de cercetare,
observatia participativa comporta si o serie de limite, cum ar
fi:
a) pot fi studiate pe aceasta cale doar grupurile de comunitati
relativ mici;
b) rezultatele cercetarii sunt conditionate decisiv de modul în care
cercetatorul reuseste sa câstige încrederea grupului;
c) în dorinta de a se bucura de încrederea comunitatii, unii
cercetatori ajung sa se identifice cu aceasta, încât ajung în
situatia de a nu mai fi obiectivi în surprinderea datelor de
observatie si în interpretarea acestora.

Observatia indirecta consta în studiul documentelor privitoare la


o anume realitate sociala sau în rapoartele de cercetare
întocmite pe baza unor observatii anterioare.
În cazul sociologiei juridice, observatia indirecta este axata cu
precadere pe studiul documentelor juridice, acestea incluzând
o gama extinsa de materiale cu caracter juridic (texte de legi,
documente de jurisprudenta, acte notariale si administrative,
pledoarii, lucrari de doctrina juridica etc.). În studiul acestor
documente, cercetatorul trebuie sa tina seama de semnificatia
sociala a faptului juridic consemnat si de masura în care
respectivul document reflecta fidel o anume realitate socio-
juridica.

B. Ancheta sociologica

57
Constantin Schifirnet, Sociologie, Editura Economica, Bucuresti, 1999, p.
42.

122
Este metoda ce recurge cu precadere în scopul culegerii
informatiilor la chestionar si interviu, dar de multe ori
informatiile dobândite cu ajutorul acestor instrumente se
întregesc si se coroboreaza cu datele obtinute prin studiul
documentelor sau prin observatia directa.
Desi se întemeiaza pe chestionar si interviu, ancheta sociologica
se deosebeste de sondajul de opinie prin faptul ca, spre
deosebire de acesta din urma, ea nu-si propune sa ramâna
doar la aspectele subiective (opinii, atitudini, motivatii), ci
urmareste sa ajunga si la elementele ce tin de latura obiectiva
a vietii sociale.

B1. Chestionarul sociologic

Chestionarul este un instrument de investigare sociologica ce


consta „dintr-un ansamblu de întrebari scrise si, eventual,
imagini grafice, ordonate logic si psihologic care, prin
administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin
autoadministrare, determina din partea celor anchetati
raspunsuri ce urmeaza a fi înregistrate în scris” 58.
Chestionarul reprezinta unul dintre cele mai utilizate
instrumente de cercetare sociologica si aceasta datorita
urmatoarelor caracteristici fundamentale:
a. poate fi utilizat în orice tip de cercetare sociologica;
b. cercetarea pe baza de chestionar implica cele mai mici
costuri;
c. asigura posibilitatea obtinerii, într-un termen relativ scurt,
a unui volum consistent de informatii din diverse domenii
ale vietii sociale.
Rezultatele unei anchete sociologice realizata pe baza de
chestionar depind, în primul rând, de calitatea chestionarului, fapt

58
Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigatia sociologica, Editura
Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975, p. 140.

123
recunoscut de cei mai de seama reprezentanti ai teoriilor
metodologice în domeniul socialului, unul dintre acestia
consemnând ca „o ancheta sociologica nu poate fi mai buna decât
chestionarul sau.”59 De aceea, elaborarea chestionarului va
constitui una dintre cele mai importante operatiuni, ce reclama
respectarea riguroasa a regulilor de care depinde obtinerea unui
chestionar eficient.
Potrivit specialistilor, în elaborarea unui chestionar se
parcurg urmatoarele etape:
• identificarea caracteristicilor ce trebuie surprinse cu
ajutorul chestionarului;
• ordonarea logica a acestora, ordonare ce se regaseste din
modul de succesiune a întrebarilor;
• formularea întrebarilor ce vor fi adresate subiectilor;
• testarea prealabila a chestionarului, pentru a se verifica
accesibilitatea termenilor, caracterul inteligibil al
întrebarilor, timpul necesar pentru completare.60
În prima etapa, cercetatorul se va opri asupra aspectelor pe
care intentioneaza se le surprinda cu ajutorul chestionarului,
selectia lor realizându-se pe baza anumitor ipoteze explicative,
care ofera o prima imagine în legatura cu dimensiunea
fenomenului, formele de manifestare si cauzele generatoare.
În functie de locul pe care îl ocupa în succesiunea reala a
evenimentelor si de rolul pe care îl are în generarea lor, se va
stabili ordinea în care vor fi abordate elementele supuse
investigatiei.
Cât priveste formularea întrebarilor, aceasta trebuie sa tina
seama de nivelul de pregatire al populatiei care va fi solicitata sa
raspunda, de bugetul de timp disponibil pentru completarea
chestionarului, de cerinta întelegerii de catre respondent a ceea ce
i se cere. În consecinta, întrebarile trebuie sa faca uz de termeni
59
C. A. Moser, Metode de ancheta în investigarea fenomenului sociologic,
Editura Stiintifica, Bucuresti, 1967
60
Andrei Novak, op. cit., p. 52.

124
accesibili, sa fie clar formulate si sa evite impreciziile si
ambiguitatile.
Prin testarea prealabila a chestionarului pe un numar redus
de subiecti, se pot constata carentele acestuia în privinta
accesibilitatii, preciziei si claritatii si se poate proceda la
îmbunatatirea lui.
Chestionarele elaborate în vederea investigarii fenomenelor
socio-juridice trebuie sa vizeze faptele juridice si nu continutul
normelor de drept. Esentiala va fi pentru reusita chestionarului de
sociologie juridica întelegerea termenilor utilizati si care sunt mai
greu de înteles pentru cei care nu au cunostinte juridice.
„Terminologia juridica presupine întelegerea exacta si, de aceea,
chiar si în cazul unor termeni uzitati – de exemplu, infractiune,
contraventie, donatie, testament – este posibil ca cel anchetat sa
nu înteleaga sensul întrebarii formulate, acceptiunea juridica a
acesteia. Este util, deci, ca întrebarea sa fie însotita de perifraze
explicative sau chiar de exemple descriptive.”61
Într-un chestionar bine structurat, întrebarile se vor
succede în ordinea impusa de logica investigatiei si vor îndeplini
functii bine stabilite, ele încadrându-se în urmatoarele tipuri
posibile:
a. întrebari introductive, care au rostul de a pregati
terenul favorabil conlucrarii dintre cercetator si respondent, de a
trezi interesul acestuia pentru problema investigata;
b. întrebari de trecere, prin care se realizeaza patrunderea
în spatiul propriu-zis al temei de cercetare;
c. întrebari filtru, care blocheaza trecerea la o noua
întrebare daca nu se raspunde mai întâi la întrebarile de acest tip;
d. întrebari bifurcate, care directioneaza desfasurarea
ulterioara a interogatiilor, în functie de raspunsurile date la
acestea;

61
N. Popa, I. Mihailescu, M. Eremia, op. cit., p.56

125
e. întrebari cu functie explicativa (de forma de ce?, din
ce cauza?), prin care se cere motivarea raspunsurilor date
anterior;
f. întrebari de control, prin care se urmareste verificarea
gradului de întelegere a sensului întrebarilor anterioare si a
sinceritatii raspunsurilor date si care reprezinta reformulari ale
unor întrebari anterioare;
g. întrebari de identificare a categoriilor sociale din care
face parte persoana investigata, prin care se cere precizarea
sexului, vârstei, profesiei, nivelului de scolarizare etc.; este
recomandabil ca întrebarile de identificare sa fie plasate spre
sfârsit, respectiv sa încheie chestionarul, pentru a se evita reactiile
ostile din partea respondentilor atunci când sunt solicitati din start
sa faca publice anumite date personale.
În privinta formei pe care o îmbraca întrebarile, literatura
de specialitate apreciaza ca, de regula, se folosesc urmatoarele
tipuri de întrebari:
a. standardizate sau închise, la care exista fie trei
posibilitati de raspuns:da/nu/nu stiu sau variantele foarte
mult/mult/deloc/putin/foarte putin;
b. întrebari ce contin si raspunsurile posibile în legatura cu
cauzele ce stau la baza unui anumit fenomen (de exemplu:
precizati care din urmatorii factori sunt raspunzatori de
producerea evenimentului mentionat);
c. întrebari deschise, care nu indica raspunsurile posibile,
lasând respondentului posibilitatea de a formula propriul raspuns.
Fiecare din tipurile mentionate prezinta atât avantaje, cât
si dezavantaje. Întrebarile standard faciliteaza operatiunea de
completare a chestionarelor, prelucrarea rapida a raspunsurilor,
dar circumscriu raspunsurile în cadrele stabilite de cei care au
elaborat chestionarul. Aceleasi avantaje si dezavantaje se constata
si în cazul celui de-al doilea tip de întrebari.
Cât priveste întrebarile deschise, acestea ofera
posibilitatea obtinerii unor raspunsuri detaliate, care poarta

126
amprenta personalitatii si experientei celui chestionat, dar creeaza
dificultati în privinta prelucrarii raspunsurilor si maresc durata de
timp necesara completarii chestionarului.
Reducerea dezavantajelor constatate pentru fiecare tip de
întrebari si amplificarea disponibilitatilor investigatoare se pot
obtine prin folosirea, în cadrul aceluiasi chestionar, a întrebarilor
apartinând fiecaruia din cele trei tipuri, dar cu conditia plasarii la
locul cuvenit a respectivelor întrebari.
Nu lipsita de importanta pentru asigurarea eficientei
chestionarului va fi problema dimensiunilor acestuia si, respectiv,
a timpului necesar pentru completarea lui.
Raspunsurile la aceasta problema sunt conditionate, în
primul rând, de modalitatea folosita pentru completarea lui.
Astfel, în cazul unui chestionar aplicat trecatorilor de pe strada,
cumparatorilor dintr-un magazin, alegatorilor care ies dintr-un
centru de votare etc., timpul preconizat pentru completarea
chestionarului va fi de 5 – 10 minute. Daca se recurge la telefon
pentru obtinerea raspunsurilor, se va miza pe o durata
asemanatoare de timp. În schimb, durata poate creste pâna la 30 –
60 minute (dar nu mai mult de 60), daca chestionarul se
completeaza la domiciliul respondentului sau la locul de munca al
acestuia.
Un alt factor care conditioneaza lungimea chestionarului
si timpul necesar completarii lui va fi tipul de întrebari pe care le
contine. Un chestionar cu întrebari închise poate include un
numar relativ mare de întrebari dar la care, datorita standardizarii,
raspunsurile pot fi date într-un interval scurt de timp, pe când un
chestionar cu întrebari deschise cuprinde un numar mai redus de
întrebari si va necesita un timp mai mare pentru completarea lui.
O constatare interesanta pe care o fac cercetatorii în
legatura cu dimensiunea chestionarului si reactia publicului
investigat la un chestionar mai amplu sau mai restrâns este aceea
ca, de cele mai multe ori, un chestionar mai lung, dar mai

127
interesant, este mai bine primit decât unul mai scurt, dar lipsit de
interes pentru cel solicitat sa îl completeze.
Printre factorii ce influenteaza decisiv relevanta datelor
obtinute prin administrarea chestionarului, pe primul loc se va
afla modul de stabilire a esantionului care va fi investigat cu
ajutorul chestionarului.
Ancheta sociologica realizata pe baza de chestionar
vizeaza, de cele mai multe ori, populatii ce numara milioane si
zeci de milioane de oameni. De aceea, nu se va putea aplica
chestionarul întregii populatii, ci numai unui numar restrâns de
persoane, ce va fi selectat în asa fel, încât sa reprezinte, sub
aspectul caracteristicilor esentiale, toate categoriile de persoane ce
alcatuiesc respectiva populatie. Grupul investigat va constitui
esantionul ce reprezinta populatia avuta în vedere, iar asigurarea
caracterului reprezentativ al acestuia va depinde de modul de
selectare a esantionului. Regula majora care trebuie respectata în
aceasta actiune este aceea ca selectarea persoanelor ce vor
constitui esantionul sa aiba un caracter preponderent aleatoriu,
aceasta însemnând ca, teoretic vorbind, fiecare membru al
populatiei investigate are sanse egale de a fi cuprins în respectivul
esantion.
Urmeaza, apoi, dimensiunea esantionului, care nu este
conditionata de numarul absolut al populatiei asupra careia se va
efectua cercetarea, ci de legile statisticii. Bunaoara, potrivit lui
George Gallup, în cazul populatiei Statelor Unite ale Americii,
care este de peste 200 de milioane, esantionul alcatuit din 100 de
persoane da o marja de eroare de pâna la 15%, cel de 900 de
persoane – o marja de pâna la 5%, iar în cazul unui esantion de 10
000 de persoane, marja de eroare se reduce la 1,5%.
Pentru realizarea unui esantion reprezentativ, se
recomanda folosirea urmatoarei proceduri:
a. construirea unui model teoretic al populatiei ce urmeaza
a fi investigata, în care sa se regaseasca toate categoriile acesteia;

128
b. stabilirea subesantioanelor ce vor fi alese din fiecare
strat al populatiei;
c. raportarea numarului populatiei la numarul persoanelor
ce vor constitui esantionul, pentru stabilirea pasului acestuia (în
cazul unei populatii de 1 milion si al unui esantion de 1 000 de
persoane, pasul va fi de 1 la o mie);
d. stabilirea criteriilor de selectie, care pot fi exclusiv
aleatorii, semialeatorii, dirijate.62
Chestionarele folosite în realizarea unei anchete
sociologice se deosebesc în functie de mai multe criterii si anume:
a. dupa natura informatiei se disting chestionarele de
date factuale, respectiv chestionarele de tip administrativ, si
chestionarele de opinie;
b. dupa întinderea informatiei: chestionarele speciale si
chestionarele „omnibus”.
Chestionarele de date factuale, utilizate cu precadere de
administratia publica, furnizeaza informatii privitoare la
structurarea unei populatii pe sex, vârste, profesii, nivel de
scolarizare, surse de venituri, zone de domiciliu, conditii de locuit
etc. Un chestionar reprezentativ pentru aceasta categorie este cel
folosit cu ocazia recensamântului general al populatiei. În mod
uzual, cu asemenea chestionare opereaza Directiile de statistica,
acestea recoltând date ce sunt prelucrate la nivel national si care
sunt puse apoi la dispozitia tuturor celor interesati.
Rezultatele obtinute prin administrarea acestui tip de
chestionar ar fi si mai relevante daca alcatuirea lor s-ar face
potrivit exigentelor unei investigatii sociologice riguros stiintifice.
Or, se constata ca nu întotdeauna se dau curs acestor cerinte, fapt
ce diminueaza autenticitatea informatiilor obtinute pe aceasta
cale.
Chestionarele de opinie se utilizeaza atât pentru
investigarea opiniilor populatiei în legatura cu anumite fenomene,

62
A se vedea, pentr o informare mai ampla, Andrei Novak, op. cit., capitolele
XII-XVI

129
cât si a atitudinilor acesteia, a intentiilor sale de viitor, precum si
pentru cunoasterea unor fenomene sociale specifice ce îsi gasesc
un anumit mod de reflectare în constiinta celor investigati.
Sondajele de opinie sunt eficiente si pentru cunoasterea nivelului
de constiinta a diferitelor categorii ale populatiei, a starilor de
spirit ale acestora etc. .
Desi se apreciaza ca, pe baza chestionarelor de opinie, se
recolteaza date cu caracter preponderent subiectiv, totusi multe
din aceste date furnizeaza informatii si în legatura cu realitatile
obiective, ce îsi gasesc o reflectare specifica în constiinta celor
investigati.
Chestionarele speciale se axeaza, de regula, pe o singura
problema de cercetare, pe când cele omnibus îsi propun sa
surprinda aspecte ce se încadreaza în diverse domenii ale realitatii
sociale.
Cercetarea pe baza de chestionar a cunoscut, în ultimele
sase - sapte decenii, o extindere impresionanta, acumulându-se o
bogata experienta în folosirea acestui important instrument
metodologic. În acelasi timp, s-a realizat o imagine adecvata cu
privire la avantajele metodei, dar si la riscurile de eroare ce
însotesc o asemenea procedura.
În esenta, sursele principale de eroare ale anchetei pe baza
de chestionar rezida în:
a. modul defectuos de formulare a întrebarilor;
b. organizarea defectuoasa a chestionarului
(supradimensionarea chestionarului, ordinea ilogica a întrebarilor,
sugerarea raspunsurilor etc.);
c. relatia neadecvata dintre operator si respondent
(manifestarea unei anumite suspiciuni fata de onestitatea
intentiilor cu care se face investigatia, aversiunea spontana fata de
persoana operatorului, modul inabil de adresare si procedare din
partea operatorului s.a.m.d.).
Riscurile de eroare datorate unor asemenea cauze pot fi
diminuate pâna la încadrarea lor în limite acceptabile, în masura

130
în care organizatorii anchetei vor manifesta grija cuvenita pentru
pregatirea corespunzatoare a fiecarei etape a investigatiei.
Bunaoara, atunci când se formuleaza întrebarile, autorii
chestionarului trebuie sa tina obligatoriu seama de urmatoarele
aspecte:
• daca limbajul folosit nu genereaza dificultati de întelegere;
• daca formularile nu depasesc nivelul de întelegere al
subiectilor;
• daca întrebarile nu au un caracter prea general si mult prea
abstract;
• daca întrebarile nu sunt indiscrete, plictisitoare,
generatoare de suspiciuni etc.

B2 Interviul

Interviul reprezinta un instrument de investigare ce se


aseamana cu chestionarea, deosebirea constând doar în caracterul
sau oral. Literatura de specialitate defineste interviul ca fiind o
tehnica de cooperare verbala între intervievat si intervievator, prin
care cel din urma obtine informatiile urmarite de scopul anchetei
de la persoana intervievata.
Esentiala pentru obtinerea succesului interviului este
tehnica folosita în realizarea acestuia. O regula generala ce trebuie
respectata în organizarea si desfasurarea interviului este aceea a
câstigarii încrederii persoanei intervievate.
În functie de modul în care se realizeaza comunicarea
între anchetator si persoana intervievata, de gradul de formalizare
a procedurii si de calitatea si nivelul informatiei obtinute,
interviurile se clasifica în formale si informale, individuale si de
grup.
Interviurile formale se desfasoara în baza unei liste de
întrebari, adusa, de regula, din timp la cunostinta persoanei ce
urmeaza a fi intervievata. Acest tip se utilizeaza cu precadere în
interviurile ce se iau persoanelor oficiale. El se aseamana în mare

131
masura cu chestionarul si, de aceea, unii sociologi îl considera ca
fiind o convorbire dirijata pe baza de îndrumator.
Interviurile informale au un caracter preponderent
spontan si cu toate ca anchetatorul are în minte întrebarile pe care
le va adresa celui intervievat, precum si ordinea lor, el lasa
impresia ca ar fi vorba de o conversatie fireasca, ce decurge de la
sine.
Daca interviurile individuale se realizeaza cu o singura
persoana, cele de grup îmbraca forma unei discutii în colectiv, la
aceeasi întrebare formulata de anchetator raspunzând succesiv
mai multe persoane, dar fiecare într-o maniera proprie.
Ca si chestionarul, si interviul prezinta atât avantaje, cât si
dezavantaje pentru eficienta anchetei.
Cele mai evidente avantaje ale interviului sunt:
• flexibilitatea sporita, adica posibilitatea schimbarii din
mers a directiei interviului, în functie de aspectele nou
aparute;
• posibilitatea anchetatorului de a reveni asupra întrebarii în
cazul în care aceasta nu a fost înteleasa sau raspunsul nu
este la obiect;
• obtinerea de raspunsuri la toate întrebarile formulate de
anchetator;
• evitarea riscului prezent în cazul chestionarului de a se
obtine raspunsuri ce nu corespund realitatii.

Dintre dezavantaje, cele mai importante sunt:


• costurile ridicate ale anchetei, desfasurarea interviului
implicând deplasarea la fata locului a anchetatorului;
• nerespectarea conditiei anonimatului celui intervievat, de
unde o anumita retinere fata de întrebarile ce îi sunt
adresate;
• absenta unui interval de reflectie pentru intervievat, în
care acesta sa se poata dumiri asupra sensului întrebarii;
• posibilitatea neconsemnarii fidele a raspunsurilor date.

132
Cunoasterea neajunsurilor specifice interviurilor si a cauzelor
ce le genereaza ofera posibilitatea utilizarii unor mijloace de
contracarare si de diminuare a erorilor. Însa cea mai sigura cale
este aceea a combinarii interviului cu chestionarul, precum si a
completarii datelor obtinute prin interviu cu informatiile
dobândite prin utilizarea altor tehnici de investigare.

133
ANEXA

DREPTATEA CA VALOARE ETICO – JURIDICA

Desi dreptatea constituie o componenta fundamentala a


sistemului de valori al umanitatii, ea nu se bucura din partea
axiologiei contemporane de atentia de care beneficiaza adevarul,
binele, frumosul sau fericirea. Asupra dreptatii se reflecteaza
astazi doar în treacat, mai rar decât în epoca moderna si
incomparabil mai putin decât în antichitate. În raport cu
contemporanii, filosofii greci au merite ce nu pot fi egalate în
legatura cu modul în care au analizat si prezentat continutul
acestei valori, numita de ei dikaiosyne. În schimb, “modernitatea
a cunoscut, printre altele, o îndepartare de sensul originar al
dikaiosyne-ei, prin impunerea preocuparii pentru ceea ce azi este
un subiect în mare voga: acela al “drepturilor” omului” 63.
Anticii au abordat initial dreptatea ca fiind o conditie a
ordinii si armoniei cosmice. Lumea este un cosmos, adica o
alcatuire armonioasa desavârsita, datorita principiului rational ce
o guverneaza si care introduce dreapta masura în tot ceea ce
exista. Aceasta dreapta masura cere ca fiecare lucru sa actioneze
conform naturii sale, sa ocupe locul ce i se cuvine si sa
îndeplineasca rolul ce-i este rezervat în cadrul întregului din care
face parte.
O asemenea interpretare, întâlnita la presocratici, pune
accentul pe determinarea rationala a ordinii cosmice, pe
constrângerea pe care o exercita ratiunea asupra existentelor
individuale ca acestea sa actioneze conform rolului ce le-a fost
stabilit si sa contribuie astfel la desavârsirea întregului. Prin
urmare, primeaza ideea de supunere fata de comandamentele
ratiunii atunci când se trateaza problema dreptatii, iar acestea din
urma par sa vizeze în exclusivitate binele întregului si sa-l

63
Carmen Cozma, Introducere în aretelogie, Editura Universitatii “Al. I.
Cuza” Iasi, 2001, p. 170.

134
neglijeze pe cel al indivizilor. Nu este prezenta deci ideea
reciprocitatii, dreptatea fiind înteleasa doar ca obligatie nu si ca
beneficiu care rezulta de pe urma îndeplinirii acesteia, ca fiind
numai constrângere nu si manifestare libera a celui care
îndeplineste anumite obligatii.
Începând cu Socrate si Platon, se va înregistra o schimbare
de perspectiva în abordarea si întelegerea a ceea ce se numea
dreapta masura si, implicit, a ceea ce se va întelege prin dreptate.
Ei vor pastra ideea ca numai ratiunea este cea care asigura
dreptatea, dar vor considera ca aceasta trebuie sa se supuna ea
însasi principiului dreptatii. Dreptatea se va impune nu numai
lucrurilor si oamenilor ci si zeilor, iar superioritatea acestora din
urma va fi data de posibilitatea realizarii unei dreptati desavârsite.
Platon, care accepta desavârsirea doar pentru existentele
spirituale pure, respectiv pentru Idei, va avea o alta imagine
asupra Binelui, acesta fiind raportat nu numai la întreg ci si la
partile componente. Binele înseamna nu numai forma perfecta a
lumii Ideilor, ci si faptul ca aceasta forma rezulta în urma
atribuirii fiecarei Idei a locului ce i se cuvine în arhitectonica
ansamblului. Ocupând locul care i se potriveste, forma
individuala va contribui nu numai la realizarea desavârsirii si
frumusetii întregului, ci îsi va pune în deplina valoare propria-i
desavârsire. Si daca modul de a se afirma al fiecarei Idei depinde
nu numai de însusirile ce-i sunt specifice, ci si de relatiile sale cu
alte Idei ca si cu întregul din care face parte, rezulta ca Binele este
dat nu numai de perfectiunea întregului, ci si de plusul de
desavârsire pe care-l dobândesc partile în virtutea apartenentei lor
la întreg. Iar Binele absolut se întâlneste doar acolo unde exista o
deplina unitate si armonie între Binele general si cel individual.
Binele îi apare lui Platon ca fiind valoarea absoluta, adica
scopul ultim spre care trebuie sa tinda lumea ca întreg cât si
fiecare componenta a acesteia, si în raport cu care se întemeiaza
toate celelalte valori. El este convins ca “în domeniul
inteligibilului, mai presus de toate, este Ideea Binelui, ca ea este

135
anevoie de vazut, dar ca, odata vazuta, ea trebuie conceputa ca
fiind pricina pentru tot ce-i drept si frumos” 64.
Dreptatea se contureaza a fi, din perspectiva
ontologico – axiologica, o valoare – mijloc, subordonata direct
valorii supreme a Binelui, dar în absenta careia acesta nu ar
putea lua nastere si nici nu si-ar putea pastra fiinta. Ea este,
ca atare, o valoare fundamentala care conditioneaza
realizarea valorii supreme si care se afla în strânsa corelatie
cu alte valori fundamentale ca adevarul, frumosul, libertatea,
fericirea.
Daca dreptatea se situeaza, ca valoare, în imediata
vecinatate a Binelui dar pe o pozitie subordonata acestuia, ca
virtute – dreptatea se va afla pe primul loc. Dar si aceasta pozitie
privilegiata în raport cu celelalte virtuti se explica tot prin rolul pe
care îl are în înfaptuirea Binelui. În masura în care Binele
constituie excelenta modului de a fi al oricarui lucru, iar aceasta
din urma este conditionata de perfectiunea ansamblului caruia îi
apartine, atunci trebuie sa se admita ca dreptatea, ca virtute, este
disponibilitatea de a actiona în vederea situarii fiecarui lucru pe
locul ce i se cuvine în conformitate cu principiul Binelui.
Si în viata sociala conceptul de “Dreptate” desemneaza tot
dreapta masura ce trebuie sa caracterizeze relatiile dintre oameni,
schimbul lor de activitati. Dreptatea si-ar pierde sensul daca
indivizii ar trai izolat si nu ar interactiona unii cu altii, nu ar
conlucra în vederea atingerii unor scopuri comune.
Gânditorii antici vor sesiza ca dreptatea este o conditie si,
totodata, o consecinta a vietii sociale, fapt ce-i va determina sa
procedeze la analiza ipostazelor acesteia în functie de tipul de
raporturi sociale la care participa membrii unei colectivitati.
Cea mai importanta forma de comunitate umana fiind, fara
îndoiala, statul, a carui autoritate se exercita asupra tuturor
cetatenilor sai, va rezulta o prima specie a Dreptatii sociale –
Dreptatea politica. Aceasta vizeaza modul în care se constituie si
64
Platon, Republica, 517 c.

136
functioneaza puterea statului, pozitia cetatenilor fata de puterea
politica, relatia ce exista între obligatiile pe care le au cetatenii
fata de stat si avantajele ce rezulta din calitatea lor de cetateni ai
statului.
Dreptatea politica va fi tratata diferit de catre Platon si
Aristotel, primul raportându-o cu precadere la Binele cetatii, al
doilea – la relatia dintre binele cetatii si binele celor ce alcatuiesc
cetatea.
Platon s-a preocupat în permanenta de gasirea formei
ideale de stat, în care functiile sa fie distribuite potrivit valorii si
aptitudinilor cetatenilor, urmând ca fiecaruia sa i se rezerve locul
la care îl îndreptateau calitatile spirituale si educatia dobândita.
Dreptatea consta, într-o asemenea viziune, în ocuparea functiilor
de comanda în stat de catre cei înzestrati cu calitatile necesare
exercitarii lor la un nivel optim, celorlalti rezervându-li-se doar
dreptul de a produce bunurile materiale necesare vietii. De pe
urma acestei repartizari “drepte” a rolurilor sociale ar avea de
câstigat în primul rând cetatea; dar, apoi într-un stat rational
întocmit si în care profesionistii sunt cei care detin pârghiile de
comanda, se vor crea conditii prielnice pentru desfasurarea tuturor
activitatilor sociale, astfel încât vor avea de câstigat toti membrii
cetatii.
Spre deosebire de Platon, Aristotel insista pe egalitatea si
libertatea cetatenilor, în absenta carora nu poate fi vorba de un
stat cu adevarat rational.
Pentru Aristotel, aceasta forma de dreptate exista numai în
societatea “ai carei membri sunt liberi si egali fie dupa criteriul
egalitatii proportionale, fie dupa cel al egalitatii aritmetice. În
societatea în care aceste conditii nu sunt îndeplinite, nu exista cu
adevarat justitie politica ... “65. Statutul de om liber al fiecarui
cetatean al statului va constitui conditia fundamentala pentru
organizarea si functionarea puterii ca un instrument în slujba
cetatenilor si nu ca o forta care si-i subordoneaza în mod despotic.
65
Aristotel, Etica nicomahica, 1134 a 25.

137
Egalitatea cetatenilor se materializeaza în dreptul egal al acestora
de a participa la organizarea si exercitarea puterii, precum si în
egalitatea îndatoririlor pe care acestia le au fata de stat si al caror
echivalent se va regasi în egalitatea avantajelor ce decurg din
îndeplinirea respectivelor îndatoriri.
Aristotel ia în considerare atât criteriul egalitatii aritmetice
cât si pe cel al egalitatii proportionale, primul functionând în
cazul egalitatii cantitative, al doilea al unei egalitati de ordin
calitativ. Daca primul criteriu opereaza în raporturile private
dintre cetateni si sta la baza dreptatii corective, al doilea criteriu
opereaza în sfera dreptatii distributive, care “aplicata în sfera
bunurilor posedate în comun, respecta proportia ... (pentru ca,
atunci când are loc distribuirea din bunurile comune, ea se face
proportional cu contributia fiecaruia), iar nedreptatea opusa
acestei forme de dreptate consta în încalcarea proportiei” 66.
Reiese, din aceasta interpretare, ideea ca nu se poate vorbi
de o contributie egala la crearea bunurilor comune, ca aceasta
contributie va depinde de talentul, pregatirea, experienta si gradul
de angajare al fiecarui individ si, în consecinta, dreapta masura
impune aplicarea criteriului proportional si nu al celui aritmetic în
distribuirea a ceea ce se poseda în comun.
Spre deosebire de domeniul “public”, în relatiile private
dintre cetateni se aplica dreptatea corectiva, care se întemeiaza pe
principiul reciprocitatii, de a carui respectare va depinde însasi
coeziunea statului. Atunci când indivizii accepta sa coopereze si
sa se constituie într-o comunitate, ei o fac în baza comunitatii de
interese, respectiv, datorita existentei unor trebuinte reciproce,
fiecare având nevoie de serviciile celuilalt. Daca nu ar exista
asemenea trebuinte, nu s-ar produce nici asocierea si nu s-ar
realiza nici schimburile de produse si activitati.
Convietuirea sociala a indivizilor si conlucrarea lor pe
diverse planuri sunt cele ce impun aplicarea principiului dreptatii
în raporturile dintre ei si corectarea acestora atunci când ele se
66
Ibidem, 1131 b.

138
abat de la amintitul principiu. Dar dreptatea, ne atentioneaza
Aristotel, “exista, de fapt, numai la cei ale caror raporturi sunt
reglate prin lege” 67.
Odata cu interventia legii, intram în sfera juridicului si în
conturarea dreptatii ca valoare juridica. Spre deosebire de
domeniul moralei, în care dreptatea aparea ca o valoare
subordonata binelui, în plan juridic dreptatea se releva a fi
valoarea primordiala. Doar prin raportare la aceasta valoare se
constituie sfera juridicului si se cristalizeaza conceptul de justitie
ca si cel de drept. Rostul justitiei nu este altul decât acela de a
repara nedreptatea, adica, în interpretarea lui Aristotel, de a stabili
egalitatea acolo unde aceasta a fost încalcata.
La rândul ei, legea constituie expresia spiritului de
dreptate numai acolo unde libertatea si egalitatea indivizilor sunt
reale, deci acolo unde statul este organizat si functioneaza pe baze
democratice. Numai în aceste conditii se justifica afirmatia ca
notiunea de drept este sinonima cu cea de legalitate. Astfel,
legalitatea poate însemna consacrarea domniei celor puternici. Si
aceasta realitate va fi sesizata de catre Platon, care, prin
intermediul sofistului Thrasymachos, retine ca “fiecare stapânire
legiuieste potrivit cu folosul propriu: democratia face legi
democratice, tirania – tiranice si celelalte tot asa. Asezând astfel
legile, stapânirea declara ca acest folos propriu este, pentru
supusi, dreptatea”. Prin urmare, dreptatea nu va fi altceva decât
“folosul stapânirii constituite.
Ori cum aceasta are puterea, îi e vadit celui ce judeca bine
ca, pretutindeni, dreptatea este acelasi lucru: folosul celui mai
tare” 68.
Daca regimurile despotice vor fi criticate de catre cei care
nutreau convingerea ca ele contraveneau spiritului dreptatii, se
vor întâlni si situatii opuse, când va fi incriminata dreptatea pe
considerentul inegalitatii naturale a oamenilor.

67
Aristotel, op. cit., 1134 a 30.
68
Platon, Republica, 338 d.

139
De vreme ce oamenii nu sunt la fel de puternici si nici la
fel de inteligenti, nu se cuvine a fi tratati la fel nici în privinta
drepturilor de care ar trebui sa se bucure în societate. Fiindca,
motiveaza Callicles, un discipol de-al lui Gorgias, însasi natura
arata “ca este drept ca cel capabil sa aiba mai mult decât cel
netrebnic, cel ce este mai puternic decât cel ce este mai slab. E
vadit ca asa stau lucrurile peste tot, si printre animale si printre
oamenii din toate cetatile si de toate neamurile, la care dreptul se
defineste prin faptul ca cel puternic conduce pe cel slab si
stapâneste mai mult decât el”69.

69
Platon, Gorgias, 483 d.

140
BIBLIOGRAFIE

1. Andrei Petre, Sociologie generala, Ed. Academiei,


Bucuresti,1970.
2. Andrei Petre, Opere sociologice, I, Ed. Academiei,
Bucuresti,1973
3. Baciu Dan, Sociologie juridica, Ed. Hyperion, Bucuresti,
1995.
4. Baciu P. Dan, Radulescu S. Voicu M., Introducere în
sociologia deviatiei, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1985
5. Badescu Ilie s.a., Istoria sociologiei (teorii contempo-rane),
Ed. Eminescu, Bucuresti, 1996.
6. Badina Ovidiu, Câteva reflectii în legatura cu obiectul
sociologiei în: Sociologia Militans, Vol.I, Bucuresti,1968.
7. Bobos Gheorghe, Teoria generala a statului si dreptului,
EDP, Bucuresti,1983.
8. Caravia Paul, Discipline. Conexiuni. Gândire crea-toare, Ed.
Stiintifica, Bucuresti, 1991.
9. Carbonnier Jean, Sociologie juridique, Libraire Armand
Colin, Paris,1972.
10. Chelcea Septimiu, Chestionarul în investigatia sociologica,
Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975.
11. Ciuca Valerius M., Lectii de sociologia dreptului, Ed.
Polirom, Iasi, 1998.
12. Costin Mircea, Raspunderea juridica în dreptul R.S.R.,
Ed. Dacia, Cluj,1974.
13. Constantinescu Miron, Introducere în sociologie – Note de
curs, partea I si a II-a, Centrul de multiplicare al Universitatii din
Bucuresti,1972.
14. Djuvara Mircea, Drept si sociologie, în Omagiul
profesorului D. Gusti (Arhiva pentru Stiinta si Reforma Sociala),
Anul XIV, 1936, II.
15. Djuvara Mircea, Explicatii suplimentare despre

141
raporturile între drept si sociologie, Analele Facultatii de Drept,
Bucuresti, Anul IV, nr. 3-4, 1942.
16. Djuvara Mircea, Teoria generala a dreptului, vol.I, II, III,
Bucuresti, 1930.
17. Dobrinescu Ion, Dreptatea si valorile culturii, Ed.
Academiei Române, Bucuresti, 1992.
18. Dragan Ion, Unitate si diversitate în sociologie, în
Sociologia Militans, vol.I, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1968.
19. Draganu Tudor, Introducere în teoria si practica statului
de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992.
20. Durkheim Emile, Regulile metodei sociologice, Ed.
Stiintifica, Bucuresti, 1974.
21. Gadamer, H.G., Wahrheit und Methode, Grundzüge einer
Philosophischen Hermeneutic, Tübingen, 1972.
22. Gary Kyng s.a., Fundamentele cercetarii sociale, Ed.
Polirom, Iasi. 2000.
23. Gurvitch G., Éléments de sociologie juridique, Aubier,
Editions Montaigne, Paris, 1940.
24. Gusti D., Pagini alese, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1965.
25. Herseni Traian, Prolegomene la teoria sociologica, Ed.
Stiintifica, Bucuresti, 1969.
26. Herseni Traian, Sociologie si etica, Ed. Stiintifica, Bucuresti,
1968.
27. Herseni Traian, Ce este sociologia? Ed. Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1981.
28. Luminosu Doru Silviu, Popa Vasile, Sociologie juridica, Ed.
Helicom, Timis, 1995.
29. Manolescu Mircea, Teoria si practica dreptului, Fundatia
Regele Mihai I, Bucuresti, 1946.
30. Monstequieu, Despre spiritul legilor, Ed. Stiintifica,
Bucuresti, 1964.
31. Moser C.A., Metodele de ancheta în investigarea
fenomenelor sociale, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1967.
32. Novak Andrei, Sondajul de opinie, Ed. Oscar Print,

142
Bucuresti, 1998.
33. Popa Nicolae, Prelegeri de sociologie juridica,
Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Drept, Bucuresti, 1983.
34. Popa N., Mihaiescu I., Eremia M., Sociologie juridica, Ed.
Universitatii, Bucuresti, 1999.
35. Popescu Sofia, Conceptii contemporane despre drept, Ed.
Academiei, Bucuresti, 1985.
36. Popescu Sofia, Iliescu Dragos, Probleme actuale ale
metodologiei juridice, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,
1979.
37. Raymond Aron, Les étapes de la pensée sociologique, Ed.
Gallimard, 1967.
38. Rotaru Traian, Iliuta Petru, Ancheta sociologica si sondajul
de opinie, Ed. Polirom, Iasi, 2001.
39. Roth Andrei, Abc-ul investigatiei sociologice, vol.I, Ed.
Dacia, 1971.
40. Rousseau J.J., Contractul social, Ed. Stiintifica, Bucuresti,
1957.
41. Sperantia Eugeniu, Lectiuni de enciclopedie juridica, I,
Tipografia „Cartea Româneasca”, Cluj, 1936.
42. Ungureanu Ion, Paradigme ale cunoasterii societatii,
Humanitas, Bucuresti, 1990.
43. Vlasceanu Lazar, Metodologia cercetarii sociologice, Ed.
Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982.
44. Voicu Victor, Sociologie juridica, (Note de curs), Galati,
1999.
45. Voicu Victor, Sociologie juridica, (Note de curs), Galati,
1999.
46. *** Sociologia franceza contemporana, Ed. Politica,
Bucuresti, 1971.
47. *** Interdisciplinaritatea si stiintele umane, Ed.
Politica, Bucuresti, 1986.
48. *** Epistemologia stiintelor sociale, Ed. Politica, Bucuresti,
1981

143