Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
F, Bun - ISIHASM
F, Bun - ISIHASM
reducerea sau deformarea ei; intrucat limbajul, oricat de bogat si subtil ar fi, nu
poate exprima viata in toata profunzimea si complexitatea ei. Si, totusi,
experientele duhovnicesti se cer impartasite pentru edificarea cator mai multi.
Daca ne-am opri aici cu descrierea isihasmului, am crede usor ca isihastii sunt
monahii care se consacra exclusiv rugaciunii personale, in izolare, fara a avea
nimic comun cu viata calugareasca obisnuita, unde accentul se pune pe implinirea
poruncilor divine, pe ascultare, pe viata de obste si pe rugaciunea liturgica.
Realitatea este insa alta. Caci pentru a ajunge pe piscurile vietii duhovnicesti
trebuie sa treci prin toate etapele ei, incepand tocmai cu implinirea poruncilor
divine printr-o viata de ascultare si smerenie in cadrul unei comunitati.
Astfel se pune problema locului isihasmului in spiritualitatea
ortodoxa: Este el o cale eminenta, suprioara, prin sine in raport cu celelalte
moduri de traire duhovniceasca? Este el rezervat unui mic numar de alesi?
Iata de ce Sf. Macarie cel Mare spune ca toata lupta omului se petrece in
gand iar Isihie Sinaitul pare sa reduca toata asceza la nepsis definita de el ca "o
metoda duhovniceasca care - cu ajutorul lui Dumnezeu si printr-un efort sustinut si
hotarat - izbaveste cu totul pe om de ganduri si cuvinte patimase, ca si de fapte
rele".
Insa pe cat idealul rugaciunii curate este mare, pe atat realizarea lui este
dificila, din cauza pacatului care a distrus armonia psihosomatica a omului si i-a
slabit puterea de concentrare a atentiei in inima.
Isihastii si-au dat curand seama ca remediul pentru eliberarea mintii din
captivitatea pernicioasa a gandurilor este ceea ce, mai tarziu, unul din ei, va
numi: "intoarcerea la simplitatea originara" prin pomenirea perseverenta si
neincetata a lui Dumnezeu in rugaciune.
Evagrie Ponticul este unul dintre primii dascali in aceasta privinta. Insa,
influentat de Origen, Evagrie concepe pe om ca spirit inchis in materie, iar
rugaciunea continua ca un mijloc de eliberare din robia trupului. De aceea, trupul
omenesc ca si Fiul lui Dumnezeu intrupat gasesc putin loc in invatatura sa despre
rugaciune. Acest intelectualism platonician al lui Evagrie va fi corectat de Sf.
Macarie cel Mare pentru care viata spirituala este in intregime fondata pe
intruparea Cuvantului lui Dumnezeu. Sf. Macarie dezvolta in Omiliile sale
invatatura despre harul divin si rugaciune pe baza unei antropologii profund
biblice. Pentru el, centrul persoanei umane nu este mintea ci inima: "Inima
stapaneste si domneste peste tot trupul. Cand harul ia in stapanire inima, devine
stapan peste toate madularele si (peste toate) cugetele. Pentru ca acolo in inima
este mintea si toate cugetele sufletului si increderea lui".
Chiar daca Sf. Macarie nu aminteste formula rugaciunii lui Iisus, despre care avem
marturii posterioare din mediile macariene ale pustiei scetice, totusi el o
sugereaza in "Omiliile" sale. Pentru ca singur darul Sfantului Duh ne poate tamadui
de rana pacatului si purifica inima noastra, noi nu putem decat sa imitam pe femeia
careia ii curgea sange sau pe orbul din Evanghelie, strigand: "Fiul lui David
miluieste-ma". Chiar cand sufletul poarta in sine ranile patimilor rusinoase, chiar
cand el este orbit de intunericul pacatului, ii ramane totusi puterea de a striga
si a chema pe Iisus.
In secolul al V-lea, Sf. Diadoch al Foticeii in Epir ( 458) a fost unul din marii
maestri ai spiritualitatii isihaste in lumea bizantina. Pe urma Sf. Macarie,
Diadoch acorda un loc important inimii si curatirii sale prin "pomenirea lui
Iisus": "Cel ce vrea sa-si curateasca inima, sa o incalzeasca necontenit cu
pomenirea Domnului Iisus. Acesta sa-i fie singurul sau cuget si lucrul sau
neincetat".
Prin pomenirea lui Iisus, adica prin strigatul neincetat "Doamne Iisuse", omul face
experienta unirii sale cu Dumnezeu. "Astfel mistica mintii si mistica inimii se
unesc, deschizand calea unei spiritualitati care va angaja natura umana in
totalitatea ei".
Pe aceeasi linie se inscriu Nil Sinaitul (al Andrei), Marcu Ascetul, Dorotei
(ucenicul Sfintilor Varsanufie si Ioan) si ucenicul lui, Dositei. "Adiata Sfantului
Dositei" ne spune ca acesta "traia cu gandul permanent la Dumnezeu, intr-adevar el
a fost instruit sa zica mereu: "Doamne lisuse Hristoase Dumnezeul nostru,
miluieste-ma; Fiul lui Dumnezeu, mantuieste-ma" (col. 348 a).
Astfel, Numele Cuvantului intrupat este legat de ritmurile esentiale ale trupului:
inima si respiratia. Astfel Sf. Ioan Scararul apare ca "primul autor care leaga"
pomenirea lui Iisus" de respiratie, ceea ce inseamna ca trebuie sa tindem a face sa
coincida invocatia Numelui Domnului cu ritmul respiratiei".
Scara Sf. Ioan, "adevarata enciclopedie ascetica", va exercita cea mai mare
influenta in renasterea isihasta din secolul al XlV-lea. In ea, isihastii gaseau nu
numai regulile cele mai exacte ale vietii isihaste, ci si o anticipare a doctrinei
care asociaza rugaciunea lui Iisus cu perceperea unei lumini supranaturale, caci,
dupa Sf. Ioan (pe urma lui Evagrie), "ochiul inimii" poate vedea divinul "Soare al
mintii" si, in acest caz ,isihastul se vede el insusi in intregime luminos.
Isihie Sinaitul este primul care in Capetele sale foloseste expresia "rugaciunea
lui Iisus" evhii tou Iisou si, epiklesis lisou - epicleza, apel, invocarea lui
Iisus. Cel ce cheama constant Numele lui Iisus nu ramane exterior acestui Sfant
Nume, ci el patrunde in viata sa mai intai ca o lampa in intuneric, apoi ca o luna
atotluminoasa, rotindu-se pe cerul inimii; in sfarsit Iisus ne apare ca soarele cu
lumina stralucitoare a contemplarii sale (II, 64).
In aceeasi perioada a trait ca isihast Sf. Isaac Sirul, episcop de Ninive pentru o
scurta perioada, ale carui Cuvinte despre sfintele nevointe traduse in greaca (in
secolul IX) vor anima traditia isihasta, mai intai in Orientul Apropiat si apoi in
Europa de Sud-Est ca si in Rusia.
Sf. Isaac este unul din dascalii cei mai cunoscuti ai rugaciunii neintrerupte. Pe
linia parintilor anteriori, el descrie "rugaciunea de dincolo de rugaciune", stare
sufleteasca in care rugaciunea propriu-zisa inceteaza, pentru a face loc extazului.
Astfel, el distinge intre "rugaciunea de cerere", incarcata de griji si temeri,
"rugaciunea curata", in care cererile inceteaza, caci ne incredintam total vointei
lui Dumnezeu si "rugaciunea duhovniceasca", rugaciune desavarsita sau pura
contemplatie (Cuv. 32). In aceasta stare, rugaciunea inceteaza iar sufletul se
roaga in afara de rugaciune. Este pacea absoluta, odihna, linistea (isihia).
"Miscarile sufletesti ajungand la curatia deplina, se impartasesc de energiile
Sfantului Duh". "Firea ramane nelucrata de nici o miscare si amintire a celor de
aici" (Cuv. 85).
In scrierile sale Sf. Simeon afirma, cu forta care-i venea din propria-i
experienta, primatul evenimentului spiritual, hristocentrismul spiritualitatii
crestine si realismul sau sacramental.
Cei doi artizani ai renasterii isihaste de la Sf. Munte in secolele XIII si XIV au
fost calugarul Nichifor "din Singuratate", (mort pe la anul 1300) si Sf. Grigorie
Sinaitul (1255-1346). Lupta lor a fost incununata teologic de Sf. Grigorie Palama
(1296-1359) care a justificat pe baza de marturii biblice si din Traditie
experienta isihasta, fondand-o astfel teologic.
Nichifor, pe linia spirituala deschisa de Sf. Macarie, acorda un mare rol inimii in
rugaciune. Inima este originea si "locuinta" mintii. Aceasta, intrand in inima,
este asemenea omului intors acasa dupa o calatorie, bucuros sa-si regaseasca pe ai
sai. De aceea, mintea trebuie sa se sileasca sa coboare in inima cu ajutorul
respiratiei si al rugaciunii. "Metoda lui Nichifor, observa parintele prof.
Staniloae, a devenit in esenta ei o practica generala in secolul al XIV-lea intre
monahii zisi isihasti, si daca nu metoda insasi, cel putin rugaciunea neincetata a
lui Iisus, adica partea a doua a Metodei lui Nichifor, a devenit generala printre
monahii rasariteni in tot timpul de atunci incoace".
Daca am insistat putin asupra acestor metode de rugaciune am facut-o pentru ca ele
se regasesc in scrierile altor autori duhovnicesti din sec. XIV (Sf. Grigorie
Sinaitul si Calist si Ignatie Xantopulos), fiind preluate si de autorii renasterii
filocalice si isihaste din secolul XVIII. Totusi trebuie sa precizam ca majoritatea
acestor autori sustin ca ele nu sunt decat accesorii, ca accentul nu trebuie pus pe
"metoda", ci pe rugaciunea insasi si pe intalnirea pe care ea o realizeaza cu
Hristos, Dumnezeu si om, comuniune care este sensul insusi al vietii crestine.
Originar din Asia Mica, dupa o suita de peregrinari datorate vicisitudinilor vremii
sau dorintei sale de desavarsire, Sf. Grigorie face cunostinta cu viata isihasta in
Sinai, apoi in Creta unde calugarul Arsenie il initiaza in "paza mintii" si
rugaciunea curata. Instalat intr-un schit (Magula) de la Sf. Munte, el "angajeaza
la Muntele Athos o adevarata cruciada isihasta cu sprijinul Sf. Maxim
Cavsocalivitul".
Din toate partile Sf. Munte calugarii se indreptau spre Magula, la noul povatuitor
intr-ale isihiei. Printre ei se aflau si Isidor si Calist, viitori patriarhi ai
Constantinopolului. Dar desele incursiuni turcesti pun capat sederii Sf. Grigorie
pe Athos.
Daca Sf. Grigorie Palama este marele aparator pe plan teologic al experientei
isihaste, Sf. Grigorie Sinaitul ramane marele sau indrumator practic. Este meritul
lui de a fi "inradacinat intr-o spiritualitate creatoare cea mai mare parte a
episcopilor care, dupa victoria invataturii palamite, vor guverna Biserica si o vor
innoi-o".
Aceasta ultima cale este mai scurta, dar si mai dificila. Departe de a o exclude pe
prima, ea o subintelege sau chiar o convine: "Deasupra tuturor poruncilor este
porunca cea mai cuprinzatoare care le imbratiseaza pe toate celelalte: pomenirea
lui Dumnezeu: "Adu-ti aminte de Domnul Dumnezeu tau in toata vremea" (Deut. 8, 18).
Datorita (uitarii) ei, celelalte au fost transgresate, prin ea ele vor fi tinute.
Uitarea, la inceput, a pierdut pomenirea lui Dumnezeu, a intunecat poruncile si t-a
aratat pe om gol de tot binele".
Fara a neglija lucrarea, Sf. Grigorie considera ca in rugaciune sunt cuprinse toate
faptele bune: efortul atentiei, pocainta care infrange inima, dragostea de
Dumnezeu, smerenia. De aceea pomenirea lui Dumnezeu sau rugaciunea duhovniceasca
este cea mai mare lucrare a omului. "Ea este capul virtutilor ca dragostea de
Dumnezeu".
Totusi, chiar si isihastii au nevoie de psalmodie cand mintea lor este epuizata de
pomenirea fara incetare a Numelui divin iar trupul este obosit si inima nu mai
simte nici caldura, nici bucurie din cauza prea marii concentrari.
Tinand seama de importanta luptei impotriva gandurilor, Sf. Grigorie revine
adeseori in scrierile sale asupra acestei probleme. Pentru el: "inceputul si
pricina gandurilor este impartirea prin neascultare a amintirii simple si unitare a
omului. Prin aceasta a pierdut si amintirea de Dumnezeu. Caci facandu-se din
simpla, compusa si din unitara felurita, si-a pierdut unitatea impreuna cu puterile
ei".
Inaintea caderii in pacat omul traia cu pomenirea neincetata a lui Dumnezeu pe care
a pierdut-o prin pacat. Gandirea, simpla si unitara pana a-tunci a devenit compusa
si felurita prin aplecarea spre lucrurile pamantesti. "Asa s-a nascut si asa se
succede felurimea gandurilor la cele marginite, odata cu uitarea unora cand ne
amintim de altele. Omul nu-si mai poate retine mintea la un singur lucru, pentru ca
fiecare e marginit si nu poate intretine in om un interes netrecator. Cand mintea
se indreapta insa spre Dumnezeu nu mai e divizata de gandurile variate ce se
succed, pentru ca Dumnezeu fiind nemarginit e o hrana nemarginita pentru
contemplatie".
Metoda de rugaciune a Sf. Grigorie aduce cateva elemente noi in raport cu cele
amintite mai sus. insa el recunoaste caracterul relativ al acestor tehnici de
rugaciune: nu tehnica "disciplineaza sufletul", ci "lucrarea rugaciunii". Efectele
psihologice ale rugaciunii: caldura, bucuria, frica, lacrimile, dragostea, pacea
sunt descrise de Sf. Grigorie cu multa finete ca un adevarat dascal al rugaciunii
curate.
Renasterea isihasta din secolul XIV a provocat o reactie puternica din partea unor
umanisti bizantini ca Varlaam Calabritul si partizanii sai care, fie ca negau
posibilitatea comuniunii reale cu Dumnezeu, fie ca ii atribuiau un caracter
simbolic si intelectual. Dupa acestia, Dumnezeu nu poate fi cunoscut decat prin
natura sau prin simboale create prin care El se reveleaza omului.