UNIVERSITATEA „BABEȘ BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA:

Mântuirea și îndumnezeirea omului prin întreita

slujire a lui Hristos

Coordonator,

Pr. Prof. Univ. Dr. Masterandă,

Cluj-Napoca,

2013

1
 CUPRINS

INTRODUCERE...................................................................................................3
1.IISUS HRISTOS- DUMNEZEU ADEVĂRAT ȘI OM ADEVĂRAT.............4
1.1. Întruparea Cuvântului.....................................................................4
1.2. Împlinirea operei de mântuire în Hristos.......................................6
2. REALIZAREA MAXIMĂ A CELOR TREI SLUJIRI ÎN PERSOANA LUI
HRISTOS..............................................................................................................7
2.1. Demnitatea profetică......................................................................8
2.2. Demnitatea arhierească..................................................................9
2.3. Demnitatea împărătească.............................................................10
3. ASPECTELE ESENȚIALE ALE ÎNDUMNEZEIRII...................................13
3.1. Sfânta Treime – izvorul și temelia îndumnezeirii.......................13
3.2. Îndumnezeirea- scopul vieții omului...........................................16
CONCLUZII.......................................................................................................18
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................21

2
 INTRODUCERE

Viața creștinului pe pământ are sens și valoare numai în măsura în care ea este și o
preocupare a omului pentru propria lui mântuire și o dobândire reală a acesteia prin
comuniunea cu Hristos, ca mădular al Trupului Său, Biserica.
De aceea, mântuirea înțeleasă ca eliberare din robia păcatului și a morții și ca o împreună
viețuire cu Hristos și în Hristos prin lucarearea Duhului Sfânt în noi, este problema cea mai
importantă și vitală care preocupă pe creștinul tuturor timpurilor.
În Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel neschimbat în infinitatea Lui, făcut om într-un răstimp
anumit al istoriei, legat cu toată istoria, își găsește odihna și-și arată valoarea și sensul veșnic
și creația Sa, iar oamenii, în care ea devine istorie, își află odihna lor veșnică în infinitatea și
eternitatea Lui ca Dumnezeu.1
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos este privită din perspectiva a trei aspecte esențiale. Ea
se împlinește prin propria jertfă a trupului Său, prin învățătura și pilda de slujire dată
oamenilor, și prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morții prin
înviere și asupra oamenilor prin poruncile și prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii.2
Astfel, scopul vieții creștinului este desăvârșirea care, se dobândește numai în Hristos,
prin participarea la viața lui divino-umană, prin unirea lui cu Hristos și întipărirea lui tot mai
deplină de chipul umanității lui Hristos, plină de Dumnezeu.
Dar cum numai Dumnezeu este desăvârșit, ținta unirii omului credincios cu El sau a
desăvârșirii lui, nu ajunge niciodată la un capăt, de la care să nu mai poți înainta iar, în acest
sens toți părinții răsăriteni spun, că desăvârșirea nu are hotar.3

1
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, tipărită cu stăruința și cu binecuvântarea
Î.P.S. Dr. Nestor Vornicescu mitropolitul Olteniei, Craiova, 1990, p. 15.
2
Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. II, Ediția a III-a, Editura I.B.M.B.O.R, București, 2003, p. 117.
3
Idem, Desăvârșirea noastră în Hristos după învățătura Bisericii Ortodoxe, în revista Mitropolia Olteniei, Anul
XXXII, Nr. 1-2, ianuarie-februarie, Craiova, 1980, p. 100.

3
 1.IISUS HRISTOS- DUMNEZEU ADEVĂRAT ȘI OM ADEVĂRAT

1.1. Întruparea Cuvântului

Prin căderea în păcat a primului om, potrivit învățăturii Bisericii noastre, chipul lui Dumnezeu
s-a întunecat in el, voința lui a slăbit, sentimentul s-a pervertit, mintea i s-a întunecat, așa că, deși
putința săvârșirii a ceea ce era bun și plăcut lui Dumnezeu nu se stinsese cu desăvârșire în el,
totuși înclina mai mult spre rău decât spre bine.
Practicarea îndelungată a faptelor rele, a păcatului a atras după sine împietrirea în el făcând
imposibilă realizarea binelui, a virtuților. Păcatul devenind a doua natura a omului.
Pentru înlăturarea acestei stări anormale, trebuia - după cum zice Fericitul Augustin - una din
două: sau ca omul să se ridice la Dumnezeu, sau ca Dumnezeu să se pogoare la om. 4 Prima
alternativă era cu neputință datorită stării în care se afla omul. Nu rămânea decât cea de-a doua pe
care Dumnezeu a ales-o din dragoste pentru neamul omenesc, Întruparea Fiului Său.
De aceea coborârea lui Dumnezeu pe pământ pentru ridicare omului are loc în chip real și
fusese hotărâtă de El din eternitate, fiindcă timpul neexistând pentru El, știa că omul pe care-l va
crea va cădea în păcat și în atotștiința și bunătatea Sa hotărâse înainte de a-l crea mijlocul prin care
va repara greșeala omului.5
Întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut „după buna socotinţă a voii Sale” pentru ca „prin
Iisus Hristos să ne înfieze spre lauda slavei harului Său cu care ne-a dăruit întru Cel Iubit” (Ef. 1,
5-6).
Sfântul Atanasie, părintele Ortodoxiei a luptat, pentru apărarea învățăturii că în Iisus Hristos
s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu născut din ființa Tatălui pentru a-L distinge de tot ce e creat. „Dacă
Iisus Hristos nu e Fiul adevărat cel întrupat al Tatălui, ci o creatură, El nu se poate scoate din
închisoarea noastră în lumea creată, deci nu ne poate mântui. Pe de altă parte dacă Tatăl
dumnezeiesc are un Fiu, El este cu adevărat un Dumnzeu al iubirii în Sine Însuși, deci un
Dumnezeu Persoană, Care în iubirea sa părintească eternă ce o are față de Fiul, poate avea un

4
Pr. Ioan Mihălcescu (Mitrop. Irineu), Dogmatica iubirii, cu binecuvântarea Î.P.S. Serafim Joantă, Editura
Clasici ai teologiei românești, București, 1998, p. 7.
5
Ibidem, p.8.

4
motiv de a-și extinde această iubire și față de alți fii. Și cum nu poate avea mulți fii prin naștere,
toată ființa Sa și-o dă unicului Său Fiu.”6
Sfântul Atanasie vorbește despre nașterea lui Hristos din Fecioara care și-a ajuns sieși ca să
dea naștere Lui fără de bărbat, nu pe baza unor propuneri, ci pe baza unor temeiuri sigure,
scripturistice (Isaia 7,14). Iisus Hristos a ieșit din Fecioară și s-a arătat ca om pe pământ și e Cel al
cărui neam după trup e de nepovestit. Fiindcă nu e cineva care să poată spune pe tatăl lui după
trup, de vreme ce trupul lui nu e din bărbat, ci numai din Fecioară.7
Sfântul Ioan Damaschin spune că s-a Întrupat Fiul și nu altă persoană divină, pentru a nu
rămâne neatinsă însușirea lui personală de Fiu și pe planul uman. Cel ce se naște din Tatăl din
veci, se naște și din Fecioara în timp. Fiul cel veșnic al Tatălui, Fiul Fecioarei se face, fără a înceta
să rămână și Fiu al Tatălui. Numai Fiul se poate naște ca om din femeie, pentru că numai El se
naște pe planul veșnic din supremul principiu personal.8
Motivul întrupării este marea iubire şi bunătatea lui Dumnezeu: „Căci Dumnezeu aşa de mult
a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se
mântuiască, prin El, lumea.” (In. 3, 16-17). „Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa
iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună
cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi!” (Ef. 2, 4-5).
Unii teologi au cugetat că Fiul lui Dumnezeu s-ar fi întrupat și în cazul că omul n-ar fi căzut,
pentru a înfățișa într-un model concret filiația umană spre care să tindă oamenii. Alții în timpul
mai nou, socotind că nu pot contesta o evoluție în istoria umană, consideră că întruparea Fiului lui
Dumnezeu a fost prevăzută de la început în planul dezvoltării umane, ca un model spre care au să
tindă oamenii în această dezvoltare.9
Astfel, Fiul lui Dumnezeu a devenit ipostas al omenescului, participând totodată la înălțarea
omenescului la treapta de mediu perfect străveziu al dumnezeirii și coborârea lui Dumnezeu la
treapta de subiect al unui mediu omenesc pentru revelarea perfectă pe seama oamenilor a

6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut și se refac, în
Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Anul XXXV, Nr. 2, aprilie-iunie, 1983, București, p. 168.
7
Sfântul Atanasie, Cuvânt împotriva elinilor, Tratat despre întruparea Cuvântului, Trei cuvinte împotriva
arienilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 49.
8
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omnului, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, Revista
oficială a Arhiepiscopiei Iașilor și a Episcopiei Romanului și Hușilor, Anul LVI, Nr. 9-12, septembrie-
decembrie, 1980, p. 736.
9
Idem apud Dustan Jones, Creation and Fall, în vol. Mirfield Essays, în Christian Belief, p.130.

5
dumnezeirii Sale. De aceea, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut în mod real Fiul omului; Fiul omului este
in mod real Fiul lui Dumnezeu.

1.2. Împlinirea operei de mântuire în Hristos

Dumnezeu, creând prin Cuvântul și Fiul Său Unul-Născut toate (Ioan 1,3), a creat pe oameni
ca chipuri ale Fiului Său, pentru a-și extinde iubirea părintească și la alți fii, dar nu deoființă cu
Sine și deci nu printr-o lege intrinsecă, fiindcă acesta ar relativiza pe Unul-Născut și L-ar supune
pe Dumnezeu unei legi, care nu ar mai menține o deosebire între Dumnezeu și lume. Dar voind să
dea ființa tuturor formelor de existență, a creat și o ordine materială și pe oamenii compuși din
spirit și trup, deci a creat și materia și lumea materială ca un mijloc de unire și de manifestare a
iubirii lor, dar dependenți în mod accentuat de voința prin care vor să-și manifeste iubirea, dar și
tăria spirituală.10
Căzând oamenii din relația iubitoare cu Tatăl și cu Fiul, prin nemanifestarea tăriei voinței lor
față de materie, Fiul, cu bunăvoința Tatălui Care a creat pe om după chipul Lui, S-a făcut și El
om, compus din suflet și materie, dar rămânând și Dumnezeu, ca să facă nepieritoare unirea
umanului, compus din suflet și materie, cu Dumnezeu.11
Astfel, în Iisus Hristos ni s-a deschis calea spre ținta deplinei umanizări și El e calea spre
acesta. Prin întruparea Sa ca om ne-a făcut accesibilă comunea cu Sine ca Dumnezeu în formă
umană culminantă, mai bine zis cu întreaga Sfântă Treime.12
Această taină a fost cunoscută de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Pentru că în întreg Fiul care
împlinește taina mântuirii noastre prin întrupare, se află întreg Tatăl, după ființă, nu întrupându-se,
ci binevoind să se întrupeze Fiul și întreg Duhul Sfânt, nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la
Întruparea cea negrăită pentru noi.
În Iisus Hristos, aflat la capătul final al umanului, universul însuși și-a descoperit întregul sens
și destin, ca transparent a lui Dumnezeu. Hristos e lumina lumii, lumină care luminează lumea.
Fiecare din noi e într-un fel o lumină a lumii. Dar calitatea aceasta e și o misiune, pe care nu o

10
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura I.B.M.B.O.R., București,
2005, p. 61.
11
Idem, p. 61.
12
Idem, Teologia dogmatică..., p. 31.

6
putem împlini prin noi înșine în mod deplin. Noi o vedem împlinită în Hristos și, prin Hristos,
participând și noi la această împlinire.13
Doar în Hristos, omul – coroană a creației își găsește împlinirea ființei reale, pentru că în El
omul e deplin unit cu Dumnezeu. Astfel, Iisus Hristos ca persoană istorică reprezintă chipul cel
mai uman al omului dar, în același timp, dincolo de nivelul la care poate ajunge prin puterile sale
ființa noastră. Hristos e omul de vârf în care se împlineșete creația, întrucât este într-o comuniune
deplină cu Dumnezeu.
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească, pe care o umple de
dumnezeirea Lui și o elibearează de afectele, pătimirile și moartea de pe urma păcatului
strămoșesc. Se îndreaptă, apoi, chiar prin ele spre noi toți, pentru ca prin participarea la
Dumnezeirea manifestată prin puterea pe care ne-o transmite prin firea Lui umană să ne elibereze
în viața aceasta de păcat, iar în cea viitoare, de afecte, de coruptibilitate și de moarte. Dar tot prin
acestea, se îndreaptă și spre Dumnezeu, pentru a-L slăvi prin împăcarea noastră cu El (Ef. 2,16; 1,
20), prin eliberarea de relele amintite și prin îmbrăcarea noastră în strălucirea dumnezeiască.14

2. REALIZAREA MAXIMĂ A CELOR TREI SLUJIRI ÎN

PERSOANA LUI HRISTOS

Lucrarea mântuitoare a lui Hristos, deși indisolubil legată de persoana Sa, atât în efectuarea
cât și în rezultatul ei de care ne împărtășim, poate fi contemplată în ea însăși, dat fiind că era
necesară pentru mântuirea oamenilor, având o însemnătate fundamentală.15
Aceste trei direcții ale lucrării Sale mântuitoare nu sunt decât iradierile firești, deci
binevoitoare, ale Perosoanei Sale, unită la planul cel mai înalt prin natura dumnezeiască dar și
prin cea omenească îndumnezeită cu Tatăl și prin natura omenească îndumnezeită cu oamenii.
Deși direcțiile lucrării sunt trei, lucrarea însăși nu se împarte. Lucrarea lui Hristos e un tot
unitar, dar direcțiile sau intențiile sunt trei.
Întrucât exercită aceste trei feluri de slujiri, conlucrări ale activității Sale mântuitoare, Iisus a
fost considerat de la începutul Bisericii ca Arhiereu (Evr. 9,11), ca Învățător-Profet și ca
Stăpânitoar, sau Domn, sau Împărat (Apoc. 12,10; 11,15; Mt. 28,18 etc).

13
Ibidem, p. 32.
14
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică..., p. 116.
15
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 253.

7
 2.1. Demnitatea profetică
În Vechiul Testament profeții comunicau învățătura, descoperită de Dumnezeu pentru
mântuirea lumii sau aduceau la cunoștință oamenilor voia sfântă a lui Dumnezeu prin cuvânt,
fapte și minuni.
Comunicare adevărului era parțială, dat fiind faptul că primeau adevărul despre Dumnezeu
de la Însuși Dumnezeu și nu-l puteau avea întreg în ei înșiși pentru că omul nu era deplin realizat
în Dumnezeu. Pe de altă parte, nefiind identificați cu adevărul pe care-l comunicau, nu-l
comunicau cu toată puterea de transformare a altora, nu convingeau depre el prin lucrarea
culminantă a lui Dumnezeu în ei înșiși.16
Profetul, fiind un trimis a lui Dumnezeu, ființa lui e un semn că există o anumită împrejurare
care împiedică o cunoaștere directă a lui Dumnezeu de către fiecare om. Această piedică nu
poate fi decât păcatul, care însă a infectat și îngroșat puterea de înțelegere a omului.17 Profeții fac
pe oameni să creadă, nu să știe; sau le transmit o cunoaștere întemeiată pe credință.
Despre Iisus Hristos, Sfânta Scriptură ne spune că este Învățătorul și Proorocul suprem prin
Însăși Persoana Sa. Iisus Hristos nu e un învățătoar ca oricare alt om, ba nici chiar ca oricare alt
întemeietor de religie. În același timp El depășește orice prooroc dinainte de El, înscriindu-se pe
alt plan. Întrucât El este unic, învățătura Lui este și ea unică.18
Îisus mărturisește că a învățat de la Tatăl, că a primit prin descoperire de la Tatăl ceea ce
vestește: „Toate mi-au fost date de către Tatăl Meu” (Matei 11,27). El este nu numai mijlocitorul
Revelației divine, ci este însuși adevărul în persoană: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (Matei
14,6), prezice viitorul (căderea Ierusalimului – Matei 24,2) și citește în inimile oamenilor (Luca
6,8; 7, 39-40; Marcu 2, 6-8; Ioan 2,25).
Învățătura propovăduită de Mântuitorul Hristos este adevărul absolut, adevărul în sine,
pentru că Însuși Dumnezeu – adevărul suprem – este cel care-l propovăduiește. De aceea și zice
Mântuitorul despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12) . Din această cauză, învățătura Sa
se referă cu deosebire la Sine însuși, la persoana Sa, și învățătura Lui nu se poate despărți de
persoana Lui.
Dacă Moise n-a putut urca tot poporul în muntele cunoștinței directe a lui Dumnezeu,
Hristos reușește acest lucru. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „Era imposibil ca prin

16
Idem, Teologia dogmatică..., p. 122.
17
Idem, Iisus Hristos sau restaurarea..., p. 267
18
Idem, Teologia dogmatică..., pp. 119-120.

8
călăuzirea lui Moise să se apropie de Dumnezeu. Nu se putea apropia prin tipuri și umbre”.19
Căci acestea se intercalau între popor și Dumnezeu.
Dar când Dumnezeu a intrat în dialog direct cu oamenii, înlăturând tipurile intermediare, ei
s-au aflat dintr-o dată în fața Lui Dumnezeu, pentru că: „Legea tindea spre frumusețea
adevărului”... „Iar adevărul este Hristos, prin care am dobândit intrarea și am ajuns aprope de
Tatăl, urcându-ne ca la un munte la cunoștința adevărului”.20

2.2. Demnitatea arhierească

Dacă prin slujirea de Învățător-Prooroc Iisus Hristos e îndreptat în mod direct spre noi
încercând să ne aducă mai aproape de Tatăl, prin împlinirea voii Lui, slujirea de Arhiereu prin
care se aduce ca jertfă pe Sine însuși e îndreptată în mod direct spre Tatăl dar aceasta cuprinde
trei direcții: una îndreptată către Dumnezeu-Tatăl, una către firea Sa omenească şi alta către noi.
În Sfânta Scriptură și în gândirea Sfinților Părinți sunt afirmate toate aceste trei direcții, în
slujirea arhierească a lui Hristos. În Epistola către Evrei se spune: „Într-adevăr, orice arhiereu,
fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce sunt a lui Dumnezeu, ca să aducă
daruri și jertfă pentru păcate” (Evrei 5,1).
Aceste trei direcții sunt atât de implicate una în cealaltă, încât e cu neputință să fie separate;
ba chiar nici nu se poate cugeta una fără alta. Orice înlăturare a vreuneia din aceste direcții în
slujirea lui arhierească, sărăcește înțelesul și eficacitatea lucrării mântuitoare a lui Hristos. 21
Prin jertfa adusă Tatălui, Hristos restaurează și îndumnezeiește și firea omenească, dă și
direcției ei îndreptate spre Dumnezeu un alt sens decât acela al unei simple satisfacții a onoarei
lui jignite. Dumnezeu nu poate iubi starea de păcat a oamenilor, care e o stare de dușmănie a
acestora față de El. De aceea manifestând prin jertfă voința de a se dărui cu totul lui Dumnezeu,
natura omenească se reface chiar prin aceasta din starea sa bolnavă.22
Sunt două aspecte nedespărțite ale jertfei. Un părinte se bucură de copilul care se reîntoarce
la respectul față de el, nu pentru că își vede prin aceasta onoarea restabilită, ci pentru că prin
acest respect pe care i-l acordă copilul din nou vede restabilite raporturile morale și chiar
ontologice în ființa copilului.

19
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică..., p. 125.
20
Ibidem, p. 125
21
Ibidem, p. 133-134.
22
Ibidem, p. 136

9
 Prin această jertfă adusă lui Dumnezeu, Hristos în același timp Se desăvârșește ca om, iar
prin aceasta sfințește sau desăvârșeșete și pe ceilalți. Acest lucru se întâmpla și cu jerfele din
Vechiul Testament. „Făcându-se desăvârșit, S-a făcut tuturor pricină de mântuire veșnică” (Evrei
5,9).
„Căci dacă sângele țapilor și al taurilor și cenușa junincii, stropind pe cei spurcați, îi sfințește
spre curăția trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, prin Duhul cel veșnic, S-a adus lui
Dumnezeu pe Sine fără de prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte ca să slujiți
Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 13-14). „Și întru această voință suntem sfințiți, prin jertfa
trupului lui Hristos, odată pentru totdeauna... Căci printr-o singură jertfă adusă, i-a adus la
veșnica desăvârșire pe cei ce se sfințesc”(Evrei 10, 10, 14)
Teologia apuseană – catolică și protestantă – eliminând efectul slujirii arhierești a lui Hristos
asupra firii omenești a Lui a socotit-o numai ca o lucare de stisfacere a onoarei Dumnezeu în
numele oamenilor care l-au jignit cu păcatul lor, sau numai ca o ispășire a vinei lor, a eliminat
toată preocuparea de restabilire a firii omenești prin jertfă, întâi în Hristos și prin cei ce cred în
El, adică tot efortul ascetic, sfințitor și îndumnezeitor al jertfei și în general al mântuirii,
reducând-o pe aceasta la o simplă operație juridică, exterioară firii omenești.23
În sprijinul faptului că lucrurile stau altfel în Ortodoxie am putea spune că: „Dumnezeu nu
urăște pe copilul Lui nici când acesta se află în stare de păcat, ci e scârbit numai de starea de
păcat a omului, în care se îmbracă și se urâțește din pricina acesta”. 24 Din starea aceasta de
dușmănie, neplăcută lui Dumnezeu, omul nu poate ieși decât prin jertfă: o jertfă pe care n-o
poate aduce el, ci numai Hristos.

2.3. Demnitatea împărătească

Iisus Hristos n-a exercitat și nu exercită numai slujirea de Învățător-Prooroc și de Arhiereu-

Jertă, ci și pe aceea de Împărat. Această demnitate nu o are El ca Dumnezeu numai de la crearea
lumii și pe care a exercitat-o în timpul vieții Sale în trup, ci e demnitatea împărătească pe care a
primit-o și ca om.
De aceea magii de la Răsărit întreabă de locul unde s-a născut „împăratul iudeilor”, a cărui
stea o văzuseră la Răsărit, și, aflându-L, îi aduc daruri ca unui Dumnezeu și Împărat. Apoi, la

23
Ibidem, p. 134.
24
Ibidem, p. 135.

10
intrarea triumfală în Ierusalim, iudeii îl numesc împărat a lui Israel. El însuși recunoaște acest
titlu în fața lui Pilat (Ioan 18,36; Matei 27,11; Marcu 15,2; Luca 23,3).
Puterea lui s-a manifestat înainte de Înviere nu numai ca o putere simțită în suflete de cei ce
s-au apropiat de El și în poruncile ce le dădea referitor la întemeierea Bisercii și la viața ce
trebuie să o ducă cei ce vor crede în El, ci și ca o putere asupra naturii prin fapte de vindecare a
unor bolnavi și de înviere a unor morți. Când ceartă vântul și marea și acestea se potolesc,
oamenii mirați exclamă: „Cine este Acesta, că și vântul, și marea Îl ascultă?” (Matei 8,27).25

Învierea Domnului

La puterea împărătească deplină e ridicat Hristos prin învierea lui, ca să se manifeste și în

înălțarea, în șederea de-a dreapta Tatălui, în conducera operei de mântuire, în venirea întru slavă
și la judecata de obște. După Înviere Iisus spune: „Datu-Mi-s-a toată putera în cer și pe pământ”
(Matei 28,18). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a
dăruit Lui nume care este peste tot numele” (Filipeni 2,9).26
Slava la care este ridicat Iisus nu o ține numai pentru El, ci o răspândește peste noi, căci
pentru noi a primit-o. Puterea ce o dă celorlalți constă în primul rând în a învinge păcatul, așa
cum și puterea Lui pe pământ a constat în primul rând în a ține în frâu afectele ireproșabile, ca să
nu devină păcate, fapt pe care l-a făcut prin primirea morții.
Realitatea învierii lui Hristos a fost experiată în mod real de un șir de membrii ai primei
comunități creștine. Martorii aparițiilor lui Hrsitos au fost atât de convinși că ele sunt apariții ale
lui Hrsistos cel înviat și au putut inspira atâta încredere în cei cărora le-au comunicat, că au fost
în stare să dea nu numai o declarație rece, la o intrebare oarecare (putând și enunța la ea, dacă
interesele vieții le-o cereau), ci au considerat ca o datorie a lor mărturisirea permanentă a acestui
fapt, din proprie inițiativă, socotind-o cauză atât de pasionantă a însăși existenței lor, încât au
fost în stare să moară aproape toți de moarte de martiri din cauza acestei mărturii.27
Învierea înființează o nouă apropiere între subiectele umane, într-un mod în care nu ne
putem imagina, între ele și Dumnezeu, întrucât peste tot viața spiritului în trupul pur e mai plină,
iar realitățile spirituale ale lumii i se înfățișează mai concrete.

25
Ibidem, p. 160.
26
Ibidem, p. 161.
27
Ibidem, p. 164.

11
 Înviere L-a adus și pe Iisus într-o mai mare apropiere de oameni. Desigur, întrucât trupurile
acestora nu sunt și ele înviate, apropierea deplină se va realiza numai după înviera tuturor. Dar
trupul Său a devenit un mediu desăvârșit al manifestării sufletului Său, și prin aceasta și al
dumnezeirii.28
Învierea lui Hristos ca act unic și creator al lui Dumnezeu, al inițiativei Lui în lumea noastră,
lume a morții fără întoarcere nu poate fi înțeleasă cu metodele cu care se cunoasc fenomenele
istorice, că stricăciunea creației nu se poate învinge din ea însăși: numai Hristos, ca Dumnezeu
întrupat, a putut-o învinge.

Înălțarea la cer

În mod principal această demnitate își atinge ținta prin ridicarea umanității de către Hristos
la deplinătatea sa prin realizarea a patru acte succesive, coborârea la iad, învierea, înălțarea la
cer, ședera de-a dreapta Tatălui prin care se realizează victoria asupra morții.
Înțelegerea cauzei pentru care eficiența lui Hristos asupra oamenilor crește după înviere și
dobândește ultima intensitate după înălțarea la cer poate fi găsită, pe de o parte, în faptul că în
suferința până la moarte Iisus a răzbit și răzbește prin gheața omenească, l-a făcut pe om să-l
simtă mai aproape, pe de alta, în faptul că prin înviere, dar numai prin înviere, și nu treptat, în
cursul vieții pământești, s-a produs de fapt o modificare a trupului Său, care, între alte puteri, a
primit-o și pe aceea de-a nu mai putea fi atinsă de moarte și de a ușura comuniunea spiritului și,
prin aceasta, de-a transmite și oamenilor care cred în El germenele indestructibilității.29
La actul mântuirii, săvârșit de Mântuitorul Hristos prin întreita Sa slujire, au luat parte toate
cele trei Persoane ale Dumnezeirii, penru că ființa dumnezeiască, fiind una și nedespărțită, nu e
cu putință ca una din persoanele Dumnezeirii să facă ceva fără participarea celorlalte.
Considerată ca un „actus ad intra” , mântuirea este așadar opera întregii Sfintei Treimi;
considerată ca „actus ad extra”, este numai opera Fiului. Tatăl și Duhul Sfânt au colaborat numai
la mântuire, dar n-au săvârșit-o în toate amănuntele ei, cum a făcut Fiul, care a îndeplinit-o nu
numai ca Dumnezeu, ci și ca om. De aceea, Fiul poartă în mod special numele de Mântuitor al
neamului omenesc.30

28
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea..., p. 431.
29
Ibidem, pp. 426-427.
30
Pr. Ioan Mihălcescu (Mitrop. Irineu), Dogmatica..., p. 30.

12
 3. ASPECTELE ESENȚIALE ALE ÎNDUMNEZEIRII

3.1. Sfânta Treime – izvorul și temeilia îndumnezeirii

Revelarea Treimii s-a realizat în Hristos prin faptul că o persoană divină s-a făcut om ca să
mântuiască pe oameni, iar altă persoană divină a rămas desupra oamenilor, ca persoana devenită
om să poată ridica pe oameni la persoana divină neîntreruptă, transcendentă. Fiul se face om, dar
Tatăl rămâne ținta de refrire a Fiului devenit om și a oamenilor pe care îi unește cu Sine. Fiul
întrupat nu putea rămâne fără această țintă de referință, căci în acest caz n-ar fi putut imprima
tuturor credincioșilor tensiunea spre ea.31
Desigur, Fiul lui Dumnezeu nu și-a organizat El însuși prin suflet trupul Lui din materie și n-
a manifestat prin acest trup faptele omenești unite cu cele dumnezeiești, și primele ridicate la
puritatea deplină prin ultimele, în mod silit, ci a făcut acestea și săvârșea minunile, în care se
manifesta prin faptele trupului, cu precădere lucrările dumnezeiești, prin voia Sa. Dar faptul că
și-a putut organiza cu voia Sa un trup omenesc și lucra prin cele omenești ale Lui în mod curat și
minunat, cele dumnezeiești, prin mijlocirea unor fapte trupești, arată că a creat El însuși pe om
cu trupul lui material, și deci materia întreaga în stare de-a fi însușită și folosită ca mediu de
manifestare a Persoanei lui Dumnezeiești.32
În ceea ce privește ființa, între Persoanele Sfintei Treimi există un raport de identitate, de
unitate numerică. Substanța subzistă sub toate cele trei Persoane Divine. Dumnezeirea subzistă
în Tatăl, Fiul, și Sfântul Duh. Între Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi există o perfectă
comuniune de viață și iubire.
Dacă ființa dumnezeiască ar fi într-o unică Persoană, n-ar fi bună sau iubitoare din eternitate,
deci n-ar fi dumnezeiască. Dar și dacă ar fi într-o mulțime de Persoane, valoarea lor, demnă de
iubire și capabilă de iubire infinită s-ar relativiza, deci nici această iubire n-ar fi dumnezeiască.
Numai existând în trei Persoane, aceste trei Persoane sunt dumnezeiești, pentru că au o valoare și
o relație între ele care le face demne și capabile de iubirea absolută. Și sunt așa pentru că sunt așa
de prezente una în alta, încât în fiecare e văzut Dumnezeu întreg, nefiind deci trei Dumnezei. 33

31
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în revista Studii Teologice, Anul XXII,
Nr. 5-6, mai-iunie, București, 1970, p. 334.
32
Idem, Sfânta Treime sau la început..., p. 65.
33
Ibidem, p. 27.

13
 Față de ideea că Dumnezeu nu poate fi deci o unică Persoană, vom spune, întemeiați pe
Sfinții Părinți, următoarele: „Un dumnezeu monopersonal, n-ar fi de aceea nici persoană, nici
Dumnezeu. I-ar lipsi desăvârșirea. Atotputernicia lui n-ar fi unită cu bunătatea sau cu iubirea. Și
ar mai fi aceasta atotputernicie, o dată ce ar fi un despot incapabil de o legătură iubitoare cu alte
forme de existență? În acest caz ce l-ar mai îndemna să creeze o altă formă de existență, pe cea
din nimic, dacă nu s-ar vedea în aceasta chiar o incapacitate de a o crea? Căci ce L-ar îndema să
voiască o comuniune cu Sine a unei existențe create în timp?”.34
Dumnezeu n-ar fi bun și puternic, dacă n-ar fi în El o Persoană care să-și arate bunătatea față
de altă Persoană și n-ar avea puterea să facă aceasta. În acest caz n-ar fi mai presus de toate, prin
libertatea de a-și arăta bunătatea din veci și neîncetat. Căci, în acest caz, ar fi supus unor legi. Cel
mai mult și mai permanent își arată o Persoană bunătatea și dragostea față de alta când una e
Tată și alta, Fiu din veci și până în veci.35
În cele trei Persoane dumnezeiești este pluralitatea în unitate, sau iubirea deplină în
desăvârșire, realizată în amândouă formele; relație între Persoane, dar trăită în unitate deplină. În
cele trei e totul în relație directă, căci Duhul e mereu în Tatăl și Fiul. Dacă ar fi patru, n-ar fi totul
în această relație directă neîncetată. Ar rămâne mereu un El exterior. S-ar vedea că cineva
rămâne mereu afară. În două Persoane, s-ar vedea că nu e totul, că ceva lipsește. În Dumnezeu
Trei e totul.
Însă odată cu dragostea Tatălui față de noi și cu dragostea noastră față de Tatăl în Hristos, se
revarsă peste noi dragostea paternă sub forma Duhului Sfânt revărsată peste Fiul Său, iar noi
răspundem acestei iubiri Tatălui provocați de aceeași sensibilitate mângâietoare a Tatălui
împreună cu Fiul.36
Prin Duhul, Hristos ni se face activ, iar omul se pune în lucrarea lui Hristos, prin pogorârea
Sa însuși Hristos se pogoară la om, iar dobândirea Duhului Sfânt și a lui Hristos echivalează cu
ridicarea persoanei la măsura asemănării spre care este chemată. Realizarea acestui dar –
asemănarea- se extinde asupra tuturor ipostasurilor umane în măsura credinței.
Duhul aduce în creațiune viața și iubirea intertrinitară, ridică creațiunea în planul iubirii
intertreimice și al îndumnezeirii. În adâncurile Duhului se săvârșește unirea între Dumnezeu și
lume. Momentul epiclezei este punctul în care se săvârșește pătrunderea celeilalte lumi în cea a
noastră de aici. Iar acesta este opera Duhului Sfânt. De aceea, cheamă Hristos în toate slujbele ei

34
Ibidem, p. 28.
35
Ibidem, p. 29.
36
Idem, Desăvârșirea noastră în Hristos după învățătura Bisericii Ortodoxe, în revista Mitropolia Olteniei,
Anul XXXII, Nr. 1-2, ianuarie-februarie, Craiova, 1980, p. 100.

14
de sfințire pe Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt, noi suntem ridicați la lumea dumnezeiască, sau
lumea dumnezeiască pătrunde în noi și cu aceasta începe lucrarea îndumnezeirii noastre sau viața
noastră duhovnicească.37
Dar înaintrea spre unirea cu Dumnezeu spre împărtășirea veșnică și nemărginită se poate
face prin virtute. De aceea Sfântul Maxim vede înaintarea omului spre îndumnezeirea desăvârșită
în viața viitoare, nu numai ca o cunoaștere egală cu experiența spirituală a lui Dumnezeu, ci și ca
o înaintare în virtutea generoasă prin definiție.
Propriu-zis, ele sunt înrudite sau decurg una din alta. De aceea, el poate spune că ființa
virtuții este Hristos, întrucât El este bunătatea nemărginită. Dar înaintarea în virtute este și
înaintarea în dreapta folosire a rațiunii. Căci prin virtute sau prin bunătate omul înaintează în
armonia cu toate. De aceea, înaintarea prin virtute în Hristos, ca bunătate nemărgimită, este și
înaintare în El ca spre Rațiunea supremă. Și numai în Hristos, ca Rațiune care le unește pe toate,
se ajunge la deplina comuniune și unire cu Dumnezeu.38
În viziunea părintelui Dumitru Stăniloae eshatologia se realizează prin persoana umană, iar
desăvârșirea are loc prin împlinirea persoanei. Persoana se sfințește prin împreună participarea la
viața lui Hristos, înaintând în virtute, ajunge la sfințenie. De aceea numai în măsura în care îl
lăsăm pe El să se sălășluiască în noi, ne putem mântui. Pentru că omul e creat de Dumnezeu cu
dorul de a înainta spre El; nu a plecat singur de la Dumnezeu, nemulțumit de El, ca să se întoarcă
la El, după ce n-a găsit în viață ceea ce căuta.
Sfântul Maxim prezintă în multe texte virtutea ca drum prin care omul înaintează din
puterea lui Dumnezeu Cuvântul, de la bunătatea sădită în firea lui prin creație, ca început și ca
aspirație înzestrată cu putere, spre bunătatea nesfârșită, în unirea cu Dumnezeu Cuvântul ca țintă.
Se arată și prin aceasta că Dumnezeu Cuvântul este începutul, mijlocul și sfârșitul veșnic al
omului sau al veacurilor, ajungând ca mijloc ce se mișcă în timp și are nevoie de timp și de
efortul omului.39
În felul acesta realizarea omului ca ființă cu adevărat desăvârșită, mântuită, a avut loc odată
cu nașterea lui Hristos. Omul deplin s-a născut când Hristos a venit în această viață și s-a
întrupat. Din această cauză Sfântul Vasile cel Mare numește ziua nașterii lui Hristos cu adevărat
și nu metaforic „nașterea omenirii”. Prin întrupare, Hristos a ridicat în om chipul dumnezeiesc la

37
Ibidem, p. 100.
38
Idem, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, tipărită cu stăruința și cu binecuvântarea Î.P.S. Dr. Nestor
Vornicescu mitropolitul Olteniei, Craiova, 1990, p. 29.
39
Ibidem, p. 30.

15
deplina lui actualitate, adică la deplina lui comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Prin
umaintatea lui Hristos omul întâlnește și se împărtășește de slava lui Dumnezeu întreit.40

3.2. Îndumnezeirea- scopul vieții omului

Dacă mântuirea noastră este strâns legată de întruparea Logosului, căci numai El poate birui
starea de neputință în care a căzut firea noastră prin neascultare, atunci adevărata viață nu se
obține prin pasivitate, ci prin eforturi susținute, prin credință și fapte bune cu ajutorul harului
dumnezeiesc.
În acest sens credința nu este un simplu act extern, nu este o simplă adeziune a omului la
adevărurile revelate, ci un angajament total, implicând strădania credinciosului, care începe prin
lepădarea de păcate și continuă prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu, dintre care cea mai mare
este porunca iubirii.
În strădania noastră de a ne apropia de Dumnezeu prin rugăciune, Duhul Sfânt este Cel ce
unește pe Hristos cu oamenii sau pe oameni cu Hristos. El este prin acesta putearea sfințitoare,
de-viață-făcătoare și unificatoare în Biserică. El coboară la Cincizecime și prin însăși coborârea
Lui dă existență reală Bisericii. El face să se constiuie Biserica, a cărei premisă a fost pusă de
Hristos, prin faptele Lui mântuitoare, în trupul Lui.41
Duhul Sfânt rămâne în Bisrică neîncetat, prin iradierea neîcetată din Hristos. El este factorul
prin care Biserica, odată constituită, e susținută în ființă; căci El aduce noi mădulare în ea,
sădește în ele harul și darurile lui Hristos și prin aceasta le unifică în Hristos, sfințindu-le și
aducându-le la viața lui Hristos. Prin Duhul curge și crește mai departe viața cea dumnezeiască
în Biserică, crește Biserica însăși.
În gândirea Sfinților Părinți îndumnezeirea nu numai că trebuie să fie o consecință firească,
dar și cea mai sinceră dorință și aspirație spre care omul va tinde pentru ca „îndumnezeirea
desăvârșită din viața viitoare să devină o odihnă în Dumnezeu, din care omul nu mai vrea să iasă,
dar nu asemeni unei încremeniri ci ca o continuă bucurie de iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.
Prin ea omul nu va mai simți nici o distanță de Dumnezeu, ci va fi întru totul părtaș de bunătățile

40
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică..., p. 34.
41
Ibidem, p. 311.

16
nesfârșite ale Lui; trăiește în sine pe Dumnezeu întreg, cu toate bunătățile iubirii Lui, deplin unit
cu sine.42
În acestă stare, persoana umană vede pe toți și pe toate și chiar în sine însuși Persoana
atotcuprinzătoare și atotluminătoare a lui Hristos, precum spune și Sfântul Maxim: „Cel ce a
adus la existență toată firea cu înțelepciune și a sădit în chip ascuns în fiecare dintre ființele
raționale rațiunea ca primă putere a cunoașterii Sale, ne-a dat și nouă, umiliților oameni, ca un
Stăpân preadarnic, după fire în chip natural, darul rațiunii, ca să putem cunoaște cu ușurință
modurile împlinirii dorului... Deci mișcându-ne potrivit acestui dor în jurul adevărului și al
Înțelepciunii și al Cârmuirii ce se arată tuturor în chip bine orânduit, suntem ajutați de acestea să
căutăm a ajunge la Acela în vederea căruia am primit dorul”.43
Pentru că Dumnezeu nu va înceta să împartă darurile Sale tuturor celor ce-L iubesc, pe care
însă nici nu le putem numi în acest veac din cauza înălțimii și măreției lor, precum spune și
Apostolul Pavel despre fericirea care este mai presus de tot numele, ce se numește nu numai în
veacul acesta, dar și în cel viitor (Evrei 2,9; II Cor. 12,9; Filip. 2,9).

42
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, tipărită cu stăruința și cu binecuvântarea
Î.P.S. Dr. Nestor Vornicescu mitropolitul Olteniei, Craiova, 1990, p. 26.
43
Ibidem, p. 26.

17
 CONCLUZII
Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a întrupat și S-a făcut om din Fecioara Maria,
Născătoarea de Dumnezeu, și prin Întrupare s-a realizat unirea ipostatică, sau unirea într-un
singur ipostas a firii dumnezeiești și acelei omenești, adică o persoană în două firi, Persoana lui
Iisus Hristos.
Iisus Hristos a putut să se facă persoană a firii omenești, pentru că El a creat-o. S-a făcut
El însuși om, în deplină libertate. Dar nu S-a făcut om din nimic, alături de oamenii existenți, ci
Și-a luat firea omenească din firea omenească comună, existentă și în Fecioara din care s-a
născut.
Nașterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioară, este începutul și condiția primă a
ridicării omului din întunericul păcatului și a înălțării lui în lumina lui Dumnezeu prin jertfă și
înviere. De aceea s-a făcut Fiul lui Dumnezeu om din Fecioară, pentru a ridica pe om din această
stare. Întruparea Fiului este un act de creație decisivă a lui Dumnezeu pentru oameni, un act de
iubire și atotputernicie.
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om între ei, ca să se poată dărui lui Dumnezeu ca jertfă cu
adevărat mântuitoare pentru ei. Ea e, de aceea, jertfă mântuitoare de moarte veșnică și cauzatoare
a vieții veșnice, fiind jertfa Fiului adusă Tatălui ceresc. Prin aceasta, jertfa lui Hristos este jertfă
plină de toată Lumina, sau aduce umanității toată lumina lui Dumnezeu.
Dacă nu s-ar fi făcut om, dar nu din necesitate naturală, ci din iubire liberă, deci din
Fecioară, n-ar fi făcut posibile nici unul din actele mântuitoare eterne ale luminii dumnezeiești.
Numai în Fiul lui Dumnezeu e puterea mântuirii și viața de veci. Și numai întrucât e Fiul
lui Dumnezeu se explică iubirea Lui față de oameni. Numai întrucât El lucrează asupra noastră
din comuniunea iubitoare a Tatălui și cu Duhul Sfânt, ne aduce mântuirea în care este activă
întreaga Sfântă Treime, cu iubirea ei.
Astfel, toată mântuirea are marca unor relații personale între Hristos și, prin El, între
Sfânta Treime și oameni. Creștinismul este personalist; el înseamnă mântuirea persoanei umane
prin Persoana supremă. El crede în valoarea netrecătoare a persoanei.
De aceea în creștinism nu se poate vorbi de propriu-zis de o învățătură mântuitoare și nu
ne mântuim print-o lege, nici măcar prin Legea Vechiului Testament, ci prin Iisus Hristos.
Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească, pe care o umple
de dumnezeirea Lui și o eliberează de moarte. Se îndreaptă, apoi spre noi toți, pentru ca prin
participarea la Dumnezeirea manifestată în puterea pe care ne-o transmite prin firea Lui umană
să ne elibereze și pe noi în viața acesta de păcat, iar în cea viitoare de moarte. Dar tot prin

18
acestea, se îndreaptă și spre Dumnezeu, pentru a-L slăvi prin împăcarea noastră cu El spre
îmbrăcarea noastră în strălucirea dumnezeiască.
Hristos este Proorocul eminent, prin aceea că învățătura Lui arată adevăratul drum de
desăvârșire al umanității. Învățătura Lui este cu adevărat profetică pentru că Persoana Lui este
profetică, arătând în Sine omul la capătul său eshatologic.
Hristos este nu numai Învățătorul și Învățătura ipostaziată prin Sine, ci și Arhiereul și
jertfa prin Sine. Primul lucru nu ar fi fost dacă nu ar fi fost și al doilea; sau viceversa. Arhiereul e
una cu jertfa. Sau jertfa e una cu Arhiereul. Dar tot de aceea este și Învățătorul și învățătura
culminată.
Nu este vorba aici de o stisfacție adusă onoarei jignite a lui Dumnezeu, prin jertfa de
valoare egală sau mai mare cu a păcatului omenesc a Fiului său făcut om, ci de iubirea
nemărginită a unui Tată care-și trimite pe Fiul Său să se aducă jertfă ca om pentru oamnei, ca să
se vadă în jertfa Lui, jertfa iubitoare până la moarte a oamenilor ce-și însușesc de la Fiul Său și
de la ei, în mod treptat, jertfa Lui în vecii vecilor.
Ca Împărat, Hristos s-a manifestat prin puterea simțită de cei care se apropiau de El, în
poruncile pe care Le dădea cu privire la întemeierea Bisercii, la viața pe care trebuie să o ducă
cei ce cred în El și printr-o putere asupra naturii prin fapte vindecare a unor bolnavi și învieri din
morți.
La putera împărătească deplină e ridicat Hristos prin învierea Lui, manifestându-se apoi
în înălțarea, șederea de-a dreapta Tatălui, în conducerea operei de mântuire, în venirea întru slavă
și la judecata de obște.
Astfel, îndumnezeirea și mântuirea ca operă de ridicare a oamenilor care cred în
comuniunea intimă cu Dumnezeu, nu e decât extinderea relațiilor afectuoase dintre Perosanele
divine la creaturile conștiente. De aceea Treimea se revelează în mod esențial în opera mântuirii
și de aceea Treimea e baza mântuirii.
Numai existând un Dumnezeu întreit, Una din Persoanele dumnezeiești - și anume Cea
care Se află în relație de Fiu față de Alta și poate rămâne în această realție afectuoasă de Fiu și ca
om – Se întrupează, punând pe toți frații săi întru umanitate în această relație de fii față de Tatăl
ceresc, sau pe Tatăl Său față de Părinte cu toți oamenii.
Prin Fiul întrupat intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui,
sau vorbim cu El ca niște fii. Căci Duhul se unește cu noi în rugăciune.
Urcușul spre Dumezeu și spre starea noastră desăvârșită, deplin realizată, n-ar fi posibil
fără o pregustare, încă de aici, a trăirii lui Dumnezeu și a vieții noastre desăvârșite, autentice în
Dumnezeu.

19
 Virtuțile prin care Dumnezeu însuși se manifestă în om, dar și prin efortul omului, sunt de
fapt deprinderi ale binelui; iar binele e o relație normală a persoanei umane cu alte persoane. Dar
cu cât se face, oml mai bun, cu atât realizează o mai mare unitate cu toți și cu toate, dar și cu
Dumnezeu, care este izvorul binelui și Cel ce susține și promovează unitatea între toate.
Trăind în această stare persoana umană e ridicată peste înțelegerile și simțurile sale
naturale finite: ceea ce este și cuprinde el, primește în lumina lui Dumezeu o semnificație, o
valoare infinită. Trăiește în intimitatea Persoanei lui Hristos infinitatea iubirii și conținutului Lui,
ca o lumină proiectată din Hristos peste sine, lumină al cărei suport se simte că a devenit și el. La
ea se ajunge depășindu-se cele din urmă, trăindu-le unificate ca și Cuvântul întrupat.
Dumnezeu a imprimat astfel istoriei sensul de a ne pregăti prin ea pentru așteptarea și
primirea lui Hristos, ca să ne ajute să ne desăvârșim în ea spre veșnicie. Dumnezeu a dat tuturor
celor din istosrie un sens. Lumina, sau sensul deplin adus omului în Hristos, este viața lui fericită
fără sfârșit.

20
 BIBLIOGRAFIE

1. ATANASIE, SFÂNTUL Cuvânt împotriva elinilor, Tratat despre întruparea

Cuvântului, Trei cuvinte împotriva arienilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 2010;
2. MIHĂLCESCU, IOAN, Dogmatica iubirii, cu binecuvântarea Î.P.S. Serafim Joantă,
Editura Clasici ai teologiei românești, București, 1998;
3. STĂNILOAE, DUMITRU, Teologia dogmatică ortodoxă, Vol. II, Ediția a III-a,
Editura I.B.M.B.O.R, București, 2003;
4. IDEM, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, tipărită cu stăruința și cu
binecuvântarea Î.P.S. Dr. Nestor Vornicescu mitropolitul Olteniei, Craiova, 1990;
5. IDEM, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura BASILICA a Patriarhiei
Române, București, 2013;

Studii și articole
6. STĂNILOAE, DUMITRU, Desăvârșirea noastră în Hristos după învățătura Bisericii
Ortodoxe, în revista Mitropolia Olteniei, Anul XXXII, Nr. 1-2, ianuarie-februarie,
Craiova, 1980;
7. IDEM, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut și se refac, în
Ortodoxia Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Anul XXXV, Nr.2, aprilie-iunie,
București, 1983;
8. IDEM, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omnului, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, Revista
oficială a Arhiepiscopiei Iașilor și a Episcopiei Romanului și Hușilor, Anul LVI, Nr.
9-12, septembrie-decembrie, f.l., 1980;
9. IDEM, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în revista Studii Teologice, Anul
XXII, Nr. 5-6, mai-iunie, București, 1970;
10. IDEM, Sfânta Treime- crearea, mântuirea și ținta veșnică a tuturor credincioșilor, în
revista „Ortodoxia”, Anul XXXVIII, Nr. 2, f.l., 1986;
11. IDEM, Desăvârșirea noastră în Hristos după învățătura Bisericii Ortodoxe, în revista
Mitropolia Olteniei, Anul XXXII, Nr. 1-2, ianuarie-februarie, Craiova, 1980.

21
22