Sunteți pe pagina 1din 14

HOTĂRÂREA

din 29 aprilie 2014


În cauza Preda şi alţii împotriva României
(Cererile nr. 9584/02, 33514/02, 38052/02, 25821/03, 29652/03, 3736/03,
17750/03 şi 28688/04)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Preda şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes
Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 8 aprilie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află opt cereri (nr. 9584/02, 33514/02, 38052/02, 25821/03, 29652/03, 3736/03, 17750/03 şi 28688/04) îndreptate împotriva României, prin care paisprezece resortisanţi ai acestui
stat („reclamanţii”) au sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
Informaţiile privind reclamanţii, numele reprezentanţilor acestora şi datele introducerii cererilor sunt menţionate în tabelul anexat.
2. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Catrinel Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Cererile au fost comunicate Guvernului la următoarele date: 5 iulie 2010 (nr. 9584/02), 14 octombrie 2009 (nr. 33514/02), 16 aprilie 2008 (nr. 38052/02), 22 octombrie 2009 (nr. 25821/03), 12 ianuarie
2010 (nr. 29652/03), 1 septembrie 2008 (nr. 3736/03), 2 aprilie 2009 (nr. 17750/03) şi 23 iulie 2007 (nr. 28688/04).
4. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise suplimentare [art. 54 § 2 lit. c) din Regulamentul Curţii].
5. În urma abţinerii doamnei Iulia Antoanella Motoc, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulament), preşedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de
judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).

ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Capetele de cerere prezentate se referă la proceduri administrative şi/sau judiciare pentru despăgubire sau restituire,
iniţiate de reclamanţi în calitate de beneficiari ai legilor privind restituirea bunurilor confiscate sau naţionalizate de regimul
comunist, care au fost adoptate de România după căderea acestui regim, în decembrie 1989.
A. Circumstanţele specifice fiecărei cereri
7. Faptele specifice fiecăreia dintre cereri, astfel cum au fost prezentate de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
1. Cererea nr. 9584/02 introdusă de doamna Victoria Preda
8. Prin hotărârea definitivă din 5 iunie 1991, comisia înfiinţată în comuna Oarja (Argeş), întemeiată pe Legea nr. 18/1991
a fondului funciar, a restituit locuitorilor acestei comune mai multe zeci de hectare de teren.
9. La 2 iunie 1997, reclamanta a devenit proprietara unei parcele de 5 500 m² situate pe teritoriul acestei comune, ca
urmare a donaţiei făcute acesteia de către E.V. a unui teren care i-a fost restituit acestuia din urmă prin decizia administrativă
din 5 iunie 1991.
a) Litigiile privind procedura de restituire
10. Prin hotărârea definitivă din 19 septembrie 2001, Curtea de Apel Piteşti a anulat decizia administrativă de restituire
din 5 iunie 1991. S-a considerat că parcela în cauză nu era situată pe teritoriul comunei Oarja, ci pe cel al comunei Bradu
(judeţul Argeş) şi că, aşadar, aceasta trebuia restituită locuitorilor comunei Bradu şi nu locuitorilor comunei Oarja.
11. Ulterior, întregul teren restituit locuitorilor comunei Oarja – inclusiv cei 5 500 m² a căror proprietară devenise
reclamanta la 2 iunie 1997 – a fost restituit locuitorilor comunei Bradu, prin decizii administrative definitive.
Beneficiarii acestor restituiri au vândut terenurile lor unor terţi. Societatea comercială SC Aws Singapore Properties SRL
a cumpărat de la aceşti terţi un teren care includea, conform reclamantei, cei 5 500 m² asupra cărora aceasta deţinea un titlu
de proprietate, şi a construit acolo un centru comercial.
12. Prin hotărârea definitivă din 14 martie 2011, Tribunalul Argeş, în baza unui raport de expertiză şi constatând că
terenul de 5 500 m² care aparţinea reclamantei era diferit de cel aparţinând unor terţi, inclusiv societatea comercială SC Aws
Singapore Properties SRL, a refuzat să anuleze titlul de proprietate al societăţii comerciale.
13. Susţinând că raportul de expertiză luat în considerare în procedura sus-menţionată era inexact şi că terenul vândut
terţilor, inclusiv societăţii comerciale citate, corespundea în realitate terenului său de 5 500 m², reclamanta a formulat o
plângere penală, în urma căreia, conform părţilor, în 2010, a fost începută urmărirea penală împotriva expertului în cauză.
Procedura este încă pendinte.
b) Alte litigii
14. La 16 octombrie 2000, reclamanta a introdus o acţiune împotriva întreprinderii Arpechim, care exploata petrol pe un
teren învecinat. Aceasta solicita să fie despăgubită pentru pagubele pe care, conform acesteia, le-ar fi provocat pe terenul său
o deversare de petrol.
15. Prin hotărârea definitivă din 17 noiembrie 2004, Curtea de Apel Piteşti a dispus ca întreprinderea să procedeze la
curăţarea terenului reclamantei şi i-a acordat acesteia 601 727 320 lei (ROL) cu titlu de despăgubire.
Prin hotărârea definitivă din 13 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie a constatat că, din cauza reclamantei,
întreprinderea Arpechim nu a putut să execute decât parţial hotărârea din 17 noiembrie 2004.
2. Cererea nr. 33514/02 introdusă de domnul Alexandru Mocănaşu
16. În 1977, autorităţile au procedat la demolarea unei case care aparţinea reclamantului, situată în centru oraşului Iaşi.
Acesta a fost relocat într-un apartament situat într-un cartier periferic al acestui oraş. Persoana în cauză şi soţia acestuia au
ocupat locuinţa în calitate de locatari până în 1991, an în care au cumpărat-o.
17. În 1985, terenul pe care era construită casa, cu o suprafaţă de 246 m², a fost expropriat prin decret. Reclamantului nu i
s-a acordat nicio despăgubire.
18. După căderea regimului comuniste şi adoptarea Legii nr. 18/1991, reclamantul a solicitat restituirea terenului. Atât
Prefectul judeţului Iaşi – prin decizia din 15 septembrie 1993 – cât şi instanţele naţionale au respins cererea acestuia, pe
motiv că Legea nr. 18/1991 nu permitea o astfel de restituire.
19. După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul a depus la Prefectura Iaşi o cerere de despăgubire pentru
casă şi pentru teren. Acesta a fost informat că era necesar să aştepte intrarea în vigoare a normelor de aplicare a legii
menţionate.
20. Prin Decizia nr. 645 din 22 martie 2006, Primăria Municipiului Iaşi a respins cererea de despăgubire pentru casă, pe
motiv că aceasta fusese demolată în urma seismului din 1977, dar i-a acordat pentru teren o despăgubire care trebuia să fie
calculată şi acordată în conformitate cu procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.
21. Prin decizia din 8 iulie 2008, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis, în favoarea moştenitorilor
reclamatului, decedat în februarie 2005, dispoziţii de plată, ca despăgubire pentru teren, în valoare de 60 354,25 lei (RON),
către domnul Mihai Mocănaşu, şi de aceeaşi valoare către doamna Liliana Macovei.
22. Reclamanţii nu au primit nici până în prezent sumele acordate prin decizia din 8 iulie 2008.
3. Cererea nr. 38052/02 introdusă de domnul Manole Corocleanu
23. Reclamantul a introdus cereri de restituire privind mai multe bunuri.
a) Imobilul situat pe Strada Libertăţii nr. 40, Sighişoara
24. La 31 august 2007, reclamantului i s-a restituit acest imobil aşa cum era la acea vreme, cu contracte de închiriere în
derulare pentru zece unităţi locative. Acesta afirmă că, din momentul restituirii, locatarii îi ocupă proprietatea fără nicio
contribuţie şi că autorităţile locale refuză să se achite de obligaţia pe care le-ar impune-o Legea nr. 84/2008 de a reloca
persoanele în cauză.
b) Imobilul situat pe Strada Libertăţii nr. 68, Sighişoara
25. Acest imobil a fost vândut locatarilor. Reclamantului i s-a acordat, în temeiul Legii nr. 112/1995, o despăgubire pe
care a primit-o la o dată neprecizată.
c) Imobilul situat pe Bulevardul Kogălniceanu, Bucureşti
26. La 24 iunie 1992, reclamantul a iniţiat în faţa Tribunalului Bucureşti o procedură judiciară în vederea restituirii
acestui imobil. După pronunţarea unei hotărâri de către acest tribunal şi a unei decizii de Curtea de Apel Bucureşti, procedura
s-a încheiat prin hotărârea definitivă din 19 noiembrie 2004, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie respingea cererea
reclamantului, pe motiv că nu mai era posibil să se stabilească exact partea care aparţinuse părinţilor reclamantului, din cauza
amenajărilor interioare succesive efectuate asupra ansamblului imobiliar în care se afla bunul solicitat.
27. Persoana în cauză a introdus, de asemenea, o cerere administrativă de restituire în 2001. Acest imobil i-a fost restituit
prin decizia administrativă din 21 februarie 2004. Ulterior, în 2008, acesta l-a vândut unor terţi.
d) Imobilul situat pe Strada Nicolae Bălcescu nr. 24, Sibiu
28. Prin hotărârea din 2006, confirmată prin hotărârea definitivă din 23 octombrie 2007 a Tribunalului Sibiu, Primăria
Sibiu a fost obligată, în temeiul Legii nr. 10/2001, să îi acorde reclamantului o despăgubire pentru acest imobil, a cărui
restituire în natură nu era posibilă.
La 26 februarie 2008, Primarul oraşului Sibiu a emis o decizie prin care se recunoştea dreptul reclamantului de a primi o
despăgubire pentru imobil. Până în prezent, nu a fost stabilită nicio sumă în această privinţă.
e) Terenul forestier de 123 ha situat în Judeţul Mureş
29. Reclamantul a depus cererea de restituire în 1994. Terenul în cauză i-a fost restituit eşalonat, în perioada 2006-2007.
f) Terenul situat în Judeţul Sibiu
30. Moştenitor al unui teren din regiunea Şelimbăr (Sibiu), care aparţinuse părinţilor săi, reclamantului i s-a restituit o
parte din acest teren şi i s-a oferit un alt teren drept compensaţie pentru partea nerestituită.
4. Cererea nr. 25821/03 introdusă de domnul Ioan Butoi
31. În februarie 1995, reclamantul a formulat în faţa Curţii de Apel Braşov o acţiune în restituirea unui teren intra-muros
situat în Râşnov (judeţul Braşov). În sprijinul cererii sale, acesta a invocat Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. Acesta a
anexat la cerere documente din care reieşea că fusese proprietarul unui teren de aproximativ 328 m² din Râşnov, pe care
statul l-a preluat în mod abuziv, în opinia acestuia, în absenţa oricărui titlu.
32. Cererea sa a fost respinsă prin hotărârea definită din 17 martie 1997 a Curţii Supreme de Justiţie, pe motiv că acesta
nu avea dreptul să beneficieze de dispoziţiile Legii nr. 18/1991.
33. Ca urmare a modificărilor succesive aduse de Legea nr. 18/1991 şi de alte legi privind restituirea proprietăţilor,
Prefectura Braşov a solicitat de mai multe ori Primăriei Râşnov, în 2002, să îi restituie reclamantului terenul sau, în lipsa unui
teren disponibil, să îi acorde persoanei în cauză o despăgubire în termenul prevăzut la art. 23 din Legea nr. 10/2001.
La 12 iulie 2007, Primăria Braşov a respins această cerere, pe motiv că nici reclamantul, decedat în 2003, nici
moştenitorul acestuia nu prezentaseră toate documentele necesare pentru examinarea cererii, în special „actul de expropriere”
şi o declaraţie notarială pe propria răspundere, care să ateste că reclamantul nu fusese despăgubit pentru „exproprierea”
suferită.
5. Cererea nr. 29652/03 introdusă de domnul Reimar Karl Orendi
34. La 19 septembrie 2001, după adoptarea Legii nr. 10/2001, reclamantul şi alţi membri ai familiei sale au depus o cerere
de restituire a unui bun imobil care includea o cabană şi un teren de 200 m², situate în Păltiniş (judeţul Sibiu).
Ulterior decesului reclamantului, la 10 iunie 2005, procedura a fost continuată de moştenitorii acestuia, şi anume văduva
sa, Mariana Orendi, şi B.O.
Prin hotărârea definitivă pronunţată la 28 aprilie 2011, Curtea de Apel Alba-Iulia a dispus ca Primăria Păltiniş să le acorde
o despăgubire doamnei Orendi şi lui B.O. pentru cota-parte reprezentând jumătate din bun. Hotărârea în cauză nu a fost
executată nici până în prezent.
6. Cererea nr. 3736/03 introdusă de doamna Rodica Rodan şi domnul Sorin Rodan
35. În 1950, statul, invocând Decretul nr. 92/1950, a preluat imobilul de pe Strada Moise Nicoară nr. 28 din Bucureşti,
care aparţinea mamei reclamanţilor, doamna Lidia Rodan. Imobilul a fost împărţit ulterior în trei apartamente, fiecare
ocupând câte un etaj, pe care statul l-a închiriat.
Până în 1990, doamna Rodan a solicitat de mai multe ori autorităţilor comuniste să îi restituie bunul, însă fără succes.
Aceasta susţinea că situaţia sa nu intra în domeniul de aplicare a Decretului nr. 92/1950.
36. După căderea regimului comunist, la sfârşitul lunii decembrie 1989, doamna Lidia Rodan a reiterat, fără succes, în
faţa autorităţilor solicitarea de a i se restitui bunul, argumentând că naţionalizarea acestuia era ilegală.
În 1993, aceasta a informat locatarii imobilului că fusese privată ilegal de bunul său şi că intenţiona să îl recupereze. De
asemenea, le-a solicitat să caute alte soluţii pentru locuinţă.
Lidia Rodan a decedat în 1995, lăsând bunurile sale moştenire celor doi copii, care au continuat demersurile întreprinse
de aceasta.
La 30 septembrie 1996, statul a vândut apartamentul situat la primul etaj al imobilului locatarilor care îl ocupau.
37. Prin hotărârea din 20 noiembrie 1998, Judecătoria Sector 3 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare imobiliară
introdusă de reclamanţi, a confirmat ilegalitatea naţionalizării de către stat şi a dispus restituirea imobilului către reclamanţi,
proprietarii legitimi. Această hotărâre a fost confirmată, în ultimă instanţă, la 3 februarie 2000, printr-o hotărâre pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti.
38. La 27 ianuarie 2002, Primăria Bucureşti, administratorul locuinţelor de stat, a dispus restituirea bunului în cauză, cu
excepţia apartamentului de la primul etaj, care nu mai era proprietatea statului.
39. La 13 februarie 2002, reclamanţii au solicitat Primăriei Bucureşti restituirea acestui apartament sau, în caz contrar, să
le fie acordată o despăgubire constând într-o sumă echivalentă valorii sale.
40. Prin hotărârea definitivă din 14 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în justiţie introdusă de
reclamanţi cu scopul de a obţine anularea vânzării de către stat a apartamentului situat la primul etaj. După ce a constatat
legalitatea titlurilor de proprietate ale reclamanţilor şi ale terţilor dobânditori, aceasta a refuzat să anuleze vânzarea, bazându-
se pe buna-credinţă pe care au avut-o terţii la cumpărare.
41. Până în prezent, reclamanţii nici nu au reintrat în posesia apartamentului şi nici nu au obţinut o despăgubire.
7. Cererea nr. 17750/03 introdusă de doamna Ilinca Burcea şi domnul Năstase Burcea
42. Doamna Ilinca Burcea este mama domnului Năstase Burcea.
a) Procese civile privind terenul
43. La 6 iunie 1995, în temeiul Legii nr. 18/1991, reclamantei i-a fost acordat un titlu de proprietate pentru un teren de
4,42 ha situat în Tătărăştii de Jos (judeţul Teleorman). Reclamanţii au utilizat nestânjeniţi terenul în cauză până în 1999.
44. În 1996, un titlu de proprietate pentru acelaşi teren a fost emis unor terţi. Aceştia au introdus o acţiune în anularea
titlului de proprietate al reclamantei, acţiune respinsă prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 24 octombrie
2001, cu motivarea că terţii aveau posibilitatea să iniţieze o cerere de rectificare a titlului de proprietate al reclamantei.
45. Terţii au introdus o astfel de acţiune, care a fost respinsă prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 12
septembrie 2002.
46. Până în prezent, cele două titluri de proprietate emise pe numele reclamantei, pe de o parte, şi, pe de altă parte, al
terţilor au rămas nemodificate.
47. Prin comunicarea din 4 octombrie 2013, Primăria Tătărăştii de Jos a informat Guvernul că era obligaţia comisiei
judeţene de fond funciar sau pentru stabilirea despăgubirilor din Teleorman, înfiinţată în temeiul Legii nr. 165/2013, de a
anula, în temeiul art. 47 alin. (1) din legea respectivă, unul din cele două titluri de proprietate emise în prezenta cauză.
b) Procese penale pentru tulburare de posesie a terenului
48. Între timp, la 6 aprilie 1998, Secţia Penală a Tribunalului Teleorman a achitat-o pe reclamantă de acuzaţiile de
tulburare de posesie a terenului, aduse împotriva acesteia de terţii care deţineau, la rândul lor, un titlu de proprietate asupra
acelaşi bun.
49. Terţii au formulat o nouă plângere penală în iulie 1998. Prin hotărârea definitivă din 11 ianuarie 1999, Tribunalul
Teleorman a condamnat-o pe reclamantă la 2 ani şi 6 luni închisoare cu suspendare pentru tulburare de posesie a terenului.
50. În iunie 1998, reclamanta a depus o plângere penală împotriva aceloraşi terţi pentru tulburare de posesie a terenului.
Prin hotărârea definitivă din 23 februarie 1999, Secţia Penală a Tribunalului Teleorman i-a condamnat pe terţi pentru
tulburare de posesie a terenului, în temeiul art. 220 C. pen.
51. Prin hotărârea definitivă din 19 septembrie 2002, Tribunalul Teleorman, sesizat cu o acţiune de revizuire, a anulat
hotărârile de condamnare din 11 ianuarie şi 23 februarie 1999, constatând că au fost emise titluri de proprietate atât în
favoarea reclamantei, cât şi a terţilor, şi că, prin urmare, toţi beneficiarii aveau dreptul să utilizeze terenul în cauză.
8. Cererea nr. 28688/04 introdusă de domnii Alexandru Baizath, Francisc Bajsat şi Istvan Bajsat şi doamnele Susana
Konradi şi Victoria Bajzat
52. În 1953, în temeiul Decretului nr. 398/1953, statul a confiscat un teren de 6 500 m² care aparţinea soţilor F.
Ulterior, acest teren a devenit proprietatea, întâi a lui B.S. şi apoi a Cooperativei Agricole de Producţie din localitatea
Nimigea.
53. Reclamanţii sunt moştenitorii lui B.S. Printr-o decizie din 28 ianuarie 1992, pronunţată în temeiul Legii nr. 18/1991,
Comisia locală de fond funciar sau pentru stabilirea despăgubirilor din Nimigea i-a atribuit lui B.S. proprietatea unui teren
care include terenul sus-menţionat.
54. B.S. a devenit oficial proprietar la 8 iunie 1995, pe baza unui proces-verbal care încheia procedura de restituire.
55. T.S., K.C. şi K.R. sunt moştenitorii soţilor F. Printr-o decizie administrativă din 1991, comisia locală le-a atribuit, în
temeiul Legii nr. 18/1991, proprietatea unui teren de 4,48 ha, fără să precizeze însă amplasarea acestuia.
Cererea lor vizând acordarea terenului de 6 500 m² confiscat soţilor F. în 1953 a fost respinsă pe motiv că B.S. devenise
proprietarul acestuia la 8 iunie 1995.
56. După intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 de modificare a Legii nr. 18/1991, T.S., K.C. şi K.R. şi-au reiterat cererea
de acordare a proprietăţii terenului în litigiu.
Printr-o decizie din 20 noiembrie 2000, Comisia judeţeană de fond funciar sau pentru stabilirea despăgubirilor din
Bistriţa-Năsăud a anulat procesul-verbal din 8 iunie 1995 (supra, pct. 54) şi a obligat comisia locală să le acorde T.S., K.C. şi
K.R. proprietatea asupra terenului de 6 500 m², utilizat până atunci de B.S.
57. În 2001, B.S. a introdus o acţiune în justiţie, prin care solicita anularea deciziei din 20 noiembrie 2000. După decesul
lui B.S., reclamanţii au continuat procedura.
La 19 decembrie 2003, Tribunalul Bistriţa-Năsăud a respins acţiunea, considerând că, având în vedere probele de la dosar,
T.S., K.C. şi K.R. erau îndreptăţiţi să li se recunoască un drept de proprietate asupra terenului în cauză.
58. Până în prezent, reclamanţii nici nu au obţinut proprietatea asupra altui teren şi nici nu au primit vreo despăgubire.
59. Într-o comunicare din 2 octombrie 2013, Primăria Nimigea a informat Guvernul că era obligaţia Comisiei locale din
Nimigea, înfiinţată în temeiul Legii nr. 165/2013, să facă moştenitorilor lui B.S. o nouă propunere de acordare a proprietăţii
asupra unui teren cu aceeaşi suprafaţă precum acela a cărui proprietate fusese atribuită lui B.S. în 1992.
B. Hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi incidenţa acesteia asupra altor cauze similare
60. La 12 octombrie 2010, Curtea a pronunţat hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (nr. 30767/05 şi
33800/06). În această hotărâre, a reţinut, în special, că statul român trebuia să adopte, în termen de optsprezece luni de la data
rămânerii definitive a hotărârii, măsuri generale vizând eficienţa mecanismului de despăgubire şi restituire, precum şi
protejarea efectivă, în acest context, a drepturilor prevăzute la art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie.
Curtea a hotărât, de asemenea, să amâne, pentru o perioadă de optsprezece luni de la data rămânerii definitive a hotărârii,
examinarea tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, până la adoptarea de către autorităţile române a unor
măsuri care să poată oferi o reparaţie corespunzătoare tuturor persoanelor vizate de legile de reparaţie (Maria Atanasiu şi
alţii, citată anterior, pct. 241 şi pct. 6 şi 7 din dispozitiv).
61. Asemenea multor alţi reclamanţi aflaţi într-o situaţie similară, reclamanţii din prezenta cauză au fost informaţi că
examinarea cererilor acestora va fi suspendată până la 12 iulie 2012 şi că procedura ulterioară va fi stabilită de Curte în
lumina măsurilor de executare a hotărârii-pilot, care vor fi adoptate de guvernul român.
62. La 5 iunie 2012, Curtea a decis să admită cererea Guvernului de prelungire până la 12 aprilie 2013 a termenului care
îi fusese acordat pentru a remedia disfuncţionalităţile mecanismului de despăgubire şi restituire, în conformitate cu deciziile
adoptate de Curte în hotărârea-pilot a acesteia.
63. La 2 aprilie 2013, la cererea Guvernului, Curtea a prelungit acest termen până la 12 mai 2013.
64. La 7 mai 2013, Curtea a decis să menţină amânarea examinării cererilor rezultate din problematica vizată de
hotărârea-pilot până la examinarea de către aceasta a consecinţelor aplicării de către Guvern a hotărârii-pilot.
65. La 16 mai 2013, Parlamentul a adoptat Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire,
în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
66. La 10 septembrie 2013, Curtea a decis să solicite părţilor să formuleze observaţii privind eficienţa mecanismului de
restituire şi despăgubire, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 165/2013.
67. La 10 octombrie 2013, părţile au formulat observaţii ca răspuns.
II. Dreptul intern relevant
A. Cadrul legislativ, practica administrativă şi jurisprudenţa instanţelor în ceea ce priveşte dreptul la restituire şi/sau despăgubiri, înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013
68. Principalele dispoziţii legislative, practica administrativă şi jurisprudenţa referitoare la restituirea şi despăgubirea pentru bunurile imobile şi
terenurile naţionalizate sau confiscate de stat în perioada regimului comunist au fost descrise în hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii (citată anterior, pct.
44-80, cu trimiterile prevăzute acolo).
69. Art. 22 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, care a
intrat în vigoare la 14 februarie 2001, prevedea că beneficiarii dispuneau de un termen de şase luni pentru a solicita restituirea bunului lor sau o despăgubire,
nerespectarea acestuia atrăgând pierderea dreptului. Ulterior, acest termen a fost modificat până la 14 februarie 2002 prin ordonanţele de urgenţă ale
Guvernului nr. 109/2001 şi nr. 145/2001.
B. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod
abuziv în perioada regimului comunist în România.
70. Dispoziţiile relevante în speţă din Legea nr. 165/2013, intrată în vigoare la 20 mai 2013, se citesc după cum urmează:
Capitolul II
Restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist
Art. 3„În înţelesul prezentei legi, expresiile şi termenii de mai jos au următoarele semnificaţii:
7. grija notarială: ghidurile privind valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare utilizate de camerele notarilor publici, actualizate în condiţiile
impuse de art. 771 alin. (5) [privind valoarea de circulaţie a bunurilor imobile] din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal […]”
Art. 4„Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data
intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe
rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi
alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Art. 5„În termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale se constituie, prin ordin al
prefectului, Comisia locală pentru inventarierea terenurilor […]”.
Art. 8„(1) În termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, comisiile locale de fond funciar au obligaţia de a centraliza toate
cererile de restituire nesoluţionate, în vederea stabilirii suprafeţei de teren necesare în vederea finalizării procesului de restituire.”
Art. 11„(1) Comisiile locale şi judeţene de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti au obligaţia de a soluţiona
toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate până la data de 1 ianuarie 2016.”
Art. 12„În situaţia în care restituirea terenurilor agricole pe vechile amplasamente nu este posibilă, după validarea întinderii dreptului lor de
proprietate de către comisiile judeţene de fond funciar sau, după caz, de către Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, fostului
proprietar sau moştenitorilor acestuia li se va atribui un teren pe un alt amplasament, în următoarea ordine:
a) pe terenurile din rezerva comisiei locale de fond funciar;
b) pe izlazul comunal;
d) pe terenul proprietate publică, trecut în condiţiile legii în proprietatea privată a statului, sau pe terenul proprietate privată a statului, care a fost
administrat de institute, staţiuni de cercetare şi instituţii publice pe raza localităţilor învecinate, aflate în acelaşi judeţ;
(3) Atribuirea terenurilor de către comisia locală se face în ordinea de înregistrare a cererilor iniţiale de restituire, cu respectarea strictă a ordinii
categoriilor de teren prevăzute la alin. (1). Fostul proprietar sau moştenitorii acestuia pot refuza terenul din rezerva comisiei locale de fond funciar sau
din izlazul comunal, propus în vederea restituirii.”
Art. 13„(1) În situaţia în care restituirea terenurilor forestiere pe vechile amplasamente nu este posibilă, reconstituirea dreptului de proprietate se
face pe alte amplasamente de pe raza unităţii administrativ-teritoriale, chiar dacă acestea s-au aflat în proprietatea statului român înainte de anul
1948, au intrat ulterior în proprietatea statului sau au fost incluse în amenajamente silvice după această dată.
(2) În situaţia în care pe raza unităţii administrativ-teritoriale nu există teren forestier disponibil, reconstituirea dreptului de proprietate se face pe
terenuri forestiere situate pe raza altor unităţi administrativ-teritoriale din judeţ, cu aprobarea comisiei judeţene de fond funciar […]”
Capitolul III
Acordarea de măsuri compensatorii
Art. 16„Cererile de restituire care nu pot fi soluţionate prin restituire în natură la nivelul entităţilor învestite de lege se soluţionează prin acordarea
de măsuri compensatorii sub formă de puncte, care se determină potrivit art. 21 alin. (6) şi (7).”
Art. 17„(1) In vederea finalizării procesului de restituire în natura sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada
regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Naţională, care funcţionează
în subordinea Cancelariei Primului-Ministru şi are, în principal, următoarele atribuţii:
a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri
compensatorii;
b) dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor;
Art. 21„(1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entităţile învestite de lege transmit
Secretariatului Comisiei Naţionale deciziile care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentaţie care a stat la baza
emiterii acestora şi documentele care atestă situaţia juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei
(3) Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale, emise în conformitate cu Legea nr. 10/2001 […] se transmit Secretariatului Comisiei
Naţionale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004 […] rămân aplicabile.
(6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către
Secretariatul Comisiei Naţionale şi se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.
(9) În cazul validării deciziei entităţii învestite de lege, Comisia Naţională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod
abuziv.”
Art. 24„(1) Punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moştenitorii
legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare.”
Art. 27„(1) Punctele acordate prin decizia de compensare pot fi valorificate prin achiziţionarea de imobile din Fondul naţional la licitaţia publică
naţională, începând cu data de 1 ianuarie 2016.”
Art. 31„(1) În termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 1 ianuarie 2017, deţinătorul poate opta
pentru valorificarea punctelor şi în numerar.
(2) În aplicarea alin. (1), deţinătorul poate solicita, anual, după 1 ianuarie 2017, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor emiterea unui
titlu de plată pentru cel mult 14% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare şi nevalorificate în cadrul licitaţiilor naţionale de
imobile. Ultima tranşă va reprezenta 16% din numărul punctelor acordate.
(3) Sumele cuprinse în titlurile prevăzute la alin. (2) se plătesc de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.
(4) Punctele netransformate în numerar se pot valorifica în continuare în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile.
(5) Modalitatea de valorificare în numerar se stabileşte prin normele de aplicare a prezentei legi.
Capitolul IV
Măsuri privind urgentarea soluţionăriicererilor de retrocedare
Art. 32„(1) Se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile 1 în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot
completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele
necesare soluţionării cererii sale.”
Art. 33„(1) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001 […] înregistrate şi nesoluţionate până
la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
[...]
c) în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri.
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.”
Art. 34„(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la
data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.
„(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de
60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.”
Art. 35„(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a
tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se
poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune
restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.
(4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.
(5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru.”
Capitolul VI
Dispoziţii tranzitorii şi finale
Art. 41„(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data
intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014.
(2) Cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 5.000 lei.
(3) Pentru îndeplinirea obligaţiilor stabilite la alin. (1), Comisia Naţională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei
Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
(4) Titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile alin. (1) şi (2) şi se plăteşte de către
Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere.
(5) Obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a
prezentei legi se vor executa potrivit art. 21.”
Art. 47(2) În cazul existenţei unei suprapuneri totale sau parţiale ca urmare a emiterii a două sau mai multe titluri de proprietate pe aceleaşi
amplasamente, comisia judeţeană este competentă să dispună anularea totală sau parţială a titlurilor emise ulterior primului titlu.
(3) Comisia judeţeană va dispune emiterea unui nou titlu în locul celui anulat sau, după caz, va propune acordarea de măsuri compensatorii potrivit
[prezentei legi].”
C. Dispoziţii relevante ale normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013
71. La 19 iunie 2013, Guvernul a adoptat Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, intrate în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial, la 29
iunie 2013.
Capitolele I şi II din norme conţin dispoziţii privind constituirea şi modul de funcţionare ale comisiei prevăzute la art. 5 din lege.
Capitolul III descrie procedura de valorificare în numerar a punctelor, prevăzută la art. 31 din lege, ale cărui dispoziţii relevante în speţă se citesc după
cum urmează:
Art. 20„(1) În situaţia în care drepturile care decurg din deciziile de compensare se transmit, în tot sau în parte, sau se valorifică parţial în cadrul
licitaţiilor naţionale de imobile ori în numerar, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite certificate de deţinător de puncte.
(2) În baza deciziei de compensare emise pe numele titularului dreptului de proprietate se emit, cu titlu individual, certificate de deţinător de puncte,
în următoarele situaţii:
(3) Forma, modul de înregistrare şi termenul de emitere a certificatului de deţinător de puncte se stabilesc prin ordin al preşedintelui Autorităţii
Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
(4) Decizia de compensare care a stat la baza emiterii certificatului de deţinător de puncte se reţine de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea
Proprietăţilor.”
Art. 21„(4) Titlul de plată se comunică, în original, Ministerului Finanţelor Publice şi persoanelor îndreptăţite.
(5) La stabilirea valorii titlului de plată se face conversia unui punct la valoarea de 1 leu.
(6) Procedura de plată se stabileşte de Ministerul Finanţelor Publice, până la data de 31 decembrie 2016, şi se aprobă prin ordin.”
Art. 22„(1) Titlurile de plată aferente titlurilor de despăgubire se emit în ordinea de înregistrare a dosarelor de opţiune constituite la Autoritatea
Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi a titlurilor de despăgubire emise în condiţiile art. 41
din aceeaşi lege.
(2) Pentru fiecare tranşă anuală, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite un titlu de plată. Titlul de plată, în original, se
comunică în 5 zile de la emitere Ministerului Finanţelor Publice şi persoanelor îndreptăţite.

1
Termen extins la 120 de zile prin legea de modificare a Legii nr. 165/2013, adoptată la 19 noiembrie 2013 şi trimisă
Preşedinţiei pentru promulgare.
(3) Procedura de plată a titlurilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte de Ministerul Finanţelor Publice, până la data de 31 decembrie 2013 şi se aprobă
prin ordin.”
72. Prin Ordinul ministrului Finanţelor Publice nr. 1857/2013, intrat în vigoare la 26 noiembrie 2013, a fost aprobată Procedura de plată a sumelor din
titlurile de plată emise în condiţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. Art. 1 este redactat după cum urmează:
Art. 1Proceduri de plată (3) Titlurile de plată emise conform Ordinului preşedintelui ANRP […] se transmit săptămânal de către ANRP la
Ministerul Finanţelor Publice în 5 zile de la emitere. [...]
(6) Plăţile se efectuează de către Ministerul Finanţelor Publice în termen de maximum 175 de zile de la primirea titlului, fără a depăşi termenul
prevăzut de art. 41 alin (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Acestea vor fi procesate în ordinea cronologică primirii de la ANRP şi
în limita creditelor bugetare deschise cu această destinaţie […]”
D. Reglementarea relevantă privind evaluarea bunurilor
73. Dispoziţiile relevante în speţă din Legea 571/2003 privind Codul Fiscal se citesc astfel:
Art. 771
„(1) La transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii […] contribuabilii datorează un impozit […]
(4) Impozitul […] se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de proprietate […] În cazul în care valoarea
declarată este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camera notarilor publici, impozitul se va calcula la această valoare […]
(5) Camerele notarilor publici vor actualiza, o dată pe an, expertizele privind valoarea de circulaţie a bunurilor imobile care vor fi comunicate la
direcţiile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice."
74. Conform OG nr. 24/2011, intrată în vigoare la 5 septembrie 2011, evaluarea de bunuri imobile poate fi efectuată doar de către experţi autorizaţi de
Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România, potrivit procedurii şi în condiţiile stabilite de această ordonanţă.
ÎN DREPT
I. Observaţie preliminară
75. Curtea constată că unii reclamanţi au decedat în perioada în care cererile acestora erau pendinte în faţa sa şi că a fost
informată de moştenitorii menţionaţi în tabelul din anexă că aceştia doreau să continue procedura iniţiată de reclamanţii
decedaţi. În speţă, nimic nu se opune recunoaşterii de către Curte a calităţii acestor moştenitori de a se substitui reclamanţilor
decedaţi.
II. Cu privire la conexarea cererilor
76. Curtea consideră că, în interesul unei bune administrări a justiţiei, este necesară conexarea cererilor, în temeiul art.
42 § 1 din Regulamentul Curţii, ţinând seama de similitudinea lor în ceea ce priveşte faptele şi problemele juridice pe care le
ridică.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE
DIN CAUZA INEFICIENŢEI LEGILOR DE RESTITUIRE ŞI DESPĂGUBIRE
A. Cu privire la admisibilitate
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
77. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. În această privinţă, precizează că Legea nr. 165/2013, intrată în
vigoare la 20 mai 2013 şi completată de normele de aplicare a acesteia, adoptate la 19 iunie 2013, a modificat semnificativ
mecanismul de restituire şi despăgubire în privinţa bunurilor confiscate sau naţionalizate de regimul comunist şi că această
lege permite acum soluţionarea eficientă a capetelor de cerere întemeiate de reclamanţi pe art. 6 din Convenţie şi art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie.
78. Guvernul precizează că Legea nr. 165/2013 a fost adoptată ca răspuns la hotărârea-pilot pronunţată de Curte şi în
urma cooperării cu organele Convenţiei. Această lege ar oferi nu doar reclamanţilor din prezenta cauză şi celor care au
formulat capete de cerere similare, dar şi oricărei alte persoane interesate o soluţionare eficientă a cererilor lor privind
funcţionarea mecanismului de restituire şi despăgubire. Conform Guvernului, prin realizarea unei reale revizuiri a legislaţiei
în materie, cu noi norme de procedură clare şi simplificate, legea ar îndeplini criteriile formulate de Curte în hotărârea-pilot a
acesteia. Aceasta ar introduce, în special, termene obligatorii pentru etapele administrative ale procedurii, un control
jurisdicţional efectiv şi o eşalonare a despăgubirilor.
De asemenea, reclamanţii ar trebui să fie obligaţi să exercite calea de atac prevăzută de Legea nr. 165/2013, accesibilă şi
efectivă, în opinia Guvernului.
i. Prezentare generală a modificărilor introduse de Legea nr. 165/2013
79. Guvernul consideră, în primul rând, că mecanismul de restituire, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 165/2013,
răspunde criticilor formulate de Curte în hotărârea-pilot Maria Atanasiu şi alţii (citată anterior). În această privinţă, acesta
precizează că, spre deosebire de legile anterioare, Legea nr. 165/2013 introduce termene stricte şi realiste pentru toate etapele
administrative, însoţite de sancţiuni în caz de nerespectare şi de un control jurisdicţional, precum şi că acţiunile în justiţie
care privesc aplicarea acestei legi vor fi scutite de cheltuielile de judecată. În plus, menţionează că noua lege oferă o abordare
unitară a chestiunii restituirii proprietăţilor, stabilind cadrul şi principiile de restituire. Adaugă că dispoziţiile sunt completate
de alte legi de reparaţie, care ar rămâne aplicabile în măsura în care dispoziţiile acestora nu sunt contrare noii legi.
Guvernul rezumă după cum urmează modificările aduse de Legea nr. 165/2013 sistemului de restituire şi despăgubire.
80. Noua lege impune ca principiu esenţial restituirea în natură şi prevede o procedură ce vizează asigurarea coerenţei,
stabilităţii şi previzibilităţii sistemului de reparaţie instituit pentru remedierea situaţiilor în care nu este posibilă restituirea.
81. În ceea ce priveşte terenurile, autorităţile vor proceda întâi la inventarierea terenurilor disponibile şi centralizarea
cererilor de restituire, pentru a întocmi o situaţie comparativă a acestor date. Această etapă preliminară va fi urmată de
soluţionarea cererilor de către autorităţile locale, constând fie în restituirea vechiului teren, fie în acordarea altui teren, care
trebuie finalizată până la cel târziu 1 ianuarie 2016.
82. În plus, legea prevede înfiinţarea de noi structuri, şi anume comisii locale însărcinate cu inventarierea terenurilor. În
termen de 180 de zile de la constituirea comisiilor, acestea vor întocmi situaţia terenurilor agricole şi forestiere aflate în
domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale şi care pot face obiectul unei restituiri în
natură către foştii proprietari. Situaţia întocmită de fiecare comisie va fi supusă spre aprobare Agenţiei Naţionale de Cadastru
şi Publicitate Imobiliară („ANCPI”) şi comisiilor judeţene de fond funciar. Acestea din urmă vor centraliza situaţiile efectuate
la nivel local şi transmit rezultatele Agenţiei Domeniilor Statului („ADS”), precum şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea
Proprietăţilor („ANRP”).
În termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a noii legi, comisiile locale au obligaţia de a centraliza cererile de
restituire înregistrate, în vederea stabilirii suprafeţei de teren necesare restituirilor. Acestea vor transmite rezultatele comisiei
judeţene în acelaşi termen.
Până la data de 1 martie 2014, ANCPI va realiza o situaţie comparativă a cererilor de restituire, pe de o parte, şi a
disponibilului de teren din fiecare judeţ şi pentru întreaga ţară, pe de altă parte. Această situaţie va fi comunicată ANRP şi
ADS.
83. Pentru a evita riscul ca acelaşi teren să facă obiectul unor titluri de proprietate concurente, noua lege prevede
suspendarea proceselor pendinte la momentul intrării sale în vigoare până la centralizarea situaţiilor de către comisiile
judeţene. Această amânare nu vizează hotărârile judecătoreşti trecute în forţa lucrului judecat.
84. Noua lege stabileşte un criteriu strict pentru procesarea şi soluţionarea cererilor de restituire, şi anume data
înregistrării cererilor iniţiale la autorităţile competente.
Autorităţile locale competente au obligaţia să emită o decizie ca răspuns la fiecare cerere de restituire, să elibereze titlurile
de proprietate şi să asigure punerea în posesie până la 1 ianuarie 2016.
85. În cazul existenţei unei suprapuneri totale sau parţiale ca urmare a emiterii a două sau mai multe titluri de proprietate
pe aceleaşi amplasamente, comisia judeţeană de restituire are obligaţia de a anula total sau parţial titlurile emise ulterior
primului titlu. Odată cu anularea unui titlu, comisia va emite un nou titlu de proprietate sau, după caz, va propune acordarea
de despăgubiri.
Instanţele vor putea, la cererea persoanei interesate, să controleze legalitatea măsurilor adoptate în acest context.
86. În situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură a unui imobil sau a unui teren, se va proceda la acordarea unei
compensaţii echivalente valorii bunului.
87. În plus, legea introduce un sistem unitar, previzibil şi obiectiv de evaluare a bunurilor.
Astfel, valoarea imobilelor în cauză va fi stabilită pornind de la o valoare adoptată la intrarea în vigoare a legii şi care este
inclusă în grila notarială (de evaluare a bunurilor imobile) utilizată de notarii din fiecare judeţ.
88. Despăgubirile acordate vor fi calculate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi vor fi exprimate în puncte.
Un punct are valoarea de un leu (RON). Punctele acordate vor servi: a) la achiziţionarea de bunuri imobile aflate în
proprietatea statului în cadrul licitaţiilor care vor fi organizate în regim de videoconferinţă începând cu 1 ianuarie 2016; b) la
obţinerea unei despăgubiri pecuniare, în cazul în care beneficiarul doreşte acest lucru sau dacă acesta nu a putut achiziţiona
un bun în cadrul licitaţiilor.
Valorificarea punctelor în numerar se va efectua în termen de 3 ani de la emiterea deciziei de compensare, dar nu devreme
de 1 ianuarie 2017.
De asemenea, noua lege prevede termene stricte şi o procedură detaliată pentru licitaţii, inclusiv în ceea ce priveşte
înscrierea în cartea funciară a imobilelor adjudecate astfel.
89. Plata despăgubirilor se va efectua eşalonat, pe o perioadă de şapte ani. În acest scop, beneficiarul are obligaţia de a
solicita anual ANRP emiterea unui titlu de plată.
Neemiterea de către ANRP a unui titlu de plată va putea fi supusă unui control de către instanţe, prin intermediul
procedurii contenciosului administrativ.
90. Despăgubirile calculate şi acordate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 printr-o decizie a Comisiei
Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă vor fi plătite, după emiterea unui
titlu de plată de către autoritatea competentă menţionată în Legea nr. 165/2013, în cinci tranşe anuale egale, începând cu 1
ianuarie 2014.
91. Statul a ales să eşaloneze plata despăgubirilor pentru a fi în măsură să respecte angajamentele pe care şi le-a asumat la
încheierea acordurilor de împrumut cu parteneri străini (Comisia Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Mondială) în ceea ce priveşte ţintele deficitului bugetar şi obiectivele deficitului structural, astfel cum sunt prevăzute de
Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare, semnat de România la 2
martie 2012.
92. Statul a ales să nu indexeze sumele acordate în raport cu indicele de inflaţie deoarece a luat în considerare dificultăţile
economice şi financiare cu care se confruntă în prezent dar şi deoarece a optat pentru neplafonarea despăgubirilor.
93. Controlul jurisdicţional va privi atât existenţa, cât şi sfera de aplicare a dreptului de proprietate, instanţa având
posibilitatea de a dispune restituirea bunului sau acordarea unei măsuri compensatorii, după caz. Instanţa însăşi va putea
stabili valoarea imobilului, pe baza criteriilor stabilite de Legea nr. 165/2013.
Hotărârile judecătoreşti sunt supuse apelului.
94. Pentru a garanta aplicarea efectivă a prezentei legi, este prevăzut un sistem specific de sancţiuni.
95. În plus, autorităţile au înfiinţat un comitet interministerial însărcinat cu monitorizarea aplicării legislaţiei în materie, în
vreme ce ANRP va avea obligaţia de a întocmi rapoarte semestriale sau trimestriale privind aplicarea noii legislaţii.
96. De la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, Comisia naţională s-a reunit de 14 ori, a examinat peste 900 de dosare
privind acordarea de despăgubiri pentru terenuri şi imobile şi a emis deja 70 de decizii de despăgubire (în puncte).
ii. Cu privire la eficienţa Legii nr. 165/2013 în ceea ce priveşte prezentele cauze
97. În ceea ce priveşte prezentele cauze, Guvernul exprimă următoarele opinii.
În măsura în care doamna Preda (cererea nr. 9584/02) se plânge de faptul că un terţ deţine un titlu de proprietate pentru
terenul său, art. 47 din Legea nr. 165/2013 îi permitea să obţină anularea titlului emis ulterior primului titlu, şi anume cel al
terţului.
98. Moştenitorii domnului Mocănaşu (cererea nr. 33514/02) ar putea să fie despăgubiţi urmând procedura prevăzută la
art. 41 din Legea nr. 165/2013, care impune, în primul rând, emiterea unui nou titlu de plată.
99. Domnul Corocleanu (cererea nr. 38052/02) ar avea posibilitatea să obţină o despăgubire pentru imobilul situat în Sibiu
(supra, pct. 28) urmând procedura descrisă în Cap. III şi IV din Legea nr. 165/2013. Deşi dreptul acestuia la despăgubiri a
fost recunoscut în 2006, ţinând seama de faptul că valoarea despăgubirii nu a fost stabilită înainte de intrarea în vigoare a
Legii nr. 165/2013, aceasta impune ca autorităţile locale din Sibiu să procedeze la o nouă verificare a dreptului reclamantului
de a primi despăgubiri şi să îl reconfirme printr-o decizie. Odată recunoscut acest drept, reclamantul va trebui să desfăşoare
procedura de stabilire a valorii despăgubirii şi ulterior procedura de plată şi, în continuare, să treacă la etapa de acordare a
punctelor şi a posibilităţii de participare la licitaţii.
100. Domnul Butoi (cererea nr. 25821/03) ar putea beneficia pe deplin de dispoziţiile Legii nr. 165/2013, în special de art.
21 şi art. 32, prin completarea dosarului înregistrat la autorităţile competente şi prin depunerea documentelor care i-au fost
sau îi vor fi solicitate. În cazul în care acesta nu completează dosarul şi nu prezintă toate documentele solicitate, acesta nu va
putea să beneficieze de un drept la despăgubire.
101. Respectând procedura descrisă la art. 35 alin. (2)-(5) din lege, doamna Orendi (cererea nr. 29652/03) ar putea să
obţină rapid o decizie de acordare a unor despăgubiri, urmată de plata acestora, astfel cum este dispusă prin decizia Curţii de
Apel Alba-Iulia din 28 aprilie 2011.
102. Doamna şi domnul Rodan (cererea nr. 3736/03) ar putea să beneficieze de o despăgubire în temeiul art. 32 din noua
lege, cu condiţia respectării procedurii descrise la această dispoziţie.
103. Din scrisoarea autorităţilor locale (supra, pct. 47) reiese că art. 47 din lege le-ar permite doamnei şi domnului Burcea
(cererea nr. 17750/03) să obţină anularea oricărui titlu emis în favoarea unui terţ la o dată ulterioară emiterii titlului acestora.
104. În cele din urmă, procedura descrisă anterior (pct. 99), referitoare la cererea introdusă de domnul Corocleanu, este
aplicabilă şi în cazul domnilor Alexandru Baizath, Francisc şi Istvan Bajsat şi al doamnelor Susana Konradi şi Victoria Bajzat
(cererea nr. 28688/04) în ceea ce priveşte dreptul acestora la restituire în calitate de moştenitori ai lui B.S. În această privinţă,
Guvernul face trimitere la scrisoarea autorităţilor locale din luna octombrie 2013 (supra, pct. 59).
b) Reclamanţii
105. Majoritatea reclamanţilor precizează, de la început, că vor refuza orice reparaţie care li se va oferi în temeiul Legii
nr. 165/2013.
Cu toate acestea, declară să sunt împotriva iniţierii unei noi proceduri, susţinând că nu sunt obligaţi să exercite o cale de
atac instituită, conform acestora, după mulţi ani de la introducerea cererilor lor.
106. Făcând referire la propria cerere, aceştia consideră că noile termene stabilite de Legea nr. 165/2013 sunt umilitoare şi
disproporţionate. Argumentează că obligarea acestora să iniţieze procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013 le-ar impune o
sarcină disproporţionată. În această privinţă, menţionează vârsta lor înaintată şi multiplele demersuri pe care le-ar fi
întreprins deja până în prezent, timp de numeroşi ani, în vederea obţinerii restituirii bunului lor sau a unei despăgubiri.
107. În plus, reclamanţii îşi exprimă îndoiala privind eficacitatea noului mecanism de restituire. Aceştia susţin că Legea
nr. 165/2013 nu oferă mai multă securitate juridică decât legile de restituire anterioare şi că îi lipsesc previzibilitatea şi
transparenţa. În opinia acestora, în absenţa voinţei politice de a soluţiona disfuncţionalităţile structurale, noile termene
stabilite de Legea nr. 165/2013 nu sunt mai adecvate decât termenele stabilite de legile precedente.
În plus, aceştia precizează că nu este prevăzută nicio măsură compensatorie în caz de nerespectare a termenelor stabilite.
În cele din urmă, adaugă că, în orice caz, Legea nr. 165/2013 nu face decât să întârzie data de restituire a unui bun sau
plata unei despăgubiri.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
108. Curtea reaminteşte că regula epuizării căilor de atac interne este o parte indispensabilă a funcţionării mecanismului
de protecţie instituit de Convenţie. Este necesar ca statele să aibă posibilitatea de a remedia situaţia în cadrul ordinii juridice
interne înainte de a răspunde pentru actele lor în faţa unui organism internaţional. Prin urmare, persoanele care doresc să se
prevaleze de competenţa de control a Curţii în ceea ce priveşte cererile îndreptate împotriva unui stat au obligaţia de a utiliza
înainte căile de atac oferite de sistemul juridic al ţării lor (a se vedea, între multe altele, Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16
septembrie 1996, pct. 65, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV).
109. În plus, Curtea a subliniat cu fermitate caracterul subsidiar al mecanismului Convenţiei şi limitările care rezultă din
acest lucru în ceea ce priveşte rolul pe care îl joacă. Astfel, a reafirmat că rolul său de instanţă internaţională nu este de a se
pronunţa cu privire la un număr mare de cauze care presupun stabilirea unor fapte de bază sau să calculeze o compensaţie
financiară – două sarcini care, din principiu şi din motive de eficacitate, revin instanţelor interne [Demopoulos şi alţii
împotriva Turciei (dec.) (MC), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 şi 21819/04, pct.
69, CEDO 2010].
110. În plus, Curtea reaminteşte că dispoziţiile art. 35 din Convenţie prevăd epuizarea căilor de atac referitoare la
încălcările incriminate, disponibile şi adecvate. Aceste căi trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine, nu numai în
teorie, ci şi în practică, fără de care sunt lipsite de eficienţa şi accesibilitatea dorite (a se vedea, între altele, Akdivar şi alţii,
citată anterior, pct. 66, şi Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 38, Culegere 1998-I).
111. În plus, Curtea reaminteşte că trebui să aplice regula epuizării căilor de atac interne, ţinând seama în mod
corespunzător de contextul mecanismului de apărare a drepturilor omului, pe care părţile contractante au convenit să îl
instituie. Astfel, a recunoscut că art. 35 § 1 din Convenţie trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate şi fără un formalism
excesiv. Regula epuizării căilor de atac interne nu se aplică automat şi nu are un caracter absolut; la controlarea respectării
acesteia trebuie să se ţină seama de circumstanţele cauzei. Acest lucru înseamnă, în special, că este necesar să se ţină seama,
în mod realist, de către Curte de contextul juridic şi politic în care se înscriu acţiunile, precum şi de situaţia personală a
reclamanţilor (a se vedea, de exemplu, Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 69, Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996,
pct. 53, Culegere 1996-VI, şi Menteş şi alţii împotriva Turciei, 28 noiembrie 1997, pct. 58, Culegere 1997-VIII).
112. În plus, conform „principiilor de drept internaţional general recunoscute”, anumite circumstanţe specifice pot să
scutească reclamanţii de obligaţia de epuizare a căilor de atac interne care le sunt disponibile [Selmouni împotriva Franţei
(MC), nr. 25803/94, pct. 75, CEDO 1999-V]. Cu toate acestea, simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de
succes ale unei anumite căi de atac interne, care nu este sortită în mod evident eşecului, nu este suficient pentru a justifica
neutilizarea căii de atac în cauză [Akdivar şi alţii, citată anterior, pct. 71, şi Van Oosterwijck împotriva Belgiei, 6 noiembrie
1980, pct. 37, seria A nr. 40; a se vedea şi Giacometti şi alţii împotriva Italiei (dec.), nr. 34939/97, CEDO 2001-XII].
113. De asemenea, Curtea reaminteşte că epuizarea căilor de atac interne este examinată, în principiu, la data introducerii
cererii în faţa Curţii. Totuşi, excepţiile de la această regulă pot fi justificate de circumstanţele unei anumite cauze (a se vedea
hotărârea citată anterior, Demopoulos şi alţii, pct. 87, cu trimiterile prevăzute acolo).
În special, Curtea reaminteşte că s-a abătut de la acest principiu general în cauze examinate ulterior unei hotărâri de
principiu sau a unei hotărâri-pilot, de exemplu în cauze îndreptate împotriva Italiei, Poloniei, Rusiei şi Greciei, referitoare la
căi de atac privind durata procedurii [Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX, Charzyñski împotriva
Poloniei (dec.), nr. 15212/03, CEDO 2005-V, Nagovitsyn şi Nalgiyev împotriva Rusiei (dec.), nr. 27451/09 şi 60650/09,
23 septembrie 2010, şi Techniki Olympiaki A.E. împotriva Greciei (dec.), nr. 40547/10, 1 octombrie 2013], într-o cauză
îndreptată împotriva Moldovei [Bălan împotriva Moldovei (dec.), nr. 44746/08, 24 ianuarie 2012] privind o nouă cale de atac
vizând neexecutarea prelungită a unor hotărâri judecătoreşti sau într-o cauză îndreptată împotriva Turciei [Ýçyer împotriva
Turciei (dec.), nr. 18888/02, CEDO 2006-I]. Căile de atac ce au făcut obiectul acestor cauze au fost instituite pentru a epuiza
la nivel intern cererile întemeiate pe Convenţie prezentate de persoane ale căror cereri pendinte în faţa Curţii priveau
probleme similare.
b) Măsurile indicate de Curte în hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României
114. Curtea a soluţionat deja un număr mare de cereri îndreptate împotriva României, în care au fost prezentate capete de
cerere referitoare la drepturi la restituire sau despăgubire pentru bunuri confiscate sau naţionalizate de stat în timpul
regimului comunist. După ce a constatat, în numeroase hotărâri, ineficienţa mecanismului de despăgubire sau de restituire
instituit de autorităţile române, precum şi încălcarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea,
invocând art. 46 din Convenţie, a precizat Guvernului că se impunea adoptarea unor măsuri generale pentru a permite
exercitarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire (a se vedea, între altele, Viaşu împotriva României, nr. 75951/01, pct.
75-83, 9 decembrie 2008, privind neplata despăgubirilor datorate din cauza imposibilităţii restituirii unui teren; Faimblat
împotriva României, nr. 23066/02, pct. 48-54, 13 ianuarie 2009, privind refuzul unei instanţe de a se pronunţa cu privire la o
acţiune pentru constatarea ilegalităţii naţionalizării unui imobil, coroborat cu nerespectarea de către administraţie a
termenelor stabilite de legea de restituire, şi Katz împotriva României, nr. 29739/03, pct. 30-36, 20 ianuarie 2009, privind
coexistenţa a două titluri de proprietate pentru acelaşi bun imobil).
115. În hotărârea Maria Atanasiu şi alţii (citată anterior), Curtea a ajuns la concluzia că ineficienţa mecanismului de
despăgubire constatată în hotărârile menţionate, precum şi în multe alte hotărâri, constituia o problemă recurentă şi răspândită
pe scară largă. În ciuda hotărârilor menţionate şi a măsurilor generale indicate de Curte, numărul constatărilor de încălcare a
Convenţiei nu a încetat să crească, în vreme ce mai multe sute de cereri similare erau pendinte în faţa Curţii. Considerând că
o astfel de situaţie reprezintă nu numai un factor agravant în ceea ce priveşte răspunderea statului în raport cu Convenţia, ci şi
o ameninţare pentru eficienţa viitoare a dispozitivului de control instituit de Convenţie, Curtea a decis să aplice procedura din
hotărârea-pilot (Maria Atanasiu şi alţii, citată anterior, pct. 215-218).
Aceasta a solicitat statului pârât să adopte măsuri pentru a pune capăt situaţiei structurale constatate. Hotărând că era
necesar să lase acestuia din urmă o marjă amplă de apreciere în ceea ce priveşte alegerea măsurilor care trebuie adoptate în
acest sens, Curtea a făcut referire la deficienţele constatate ale mecanismului de restituire şi a precizat, cu titlu de exemplu,
câteva orientări care pot fi exploatate de guvernul pârât, astfel încât să poată fi garantată respectarea drepturilor enunţate la
art. 6 din Convenţie şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie: modificarea mecanismului de restituire prin intermediul unei
reforme legislative, destinată să furnizeze norme de procedură clare, accesibile, simplificate şi previzibile, dublate de o
practică judiciară şi administrativă coerentă, stabilirea unor termene obligatorii pentru toate etapele administrative,
plafonarea despăgubirilor sau eşalonarea lor şi, în fine, un control jurisdicţional efectiv (idem, pct. 231-236).
116. Ţinând seama de numărul foarte mare de cereri îndreptate împotriva României care privesc acelaşi tip de contencios,
Curtea a decis, de asemenea, să amâne examinarea tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, până la
adoptarea de către autorităţile române a unor măsuri care să ofere o reparaţie adecvată tuturor persoanelor vizate de legile de
reparaţie (idem, pct. 241).
c) Aplicarea în prezentele cauze a principiilor menţionate referitoare la epuizarea căilor de atac
117. Curtea subliniază, cu titlu introductiv, că cele opt cereri examinate sunt primele cereri nedeclarate încă admisibile şi
care trebuie să fie analizate de la adoptarea procedurii hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii (citată anterior).
118. Aceasta este conştientă de complexitatea factuală a cauzelor, care au legătură cu proceduri judiciare şi/sau
administrative de restituire sau despăgubire privind bunuri care au intrat în patrimoniul statului în timpul regimului comunist.
Această complexitate se datorează timpului scurs de la deposedarea suferită de victime, cât şi evoluţiei soluţiilor politice şi
juridice avute în vedere de la căderea regimului.
În lumina acestor considerente şi a observaţiilor formulate de părţi, Curtea se va pronunţa cu privire la eficacitatea, în
ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, a soluţiilor propuse de dispozitivul introdus de Legea nr. 165/2013 şi normele sale de
aplicare.
i. Cu privire la căile de atac prevăzute de Legea nr. 165/2013
119. Curtea observă, de la început, că legea menţionată anterior nu abrogă legile anterioare în materie de restituire:
aceasta le completează şi, în anumite privinţe, la modifică.
Astfel, legea stabileşte, în primul rând, obligaţia autorităţilor în cauză de a examina cererile de restituire înregistrate la ele
şi nesoluţionate încă, indiferent dacă este vorba de terenuri sau de imobile (art. 4, art. 8 şi art. 33 din Legea nr. 165/2013). În
cazul imposibilităţii de restituire în natură, legea confirmă, de asemenea, obligaţia de examinare a cererilor de despăgubire
înregistrate şi nesoluţionate la intrarea acesteia în vigoare.
120. Legea introduce o nouă procedură de acordare a unor compensaţii, acestea din urmă fiind exprimate în puncte.
Măsurile compensatorii oferă dreptul de participare la licitaţiile publice organizate în regim de videoconferinţă şi, eventual, la
o despăgubire în numerar, în cazul în care punctele nu au fost utilizate pentru achiziţionarea de bunuri în cadrul acestor
licitaţii. Valoarea despăgubirilor este calculată în funcţie de valoarea de circulaţie a bunului şi se plăteşte eşalonat [art. 3 alin.
(7) şi art. 16-31 din lege].
121. Legea stabileşte termene precise pentru fiecare etapă administrativă (a se vedea, de exemplu, art. 5, art. 8, art. 11, art.
27, art. 31-34 şi art. 41 din lege) şi prevede posibilitatea unui control jurisdicţional, care le permite instanţelor nu doar să
verifice legalitatea deciziilor administrative, dar şi să se subroge autorităţilor administrative, pronunţând, dacă este necesar, o
decizie de acordare a unui titlu de proprietate asupra unui bun sau de acordare a unei măsuri compensatorii.
122. Acţiunile în justiţie introduse în temeiul Legii nr. 165/2013 sunt scutite de taxele judiciare de timbru (art. 35 din
lege).
123. În cazul coexistenţei mai multor titluri de proprietate pentru acelaşi teren, legea prevede anularea titlului/titlurilor de
proprietate care a(u) fost emis(e) ulterior primului titlu şi acordarea unor măsuri compensatorii (art. 47 din lege).
124. În schimb, în ciuda măsurilor generale indicate în hotărârea Katz (citată anterior), nici art. 32 invocat de Guvern, nici
alt articol din Legea nr. 165/2013 nu conţine dispoziţii procedurale sau materiale în vederea soluţionării problemei referitoare
la soarta hotărârilor judecătoreşti definitive care au validat titluri de proprietate concurente pentru un imobil construit (supra,
pct. 85).
În plus, nu este disponibilă nicio cale procedurală pentru foştii proprietari care, neputând să beneficieze de o restituire în
natură, ar avea dreptul la o despăgubire, în cazul în care faptul care face imposibilă restituirea s-a produs sau a fost confirmat
după expirarea termenelor stabilite pentru introducerea unei cereri de despăgubire (supra, pct. 69).
125. În ceea ce priveşte plata efectivă a măsurilor compensatorii acordate, Legea nr. 165/2013 instituie un sistem de
eşalonare a plăţilor, conform căruia persoanele care, la data intrării în vigoare a legii, dispun de o creanţă provenită dintr-o
hotărâre judecătorească sau administrativă, vor primi o despăgubire, ce urmează să fie plătită pe o perioadă de cinci ani
[art. 41 alin. (1) din lege]. Persoanele cărora li se va recunoaşte o creanţă după intrarea în vigoare a legii vor obţine pe baza
acesteia plata despăgubirii acordate astfel pe o perioadă de şapte ani [art. 31 alin. (2) din lege].
126. Curtea reaminteşte marja largă de apreciere de care dispun statele pentru a alege soluţiile care le convin cel mai mult
în ceea ce priveşte, precum în speţă, reformele economice, sociale sau altele de mare anvergură, care vizează anularea
anumitor consecinţe ale unui regim totalitar şi asigurarea tranziţiei către o formă democratică de guvernare (a se vedea, de
exemplu, Demopoulos şi alţii, decizie citată anterior, pct. 117, Maria Atanasiu şi alţii, citată anterior, pct. 170-172).
127. De asemenea, reaminteşte că, în cazul privării de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie,
imperative de interes general pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea totală de piaţă a bunului, cu condiţia ca
suma plătită să fie rezonabilă în raport cu valoarea bunului [James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct.
54, seria A nr. 98, Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1986, § 120, seria A nr. 102, şi Scordino împotriva Italiei
(nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 95 şi urm., CEDO 2006-V].
Curtea respectă modul în care statul concepe imperativele de interes general, cu excepţia cazului în care hotărârea
acestuia se dovedeşte lipsită în mod vădit de temei raţional (Mellacher şi alţii împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45,
seria A nr. 169).
128. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că a hotărât deja că măsurile de organizare a lichidării creanţelor datorate de
stat în temeiul hotărârilor judecătoreşti definitive, precum eşalonarea plăţii lor, adoptate cu scopul menţinerii echilibrului
bugetar între cheltuielile şi veniturile publice, urmăresc un scop de utilitate publică şi păstrează un echilibru just între
diversele interese aflate în joc, ţinând seama de respectarea mecanismului instituit şi de diligenţa de care au dat dovadă
autorităţile în executarea acestuia [Dumitru şi alţii (dec.), nr. 57265/08, pct. 47-52, 4 septembrie 2012].
129. Având în vedere considerentele anterioare şi ţinând seama de marja de apreciere a statului român şi de garanţiile care
sunt oferite, menţionate anterior, şi anume norme de procedură clare şi previzibile, însoţite de termene obligatorii şi de un
control jurisdicţional efectiv, Curtea consideră că Legea nr. 165/2013 oferă, în principiu, un cadrul accesibil şi efectiv pentru
soluţionarea plângerilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,
ca urmare a aplicării legilor de restituire în special în următoarele situaţii: coexistenţa unor titluri de proprietate concurente
pentru acelaşi teren, anularea unui titlu de proprietate în absenţa contestării dreptului la restituire sau despăgubire,
pronunţarea unei hotărâri definitive prin care se confirmă dreptul la o despăgubire a cărei valoare nu a fost stabilită,
neachitarea sumei acordate cu titlu de despăgubire prin hotărârea definitivă şi absenţa prelungită a unei decizii ca răspuns la o
cerere de restituire.
130. Curtea constată că, în schimb, Legea nr. 165/2013 nu prevede nicio dispoziţie, de natură procedurală sau materială,
care să poată oferi o reparaţie în situaţiile în care coexistă mai multe titluri de proprietate pentru acelaşi imobil construit.
131. În plus, observă că, având în vedere termenele stabilite de Legea nr. 165/2013 pentru procedurile administrative, la
care se pot adăuga cele care sunt legate de eventuale proceduri judiciare, încheierea procesului şi soluţionarea definitivă a
cererilor pot să dureze mulţi ani. În opinia Curţii, o astfel de situaţie excepţională este inerentă complexităţii factuale şi
juridice ce caracterizează starea bunurilor naţionalizate sau confiscate în urmă cu peste şaizeci de ani şi care, de atunci, au
făcut obiectul a numeroase schimbări de proprietar şi/sau folosinţă.
Având în vedere caracterul deosebit al unei asemenea situaţii, Curtea consideră că astfel de termene nu pot, per se, nici să
pună în discuţie eficacitatea mecanismului astfel reformat, nici să fie considerate prima facie ca fiind contrare unuia din
drepturile garantate de Convenţie, în special dreptul, garantat de art. 6 din Convenţie, la un termen rezonabil al unei
proceduri.
132. Curtea este conştientă că, datorită adoptării recente a Legii nr. 165/2013, nu s-a dezvoltat o practică judiciară şi
administrativă în aplicarea sa. Totuşi, consideră că nu există niciun motiv să concluzioneze, în acest stadiu, că această soluţie
este ineficientă în situaţiile descrise anterior (supra, pct. 129). Îndoielile exprimate de reclamanţi cu privire la şansele de
succes ale noului dispozitiv legislativ intern nu pot schimba prezenta concluzie. Curtea îşi rezervă totuşi dreptul să
examineze, pe viitor, orice acuzaţie de ineficienţă a noului dispozitiv legislativ, întemeiată pe aplicarea concretă a acestuia [a
se vedea, mutatis mutandis, Nogolica împotriva Croaţiei (dec.), nr. 77784/01, CEDO 2002-VIII, şi Nagovitsyn şi Nalgiyev,
decizie citată anterior, pct. 30].
133. Prin urmare, Curtea concluzionează că, exceptând situaţiile în care coexistă mai multe titluri de proprietate pentru
acelaşi imobil construit, Legea nr. 165/2013 oferă, în principiu, justiţiabililor români posibilitatea de a obţine o soluţionare a
plângerii lor la nivel intern (supra, pct. 130), posibilitate pe care trebuie să o folosească.
ii. Cu privire la problema stabilirii dacă reclamanţii trebuie să epuizeze căile de atac oferite de Legea nr.
165/2013
134. Curtea observă, de la început, că prezentele cereri au fost introduse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.
165/2013. Totuşi, consideră că circumstanţele speţei justifică o excepţie de la principiul general conform căruia Curtea
examinează în momentul introducerii cererii dacă a fost îndeplinită condiţia privind epuizarea căilor de atac interne.
Într-adevăr, Curtea subliniază că legea menţionată anterior se înscrie într-o logică menită să le permită autorităţilor
române competente să remedieze încălcările identificate în hotărârea Maria Atanasiu şi alţii (citată anterior) şi, în consecinţă,
să reducă numărul de cereri supuse examinării sale. Acest lucru este valabil atât pentru cererile introduse după data intrării în
vigoare a legii, cât şi pentru cele care, la data respectivă, erau deja înscrise pe rolul Curţii. În această privinţă, trebuie
acordată o importanţă deosebită faptului că art. 4 din Legea nr. 165/2013 se referă explicit la cererile deja înregistrate pe rolul
Curţii şi că acesta vizează includerea în sfera de aplicare a procedurilor descrise acolo toate cererile pendinte în faţa Curţii.
135. Prin urmare, Curtea va proceda la examinarea capetelor de cerere expuse în prezentele cereri pentru a stabili dacă,
ţinând seama de circumstanţele factuale ale acestora, reclamanţii au obligaţia, astfel cum impune art. 35 § 1 din Convenţie, să
epuizeze căile de atac interne prevăzute de Legea nr. 165/2013 înainte de examinarea cererii lor de către Curte.
136. Curtea remarcă faptul că doamna Preda (cererea nr. 9584/02) se plânge că terenul care i-a fost restituit a fost acordat,
de asemenea, unor terţi şi că nu poate beneficia pe deplin de bunul său.
Constată că situaţia denunţată este vizată de dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 165/2013, care prevede anularea titlului de
proprietate emis ulterior primului titlu şi fie emiterea unui nou titlu în locul celui anulat, fie propunerea de acordare a unei
măsuri compensatorii.
Această constatare este valabilă şi pentru reclamanţii care au introdus cererile nr. 17750/03 şi 28688/04, care se plâng de
faptul că nu pot să beneficieze pe deplin de terenul care le-a fost restituit, din cauza faptului că acesta a fost restituit şi altor
persoane (nr. 17750/03), sau care denunţă anularea parţială a anumitor acte întocmite în favoarea lor (nr. 28688/04).
137. În continuare, Curtea constată că procedura prevăzută la art. 41 din Legea nr. 165/2013 le-ar permite moştenitorilor
domnului Mocănaşu (cererea nr. 335142) să primească o despăgubire în temeiul deciziei administrative pronunţate în 2008
de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
138. În ceea ce îl priveşte pe domnul Corocleanu (cererea nr. 38052/02), care beneficiază din 2006 de o decizie
administrativă care confirmă dreptul acestuia la despăgubiri pentru imobilul situat în Sibiu, Curtea consideră că acesta îşi
poate invoca dreptul urmând procedurile descrise la Cap. III şi IV din Legea nr. 165/2013.
139. Referitor la domnul Butoi (25821/03), Curtea observă că acesta a depus, în 2002, un dosar pentru restituirea unui
teren intra-muros situat în Râşnov, invocând Legea nr. 10/2001. Prin urmare, consideră că, astfel cum precizează Guvernul,
moştenitorul domnului Butoi poate să obţină o hotărâre definitivă şi acordarea unei măsuri compensatorii, urmând
procedurile prevăzute la art. 21 şi art. 32 din Legea nr. 165/2013.
140. Mai reţine că văduvei domnului Reimar Karl Orendi (cererea nr. 29652/03) i s-a confirmat, printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, pronunţată în 2011, dreptul de a fi despăgubită pentru o cotă-parte dintr-o proprietate constând într-
un teren şi un imobil. În această privinţă, observă că doamna Orendi ar putea să obţină realizarea dreptului său la despăgubiri
conformându-se procedurii prevăzute la art. 35 § 2 din Legea nr. 165/2013.
141. În cele din urmă, în ceea ce priveşte cererea nr. 3736/03, Curtea remarcă faptul că, printr-o hotărâre judecătorească,
doamna Lidia Rodan a fost recunoscută, cu efect retroactiv, proprietara legitimă a imobilului pe care statul l-a naţionalizat
ilegal în 1950 şi s-a dispus ca statul să îl restituie moştenitorilor, şi anume reclamanţilor. Dreptul de proprietate astfel
recunoscut nu era revocabil şi, de altfel, nu a fost nici infirmat, nici contestat până în prezent.
Or, doamna şi domnul Rodan nu au putut, nici până acum, să obţină executarea integrală a acestei hotărâri judecătoreşti.
Aceştia nu au putut nici să reintre în posesia părţii din imobil vândută de stat unor terţi şi nici să obţină o despăgubire.
Astfel cum s-a constatat anterior (pct. 124 şi 133), aceşti reclamanţi nu dispun de nicio soluţie pentru a-şi invoca dreptul
de proprietate care decurge dintr-o hotărâre judecătorească definitivă. În plus, Curtea constată că Guvernul nu a expus nicio
altă cale de atac existentă în dreptul intern, care le-ar permite reclamanţilor să obţină fie folosinţa bunului lor, fie o
despăgubire pentru această pierdere a folosinţei. Prin urmare, neepuizarea căilor de atac nu le este opozabilă.
d) Concluzie
142. În lumina elementelor anterioare, Curtea consideră că este necesar să respingă capătul de cerere întemeiat pe art. 1
din Protocolul nr. 1 pentru neepuizarea căilor de atac interne, în temeiul art. 35 § 4 din Convenţie, în ceea ce priveşte cererile
nr. 9584/02, 33514/02, 38052/02, 25821/03, 29652/03, 17750/03 şi 28688/04.
143. Referitor la capătul de cerere prezentat de reclamanţii care au introdus cererea nr. 3736/03, aceasta respinge excepţia
Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne. În fine, constatând că acesta nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate, îl declară admisibil.
B. Cu privire la fondul capătului de cerere invocat în cererea nr. 3736/03
144. Guvernul susţine că doamna şi domnul Rodan ar putea să obţină o despăgubire în temeiul Legii nr. 165/2013.
145. Reclamanţii menţionează că dreptul lor de proprietate asupra apartamentului situat la primul etaj din imobilul de pe
Strada Moise Nicoară nr. 28 din Bucureşti, confirmat printr-o hotărâre judecătorească, nu a fost anulat şi că, până în prezent,
nu au fost despăgubiţi pentru pierderea folosinţei acestui bun.
146. Curtea reaminteşte că a concluzionat, în numeroase cauze care ridică probleme similare celor din prezenta speţă, că a
fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, printre altele, Străin şi alţii împotriva României, nr.
57001/00, pct. 39, 43 şi 59, CEDO 2005-VII, şi Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, pct. 32-35, 16 februarie 2006). A
hotărât, în special, că respectiva constatare a instanţelor interne privind ilegalitatea naţionalizării avea ca efect recunoaşterea,
cu efect retroactiv, a existenţei unui drept de proprietate asupra bunului în cauză [Brumărescu împotriva României (MC), nr.
28342/95, pct. 70, CEDO 1999-VII, Străin şi alţii, citată anterior, pct. 26 şi 38, Davidescu împotriva României, nr. 2252/02,
pct. 47, 16 noiembrie 2006, Popescu şi Dimeca împotriva României, nr. 17799/03, pct. 22-24, 9 decembrie 2008, şi
Mărăcineanu împotriva României, nr. 35591/03, pct. 17, 9 februarie 2010]. A concluzionat, de asemenea, în contextul
legislativ român ce reglementează acţiunile în revendicare imobiliară şi legile de restituire care permit vânzarea către locatari
a unor bunuri care fac obiectul restituirii, că vânzarea de către stat a bunului altuia, chiar şi atunci când are loc anterior
confirmării definitive în justiţie a existenţei acestui bun, constituia o privare de bun, în sensul tezei a doua de la paragraful
întâi al art. 1 din Protocolul nr. 1.
147. În speţă, având în vedere constatarea Judecătoriei Bucureşti din 20 noiembrie 1998 privind ilegalitatea ocupării de
către stat a imobilului în cauză, inclusiv a apartamentului situat la primul etaj, şi care obliga statul să îl restituie reclamanţilor,
proprietari legitimi (supra, pct. 37), Curtea consideră că aceştia din urmă dispuneau de un „bun”.
148. Curtea reiterează că o astfel de privare, rezultată din nerespectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor,
coroborată cu absenţa oricărei despăgubiri timp de mulţi ani, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 ( Brumărescu, citată
anterior, pct. 79, Străin şi alţii, citată anterior, pct. 39, 43 şi 59, şi Reichardt împotriva României, nr. 6111/04, pct. 24, 13
noiembrie 2008).
Aceasta remarcă faptul că, în speţă, Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care să poată conduce la o
concluzie diferită de cea la care a ajuns în cauzele citate anterior.
149. În plus, reaminteşte concluzia sa privind absenţa în dreptul intern a unei căi de atac care să le permită victimelor unei
astfel de privări de proprietate să obţină folosinţa bunului lor sau o despăgubire (supra, pct. 124 şi 130).
150. Aşadar, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în ceea ce priveşte bunul
doamnei şi domnului Rodan.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a duratei procedurii
151. Reclamanţii Manole Corocleanu (cererea nr. 38052/02), Ioan Butoi (cererea nr. 25821/03) şi Reimer Karl Orendi
(cererea nr. 29652/03) denunţă, de asemenea, o încălcare a dreptului lor la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei lor,
având în vedere durata procedurilor judiciare civile de restituire. Invocă în această privinţă art. 6 din Convenţie, redactat
după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă […] care va
hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...].”
152. Curtea observă că durata procedurii este de zece ani şi patru luni în cererea nr. 38052/02, doi ani în cererea 25821/03
şi nouă ani şi opt luni în cererea nr. 29652/03.
153. În ceea ce priveşte cererea nr. 25821/03, aceasta observă că respectivul capăt de cerere a fost introdus la 25 iulie
2003, adică după mai mult de şase luni de la pronunţarea hotărârii definitive interne din 27 martie 1997. Rezultă că acest
capăt de cerere este tardiv şi trebuie să fie respins, în temeiul art. 35 § 1 şi § 4 din Convenţie.
154. Cu privire la cererile nr. 38052/02 şi 29652/03, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi
considerentele anterioare, în special faptul că prezenta cauză se înscrie în examinarea măsurilor adoptate în urma unei
hotărâri-pilot care urmăreşte să pună capăt unei situaţii sistemice (a se vedea şi supra, pct. 131), Curtea consideră că durata
procedurilor denunţate nu este nerezonabilă în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. Prin urmare, concluzionează că acest capăt de
cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi al art. 35 § 4 din Convenţie.
V. Cu privire la celelalte pretinse încălcări
155. Reclamanţii invocă, de asemenea, art. 6 § 1 din Convenţie pentru motivele menţionate în continuare.
Contestând interpretarea legislaţiei interne de către instanţe şi rezultatul procedurilor judiciare civile, toţi reclamanţii
denunţă o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil.
Reclamanţii Victoria Preda (nr. 9584/02), Alexandru Mocănaşu (nr. 33514/02), Ioan Butoi (nr. 25821/03), Reimar Karl
Orendi (nr. 29652/03) şi Ilinca şi Năstase Burcea (nr. 17750/03) se plâng, de asemenea, de ineficienţa hotărârilor
judecătoreşti pronunţate, pe motiv că aceste hotărâri nu au fost executate nici până în prezent, indiferent dacă este vorba
despre plata unei despăgubiri sau de restituirea în natură a bunului.
156. Domnul Orendi invocă, în plus, art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 6 din Convenţie, şi se plânge de un tratament
discriminatoriu, doamna şi domnul Burcea denunţă o încălcare a art. 8 din Convenţie şi a art. 4 din Protocolul nr. 7 la
Convenţie, în vreme ce domnul Corocleanu pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, plângându-se de
rezultatul procedurilor desfăşurate în ceea ce priveşte celelalte bunuri de care a fost deposedat de regimul comunist (supra,
pct. 24, 25, 26, 29 şi 30).
157. Ţinând seama de ansamblul de elemente de care dispune, precum şi de concluziile la care a ajuns (supra, pct. 134-
140 şi 142) şi în măsura în care este competentă pentru a se pronunţa cu privire la acuzaţiile formulate, Curtea nu a identificat
nicio încălcare aparentă a drepturilor şi a libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele acesteia.
Rezultă că restul capetelor de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 şi al art. 35 § 4
din Convenţie.
VI. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
158. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei
părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
159. Reclamanţii (cererea nr. 3736/03) solicită 470 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Solicitarea lor este
defalcată astfel: 350 000 EUR, sumă reprezentând, în opinia lor, valoarea apartamentului nerestituit, astfel cum ar reieşi din
mai multe expertize prezentate de aceştia, şi 170 000 EUR, sumă reprezentând, conform acestora, valoarea chiriei pe care ar
fi putut să o încaseze dacă ar fi putut închiria bunul lor începând cu data la care instanţele le-au confirmat dreptul de
proprietate.
Aceştia solicită, de asemenea, 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
160. Guvernul face referire la valoarea fiscală a apartamentului, stabilită la momentul vânzării sale către locatari, care ar
fi 232 000 RON. Acesta apreciază, de asemenea, că nu se poate face speculaţii de către Curte asupra sumei care ar fi putut fi
obţinută dintr-o eventuală închiriere a bunului. În fine, solicită Curţii să constate că un eventual prejudiciu moral ar fi
compensat suficient prin constatarea încălcării.
161. Curtea reaminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune
capăt încălcării şi de a-i anula consecinţele, astfel încât să se restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia [ Iatridis
împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI].
162. Aceasta consideră, în circumstanţele speţei, că restituirea posesiei bunului în litigiu ar plasa reclamanţii în situaţia
cea mai apropiată de cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcate cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
163. În cazul în care statul pârât nu efectuează această restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre
devine definitivă, Curtea hotărăşte că acesta trebuie să plătească reclamanţilor, cu titlu de prejudiciu material, o sumă
corespunzătoare valorii actuale a bunului (a se vedea, de asemenea, Katz, citată anterior, pct. 41-42).
164. În ceea ce priveşte suma solicitată pentru imposibilitatea de a folosi apartamentul, Curtea nu poate face speculaţii
asupra posibilităţii unei închirieri a apartamentului în cauză şi asupra câştigurilor care ar fi putut fi obţinute astfel ( Buzatu
împotriva României, nr. 34642/97, pct. 18, 27 ianuarie 2005).
165. Aceasta remarcă diferenţa majoră între sumele menţionate de părţi, corespunzătoare valorii apartamentului. Având
în vedere informaţiile de care dispune, consideră că este necesar să acorde reclamanţilor 200 000 EUR cu titlu de prejudiciu
material.
166. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului reclamanţilor la respectarea
bunului lor, în privinţa cărora suma de 5 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
167. Reclamanţii solicită, de asemenea, aproximativ 3 300 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în procedura
desfăşurată în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii din 1995 şi până în prezent. Aceştia prezintă un decont detaliat al plăţii
onorariilor şi al diverselor cheltuieli efectuate în privinţa a cinci avocaţi în perioada 1995-2002. De asemenea, aceştia solicită
rambursarea cheltuielilor – neexprimate în cifre – pe care aceştia le-ar fi suportat pentru cinci călătorii pe care pretind că le-
au efectuat în România din 1995.
168. Guvernul consideră că aceste pretenţii nu sunt justificate.
169. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în
care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, având în vedere elementele de care dispune şi
criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să le acorde reclamanţilor în comun suma de 3 000 EUR
pentru toate cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
170. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
în unanimitate,
1. hotărăşte să conexeze cererile;

2. declară cererea nr. 3736/03 admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe dreptul reclamanţilor la
respectarea bunurilor şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

3. declară celelalte cereri inadmisibile;

4. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în privinţa doamnei şi domnului Rodan;

5. hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să le asigure reclamanţilor folosinţa proprietăţii lor, şi anume apartamentul situat la primul etaj
al imobilului din Strada Moise Nicoară nr. 28, astfel cum se menţionează în hotărârea din 20 noiembrie 1998, având
autoritate de lucru judecat, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în conformitate cu
art. 44 § 2 din Convenţie;
b) că, în caz de nerestituire, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în comun, în acelaşi termen de 3 luni, 200 000
EUR (două sute mii euro), la care se va adăuga orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul
material;
c) că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în comun, în acelaşi termen de trei luni, sumele
următoare:
i. 5 000 EUR (cinci mii euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii. 3 000 EUR (trei mii euro) plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanţi, pentru
cheltuielile de judecată;
d) că, de la data expirării termenelor menţionate anterior la literele b) şi c) şi până la efectuarea plăţii, aceste sume
trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de
Banca Centrală Europeană, aplicabilă în această perioadă şi majorată cu trei puncte procentuale;

6. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 29 aprilie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi al art. 77 § 3 din
Regulament.
Santiago Quesada JOSEP CASADEVALL
Grefier, PREŞEDINTE
ANEXĂ
LISTA RECLAMANŢILOR
1. Cererea nr. 9584/02, introdusă la 3 decembrie 2001 de către Victoria Preda, născută în 1939, resortisant român cu
domiciliul în Ploieşti;

2. cererea nr. 33514/02, introdusă la 19 august 2002 de către Alexandru Mocănaşu, resortisant român născut la 10 iulie
1929, cu domiciliul în Iaşi, decedat la 15 februarie 2005; procedură continuată de moştenitorii acestuia, Mihai Mocănaşu şi
Liliana Macovei;

3. cererea nr. 38052/02, introdusă la 2 octombrie 2002 de către Manole Corocleanu, născut în 1932, resortisant român cu
domiciliul în Braşov;

4. cererea nr. 25821/03, introdusă la 25 iulie 2003 de către Ioan Butoi, resortisant român cu domiciliul în Râşnov, decedat
la 26 octombrie 2003; procedură continuată de fiul acestuia, Adrian Marcel Butoi, reprezentat de domnul Gheorghe Morariu;

5. cererea nr. 29652/03, introdusă la 25 august 2003 de către Reimar Karl Orendi, resortisant român născut în 1933, cu
domiciliul la Sibiu, decedat la 10 iunie 2005; procedură continuată de văduva acestuia, Mariana Orendi;

6. cererea nr. 3736/03, introdusă la 18 noiembrie 2002 de către Rodica Rodan, născută la 3 mai 1946, şi de către Sorin
Rodan, născut la 5 septembrie 1954, resortisanţi germani cu domiciliul în Basel (Elveţia);

7. cererea nr. 17750/03, introdusă la 10 martie 2003 de către Ilinca şi Năstase Burcea, resortisanţi români născuţi în 1928
şi, respectiv, în 1958, cu domiciliul în Tătărăştii de Jos, reprezentaţi de Marian Popescu, avocat în Bucureşti;

8. cererea nr. 28688/04, introdusă la 9 iunie 2004 de către Alexandru Baizath, Francisc Bajsat şi Istvan Bajsat, Susana
Konradi şi Victoria Bajzat, resortisanţi români născuţi în 1953, 1947, 1943, 1941 şi, respectiv, în 1949, cu domiciliul în
Nimigea (Bistriţa-Năsăud); reprezentaţi în faţa Curţii de către Letiţia Mihaela Gavrilă, avocat în Bistriţa.

S-ar putea să vă placă și