1

CURS 2 ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR

1. După regimul juridic sau forma de realizare, se disting:

a. asigurări prin efectul legii – se caracterizează prin faptul că
relaţiile de asigurări dintre asiguraţi şi asiguratori sunt reglementate prin
acte normative cu caracter obligatoriu.
Astfel de asigurări se practică în toate ţările lumii, cu diferite nuanţe.
La noi, în perioada 1949 – 1990, asigurarea prin efectul legii a avut o sferă
de cuprindere extinsă (asigurări de răspundere civilă auto, asigurări
agricole, asigurări de accidente a călătorilor). După 1991, sfera asigurărilor
prin efectul legii s-a restrâns:
- prin Legea Asigurărilor s-a instituit excluderea obligativităţii
asigurării clădirilor şi a construcţiilor, a animalelor, a clădirilor
agricole etc.;
- s-a legiferat menţinerea caracterului obligatoriu a asigurării de
răspundere civilă auto.
b. asigurări facultative (contractuale) – se caracterizează prin
faptul că relaţiile dintre asiguraţi şi asigurator se stabilesc prin liberul
consimţământ al părţilor, pe baza unui contract de asigurare.

2. După obiectul asigurării, există:

a. asigurări de bunuri – au ca obiect valorile materiale, animale,
bunuri de tot felul, susceptibile a fi distruse sau vătămate de accidente,
calamităţi naturale, indiferent de forma lor de proprietate. Principalele forme
de asigurare în cadrul acestei ramuri sunt:
- asigurarea animalelor;
- asigurarea culturilor agricole;
- asigurarea clădirilor, construcţiilor şi a conţinutului acestora;
- asigurarea de transport terestru, aerian şi maritim;
- asigurarea autovehiculelor;
- asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice etc.
b. asigurări de persoane – au ca obiect persoanele fizice pentru
cazuri de deces, invaliditate permanentă din accident etc. Acestea pot fi:
- asigurări de viaţă sau
- asigurări pentru cazurile de accidente.
c. asigurări de răspundere civilă – au ca obiect răspunderea
unei persoane fizice sau juridice pentru pagubele cauzate şi vătămarea
unor terţi. Se disting:
- asigurarea de răspundere civilă auto (obligatorie);
- asigurarea de răspundere civilă legală sau contractuală
(facultativă);
- asigurarea răspunderii constructorului.
Prin asigurarea de răspundere civilă se realizează, de fapt, protecţia
patrimoniului asiguratului, pentru că, în cazul în care el ar produce un
 2

prejudiciu unui terţ, asiguratorul şi-a asumat răspunderea şi intervine în

acordarea despăgubirii persoanei fizice sau juridice.

3. În raport cu cadrul naţional în care operează diferite

forme ale asigurării, se disting:
a. asigurări interne – operează pe plan naţional, în cadrul fiecărei
ţări, fiind promovate prin intermediul societăţilor de asigurare care
acţionează pe piaţa asigurărilor din ţara respectivă;
b. asigurări externe sau internaţionale – s-au dezvoltat pe
măsura amplificării schimburilor de mărfuri între partenerii din diferite ţări
şi se caracterizează prin luarea în considerare a unor riscuri care pot afecta
bunuri şi persoane aflate în parcurs internaţional (ex.: cartea verde – pentru
automobile, asigurarea pentru riscuri financiare şi politice etc.)

4. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în

asigurare, există:
a. asigurări directe sau propriu-zise – în care sunt implicaţi,
nemijlocit, asiguratul şi asiguratorul şi intervine, după caz, contractul sau
poliţa de asigurare. Acestea sunt asigurări tradiţionale şi au o sferă largă
de cuprindere, vizând toate ramurile;
b. coasigurări – sunt o formă de asigurare directă în care
asiguratul încheie contractul de asigurare, pentru masa bunurilor asigurate,
cu mai multe societăţi de asigurări în acelaşi timp, dar în cotă parte,
riscurile vizate fiind greu de avizat de către o singură societate de asigurări;
c. reasigurări – sunt asigurări indirecte, fiind o formă de asigurare
a asiguratorului. Apariţia reasigurărilor este motivată de creşterea valorii
bunurilor aduse în asigurare de către asiguraţi şi de cerinţa impusă
asiguratorului de a face faţă unor riscuri grele. Prin reasigurare,
asiguratorul cedează unui reasigurator (societate de asigurări - reasigurări)
o parte, mai mare sau mai mică, din riscurile preluate de la asiguraţii săi şi
primele aferente.

ELEMENTELE ASIGURĂRILOR

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt

foarte variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune:
1. Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau
subiecte, pesoane fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe
temeiuri legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:
a. asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări)
care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi,
îşi asumă răspunderea: de a acoperi pagubele bunurilor
asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau
accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit
eveniment în viaţa persoanei respective sau de a plăti
despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în
baza legii, faţă de alte persoane;
 3

b. asiguratul – poate fi:

- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de
asigurare plătite asiguratorului, îşi asigură bunurile împotriva
anumitor calamităţi naturale sau accidente, ori
- persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care
pot să apară în viaţa sa, precum şi
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul
pe care îl poate produce unor terţe persoane.
La asigurările de bunuri apare ca asigurat atât persoana
fizică, cât şi persoana juridică, în timp ce la asigurările de
persoane pot fi asigurate doar persoanele fizice.
c. contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care
poate încheia asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de
asigurat (ex.: un agent economic poate să încheie asigurarea
pentru salariaţiii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă).
În general, noţiunile de contractant şi beneficiar se
întâlnesc numai în asigurările de persoane. La asigurările de
bunuri, asiguratul îndeplineşte, simultan, rolul de contractant şi
de beneficiar al asigurării. La asigurările de răspundere civilă,
beneficiarul asigurării este terţa persoană care a suferit
paguba.
d. beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să
încaseze asigurarea sau despăgubirea, fără să fie neapărat
parte în contractul de asigurare. Există situaţii în care
beneficiarul poate fi desemnat explicit în contractul de
asigurare sau acest lucru se face în cursul executării
contractului, prin declaraţie scrisă comunicată societăţii de
asigurare sau prin testament. În alte situaţii, beneficiarul este
desemnat prin condiţiile contractului de asigurare. De
asemenea, pot exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale
asupra sumei asigurate sau cu drepturi diferenţiate, dacă s-a
dispus astfel.

2. Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:

a. bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri
de către asigurator în favoarea asiguratului, în cazul în care,
datorită unor calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii
bunurilor asigurate;
b. persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul
că asiguratorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau
unei terţe persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei
asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a
perfectat asigurarea;
c. răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile
de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o
terţă persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs
un prejudiciu.
 4

3. Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă

favorabilă promovării raporturilor de asigurare între părţi. Interesul în
asigurare este motivat de risc, într-un context social, tehnico-economic, de
mediu, etc., dar poate constitui şi efectul unui act educaţional, a forţei
financiare a persoanei fizice sau juridice în mediul de referinţă.
În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte dn raporturile
persoanei cu privire la un anumit bun asigurabil, pe care îl deţine sau îl
posedă.
Interesul reflectă valoarea pecuniară, expusă pierderii, a bunului
asigurat sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat ca
urmare a sinistrului. Reiese că, interesul asiguratului trebuie să aibă un
caracter economic şi să fie evaluabil în bani.
În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu
evenimentele sau riscurile sub incidenţa cărora se află persoanele.
Interesul asigurabil apare ca o opţiune pentru o măsură de prevedere şi ca
un mijloc de economie pe termen lung.
În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul
celui responsabil, ameninţat a fi micşorat în caz de sinistru, cu sumele
datorate de asigurat terţului păgubit sau vătămat pentru acoperirea
prejudiciului de care este răspunzător.

4. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în

ansamblul elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii
multiple: pericol sau primejdie posibilă sau eveniment incert, posibil şi viitor,
care ar putea afecta bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.
Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu
caracter accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent
(ex.: uzura). Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca
urmare a unor interese individuale deosebite, a influenţelor economice etc.
Riscurile mai pot fi provocate de imperfecţiunile comportamentului uman.
Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de
fenomene sau evenimente care, odată produs, datorită efectelor
sale, obligă pe asigurator să plătească asiguratului despăgubirea
sau suma asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:
- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a
evenimentului. Cu cât acest eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât
este mai mare pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară
asigurarea.
- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a
bunurilor de unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul
neprevăzut, dar posibil de realizat, care, odată produs, conduce la
pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă a asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat
sau sinistru.
 5

- Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime,

dimensiune a răspunderii asumate de asigurator prin încheierea unei
asigurări.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube,
ci numai acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
 producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să
fie posibilă, cu o anumită regularitate în producere şi un grad
de dispersie teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se
poate manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate
constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de
asigurare de dimensiuni corespunzătoare;
 fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter
întâmplător;
 înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa
statistică. Existenţa unor date referitoare la producerea riscului
pe o perioadă cât mai îndelungată, permite stabilirea, cu un
grad de precizie sporit, a răspunderii asiguratorului şi, implicit,
a primei de asigurare;
 producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului
sau a beneficiarului asigurării.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care
se stabileşte valoarea bunurilor, în vederea cuprinderii lor în
asigurare. Această valoare este necesar să fie stabilită în deplină
concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv, deoarece orice
exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative pentru
asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor
pentru prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de
pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să-şi poată acoperi
întreaga pierdere.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu
valoarea bunului respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită la
preţul de vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă, în
momentul încheierii asigurării.
Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în
asigurările de bunuri.
4. Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este
partea din valoarea asigurării pentru care asiguratorul îşi asumă
răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru care s-a
încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii
asiguratorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată,
aceasta fiind prevăzută de lege, restrictiv sau alternativ, purtând denumirea
de normă de asigurare. La cele facultative, aceasta se stabileşte în
funcţie de propunerea asiguratului, cu condiţia ca asiguratorul să fie de
acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se stabileşte în funcţie
de înţelegerea dintre asigurator şi asigurat.
 6

5. Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte

asiguratorul pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar
plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve
sau fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată
cu cota-primă, stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).

6. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de

asigurare între asigurat şi asigurator, aşa cum au fost stabilit prin contractul
de asigurare. Durata asigurării este specifică asigurărilor facultative: la
asigurările de bunri, contractele de asigurări durează între câteva luni şi un
an; la asigurările de viaţă – durata este mai extinsă (5-30 ani). Durata
asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii primei de asigurare.

6. Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric,

suferită de un bun asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva
căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel
mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;
- parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului
asigurat.

7. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asiguratorul

este obligat să o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de
riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai
mică sau egală cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de
răspundere al asiguratorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica curentă se utilizează trei principii valabile la
acordarea despăgubirii:
 principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este
stabilită în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma
asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma
asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, atunci
despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul
respectiv.
 principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care
riscul de producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la
asigurarea clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată
ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul
respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi
valoarea bunului nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta
depinzând numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat
decât principiul răspunderii proporţionale, pentru că pagubele
sunt compensate într-o măsură mai mare, dar şi nivelul primelor
de asigurare este mai mare.
 7

 principiul răspunderii limitate (clauza cu franchiză) – se

caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă
paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte
din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită
franchiză. Aceasta poate fi:
- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime
paguba, până la nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai
mare decât franchiza;
- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate
cazurile, din pagubă, indiferent de volumul pagubei.
Asiguratorul asigură numai partea din pagubă care depăşeşete
franchiza.
Indiferent de tipul de franchiză, nu se acordă despăgubire dacă
valoarea pagubei se încadrează în limitele franchizei.

CONTRACTUL DE ASIGURARE

Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel

contract prin care asiguratul se obligă să plătească
asiguratorului o primă, iar acesta se obligă ca, la producerea
acelui risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului
despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la termenul
convenit.
Contractul de asigurare are următoarele caractere juridice:
 caracter consensual, formându-se prin simplul acord de voinţă
al părţilor. Dovada încheierii contractului şi existenţa lui se poate
face prin poliţa sau certificatul de asigurare, adică înscrisul
prin care se manifestă voinţa asiguratului de a încheia
contractul;

 caracter sinalagmatic – părţile au obligaţii reciproce,

interdependente una faţă de cealaltă, şi anume: asiguratul se
obligă să facă declaraţii reale, să plătească primele de asigurare,
iar asiguratorul se obligă să acopere riscul prin despăgubire;
 caracter aleatoriu – pentru că efectele acestui contract, pentru
părţi, depind de un eveniment viitor, nesigur, incert;
 caracter oneros – pentru că părţile urmăresc realizarea anumitor
scopuri, a unor interese materiale, a unor contraprestaţii băneşti, a
căror înfăptuire are loc pe toată durata de valabilitate a
contractului;
 caracter succesiv - contracul de asigurare comportă o realizare
în timp variabilă, în funcţie de forma de asigurare, de obiectul şi
riscurile asigurate etc.
 8

Contractul de asigurare are valenţele unui contract de

aderare: formalizarea clauzelor din contract aparţine societăţilor de
asigurăre, asiguraţii având latitudinea să le accepte sau nu, în totalitate. În
cazul asigurărilor de bunuri, societatea de asigurare aduce în discuţie un
proiect de contract, a cărui definitivare are loc cu acordul părţilor. Trebuie
remarcat faptul că reglementările în materie diferă de la o ţară la alta, dar,
în cadrul naţional, organele de supraveghere a societăţilor de asigurare
impun încadrarea contractului de asigurare, prin conţinut şi structură, în
anumite coordonate juridice de fond şi formă.
Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga
perioadă de asigurare, chiar dacă plata primei de asigurare are loc prin
divizare. În fapt, unicitatea contractului generează consecinţe juridice, între
care faptul că, contractul de asigurare este guvernat de condiţiile iniţial
stabilite, pe întreg parcursul perioadei de realizare. Stabilirea primei anuale
are în vedere întreaga durată a contractului de asigurare.
Contractul de asigurare implică buna-credinţă, pe de o parte,
din partea asiguratului, cu ocazia perfectării asigurării, apoi în legătură
cu realitatea pagubelor reclamate pentru stabilirea despăgubirilor, iar pe
de altă parte din partea asiguratorului în legătură cu: clauzele
impuse, răspunderea asumată, modul de evaluare a pagubelor şi stabilirea
despăgubirii.
Înscrisul constatator al asigurării poartă denumiri diferite: poliţă de
asigurare, contract de asigurare, contractare. Acest document poate
fi, după caz:
 nominal;
 la ordin sau
 la purtător.
Contractul de asigurare îşi defineşte specificul în funcţie: de ramura
de asigurare, de riscurile asigurate şi de caracterul asigurării.

ASIGURAREA BUNURILOR – CONSIDERAŢII GENERALE

În multe ţări s-a consacrat ideea conform căreia interesul colectivităţii

impune instituirea obligativităţii unora din raporturile de asigurare, cu
deosebire în sfera asigurărilor de răspundere civilă.
Până în 1990, în sfera asigurărilor de bunuri prin efectul legii s-au
cuprins bunurile aparţinând unităţilor cooperatiste din agricultură şi
bunurile cetăţenilor de cea mai mare importanţă pentru aceştia, precum şi
anumite categorii de animale. Începând cu anul 1990, sfera asigurărilor
prin efectul legii s-a restrâns doar la clădiri şi alte construcţii aparţinând
persoanelor fizice şi animalele din gospodăriile populaţiei. În 1996, în
România, asigurările prin efectul legii ale bunurilor au fost desfiinţate prin
Legea nr. 136/1995.
Elementele caracteristice ale asigurărilor prin efectul legii
sunt:
 obiectul asigurării, sfera de cuprindere şi riscurile asumate sunt
bine precizate prin lege;
 9

 reprezintă asigurări automate şi continue, care nu necesită

perfectarea unor contracte de asigurare;
 elementele asigurărilor sunt impuse restrictiv, ca plafoane, nivele;
 răspunderea societăţii de asigurare este valabilă pe toată durata
perioadei în care bunurile se află în posesia sau în gospodărirea
asiguratului. Drept urmare, primele de asigurare, datorate în
cursul anului de către asigurat, se plătesc de acesta, chiar dacă în
cursul anului s-au produs modificări în categoria bunurilor
asigurate prin efectul legii;
 oferă, în general, doar o acoperire minimală a bunurilor, prin
aceasta răspunzând şi capacităţii de plată a unor asiguraţi cu
posibilităţi financiare medii sau reduse.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate