Capitolul 11

Din nou, întrebarea:

ce este hipnoza ericksoniană?

Michael D. Yapko

În 1986, am scris un capitol intitulat „Ce este hipnoza erickso‑

niană?” care urma să apară în lucrarea Hypnosis: Questions and
Answers (Hipnoza: întrebări şi răspunsuri), editată de Zilbergeld,
Edelstein şi Araoz. Un ansamblu bine structurat de capitole cu o
mare varietate de teme din domeniul hipnozei, scrise de clinicieni şi
cercetători respectaţi, cartea oferea numeroase perspective cu privire
la multe aspecte ale utilizării iscusite a hipnozei.
Acum, cu peste 20 de ani mai tîrziu, am fost solicitat să actualizez
şi să extind capitolul original în care încercam să structurez întrucîtva
modalitatea cunoscută drept „hipnoza ericksoniană”. Misiunea a
devenit şi mai complicată, deoarece, în 1986, deşi activitatea inovativă
a lui Milton H. Erickson era deja destul de populară, se afla încă la
începuturi, sub aspectul profunzimii înţelegerii contribuţiilor sale la
practica clinică. O mare parte din filosofia şi metodologia erickso‑
niană nu fusese încă articulată şi se întreprinseseră foarte puţine studii
vizînd concepţiile subiacente ale lui Erickson şi eficacitatea metodelor
sale. Chiar şi în prezent, deşi literatura relevantă de specialitate din
domeniul clinic şi al cercetării continuă să se extindă, trebuie să
înţelegem mai bine multe dintre diversele metode care au ajuns să
fie numite ericksoniene. Voi încerca însă din nou să alcătuiesc o
prezentare succintă a hipnozei ericksoniene. Totodată, voi încerca şi
să resping unele dintre cel mai des întîlnite concepţii greşite vizînd
abordarea ericksoniană.
 DIN NOU, ÎNTREBAREA: CE ESTE HIPNOZA ERICKSONIAN ? 193

Prezentare generală
Milton H. Erickson (1901‑1980) a fost un clinician talentat care
a elaborat perspective unice despre hipnoza clinică şi psihoterapiile
strategice şi aplicaţii extrem de creative ale acestora. La începuturile
istoriei psihoterapiei, cînd majoritatea psihoterapeuţilor practicau
ritualuri hipnotice relativ primitive şi terapii psihodinamice pe termen
lung, Erickson crea un stil de tratament radical diferit, atît sub
aspectul scopurilor, cît şi al metodelor sale. El considera că terapia
trebuie să fie mai degrabă scurtă, orientată pe rezultate, multi‑
dimensională şi adaptată necesităţilor individului decît asociată cu o
oarecare teorie elaborată, preferată întîmplător de clinician. Activita‑
tea lui Erickson a inspirat o nouă generaţie de clinicieni să devină
interesaţi de hipnoză şi de aplicaţiile valoroase pe care le poate avea
în diverse contexte clinice (Haley, 1985, 1996).
Fundaţia Milton H. Erickson, înfiinţată în Phoenix, Arizona, în
1979, a fost organizată pentru a promova conştientizarea metodelor de
pionierat ale lui Erickson prin instruire şi cercetare clinică. Fundaţia
organizează întruniri o dată la trei ani, în cadrul cărora sînt prezentate
cele mai recente progrese din abordările ericksoniene. Aceste întruniri
sînt extrem de populare; de obicei, la fiecare participă între o mie
şi două mii de specialişti, fiind cele mai mari acţiuni de acest tip
organizate pe tema hipnozei clinice. (Reuniunea desfăşurată între 8
şi 12 decembrie 1999 a celebrat cea de‑a 20‑a aniversare a Fundaţiei).
Interesul şi aprecierea influenţei lui Erickson în domeniul hipnozei
şi psihoterapiei sînt cu adevărat remarcabile. Iată cîteva comentarii
despre Erickson de la colegii pe care i‑a inspirat, fiecare dintre ei
fiind considerat la rîndul său un contributor important în domeniu.

„Contemporanii lui Erickson îl considerau cel mai bun dintre egali.

[Eu] îl consideram un om care îşi cunoştea meseria de terapeut.
Depunea eforturi, o exersa, experimenta, inventa proceduri remar‑
cabile” (Jay Haley, absolvent de master, comunicare personală,
1988; vedeţi Haley, 1996; Yapko, 1990).
„Erickson era un om foarte modest; nu căuta niciodată să se prea‑
mărească pe sine. Atribui succesul tehnicilor sale cunoaşterii profunde
a naturii umane, unei psihologii eclectice solide vizînd specificul vieţii
cotidiene. Se ocupa de pacient cu tot sufletul; acesta era secre tul
194 PrinciPii

său, pacienţii simţeau empatia” (William Kroger, dr., comunicare

personală, 1987; vedeţi Yapko, 1990).
„Oamenii cu adevărat talentaţi – buni hipnotişti – sînt foarte iscusiţi.
Au şi alte aptitudini, nu doar cea de a oferi o sugestie. Au aptitudini
vizînd relaţiile interpersonale, au capacitatea de a empatiza, de a
stabili un raport… Milton Erickson era extraordinar la toate acestea,
de asta era atît de bun. Avea talente veritabile” (André Weitzenhoffer,
dr., comunicare personală, 1988; vedeţi Yapko, 1990).
„Erickson avea ceva extraordinar. Poate că efectul său profund se
datora sensibilităţii sale deosebite, respectului pentru om, intensităţii,
vervei, unicităţii şi bucuriei de a trăi, în faţa dificultăţilor. L‑am văzut
făcînd eforturi să dea tot ce avea mai bun şi m‑a inspirat să‑mi doresc
acelaşi lucru” (Jeffrey K. Zeig, dr., Zeig, 1985, p. 167).

Care sînt acele aspecte ale activităţii lui Erickson care au generat
atîtea controverse şi au inspirat atît de mult interes (şi devotament)
faţă de un stil mai puţin tradiţional de practică clinică? Răspunsul
la această întrebare aparent simplă este de fapt foarte complex. S‑au
scris zeci de cărţi despre Erickson bărbatul, Erickson teoreticianul
inovator (care, paradoxal, a susţinut o teorie despre motivele pentru
care nu trebuie să ai teorii) şi Erickson geniul şi creatorul interven‑
ţiilor clinice remarcabile. Astfel, o analiză amănunţită a lui Erickson
şi a moştenirii sale depăşeşte scopurile acestui capitol. Mă voi axa
în schimb pe cîteva principii ericksoniene fundamentale şi voi analiza
aspectele şi tehnicile relevante.

Perspectiva naturalistă
Cea mai influentă contribuţie a lui Erickson în domeniul hipnozei
clinice este poate accentul pus de el pe „transa cotidiană”. Această
contribuţie a fost radicală în acea perioadă deoarece concepţia domi‑
nantă în domeniu considera hipnoza o „stare specială” a conştiinţei,
separată şi unică, prin atributele sale, de stările „obişnuite” ale con‑
ştiinţei. Tradiţionaliştii respingeau ideea de transă cotidiană, o idee
pe care unii continuă să nu o aprobe, din cauză că nu are o definiţie
precisă. (Vedeţi comentariile lui Weitzenhoffer pe acest subiect în
Yapko, 1990).
 DIN NOU, ÎNTREBAREA: CE ESTE HIPNOZA ERICKSONIAN ? 195

Capacitatea lui Erickson de a observa şi de a demonstra fenomene

hipnotice la persoane care nu se supuseseră unui ritual formal de
inducţie hipnotică a devenit un catalizator puternic pentru multe
progrese esenţiale din domeniu, inclusiv următoarele:
1. Studierea specificului de stare/ne‑stare a hipnozei (Chaves, 1997;
Coe, 1992; Kihlstrom, 1992; McConkey, 1986; Spanos & Chaves,
1989).
2. Studiile privind valoarea relativă a sugestiilor directe, în compa‑
raţie cu sugestiile indirecte (Kihlstrom, 1987; Lynn, Weekes,
Matyi & Neufeld, 1988; Matthews & Mosher, 1988; Yapko,
1983, 1990).
3. Studiile vizînd amploarea diferenţelor individuale dintre oameni
la nivelul reacţiei la sugestia hipnotică (Bates, 1993; Council,
Kirsch & Grant, 1996; Evans, 1991; Oakman, Woody & Bowers,
1996; Orne & Dinges, 1989).
4. Studii despre rolul influenţelor contextuale în receptivitatea la
hipnoză (Council & Kirsch, 1996; Kirsch & Council, 1992;
Nadon, Hoyt, Register & Kihlstrom, 1991; Spanos, Arango &
de Groot, 1993).
Aceste domenii de cercetare fructuoase au contribuit la rezolvarea
(în sens relativ, nu absolut, desigur) unor aspecte, dar nu şi a altora.
În general, ideile lui Erickson au avut un parcurs bun în literatura de
specialitate. De exemplu, există acum un consens amplu cu privire
la faptul că hipnoza este un fenomen atît interpersonal, cît şi intra‑
personal şi că variabilele relaţionale şi contextuale sînt factori deter‑
minanţi semnificativi ai reactivităţii la hipnoză, după cum susţinea
Erickson (Lynn & Rhue, 1991). În plus, este acceptat acum pe scară
largă faptul că nu trebuie să aibă loc o formă rituală de inducţie pentru
a apărea reactivitatea hipnotică. Fenomenele hipnotice pot apărea
spontan într‑o diversitate de contexte, ceea ce se şi întîmplă, chiar
fenomene hipnotice complexe, precum analgezia (Chaves, 1993; Coe,
1992; Matthews & Edgette, 1997). Deşi sintagma globală „transă
cotidiană” poate fi criticată fiindcă nu are delimitări definitorii, este
clar că opiniile mai cuprinzătoare ale lui Erickson cu privire la
fenomenele hipnotice erau adecvate.
O incertitudine mai amplă vizează noţiunea de hipnotizabilitate
drept trăsătură maleabilă, după cum părea să creadă Erickson. Studiile
au evidenţiat rezultate diferite în această privinţă, generînd o oarecare
196 PrinciPii

susţinere pentru hipnotizabilitate atît ca trăsătură fixă (Banyai, 1991;

Hilgard, 1991), cît şi ca trăsătură care poate fi modificată (Bertrand,
1989; Gfeller, 1993). În pofida îndoielilor unor cercetători că hipno‑
tizabilitatea poate fi modificată, mulţi alţi cercetători şi clinicieni emi‑
nenţi au declarat o reactivitate mai mare coroborată cu abordările mai
individualizate şi mai flexibile, care evidenţiază aşteptările pozi tive şi
realiste legate de hipnoză (Alman & Lambrou, 1992; Chaves, 1993;
Barber, 1991; Spanos, 1986; Spanos, Arango & de Groot, 1993).
În sfîrşit, o contribuţie majoră a lui Erickson a fost posibilitatea
folosirii sugestiei indirecte drept completare a sugestiei directe sau
chiar ca înlocuitor al acesteia. Multe persoane şi‑au creat o impresie
greşită cu privire la activitatea lui Erickson pe această temă, sugerînd
că era mereu indirect şi metaforic în calitate de terapeut şi profesor.
Acest fapt nu este deloc adevărat şi nimic nu ilustrează mai bine cît
de direct şi autoritar putea fi Erickson decît propriile sale descrieri
de cazuri şi transcrieri ale terapiilor (Grodner, 1986; Rossi, 1980;
Zeig, 1980b).
Problema nu a fost niciodată constituită – după cum incorect au
afirmat unii – de posibilitatea ca sugestiile directe să aibă un efect
mai puternic sau mai redus, comparativ cu sugestiile indirecte. Pe
baza acestei gîndiri dihotomice nefericite, în domeniul hipnozei a
apărut o polarizare arbitrară şi inutilă; practicienii chiar îşi „aleg
tabăra”, evidenţiind în scrierile lor şi în predare fie abordări exclusiv
directe, fie exclusiv indirecte. Astfel a apărut o schismă artificială şi
inhibitoare, care îi separă pe ericksonieni de tradiţionalişti. Există
diferenţe între ipoteze şi metode între modelele hipnozei, după cum
sugerăm în Tabelul 11.1, dar ideea care s‑a impus acum cu claritate
este că toate tipurile de sugestii sînt valoroase undeva, alături de
cineva. Practica realizată competent implică adaptarea unei metode
la caracteristicile unice ale unui pacient, indiferent ce stil şi ce
abordare preferă terapeutul (Bloom, 1997; Grodner, 1986). Astfel,
un clinician iscusit va fi capabil să comunice informaţii şi perspective
relevante într‑un ansamblu de structuri şi de stiluri (Yapko, 1984).
Acest concept constituie fundamentul abordării ericksoniene numite
„utilizare”. Jeffrey K. Zeig, fondatorul şi directorul Fundaţiei „Milton
H. Erickson”, a definit succint utilizarea în felul următor: „Utilizarea
este postura terapeutului de a fi pregătit să reacţioneze strategic la
oricare aspect şi la toate aspectele pacientului şi ale mediului pacien‑
tului” (Zeig, 1997, p. 164).
 DIN NOU, ÎNTREBAREA: CE ESTE HIPNOZA ERICKSONIAN ? 197

Abordarea prin utilizare a lui Erickson

Hipnoza ericksoniană se bazează pe o serie de principii, toate
fiind implicite în această formulă călăuzitoare a intervenţiilor erickso‑
niene: „Acceptă şi utilizează”. Aceasta este esenţa abordărilor erick‑
soniene cunoscute sub denumirea colectivă de abordare prin utilizare
(Erickson & Rossi,1979). Tabelul 11.1 prezintă o comparaţie a abor‑
dărilor lui Erickson cu cele ale modelelor tradiţionale şi standardizate
de hipnoză. Formula „acceptă şi utilizează” şi principiile sale asociate
sînt descrise în continuare, în această secţiune:
1. Fiecare persoană este unică. Deşi toţi clinicienii recunosc acest
fapt în principiu (Grodner, 1986), scenariul abordărilor hipnotice
(de exemplu, folosirea aceleiaşi abordări cu pacienţi diferiţi)
exclude recunoaşterea sa, la nivelul practicii. Abordările erickso‑
niene necesită spontaneitate şi utilizarea resurselor unice, a istoriei
personale şi a reacţiilor specifice la clinician ale pacientului (Yapko,
1985, 1990, 1995). Astfel, este imposibilă crearea dinainte a unor
scenarii elaborate în stil ericksonian.
2. Experienţa pacientului este validă pentru acesta. Prin acceptarea
experienţei pacientului drept un produs valid al alegerilor acestuia,
atît conştiente, cît şi inconştiente, rezistenţa sa poate fi utilizată.
Ceea ce este numit în mod tradiţional „rezistenţă” în alte modele
este acceptat în abordarea ericksoniană drept o informaţie utilă
care descrie limitele experienţei pacientului. Este mai degrabă res‑
pectată decît abordată antagonic sau interpretată drept indezirabilă.
3. Orice persoană se relaţionează cu experienţele continue din pro‑
priul său cadru de referinţă. În mod obişnuit, toţi oamenii proiec‑
tează semnificaţii asupra experienţelor curente, bazîndu‑se pe
propria lor gamă de cunoştinţe şi experienţe anterioare. Astfel,
reac ţiile idiosincratice la hipnoză şi psihoterapie nu sînt doar
permise, ci şi anticipate şi considerate componente integrale ale
procesului de tratament. Asociaţiile subiective unice ale pacien‑
tului constituie elementul central al tratamentului; perturbarea
asociaţiilor indezirabile şi crearea unor asociaţii noi, pozitive,
reprezintă scopurile clinicianului. Erickson avea dreptate; studiile
ulterioare au arătat că nu hipnoza este terapeutică, ci noile asociaţii
ale pacientului care sînt generate pe parcursul hipnozei (Lankton
& Lankton, 1983; Fromm & Nash, 1992).
198 PrinciPii

4. Alăturaţi‑vă pacientului în cadrul său de referinţă. O modalitate

prin care se manifestă formula „acceptă şi utilizează” este accep‑
tarea de către clinician a concepţiilor şi experienţelor pacientului
şi utilizarea acestora în terapie. Folosirea limbajului pacientului
este o altă astfel de manifestare.
5. Inconştientul are resurse utilizabile, este capabil de generarea
unor reacţii pozitive şi este modelat de experienţă. Spre deosebire
de concepţiile care privesc inconştientul ca fiind negativ, aleatoriu
şi necesitînd vindecare, Erickson a caracterizat inconştientul drept
un depozit de învăţăminte existenţiale valoroase care pot fi bene‑
fice unei persoane dacă sînt mobilizate adecvat (Zeig, 1980b).
Astfel, el a presupus în mod optimist (prea optimist, în opinia
mea) că fiecare persoană are deja în sine resursele necesare unei
schimbări semnificative (Grodner, 1986). Erickson a avut mare
încredere în capacitatea inconştientului de a călăuzi viaţa omului
într‑un mod plin de sens, de a reglementa fluxul informaţional în
conformitate cu ceea ce poate gestiona efectiv acesta şi de a‑l
ajuta în general să‑şi gestioneze viaţa. Erickson avea încredere că
informaţiile utile aduse la cunoştinţa inconştientului prin hipnoză
pot fi integrate în modalităţi orientate spre scopuri, mai ales cînd
informaţiile stimulau asocierile interne adecvate, adică gîndurile
şi sentimentele cele mai semnificative, inclusiv amintirile şi valo‑
rile (Bloom, 1997; Edgette & Edgette, 1995).

Tabelul 11.1
Comparaţie între concepţiile principalelor modele ale hipnozei.
Principii generale

Model
Model Model
Variabilă ericksonian
tradiţional standardizat
(utilizare)
Abordare
Nu Nu Da
individualizată?
Concepţie naturalistă
Nu Nu Da
despre hipnoză?
tehnici naturaliste? Nu Nu Da
Comportamentul Autoritar sau Autoritar sau
Autoritar
hipnotizatorului? permisiv permisiv
 DIN NOU, ÎNTREBAREA: CE ESTE HIPNOZA ERICKSONIAN ? 199

Stilul de sugestionare Direct sau

Direct Direct
folosit? indirect
Gradul de supunere
Ridicat Ridicat Scăzut
necesar?
Inegal, în
Inegal, în
Cum este distribuită favoarea
favoarea Egal
puterea în cadrul relaţiei? hipnoti­
clientului
zatorului
Spre fiecare în
Orientare spre conţinut
Conţinut Conţinut parte sau spre
sau spre proces?
ambele
Cine poate experimenta
Unii oameni Unii oameni toţi oamenii
semnificativ hipnoza?
Intraperso­
Intra­ Intra­
Sursa rezistenţei? nală sau
personală personală
interperso­nală
Confruntare Confruntare
Reacţia la rezistenţă? sau interpre­ sau Utilizare
tare interpre­tare
Se evidenţiază
Da Da Nu
profunzimea hipnotică?
Utilizează teste formale de
Da Da Nu
sugestibilitate?
Structura procesului? Liniară Liniară Mozaicată
Valoarea relativă a
Scăzută Scăzută Scăzută
semnificaţiilor?
Concepţia despre intenţiile
Negativă Negativă Pozitivă
simptomelor?
Intraperso­
Intraper­ Intraper­
Etiologia simptomelor? nală sau
sonală sonală
interpersonală
Fiecare dintre Fiecare dintre
Abordare simptomatică vs Simpto­
ele sau ele sau
dinamică? matică
ambele ambele
Sînt recunoscute
beneficiile de ordin Nu Nu Da
secundar?
Neutră
Caracterizarea
Negativă Negativă (capabilă de +
inconştientului?
sau de – )
Rolul inconştientului? Reactiv Reactiv Activ
200 PrinciPii

hipnoza ericksoniană
Hipnoza ericksoniană este dificil de înţeles fără a ţine cont de tiparele
ample ale psihoterapiei ericksoniene care oferă contextul utilităţii lor.
În cele ce urmează, ne vom axa însă doar pe utilizarea hipnozei de
către Erickson.
Metodele hipnotice ale lui Erickson au fost descrise adesea drept
indirecte. De fapt, după cum am afirmat mai devreme, multe dintre
ele erau indirecte, dar nu în mod exclusiv. Erickson putea avea o
manieră foarte directă şi autoritară, mai ales cînd pacienţii săi erau
deschişi şi reacţionau faţă de el (Yapko, 1983, 1990, 1995). În
general, însă, metodele lui Erickson tindeau să fie mai puţin directe,
deoarece obiectivul său era de obicei să permită pur şi simplu posibi‑
litatea unui răspuns, în loc să solicite unul în mod direct (Zeig, 1980b).
Astfel, el sugera moduri în care pacientul poate reacţiona semnificativ,
apoi accepta şi utiliza orice oferea pacientul drept răspuns (Erickson
& Rossi, 1979, 1981).
Abordările ericksoniene ale hipnozei au fost caracterizate drept
naturaliste (conversaţionale). Folosirea acestei abordări nu implică
necesitatea identificării începutului procedurii hipnotice în mod făţiş;
clinicianul poate mai degrabă să implice pur şi simplu pacientul într‑o
interacţiune care îl absoarbe, ajutîndu‑l să‑şi consolideze un punct
central intern al potenţialurilor, resurselor şi orice asociaţii subiective
se întîmplă să apară pe parcursul procesului. Aceasta este faza induc‑
ţiei hipnotice, cu scopurile subiacente de a facilita o mai mică depen‑
denţă de procesele cognitive (alterînd astfel cadrul obişnuit de referinţă
al unei persoane) şi amplificarea sugestibilităţii hipnotice. Ghidarea
strategică a experienţei pacientului în moduri terapeutice, prin intro‑
ducerea deliberată şi atentă de noi informaţii, puncte de vedere şi
alte metode de întrerupere a tiparelor devine faza terapiei sau faza
utilizării hipnotice (Erickson & Rossi, 1979, 1981). În practica cli‑
nică, etapele interacţiunii hipnotice sînt definite mult mai puţin
categoric decît în abordările mai tradiţionale şi mai structurate (Haley,
1973; Yapko, 1990, 1995, 1996).
În majoritatea tiparelor hipnotice ale lui Erickson este evidentă
facilitarea atît a stării hipnotice, cît şi a diverselor fenomene hipnotice,
prin metoda sa naturalistă. Sub aspectul fenomenelor hipnotice,
aceasta implică descrierea unor contexte interesante, dar de rutină,
 DIN NOU, ÎNTREBAREA: CE ESTE HIPNOZA ERICKSONIAN ? 201

în care pot să apară de obicei reacţiile hipnotice, fără ca pacientul să

se fi gîndit la ele în acest mod. Clinicianul care foloseşte o abordare
conversaţională a inducţiei poate descrie pur şi simplu, dar în mod
semnificativ, o situaţie în care o persoană intră spontan în hipnoză.
Concomitent cu verbalizările, clinicianul poate evidenţia nonverbal
anumite idei (proces numit „marcare” sau „încastrare” a sugestiilor)
prin utilizarea gesturilor sau a modificărilor de ritm sau tonalitate.
Ca exemplu, în următorul proces conversaţional de inducţie sînt
descrise calităţile de inducere a transei ale privitului unui foc.

…Iarna trecută a fost foarte frig… şi adesea m‑am considerat atît de

recunoscător pentru simpla plăcere de a avea un şemineu… şemineele
sînt atît de liniştitoare iarna… poate că ştiţi asta din proprie experienţă…
fiindcă ţi‑e atît de cald şi te simţi atît de confortabil… cînd îţi faci
timp să stai pur şi simplu liniştit şi ştii că te poţi relaxa profund… şi
poţi şedea atît de comod… şi ştii că te simţi bine… iar focul poate fi
atît de frumos… îl priveşti ore în şir şi parcă trec doar cîteva minute…
deoarece culorile sînt atît de fascinante… şi este atît de liniştitor să
contempli cum arde lemnul în ritmuri diferite, în zone diferite […]

Stabilirea unui punct de concentrare intern şi inspirarea unei

reactivităţi sporite la îndrumările clinicianului sînt principalele sco‑
puri ale inducţiei hipnotice. Acestea pot fi realizate printr‑o varietate
de metode: rememorarea experienţelor hipnotice informale anterioare,
ca în exemplul cu şemineul; rememorarea experienţelor hipnotice
formale anterioare („Vă amintiţi cu detalii clare care a fost cea mai
satisfăcătoare experienţă a dumneavoastră cu hipnoza… cum anume
stăteaţi, ce imagini relaxante aţi văzut” etc.); utilizarea sugestiilor
negative cînd vreţi să folosiţi rezistenţa unui pacient care reacţionează
în manieră contrarie („Nu trebuie să staţi comod… şi nici măcar nu
trebuie să vă gîndiţi să vă daţi voie să aveţi experienţa calmantă de
a închide ochii şi de a vă lăsa mintea să plutească” etc.) Yapko, 1990).
Pentru a facilita un anumit fenomen hipnotic, poate fi descris pur
şi simplu un context natural în care survine tipul de răspuns dorit,
creînd posibilitatea acelui răspuns la pacient, în timp ce acesta este
încurajat să se relaţioneze din punct de vedere al experienţei cu
descrierea respectivă (Edgette & Edgette, 1995; Zeig, 1980a, 1980b,
1982). De exemplu, pentru a facilita regresia vîrstei, i se poate spune
pacientului:
202 PrinciPii

…Recent, am avut experienţa de a vizita oraşul în care am crescut…

şi a fost foarte interesant să mă întorc în timp şi să retrăiesc amintiri
importante din copilărie… am redevenit conştient de amintiri pe care
le uitasem de mult… şi a fost atît de plăcut să‑mi amintesc experienţe
plăcute… o petrecere aniversară de cînd eram mic… un prieten de la
şcoală… un eveniment important care a avut un mare impact asupra
a ceea ce reprezint eu astăzi… şi tu poţi să ai aceeaşi experienţă…

În acest exemplu care sugerează posibilitatea regresiei de vîrstă,

pacientul este orientat cu blîndeţe spre o experienţă din trecut, într‑un
mod neameninţător la adresa persoanei, diminuînd sau eliminînd
astfel necesitatea reacţiilor defensive. Se creează posibilitatea ca
pacientul să se gîndească la amintiri de la începutul copilăriei. Amin‑
tirile specifice care devin apoi elementul central al interacţiunii depind
de alegerea personală, derivată dintr‑o combinaţie de factori personali,
interpersonali şi situaţionali (Yapko, 1990, 1995). Alegerea pacientu‑
lui este acceptată şi informaţia este utilizată în modul considerat util
de către clinician.
Ca strategie generală de dobîndire a aptitudinilor de efectuare a
hipnozei ericksoniene, recunoaşterea fenomenelor hipnotice care apar
pe parcursul vieţi cotidiene va oferi numeroase posibilităţi de facilitare
naturalistă a unor astfel de fenomene la pacienţi (Edgette & Edgette,
1995). Descrierile fascinante ale detaliilor senzoriale ale contextului
în care reacţia hipnotică este evidentă pot stimula asocierile inconştiente
ale pacientului, permiţîndu‑i să se relaţioneze cu experienţa într‑un mod
personal, experienţial (Watzlawick, 1978; Zeig, 1980b). Erickson
era un susţinător al ideii că oamenii dispun de multe resurse valoroase
la care pot apela, dacă e să se „conecteze” la acestea. Hipnoza este
un mijloc strategic de facilitare a acestui proces (Bloom, 1997;
Grodner, 1986; Lankton, 1986; Lankton & Lankton, 1989).
Principalul vehicul al metodelor sale indirecte era anecdota, numită
adesea în literatura despre Erickson „metafora terapeutică”. Evidentă
în exemplul inducţiei şi al utilizării anterioare, metoda povestirii im ‑
plică nararea unei poveşti care poate conţine mesaje semnificative pe
multiple niveluri de conştientizare (Barker, 1985). Erickson a observat
că atunci cînd pacienţii îşi prezentau problema clinicienilor, aceştia
comunicau inevitabil la mai multe niveluri; există o semni ficaţie de
suprafaţă a cuvintelor alese de ei, dar există şi o realitate subiacentă
 DIN NOU, ÎNTREBAREA: CE ESTE HIPNOZA ERICKSONIAN ? 203

referitoare la ceea ce pacientul vrea să spună „cu adevărat” sau ceea

ce simbolizează „cu adevărat” simptomul (Zeig, 1980a, 1980b).
Erickson credea că, în loc să încerce să promoveze doar conştien‑
tizarea semnificaţiilor la nivel mai profund ale comunicaţiilor cu
pacienţii, restrîngîndu‑se astfel la un singur nivel (şi, în concepţia
lui, cel mai limitat nivel), cel individual, clinicianul poate comunica
şi la niveluri multiple, inclusiv la unele situate în afara conştientizării
(Zeig, 1980b). Acesta este fundamentul conceptual al metodelor nara‑
tive ale lui Erickson. În plus, folosirea naraţiunilor pentru a transmite
un mesaj îi permite pacientului să integreze mesajul în mod expe‑
rienţial, plasînd învăţarea relevantă într‑un context interesant şi de
obicei realist al experienţei umane, făcînd‑o astfel mult mai reală şi mai
semnificativă emoţional pentru pacient. Învăţămintele semnifi cative
sub aspect emoţional permit şanse mai mari de integrare a informaţii‑
lor, comparativ cu cele mai puţin semnificative (Lankton, 1986).
Poveştile încurajează pacientul să se identifice activ cu naraţiunea,
deoarece aceasta este introdusă într‑un mod care sugerează că este
relevantă pentru necesităţile pacientului; încurajează pacientul să
înveţe în mod activ din experienţele altora; poate diminua rezistenţa,
deoarece pacientul este încurajat să reacţioneze la poveste oricum
doreşte, fără să i se solicite o reacţie; oferă o modalitate memorabilă
şi semnificativă de a integra învăţături noi (Barker, 1985; Lankton
& Lankton, 1989; Zeig, 1980b).
Poveştile pot fi spuse pentru a induce hipnoza, pentru a facilita
anumite fenomene hipnotice, pentru a sugera rezolvări la probleme
şi pentru a lucra cu dinamica inconştientă subiacentă a unei probleme,
fără a încuraja sau promova neapărat înţelegerea, şi au multe alte apli‑
caţii semnificative. Lankton (1986) a încurajat folosirea metaforelor
pentru a restructura atitudini, pentru a încuraja descărcarea afectivă
şi a spori flexibilitatea emoţională şi pentru a facilita schimbarea
comportamentului. De asemenea, a descris folosirea sugestiilor des‑
chise pentru a crea posibilităţi, acestea fiind preferabile sugestiilor
închise, care pot fi inutil de restrictive.
Dacă metoda indirectă a naraţiunilor este cu siguranţă una dintre
principalele contribuţii ale lui Erickson la procedura hipnotică, există
şi alte tipare hipnotice tipic ericksoniene care merită luate în consi‑
derare, la rîndul lor. Printre acestea se numără abordarea interspersală
şi metodele confuziei.
204 PrinciPii

Abordarea interspersală implică folosirea anumitor cuvinte sau

sintagme într‑un context mai amplu al unei conversaţii de rutină sau
al unei metafore terapeutice care, prin repetiţie, au rolul de a facilita
apariţia unor noi asocieri la pacient (Erickson, 1966; Erickson &
Rossi, 1979, 1981; Otani, 1990). De exemplu, dacă un clinician vrea
să faciliteze aşteptarea unor schimbări pozitive („formarea aştep‑
tărilor”), poate integra sugestii care să orienteze pacientul în direcţia
respectivă, după cum urmează:

…Aţi venit aici sperînd că voi spune sau voi face ceva care… ar face
posibil să vă simţiţi mai bine… şi v‑ar plăcea şi vă puteţi aştepta să
vă simţiţi mai bine… şi ca lucrurile să se îmbunătăţească surprinzător
de rapid… şi nu ştiaţi ce anume voi spune… sau ce voi face… şi aţi
uitat că deja aţi trecut prin atîtea schimbări pozitive pe care vi le
puteţi aminti… şi schimbarea este inevitabilă… şi nu puteţi opri
progresul… ştiţi că v‑aţi schimbat… şi vă puteţi aştepta la mai multe
schimbări… fără ca măcar să faceţi eforturi… vă schimbaţi părerea…
vă schimbaţi sentimentele… vi se schimbă norocul… precum şi schim-
bări la mai multe niveluri…

În acest exemplu, sînt întreţesute referiri multiple la posibilitatea

şi probabilitatea schimbării; se încearcă să se creeze un moment
terapeutic bazat pe aşteptări pozitive. De asemenea, în acest exemplu
sînt evidente alte strategii verbale cum ar fi presupunerile, disocierile,
sugestiile posthipnotice indirecte, truismele şi sugestiile cu răspuns
deschis (Erickson & Rossi, 1979, 1981; Yapko, 1990). Astfel de
strategii sînt tipice abordării ericksoniene, care evidenţiază utilizarea
creativă atît a tiparelor verbale, cît şi nonverbale. Printre tiparele a
celor nonverbale se numără „marcarea” sugestiilor, modelarea (com‑
portarea în maniera dorită de pacientul hipnotizat, de exemplu,
nemişcarea, atenţia fixă sau acţiuni care completează sau contrazic
semnalele nonverbale dinspre pacient) şi utilizarea variaţiunilor dina‑
mice ale vocii pentru a facilita integrarea mesajelor verbale (Yapko,
1990, 1995).
Metodele de inducere a confuziei au drept scop întreruperea
tiparelor obişnuite conform cărora pacientul procesează experienţa
(Erickson & Rossi, 1979; Gilligan, 1987). Se ştie că, atunci cînd
cineva este sigur cu privire la ceva, este foarte dificil să fie indusă o
schimbare de atitudine. Metodele de inducere a confuziei au scopul
 DIN NOU, ÎNTREBAREA: CE ESTE HIPNOZA ERICKSONIAN ? 205

de a‑i inspira pacientului o stare de incertitudine, ca modalitate de

introducere a posibilităţii schimbării (Erickson, 1964). Printre astfel
de metode se pot număra suprasolicitarea senzorială (de exemplu,
folosirea de idei sau surse de informaţii multiple, complexe, care cople‑
şesc capacitatea pacientului de a le procesa în mod conştient) sau
întreruperea tiparelor (introducerea unui comportament nou sau a
unei idei noi care perturbă secvenţa obişnuită de reacţie a pacientului,
astfel încît respectivului îi este dificil sau imposibil să obţină rezultatul
obişnuit, indezirabil). De obicei, metodele de inducere a confuziei
dezorientează persoana, facilitînd căutarea interioară (fiind astfel utile
fie în inducţia hipnotică, fie în utilizarea hipnotică) în încercarea de
a înţelege ideile sau cerinţele posibil purtătoare de sens, dar genera‑
toare de confuzii (Gilligan, 1987). Cînd pacientul se axează pe limba‑
jul clinicianului, semnificaţiile mai profunde ale sugestiilor integrate
pot intra în acţiune. Clinicianul poate presăra sugestii semnificative
de‑a lungul afirmaţiilor care induc confuzie, conferind acelor sugestii
mai importante o claritate şi o semnificaţie sporită, prin crearea unui
contrast cu fundalul generator de confuzie. În exemplul următor, o
metodă de inducere a confuziei este folosită cu scopul de a facilita o
amnezie hipnotică structurată:

…şi după ce învăţaţi ce veţi învăţa astăzi despre dumneavoastră… aveţi

şansa să decideţi la un nivel mai profund… cît de multe aţi vrea să vă
amintiţi… iar mintea dumneavoastră conştientă poate şti la un nivel…
iar inconştientul dumneavoastră poate şti la un nivel mai profund…
şi vă puteţi aminti ceea ce vreţi să vă amintiţi… şi amintiţi‑vă să
uitaţi ceea ce aţi vrea să… iar cînd vă amintiţi să uitaţi ceea ce aţi
vrea să uitaţi să vă amintiţi… puteţi să vă amintiţi să uitaţi ceea ce
uitaţi să uitaţi cînd deveniţi conştient în mod profund de faptul că a
vă aminti să vă amintiţi să uitaţi că nimeni nu trebuie să‑şi amintească
să înveţe ceea ce a venit aici să înveţe, uitînd să‑şi aducă aminte
învăţămintele nesemnificative şi uitate care pot însemna mult…

Pe măsură ce pacientul încearcă să‑şi clarifice sugestiile genera‑

toare de confuzie care însoţesc ideile de rememorare şi uitare, sînt
accesate chiar aceste două procese. Pacientul poate alege ce grad de
rememorare sau de uitare îi este cel mai benefic. Şi, după cum arată
destul de clar studiile, amnezia spontană este o reacţie rară, ceea ce
sugerează că oamenii îşi pot aminti experienţele hipnotice dacă aleg
să facă asta (Simon & Salzberg, 1985).
206 PrinciPii

Concluzie
Erickson nu a promovat un model teoretic specific şi detaliat al
personalităţii sau al intervenţiei clinice. Concepţia sa era una teoretică,
evidenţiind necesitatea de a reacţiona la unicitatea fiecărei persoane.
Astfel, „hipnoza ericksoniană”, ca stil, poate fi caracterizată mai
bine prin flexibilitatea formulei generale „acceptă şi utilizează” decît
prin orice abordare hipnotică sau psihoterapeutică specifică.
În această descriere a activităţii lui Erickson a fost accentuat felul
în care acesta şi‑a asumat un rol flexibil, dar activ, în ghidarea
parcursului tratamentului, într‑o direcţie orientată spre soluţii, chiar
şi cînd metodele indirecte sînt considerate ca avînd cele mai mari
şanse de succes. Marea varietate a tiparelor de hipnoză ericksoniene
implică o utilizare sofisticată a structurilor lingvistice şi cognitive
care sînt tot mai bine descrise în literatura clinică şi de cercetare.
Această literatură necesită o analiză lipsită de prejudecăţi, atentă, din
partea practicantului serios al hipnozei clinice.
Strategiile verbale şi nonverbale creative folosite de clinicienii
moderni, care sînt derivate din opera lui Erickson, şi numeroasele sale
observaţii privind fenomenele hipnotice, care ne‑au ajutat să înţele‑
gem mai bine hipnoza, atestă pe termen lung importanţa contribuţiei
lui Erickson la acest domeniu.

Bibliografie

Alman, B., & Lambrou, P. (1992). Self‑hypnosis: The complete manual for
health and self‑change (2nd ed.). New York: Brunner/Mazel.
Banyai, E. (1991). Toward a social‑psychobiological model of hypnosis. In
S. Lynn & J. Rhue (Eds.), Theories of hypnosis: Current models and
perspectives (pp. 564598). New York: Guilford.
Barber, J. (1991). The locksmith model: Accessing hypnotic responsiveness.
In S. Lynn & J. Rhue (Eds.), Theories of hypnosis: Current models and
perspectives (pp. 241‑274). New York: Guilford.
Barker, P. (1985). Using metaphors in psychotherapy. New York: Brunner/
Mazel.
Bates, B. (1993). Individual differences in response to hypnosis. In J. Rhue,
S. Lynn, & I. Kirsch (Eds.), Handbook of clinical hypnosis (pp. 23‑54).
Washington, DC: American Psychological Association.
 DIN NOU, ÎNTREBAREA: CE ESTE HIPNOZA ERICKSONIAN ? 207

Bertrand, L. (1989). The assessment and modification of hypnotic suscepti‑

bility. In N. Spanos & J. Chaves (Eds.), Hypnosis: The cognitive‑
behavioral perspective (pp. 18‑31). Buffalo, NY: Prometheus.
Bloom, P. (1997). How does a non‑Ericksonian integrate Ericksonian tech‑
niques without becoming an Ericksonian? In W. Matthews & J. Edgette
(Eds.), Current thinking and research in brief therapy: Solutions, strat‑
egies, narratives (pp. 65‑77). New York: Brunner/Mazel.
Chaves, J. (1993). Hypnosis in pain management. In J. Rhue, S. Lynn, &
I. Kirsch (Eds.), Handbook of clinical hypnosis (pp. 511‑532). Washing‑
ton, DC: American Psychological Association.
Chaves, J. (1997). The state of the “state” debate in hypnosis: A view from
the cognitive‑behavioral perspective. International Journal of Clinical and
Experimental Hypnosis, 45(i), 251‑265.
Coe, W. (1992). Hypnosis: Wherefore art thou? International Journal of
Clinical and Experimental Hypnosis, 40, 219‑237.
Council, J., & Kirsch, I. (1996). Explaining context effects: Expectancy
and consistency. Contemporary Hypnosis, 13, 29‑32.
Council, J., Kirsch, I., & Grant, D. (1996). Expectancy, imagination, and
hypnotic susceptibility. In R. Kunzendorf, B. Wallace, & N. Spanos
(Eds.), Imagination and hypnosis (pp. 41‑65). Amityville, NY: Baywood.
Edgette, J., & Edgette, J. (1995). The handbook of hypnotic phenomena in
psychotherapy. New York: Brunner/Mazel.
Erickson, M. (1964). The confusion technique in hypnosis. American Jour‑
nal of Clinical Hypnosis, 6, 183‑207.
Erickson, M. (1966). The interspersal hypnotic technique for symptom cor‑
rection and pain control. American Journal of Clinical Hypnosis, 8,
198‑209.
Erickson, M., & Rossi, E. (1979). Hypnotherapy: An exploratory casebook.
New York: Irvington.
Erickson, M., & Rossi, E. (1981). Experiencing hypnosis: Therapeutic
approaches to altered states. New York: Irvington.
Evans, F. (1991). Hypnotizability: Individual differences in dissociation and
the flexible control of psychological processes. In S. Lynn & J. Rhue
(Eds.), Theories of hypnosis: Current models and perspectives (pp.
144‑168). New York: Guilford.
Fromm, E., & Nash, M. (Eds.). (1992). Contemporary hypnosis research.
New York: Guilford.
Gfeller, J. (1993). Enhancing hypnotizability and treatment responsiveness.
In J. Rhue, S. Lynn, & I. Kirsch (Eds.), Handbook of clinical hypnosis
(pp. 235‑249). Washington, DC: American Psychological Association.
Gilligan, S. (1987). Therapeutic trances: The cooperation principle in
Ericksonian hypnotherapy. New York: Brunner/Mazel.
208 PrinciPii

Grodner, B. (1986). Learning Erickson’s methods. In B. Zilbergeld, M.

Edelstein, & D. Araoz (Eds.), Hypnosis: Questions and answers (pp.
248‑251). New York: Norton.
Haley, J. (1973). Uncommon therapy. New York: Norton.
Haley, J. (1985). Conversations with Milton H. Erickson, M.D. (Vols. I—
III). New York: Triangle Press.
Haley, J. (1996). Jay Haley on Milton H. Erickson. New York: Brunner/
Mazel.
Hilgard, E. (1991). A neodissociation interpretation of hypnosis. In S. Lynn
& J. Rhue (Eds.), Theories of hypnosis: Current models and perspectives
(pp. 235‑249).
Washington, DC: American Psychological Association.
Kihlstrom, J. (1987). The cognitive unconscious. Science, 237, 1445‑1452.
Kihlstrom, J. (1992). Hypnosis: A sesquicentennial essay. International
Journal of Clinical Hypnosis, 40, 301‑314.
Kirsch, I., & Council, J. (1992). Situational and personality correlates of
hypnotic susceptibility. In E. Fromm & M. Nash (Eds.), Contemporary
hypnosis research (pp. 267‑291). New York: Guilford.
Lankton, C., & Lankton, S. (1983). The answer within: A clinical frame
of Ericksonian hypnotherapy. New York: Brunner/Mazel.
Lankton, C., & Lankton, S. (1989). Tales of enchantment: Goal‑oriented
metaphors for adults and children in therapy. New York: Brunner/Mazel.
Lankton, S. (1986). Choosing the right metaphors for particular clients. In
B. Zilbergeld, M. Edelstein, & D. Araoz (Eds.), Hypnosis: Questions
and answers (pp. 261267). New York: Norton.
Lynn, S., & Rhue, J. (Eds.). (1991). Theories of hypnosis: Current models
and perspectives. New York: Guilford.
Lynn, S., Weekes, J., Matyi, C., & Neufeld, V. (1988). Direct versus indi‑
rect suggestions, archaic involvement, and hypnotic experience. Journal
of Abnormal Psychology, 97{3), 296‑301.
Matthews, W., & Edgette, J. (Eds.). (1997). Current thinking and research
in brief therapy: Solutions, strategies, narratives. New York: Brunner/
Mazel.
Matthews, W., & Mosher, D. (1988). Direct and indirect hypnotic suggestion
in a laboratory setting. British Journal of Experimental and Clinical
Hypnosis, 5(2), 6371.
McConkey, K. (1986). Opinions about hypnosis and self‑hypnosis before and
after hypnotic testing. International Journal of Clinical and Experimental
Hypnosis, 34, 311‑319.
Nadon, R., Hoyt, I., Register, P., & Kihlstrom, J. (1991). Absorption and
hypnotizability: Context effects re‑examined. Journal of Personality and
Social Psychology, 60, 144‑153.
 DIN NOU, ÎNTREBAREA: CE ESTE HIPNOZA ERICKSONIAN ? 209

Oakman, J., Woody, E., & Bowers, K. (1996). Contextual influences on the
relationship between absorption and hypnotic ability. Contemporary Hyp‑
nosis, 13, 19‑28. 184
Orne, M., & Dinges, D. (1989). Hypnosis. In H. Kaplan & B. Sadock (Eds.),
Comprehensive textbook of psychiatry (5th ed., pp. 1501‑1516). Balti‑
more: Williams & Wilkens.
Otani, A. (1990). Structural characteristics and thematic patterns of inter‑
spersal techniques of Milton H. Erickson: A quantitative analysis of the
case of Joe. In S. Lankton (Ed.), Ericksonian monographs, no. 7: The
broader implications ofEricksonian therapy (pp. 40‑50). New York:
Brunner/Mazel.
Rossi, E. (Ed.). (1980). The collected papers of Milton H. Erickson on
hypnosis (Vols. IV). New York: Irvington.
Simon, M., & Salzberg, H. (1985). The effect of manipulated expectancies
on posthypnotic amnesia. International Journal of Clinical and Experi‑
mental Hypnosis, 33, 40‑51.
Spanos, N. (1986). Hypnosis and the modifications of hypnotic susceptibil‑
ity: A social‑psychological perspective. In P. Naish (Ed.), What is
hypnosis? Current theories and research (pp. 85‑120). Milton Keynes,
England: Open University Press.
Spanos, N., Arango, M., & de Groot, H. (1993). Context as a moderator
in relationships between attributed variables and hypnotizability. Person‑
ality and Social Psychology Bulletin, 19, 71‑77.
Spanos, N., & Chaves, J. (1989). Hypnotic analgesia, surgery and reports
of nonvolitional pain reduction. British Journal of Experimental and
Clinical Hypnosis, 6, 131‑139.
Watzlawick, P. (1978). The language of change. New York: Basic Books.
Yapko, M. (1983). A comparative analysis of direct and indirect hypnotic
communication styles. American Journal of Clinical Hypnosis, 25, 270‑
276.
Yapko, M. (1984). Implications of the Ericksonian and neurolinguistic pro‑
gramming approaches to responsibility of therapeutic outcomes. Ameri‑
can Journal of Clinical Hypnosis, 27, 137‑143.
Yapko, M. (1985). The Erickson hook: Values in Ericksonian approaches.
In J. Zeig (Ed.), Ericksonian psychotherapy, Vol. 1: Structures (pp.
266‑281). New York: Brunner/Mazel.
Yapko, M. (1986). What is Ericksonian hypnosis? In B. Zilbergeld, M.
Edelstein, & D. Araoz (Eds.), Hypnosis: Questions and answers (pp.
223‑231). New York: Norton.
Yapko, M. (1990). Trancework: An introduction to the practice of clinical
hypnosis (2nd ed.). New York: Brunner/Mazel.
Yapko, M. (1995). The essentials of hypnosis. New York: Brunner/Mazel.
210 PrinciPii

Yapko, M. (1996). Hypnosis: Treatment in a trance. Encyclopedia Britannica

Medical and Health Annual, 366‑370.
Zeig, J. (1980a). Symptom prescription and Ericksonian principles of hyp‑
nosis and psychotherapy. American Journal of Clinical Hypnosis, 23,
16‑22.
Zeig, J. (Ed.). (1980b). A teaching seminar with Milton H. Erickson. New
York: Brunner/Mazel.
Zeig, J. (Ed.). (1982). Ericksonian approaches to hypnosis and psycho‑
therapy. New York: Brunner/Mazel.
Zeig, J. (1985). Experiencing Erickson: An introduction to the man and his
work. New York: Brunner/Mazel.
Zeig, J. (1997). Experiential approaches to clinician development. In J. Zeig
(Ed.), The evolution of psychotherapy: The third conference (pp. 161‑
177). New York: Brunner/Mazel.