See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/282664517

TEHNOLOGII ECOLOGICE DE CULTIVARE A LEGUMELOR

Book · December 2004

CITATIONS READS

0 3,605

1 author:

Ioan - Sebastian Brumă

Romanian Academy
41 PUBLICATIONS   5 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

SURE-Farm: “Towards SUstainable and REsilient EU FARMing systems” View project

Rural Development Research Platform (RDRP) View project

All content following this page was uploaded by Ioan - Sebastian Brumă on 09 October 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 TEHNOLOGII ECOLOGICE
DE CULTIVARE A LEGUMELOR
ing. SEBASTIAN BRUMĂ

Nr. 2 / 2004
 Publicaţia AGRICULTURA ECOLOGICĂ – PAŞI SPRE VIITOR, destinată promovării
tehnologiilor specifice, precum şi a informaţilor privind cadrul legislativ şi economia
produselor ecologice, a fost lansată în cadrul Proiectului Sprijinirea Serviciilor din Agricultură,
este realizată de către Fundaţia Academică pentru Progres Rural “Terra Nostra”, şi este
publicată de Editura “Terra Nostra”.
Publicaţia îşi propune promovarea informaţiilor de strictă utilitate, necesare iniţierii
şi dezvoltării unor activităţi agricole ecologice şi se adresează micului producător agricol,
precum şi celor care practică o agricultură comercială şi doresc diversificarea şi
eficientizarea activităţii lor. Materialele sunt elaborate de cercetători ştiinţifici specializaţi
în economia produselor ecologice, precum şi experţi pe domenii tehnice.
Periodicul are o apariţie neregulată, se distribuie gratuit prin Agenţia Naţională de
Consultanţă Agricolă (A.N.C.A) a Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului şi
reţeaua Oficiilor Judeţene de Consultanţă Agricolă (O.J.C.A.), prin alte structuri de
specialitate, la nivel local şi naţional, precum şi membrilor fundaţiei “Terra Nostra”.

Editura
 CUPRINS

1. Importanţa producerii legumelor……………………….. 5

2. Tehnologii ecologice de cultivare a legumelor............ 6

2.1. Asolamentul şi rotaţia culturilor....................................................................... 6
2.2. Lucrările solului............................................................................................... 7
2.3. Fertilizarea ..................................................................................................... 9
2.4. Sămânţa şi semănatul sau plantatul............................................................... 9
2.5. Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor............................................... 12
2.6. Irigarea .......................................................................................................... 18
2.7. Recoltarea ..................................................................................................... 19
3. Producerea răsadurilor de legume............................... 19

3.1. Utilitatea şi importanţa răsadurilor în cultura legumelor................................. 19

3.2. Spaţii utilizate pentru producerea de răsaduri................................................ 20
3.3. Particularităţile răsadniţelor încălzite cu biocombustibil................................. 20
3.4. Sămânţa şi semănatul.................................................................................... 21
3.5. Îngrijirea răsadurilor........................................................................................ 23
3.6. Pregătirea răsadurilor pentru plantat.............................................................. 24

4. Tehnologii de cultivare a legumelor............................. 25

4.1. Tehnologia culturii de tomate......................................................................... 25
4.2. Tehnologia culturii de ardei gras.................................................................... 34
4.3. Tehnologia culturii de pătlăgele vinete........................................................... 40
4.4. Tehnologia culturii de fasole păstăi................................................................ 46
4.5. Tehnologia de cultură pentru mazărea de grădină........................................ 52
4.6. Tehnologia culturii de morcov........................................................................ 55
4.7. Tehnologia de cultură pentru ceapă............................................................... 61

Surse de informare şi documentare…………………………...... 67

 1. Importanţa producerii legumelor
Gama deosebit de largă de substanţe organice şi minerale pe care o conţin
legumele conferă o valoare alimentară deosebită acestei categorii de produse. Astfel,
unele produse legumicole se remarcă prin conţinutul lor superior în substanţe proteice,
altele prin conţinutul lor în zaharuri simple şi complexe şi chiar prin grăsimi, care le asigură
o valoare energetică ridicată.
Importanţa cea mai mare a legumelor constă în conţinutul bogat al acestora în
vitamine şi săruri minerale, situându-se, din acest punct de vedere, alături de fructe,
printre cele mai valoroase alimente pentru om. Conţinutul în vitamine a celor mai
importante specii legumicole este prezentat în tabelul nr 1.

Conţinutul în vitamine a celor mai importante specii legumicole

Tabelul nr 1.
Conţinutul în vitamine (în mg la 100 g legume proaspete)
Specia
Vitamina A Vitamina B1 Vitamina B2 Vitamina C
Ardei gras 1,85 0,04 - 0,06 0,03 - 0,07 100 - 200
Fasole - 0,15 - 0,30 0,15 - 0,20 15 - 21
Mazăre verde 1,37 0,20 - 0,30 0,15 - 0,20 23 - 30
Morcov 7,00 0,07 - 0,10 0,05 - 0,10 3-5
Vinete 0,02 - 0,03 - 0,04 3 -7
Tomate 0,60 0,06 - 0,08 0,04 - 0,05 30 - 50

Pe lângă sursa bogată de vitamine, legumele au un conţinut ridicat în săruri

minerale, care cuprind o gamă largă de elemente cum sunt: Ca, Mg, Na, Fe, P, Cl, S, I,
Cu, Mn, Zn. Este foarte important faptul că predomină elementele bazice (Ca, K, Na, Mg,
Fe) şi nu cele acide (Cl, P, S) astfel încât legumele au, cele mai multe dintre ele, efect
alcalinizant, neutralizând aciditatea provocată prin consumul susţinut de pâine, carne, ouă.
Legumele au efect util şi asupra acizilor rezultaţi în urma eforturilor fizice, când activitatea
musculară este foarte intensă.
Compoziţia chimică variată conferă legumelor , pe lângă valoarea alimentară, o
însemnată valoare terapeutică.
Conţinutul legumelor prezintă însă diferenţe în funcţie de mai mulţi factori: de soiul /
hibridul cultivat; condiţiile de vegetaţie; tehnologia de cultură; momentul de recoltare;
manevrarea şi circulaţia legumelor post recoltă; metoda de industrializare.
Valoarea alimentară şi terapeutică a legumelor va creşte în condiţiile cultivării
lor în cadrul unei agriculturi ecologice. Legumele ecologice nu conţin reziduuri de
nitraţi şi nici de pesticide, sau au un conţinut foarte scăzut.
Pentru a putea trece la o legumicultură ecologică, fermele legumicole care practică
tehnologia convenţională trebuie să parcurgă o perioadă de conversie. Pentru
legumicultură perioada de conversie este de minim 2 ani. Organismele de inspecţie şi
certificare pot mări sau reduce perioada de conversie, având în vedere utilizarea
anterioară a parcelelor.
Reducerea perioadei de conversie este condiţionată de respectarea următoarelor
condiţii:
a) parcelele erau deja convertite sau erau în curs de conversie la agricultura
ecologică;
b) reziduurile de la produsele pentru protecţia plantelor sunt prezente în cantităţi
nesemnificative în sol şi în plante, în cazul plantelor perene;

5
 c) recolta obţinută şi care a fost supusă unui tratament cu produse chimice, nu se
comercializează cu specificarea produs ecologic.
În perioada de conversie se vor respecta următoarele principii ale agriculturii
ecologice:
a) eliminarea oricărei tehnologii poluante;
b) realizarea structurilor de producţie şi a asolamentelor, în cadrul cărora rolul
principal îl deţin rasele, speciile şi soiurile cu înaltă adaptabilitate;
c) susţinerea continuă şi ameliorarea fertilităţii naturale a solului;
d) integrarea creşterii animalelor în sistemul de producţie a plantelor şi produselor
din plante;
e) utilizarea economică a resurselor energetice convenţionale şi înlocuirea acestora
în mai mare măsură prin utilizarea raţională a produselor secundare refolosibile;
f) aplicarea unor tehnologii atât pentru cultura plantelor cât şi pentru creşterea
animalelor, care să satisfacă cerinţele speciilor, soiurilor şi raselor.
Conversia producţiei convenţionale la cea ecologică va avea în vedere realizarea
unui agrosistem viabil şi durabil. Întreaga unitate, fermă sau parcelă din fermă, incluzând
creşterea animalelor trebuie să fie transformată în concordanţă cu standardele ecologice
naţionale şi internaţionale.
Legumicultura ecologică, prin faptul că reclamă cunoştinţe mai variate şi foloseşte o
tehnică în care priceperea cultivatorilor are o importanţă deosebită, reprezintă o şcoală de
ridicare a nivelului profesional, de îmbogăţire a cunoştinţelor, de formare a unor deprinderi
folositoare (perseverenţă, răbdare, conştiinciozitate, disciplină, clarviziune, muncă
susţinută), ale căror efecte pozitive nu întârzie să se manifeste în ridicarea nivelului de
viaţă a celor ce o practică şi în dezvoltarea gospodăriilor lor. Privită prin această prismă,
legumicultura ecologică are o importanţă vădită şi din punct de vedere social – educativ.

2. Tehnologii ecologice de cultivare a legumelor

Tehnologiile de cultivare cuprind următoarele componente:

1. asolamentul şi rotaţia culturilor;

2. lucrările solului;
3. fertilizarea;
4. sămânţa şi semănatul sau plantatul;
5. combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor;
6. irigarea;
7. recoltarea.

2.1. Asolamentul şi rotaţia culturilor

Prin asolament se înţelege împărţirea terenului cultivat în parcele (sole) şi
repartizarea raţională a plantelor ce urmează a fi cultivate pe aceste sole. În timp ce prin
asolament se înţelege noţiunea de spaţiu, prin rotaţie trebuie înţeles modul cum se succed
legumele în decursul timpului pe aceeaşi solă, deci rotaţia se referă la timp.
Rotaţiile raţionale combinate cu aplicarea chibzuită a îngrăşămintelor organice şi
asociate cu o lucrare raţională a solului, asigură nu numai sporirea fertilităţii acestuia ci
contribuie, în acelaşi timp, la distrugerea sau împuţinarea buruienilor, bolilor sau
dăunătorilor, ajutând la dezvoltarea în sol a microorganismelor folositoare.

6
 În legumicultură se practică un asolament de 5 ani, cu următoarea rotaţie:
¾ anul 1 - Liliaceae (ceapă, arpagic, usturoi, praz);
¾ anul 2 - Leguminosae (mazăre, soia, fasole);
¾ anul 3 - Cruciferae (varză, conopidă, ridichi, muştar);
¾ anul 4 - Umbeliferae/ rădăcinoase (morcov, păstârnac, pătrunjel, ţelină,
sfeclă roşie,);
¾ anul 5 - Solanaceae/ Malvaceae (cartof, tomate, bame, vinete, ardei).
După culturile timpurii se pot cultiva legume cu perioadă scurtă de vegetaţie (salată,
spanac) sau plante pentru îngrăşământ verde (trifoi de Alexandria, muştar alb sau
măzăriche).
În cadrul rotaţiilor se pot cultiva şi plante asociate. În cazul culturilor asociate,
plantele trebuie să aibă aceleaşi pretenţii pentru modelarea solului şi aceleaşi pretenţii faţă
de factorii de vegetaţie. Perioada lor de vegetaţie trebuie să fie diferită, astfel, cultura
secundară trebuie să ajungă repede la maturitatea de consum şi să fie recoltată înainte de
a ajunge să stânjenească cultura de bază. În legumicultura ecologică plantele cultivate
asociat nu numai că nu trebuie să se stânjenească, ci trebuie chiar să se protejeze.
Asocierile pot fi: favorabile (ar trebui să fie folosite cât mai mult) sau nefavorabile (aceste
asocieri creează probleme şi trebuie evitate).

Asocieri favorabile:
¾ ceapă cu: morcov, sfeclă, tomate, varză, salată;
¾ fasole cu: porumb, cartof, conopidă, castravete, morcov, sfeclă;
¾ morcov cu: arpagic, ceapă, salată, mazăre, ridichi;
¾ ridiche cu: mazăre, morcov;
¾ tomate cu: busuioc, ceapă, pătrunjel;
¾ usturoi cu: cartof, morcov, sfeclă, tomate;
¾ varză cu: tomate, crăiţe, salvie, sfeclă, cartof;
¾ vinete cu: fasole verde.

Asocieri nefavorabile:
¾ fasole cu: tomate, usturoi, mărar;
¾ mazăre cu: ceapă, usturoi;
¾ tomate cu: fasole, castravete, gulie;
¾ usturoi cu: fasole, mazăre.

2.2. Lucrările solului

Obiectivul general al lucrărilor solului este crearea de condiţii favorabile creşterii şi
dezvoltării plantelor de cultură, precum şi menţinerea, sau chiar îmbunătăţirea, stării fizice
şi de fertilitate a acestuia. Prin sistem de lucrare a solului se înţelege totalitatea lucrărilor
aplicate solului şi succesiunea lor, pe culturi şi sole, în cadrul unui asolament. La stabilirea
sistemului de lucrare se va ţine seama de condiţiile specifice de climă şi sol, cerinţele
fiecărei plante, specificul fiecărei sole, mijloacele mecanice disponibile, lucrările mecanice
aplicate în ultimii 2-3 ani. Lucrările solului includ operaţiuni de tăiere, scormonire,
răsturnare, afânare şi mărunţire a stratului superficial de sol, precum şi nivelarea, tasarea
şi modelarea solului.

Executarea corectă a lucrărilor solului prezintă influenţe pozitive asupra:

¾ procesului de infiltrare a apei în sol (apa provenită din irigaţii sau precipitaţii);
¾ capacităţii de reţinere a apei în sol;

7
 ¾ proceselor tehnologice de semănat sau plantat;
¾ răsăririi şi pornirii în vegetaţie a plantelor;
¾ creşterii şi dezvoltării rădăcinilor şi a altor organe subterane;
¾ combaterii buruienilor, bolilor şi dăunătorilor;
¾ acumulării materiei organice în sol.

Lucrările solului pot avea şi efecte negative, astfel, lucrările adânci diminuează
conţinutul de humus al solului, pot provoca eroziuni, compactări, acidifiere.
Pentru evitarea acestor fenomene se pot lua o serie de măsuri, ca de exemplu:
¾ perioada optimă de execuţie a lucrărilor;
¾ scăderea frecvenţei arăturilor, o dată la 3-5 ani;
¾ scăderea adâncimii de arat şi alternarea acesteia;
¾ arăturile adânci (23-32 cm) să se execute cu maşini agricole care nu răstoarnă
brazda (arătura cu paraplaw-ul sau cizel-ul);
¾ alegerea corectă a maşinii agricole ce urmează a fi folosită;
¾ reglarea corespunzătoare a agregatelor de lucru.

Lucrări necesare în ,,grădina de legume’’

Pregătirea terenului necesită o serie de lucrări care se execută în mod diferit, în
funcţie de sistemul de cultură practicat, de însuşirile terenului şi de pretenţiile plantelor
cultivate. Tehnologia modernă pevede desfăşurarea în ordine cronologică a următoarelor
lucrări:
¾ Fertilizarea de bază – este constituită din aplicarea gunoiului de grajd bine
fermentat, mraniţa, composturi, gunoi de pasăre, must, cenuşă, în doze conform cerinţelor
plantelor cultivate. Administrarea se poate face manual prin împrăştiere sau mecanic cu
utilajul MIG-2,2 cu condiţia ca materia organică să fie distribuită uniform pe toată
suprafaţa.
¾ Arătura este lucrarea de bază care se efectuează la 20 – 30 cm adâncime.
Pentru unele specii, arătura se face mai adânc, 30 – 35 cm (rădăcinoase), sau chiar 35 –
30 cm, o dată la 4 – 5 ani, fără întoarcerea brazdei. Arătura de toamnă este obligatorie şi
numai în cazuri excepţionale trebuie efectuată în ferestrele iernii. Arăturile din timpul
anului, dinaintea culturilor succesive, pot fi înlocuite printr-o mobilizare a solului cu
cultivatorul pe adâncimea de 18 – 25 cm, sau mobilizarea cu plugul fără cormană.
¾ Nivelarea se execută primăvara, concomitent cu pregătirea patului germinativ.
¾ Pregătirea patului germinativ se face în preziua sau în ziua semănatului.
Lucrarea constă în afânarea şi mărunţirea solului pe adâncimea de
semănat/plantat. Pentru pregătirea patului germinativ se pot folosi următoarele maşini:
– freză pentru mărunţirea solului;
– grapa cu dinţi reglabili;
– grapa cu discuri grele;
– cultivatorul;
– combinatorul;
– tăvălugul inelar.
Aceste utilaje pot fi folosite şi în agregat ţinându-se cont de: umiditatea solului,
gradul de tasare şi de gradul de îmburuienare.
¾ Tăvălugitul – este o lucrare întrebuinţată destul de des în legumicultură.Dacă
pământul este pea afânat înainte de semănat se face o tasare a solului cu
tăvălugul. De asemenea se aplică tăvălugitul şi în cazul semănării seminţelor
mici pentru a se stabili un contact intim între acestea şi solul umed.

8
 ¾ Modelarea terenului cuprinde lucrările cu ajutorul cărora se dă terenului forma
de rigole, straturi adânci sau straturi înălţate, cu scopul de a permite circulaţia apei
de irigaţii şi intrarea utilajelor pentru executarea lucrărilor de îngrijire.

2.3. Sămânţa şi semănatul sau plantatul

Marea majoritate a plantelor cultivate se înmulţesc prin seminţe, iar restul vegetativ
prin tuberculi, bulbi, stoloni, butaşi, frunze. Răsadul de legume este material săditor care
se obţine de asemenea, din seminţe sau organe vegetative înmulţitoare.
Conform standardelor internaţionale (IFUAM şi UE), sămânţa şi materialul de
plantat se produc în gospodării, ferme, asociaţii şi societăţi agricole ecologice. Aceste
unităţi agricole trebuie să respecte şi să aplice atât legislaţia seminţelor şi materialului
săditor, cât şi tehnologiile ecologice de cultivare a terenurilor, de recoltare şi depozitare a
recoltelor şi de pregătire a seminţelor şi materialelor de plantat pentru semănat/plantat.
Sămânţa şi materialele de plantat sunt o sursă importantă de infestare a solului cu
bacterii şi ciuperci dăunătoare. Pentru a curăţa microbii de pe aceste materiale de
înmulţire se recomandă tratarea lor cu soluţii obţinute din preparate biologice, lichide sau
solide, de Pseudomonas fluorescens (TC 10, PS 112, PS 97, PS 41), Pseudomonas
chlororaphis (MA 342) sau Pseudomonas putida, bacterii care se găsesc frecvent în sol, în
zona rădăcinilor.
Aceste tratamente se pot face cu excepţia seminţelor de leguminoase la toate
plantele cultivate. Seminţele de leguminoase (fasole, mazăre) se tratează cu preparate
specifice tip Nitragin.
Densitatea, epoca, adâncimea şi metoda de semănat este specifică pentru fiecare
specie şi este tratată la tehnologiile respectivelor culturi.

2.4. Fertilizarea
Unul dintre principiile cultivării eclogice este ca nutriţia plantelor să nu se facă cu
săruri fertilizante uşor solubile, ci să se faciliteze utilizarea acestora prin intermediul
organismelor vii din sol (fungi, bacterii, insecte şi viermi). În acest scop, legumicultura
ecologică trebuie să stimuleze activitatea organismelor vii. Cu cât un teren este mai bogat
în organisme vii, cu atât este mai fertil, iar plantele vor fi mai rezistente la atacul paraziţilor.
Producerea de plante cu valoare nutritiv-biologică mai ridicată este în relaţie directă
cu menţinerea activităţii vitale în sol. O plantă cu sistemul radicular foarte dezvoltat lasă în
sol un material organic care serveşte ca sursă de energie pentru microorganisme şi prin
aceasta, contribuie la formarea solului.
În agricultura ecologică, baza fertilizării o constituie îngrăşămintele organice
naturale pregătite după o tehnică specială şi îngrăşăminte minerale greu solubile cu
folosire lentă (făină de fosforite, silicaţi, săruri potasice naturale).
În afară de dejecţiile animale provenite din zootehnie, agricultura ecologică se
bazează şi pe reciclarea materiei organice, a producţiei secundare formată din resturile
vegetale care rezultă din grădini, vii, livezi, garduri vii, parcuri şi spaţii verzi.
Materialele organice (gunoiul de grajd, paiele, frunzele, vrejurile) introduse în sol în
stare proaspătă şi în cantităţi mari pot să aibă urmări nefavorabile asupra creşterii
plantelor, prin blocarea azotului solubil folosit de microorganisme în procesul de
descompunere, fenomen cunoscut sub denumirea de ,, foame de azot ‘’.
Pentru menţinerea fertilităţii solului se vor aplica doze moderate aplicate fracţionat
şi nu doze mari care pot inhiba germinaţia seminţelor, favorizează creşterea luxuriantă în
detrimentul fructificării şi sensibilizează plantele faţă de atacul bolilor şi dăunătorilor. De
asemenea, introducerea materiilor organice la adâncime duce la descompunerea lor
anaerobă, cu producere de compuşi toxici pentru plante.

9
 Subatanţele nutritive trebuie puse la dispoziţia plantelor în mod treptat şi în raporturi
armonioase corespunzătoare fazelor de vegetaţie, ţinând cont că, prin descompunerea
materiei organice, unele substanţe sunt utilizate direct de plante (azotul), altele ca fosforul
şi magneziul sunt mai întâi folosite de microorganisme şi apoi, prin descompunerea
materiei organice, revin în soluţia solului. Avantajul descompunerii materiei organice
constă şi în degajarea de bioxid de carbon care are efecte pozitive atât asupra sistemului
radicular, cât şi asupra fotosintezei.
Gunoiul de grajd este considerat un îngrăşământ complet, deoarece conţine în
cantităţi apreciabile atât azot cât şi fosfor, potasiu şi calciu. Cantităţile de gunoi de grajd
care se aplică în cultura legumelor diferă cu tipul solului, cu starea de fertilitate naturală a
acestuia, cu specia cultivată. La legumele rădăcinoase gunoiul de grajd nu se aplică direct
deoarece, ca toate îngrăşămintele organice, acesta provoacă ramificarea rădăcinilor şi
diminuează capacitatea lor de păstrare peste iarnă. Aceste grupe de legume este bine să
urmeze, în cadrul asolamentului pe solele îngrăşate cu gunoi de grajd, cu 1 – 2 ani mai
înainte. Gunoiul de grajd se aplică de regulă toamna, sub arătură adâncă în special pe
terenurile mai argiloase, ca îngrăşământ de bază, acest mod de administrare fiind
obligatoriu îndeosebi la legumele timpurii.
Mraniţa provine din descompunerea avansată a bălegarului şi conţine o cantitate
destul de mare de substanţe nutritive uşor accesibile plantelor şi, datorită acestui fapt, se
aplică în cantităţi de 1-2 ori mai reduse decât bălegarul obişnuit. Mraniţa se foloseşte la
culturile de degume, aplicându-se în mod frecvent ca îngrăşământ local (la cuib) sau la
pregătirea diferitelor amestecuri de pământ pentru răsadniţe.
Compostul este un îngrăşământ organic, provenit din descompunerea lentă a
diferitelor resturi organice din gospodărie (frunze, buruieni, pleavă). În comparaţie cu
gunoiul de grajd, compostul ca şi mraniţa, este mai sărac în azot dar mai bogat în celelalte
elemente fertilizante (P2O5, K2O, CaO). Se foloseşte mai frecvent la îngrăşarea locală
precum şi la pregătirea diferitelor amestecuri de pământ pentru sere. Composturile
provenite din descompunerea buruienilor conţin multe seminţe care-şi păstrează puterea
de încolţire chiar după fermentare. De aceea folosirea unor astfel de composturi este
contraindicată la producerea răsadurilor.
Turba este un amestec de resturi vegetale semidescompuse. Se extrage din
turbăriile care se formează în regiunile cu umiditate mare – în zonele înalte turbării înalte
sau în zonele joase – turbării joase sau de mlaştină.
Gunoiul de păsări este foarte bogat în azot, fosfor şi potasiu; este de aproximativ
de 3 ori mai bogat ca gunoiul de grajd. Se utilizează în formă diluată, prin adăugarea la o
parte de gunoi de păsări fermentat a 10 – 15 părţi apă. Din această soluţie se
administrează 2 – 3 litri/m2.
Urina constituie de asemenea un îngrăşământ lichid valoros care se aplică sub
formă de soluţie diluată cu 3 – 4 părţi de apă. Se administrează 2 – 3 litri/m2, de regulă în
cursul perioadei de vegetaţie, ca îngrăşare suplimentară, având un efect rapid.
Îngrăşămintele verzi provin din descompunerea plantelor verzi care sunt
încorporate în sol şi care-l îmbogăţesc în materie organică şi substanţe nutritive. Cele mai
indicate în acest scop sunt leguminoasele: măzăriche, trifoi, mazăre, iar pe terenuri
nisipoase lupinul şi sulfina, mai pot fi folosite şi rapiţa şi muştarul. Îngrăşămintele verzi se
aplică independent sau ca o cultură succesivă, semănându-se după recoltarea unei plante
cu perioadă scurtă de vegetaţie. Se încorporează sub brazdă când plantele sunt în stadiul
de boboc, după ce au fost în prealabil tăvălugite sau chiar cosite şi împrăştiate uniform pe
teren.
Din cercetările agrochimice reiese că elementele din îngrăşăminte au un rol foarte
important în creşterea şi dezvoltarea plantelor, astfel:

10
 Azotul controlează ansamblul proceselor de metabolism, reglează raportul dintre
sistemul radicular şi foliar, sporeşte numărul şi greutatea fructelor, măreşte conţinutul
plantelor în proteină, prelungeşte perioada de vegetaţie. Excesul de azot provoacă
scăderea rezistenţei plantelor la ger şi la atacul agenţilor patogeni. Azotul în exces
înrăutăţeşte calitatea solurilor precum şi a apelor de suprafaţă şi de adâncime.
Fosforul participă la formarea organelor generative, la formarea seminţelor,
favorizează creşterea în profunzime a sistemului radicular, sporeşte rezistenţa plantelor la
cădere şi la boli, îmbunătăţeşte calitatea recoltelor, sporeşte rezistenţa la păstrare.
Contrabalansează efectul excesului de azot.
Potasiul contribuie la sinteza citoplasmei, participă la sinteza şi transportul
glucidelor, la sinteza clorofilei. Creşte rezistenţa plantelor la ger, secetă şi la atacul de boli.
Microelementele ca magneziu, calciu, sulf, fier, mangan, cupru, bor, zinc,
molibden, participă la metabolismul plantelor şi au un rol important, lipsa unuia putând
provoca dezechilibre în creşterea, dezvoltarea şi fructificarea plantelor.
În tabelul nr. 2 sunt prezentate produsele şi mijloacele de ridicare a fertilităţii solului
în sistem ecologic prevăzute în reglementările U.E.

Produse şi mijloace de ridicare a fertilităţii solului

Tabelul nr. 2

Utilităţi Recomandate Permise Interzise

Îngrăşăminte verzi, composturi, Must, bălegar şi urină aerisită şi Toate produsele

gunoi de grajd, materiii organice diluată cu apă, preparate pe sintetice
şi reziduuri casnice din bază de bacterii nitrificatoare,
Asigurarea gospodăriile certificate produse de origine animală sau
azotului industrială (făină de carne, de
peşte, sânge), compost de
ciuperci autorizat

Făină de oase, gunoi mineral cu Săpunuri de fosfat, zgura lui Toate produsele
Asigurarea cu conţinut de P măcinate Thomas sintetice sau
concentrate
fosfor
industriale

Cenuşă de lemn, sulfat de Orice substanţe

calciu, granit, feldspat, sulfuri chimice sinteti-
Asigurarea cu
vulcanice, zeolit, olginat, ce şi cele
potasiu
tratate

Piatra de var, dolomit, alginit, Toate produsele

Asigurarea cu ipsos, oxid de calciu, carbonat sintetice cu
calciu de calciu, clorură de calciu calciu

Asigurarea cu Dolomită, magnezită, algenită, Sulfat de magneziu hidratat Toate produsele

magneziu sintetice

Făină de alge minerale, sare de Toate produsele

Asigurarea cu bucătărie, composturi sau sintetice şi
microelemente extrase din composturi supradozarea
acestora

11
 2.5. Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor
În legumicultură, buruienile, bolile şi dăunătorii provoacă o diminuare a producţiei
cu aproximativ 30%, astfel, buruienile reduc producţia cu 8,9%, bolile cu 10,1% iar
dăunătorii cu 8,7%. Pentru ca pierderile de recoltă să fie minime plantele trebuie ajutate
prin anumite măsuri de protecţie, specifice fiecărei culturi.

2.5.1. Combaterea buruienilor

Prin buruieni se înţelege totalitatea plantelor nedorite într-o cultură. Pe de o parte
ele reprezintă concurenţi ai plantelor de cultură, dar multe sunt plante medicinale sau cu
valoare furajeră, sau constituie o componentă esenţială care permite structurarea
ecosistemului natural în cadrul unei comunităţi de plante.
Ţinând seama de principiile agriculturii ecologice, trebuie renunţat la aplicarea
erbicidelor în combaterea buruienilor, principala măsură este folosirea îngrăşămintelor
verzi, acoperirea (mulcirea) şi aerarea solului fără întoarcerea brazdelor, cosirea – tăierea
– smulgerea buruienilor înainte de a forma seminţe şi utilizarea acestora ca mulci şi la
compostare, fără a mai afecta grav viaţa organismelor din sol cu substanţe chimice, dar şi
a consumatorilor umani şi animali.
Combaterea buruienilor se poate realiza prin măsuri preventive şi măsuri curative.
a) Măsuri preventive – măsură sau succesiune de măsuri care au drept scop
împiedicarea apariţiei sau răspândirii buruienilor.
Pentru prevenirea apariţiei buruienilor pot fi luate o serie de măsuri preventive,
după cum urmează: carantina fitosanitară, respectarea asolamentelor, practicarea de
rotaţii lungi, alternarea adâncimii de lucrare a solului, curăţirea materialului de semănat,
semănatul în epoca optimă, asigurarea densităţii plantelor, respectarea adâncimii de
semănat, ocuparea neîntreruptă a terenului prin introducerea culturilor succesive şi a
îngrăşămintelor verzi, asigurarea raportului optim între substanţele nutritive, înlăturarea
excesului de apă, fertilizarea cu compost fermentat, distrugerea focarelor de buruieni de
pe suprafeţele necultivate, curăţirea maşinilor agricole înainte de semănat, folosirea la
irigat a apei libere de seminţe de buruieni, efectuarea la timp a lucrărilor agricole.
b) Măsuri curative – procedee prin care se urmăreşte distrugerea buruienilor
apărute în cultură.
Pentru distrugerea buruienilor apărute în cultură pot fi folosite mai multe metode,
asfel:
¾ metode fizico – mecanice: - combatere manuală: plivit, prăşit cu sapa, cosit;
- combatere mecanică: plivit mecanic, prăşit
mecanic, lucrări adânci, discuiri repetate;
- combatere termică;
- combatere hidrică (inundare);
¾ metode biotehnice: mulcirea, pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje
acoperite, forţarea germinaţiei seminţelor;
¾ metode biologice: combatere alelopatică, entomofagă, fungică;
¾ metode biodinamice: reproducerea noilor buruieni este inhibată de
introducerea în sol a cenuşii obţinută prin arderea propriilor seminţe.

În tabelul nr. 3 sunt prezentate modalităţile ecologice de combatere a buruienilor-

problemă din culturile legumicole.

12
 Modalităţile ecologice de combatere a buruienilor-problemă
Tabel nr. 3
Denumire
Danumire ştiinţifică Modalităţi de combatere
populară
¾ măsuri mai energice în anii umezi;
Muştar alb Sinapis arvensis ¾ combatere până în momentul formării silicvelor.
¾ distrugerea buruienilor, îndeosebi a celor izolate,
Ştir Amaranthus retroflexus până în momentul înfloririi, apoi fiind foarte greu de smuls
sau tăiat.
¾ distrugerea buruienilor, îndeosebi a celor izolate,
Căpriţa Chenopodium album până în momentul înfloririi apoi fiind foarte greu de smuls
sau tăiat
¾ lucrări de întreţinere permanente şi în faze tinere
Zârnă Solanum nigrum (la maturitate sunt greu de distrus, iar pagubele sunt
mari)
¾ plantele mature au rădăcini adânci de 1-1,2 metri şi
Cornuţi Xanthium italicum întinse lateral pe o rază de 1,5-2 metri, prăşit sau plivit
repetat, când plantele sunt încă tinere.
¾ pe terenurile puternic infestate, se vor cultiva cereale
păioase;
¾ într-o fază mai avansată se poate distruge şi prin
Torţel Cuscuta spp. cosire, nu numai prin răzuire;
¾ strângerea resturilor vegetale şi îngroparea lor la 20
cm adâncime sau arderea lor este obligatorie.
¾ arături superficiale vara, urmate de arături mai adânci
după apariţia plantelor din rizom;
Pir târâtor Agropyron repens ¾ arături adânci (30 cm) toamna;
¾ praşilele dese şi culturile înăbuşitoare(dar nu de ovăz
epuizează rizomii.
¾ praşile cât mai adănci, iar materialul vegetal tăiat să
Susai Sonchus spp. nu rămână în contact cu solul.
¾ expunerea rizomilor la soare şi ger;
¾ praşile la adâncimi mai mari, cu mobilizarea solului şi
Costrei Sorghum halepense lateral, de o parte şi de alta a tufei;
¾ opt praşile executate la interval de 14 zile duce la
înlăturarea completă a îmburuienării.
¾ pentru plantele tinere se recomandă plivitul, nu
prăşitul deoarece se smulg mai de jos şi cu mai mulţi
muguri;
¾ declanşarea praşilelor cât mai devreme, cu tăierea
Pălămidă Cirsium arvense tuturor plantelor, oricât de mici ar fi;
¾ praşile mai adânci, repetate cu mobilizarea solului
lateral;
¾ combatere mai energică în anii ploioşi.
¾ arătura adâncă de toamnă;
Pir gros Cynodon dactilon ¾ praşile dese, adânci de epuizare.
¾ arătura adâncă de toamnă;
¾ prăşirea plantelor tinere cât mai devreme şi la
adâncime cât mai mare;
Volbură Convolvulus arvense ¾ combatere mai energică în anii ploioşi;
¾ monocultura de sorg (2 ani) sau de soia (2 ani)
combate 70-100% din plante.

13
 2.5.2. Combaterea bolilor
Bolile pot diminua recolta de legume, atât cantitativ cât şi calitativ, în proporţie de
10%, dar se poate ajunge până la compromiterea totală a culturii. Pentru diminuarea
pierderilor produse de boli se pot lua o serie de măsuri preventive şi/sau curative.
A. Măsuri preventive: carantina fitosanitară, condiţionarea materialului săditor,
distrugerea buruienilor problemă, prognoza şi avertizarea.
B. Masuri curative – plantele ,,bolnave’’ se pot trata prin mai multe metode
ecologice, în funcţie de specie, stadiu de dezvoltare, natura agentului patogen, astfel, prin:
1. Metode fizico – mecanice: termosterilizarea (arderea părţilor vegetale puternic
infestate; tratarea cu aburi fierbinţi a seminţelor şi a amestecurilor de sol folosite în
răsadniţe), solarizarea, văruirea (este o măsură de igienă).
2. Metode biotehnice: folosirea soiei ca îngrăşământ verde pentru combaterea râiei
negre a cartofului (Synchytrium endobioticum).
3. Metode biologice: pentru combaterea bolilor se pot face tratamente cu diferite
produse: Trichodermin (pentru combaterea ciupercilor Fusarium, Rhizoctonia),
Fitobacteromicina (efect complex asupra bolilor la fasole), Imanin (eficace în
combaterea mozaicului, stolburului şi pătării brune a tomatelor), Trichodex 25 WP şi
Trichosemin 25 PTS pentru combaterea putregaiului cenuşiu al tomatelor (Botrytis
cinerea).
4. Metode genetice: ameliorarea plantelor are ca rezultat varietăţi noi, cu calităţi
superioare, inclusiv cu rezistenţă sporită la atacul agenţilor patogeni.
5. Metode biochimice: combaterea bolilor se poate realiza cu preparate minerale
şi/sau cu fungicide vegetale.
Preparate minerale:
¾ permanganat de potasiu – se foloseşte în concentraţie de 0,01-0,03% pentru
tratarea seminţelor şi a răsadurilor
¾ hidroxid de cupru (CHAMPION 50 WP, FUNGURAN OH 50 WP, KOCIDE 101)
se foloseşte în concentraţie de 0,4 % pentru prevenirea şi stoparea atacului de
mană la cartof şi tomate şi în concentraţie de 0,2-0,3% împotriva arsurilor la
fasole
¾ oxiclorura de cupru (TURDACUPRAL 50 PU, OXICIG 50 PU) se foloseşte în
concentraţie de 0,4 – 0,6 % pentru prevenirea şi stoparea atacului de mană la
cartof şi tomate
Fungicide vegetale:
Unele plante cultivate sau din flora spontană conţin unele substanţe biologic active
cu acţiune antimicrobiană. Pentru combaterrea bolilor se folosesc preparate (infuzie,
decoct, macerat,extract, tinctură, purin) obţinute din diferite organe ale plantelor.
a) decoctul de coada – calului (Eqvisetum arvense)
Mod de preparare: 1 kg plantă proaspătă/10 litri de apă. Se pune la macerat timp
de 24 de ore, amestecând din când în când, apoi se fierbe timp de 15-20 de minute, se
strecoară şi se lasă la răcit.
Utilizare: decoctul de coada-calului se foloseşte împotriva bolilor criptogamice
(mana - Phytophtora) din sol şi din plantă. Tratamentele la sol se fac tot timpul anului
pentru însănătoşirea populaţieie de microorganisme utile şi combaterea celor patogene.
Decoctul diluat (50 g decoct/litru de apă) se foloseşte pentru tratarea seminţelor de
legume împotriva căderii răsadurilor.
b) purinul de urzică vie (Urtica diotica)
Mod de preparare: 1 kg plantă proaspătă sau 200 g plantă uscată/10 litri de apă. Se
lasă la macerat la soare, timp de 12-14 zile după care se filtrează.

14
 Utilizare: purinul de urzică vie se foloseşte pentru stimularea creşterii răsadurilor şi
preventiv împotriva manei (Phytophtora). Se foloseşte o soluţie de purin diluat de 20 de ori
cu apă (de ploaie sau de fântână).
c) infuzia de muşeţel (Matricaria chamomilla)
Mod de preparare: se prepară din 250g flori crude sau 50g flori uscate la 1 litru de
apă de ploaie.
Utilizare: tratamente la sămânţă, infuzia se foloseşte nediluată pentru stimularea
germinaţiei şi distrugerea unor boli la fasole, mazăre. Seminţele se pun într-un săculeţ
permeabil şi se scufundă în soluţie timp de 10 – 15 minute după care se zvântă şi se
seamănă în aceeaşi zi sau în ziua următoare.
d) purin de ceapă (Allium cepa)
Mod de preparare: 500g frunze proaspete sau 200g coji la 10 litri de apă. Se lasă la
macerat timp de 8 – 10 zile, în funcţie de temperatzra mediului. Mai poate fi folosit şi sucul
plantei într-o diluţie de 1:5.
Utilizare: se foloseşte diluat de 10 ori pentru întărirea plantelor, şi în caz de atac
împotriva unor boli bacteriene – cancerul bacterian al tomatelor (Corynebacterium
michiganense), antracnoza fasolei (Colletotrichum lindemuthianum).
e) infuzie şi macerat de usturoi (Allium sativum)
Mod de preparare: infuzie din 75g de bulbili/10 litri de apă; macerat în apă timp de 1
oră din 100g bulbili tocaţi la 10 litri de apă; se poate folosi şi sucul plantei în diluţie de 1:5.
Utilizare: se folosesc nediluate la tratarea seminţelor, iar în caz de atac puternic
direct la plante împotriva unor boli bacteriene – cancerul bacterian al tomatelor
(Corynebacterium michiganense), pătarea frunzelor (Xanthomonas spp), pătarea
pustulară a tomatelor (Pseudomonas spp).

2.5.3. Combaterea dăunătorilor

Combaterea dăunătorilor plantelor legumicole se poate realiza prin măsuri
preventive şi/sau măsuri curative.

A. Măsuri preventive: carantina fitosanitară, prognoza şi avertizarea, condiţionarea

materialului semincer, distrugerea ,,buruienilor gazdă’’, depozitarea producţiei în condiţii
optime de igienă.

B. Măsuri curative: distrugerea sau îndepărtarea dăunătorilor plantelor legumicole

se poate face prin mai multe metode:
Metode fizico – mecanice: termoterapia, helioterapia, radioterapia, inundarea,
metode sonore, metode atractante.
Metode biotehnice: instalarea de capcane alimentare, instalarea de capcane cu
feromoni.
Metode biologice: combaterea biologică este o metodă de tip ,,viu contra viu’’:
a) plante contra insecte – metoda se bazează pe însuşirea unor plante de a secreta
unele substanţe repelente sau distrugătoare pentru dăunători (tabel nr. 4),

15
 Combaterea dăunătorilor cu ajutorul plantelor
Tabel nr. 4
Plante cu acţiune repelentă sau distrugătoare
Dăunători combătuţi
Denumire populară Denumire ştiinţifică
Coada şoricelului Achillea millefolium Afide, acarieni, omizi
Omag Aconititum spp Larve de coleoptere, omizi
Vinariţă/ vineţică Ajuga reptans Diverse insecte
Ceapă Allium cepa Acarieni, furnici
Lemnul domnului Artemisia abrotanum Diverse insecte, efect repelent
Pelin Artemisia absinthium Nematozi, omizi, purici
Năfurilică Artemisia annua Afide
Afide, purici, gândacul din
Pelin negru Artemisia vulgaris
Colorado, furnici, răţişoara
Muştar negru Brassica nugra Nematozi
Căpriţa Chenopodium album Gândacul din Colorado
Afide, păianjeni, gândacul din
Coriandru Coriandrum sativum
Colorado
Afide, larve de coleoptere,
Nemţişor de câmp Delphinium consolida
diverse lepidoptere, tripşi
Fenicol Feniculum vulgare Nematozi
Nuc Junglans regia Diverse insecte
Levănţică Lavandula angustifolia Afide, lăcuste, nematozi
Păduchelniţa Lepidium ruderale Diverse insecte, afide, muşte
Omizi, gândacul din Ccolorado,
Tomate Licopersicum esculentum
afide, nematozi, purici
Sulfina albă Melilotus albus Gândacul din Colorado
Mentă Mentha spp Gândacul din Colorado
Afide, acarieni, omizi, tripşi,
Tutun Nicotiana tabacum
Gândacul din Colorado
Busuioc Ocimum basilicum Afide, muşte, nematozi
Ricin Ricinus communis Afide, nematozi
Zârnă Solanum nigrum Afide, gândacul din Colorado
Păpădie Taraxacum oficinalis Gândacul din Colorado, lăcuste
Tisa Taxus bacata Diverse insecte
Urzică vie Urtica dioica Afide, acarieni
Gândacul din Colorado,
Lumânărică Verbascum phlomoides
rozătoare
Laptele câinelui Euphorbia spp Rozătoare
Schinduf Trigonela foenumgrecum Rozătoare (induce infertilitatea)

b) prădători naturali (fauna utilă): broaşte, guşteri, şerpi, păsări insectivore şi

răpitoare – piţigoi, ciocănitoare, cucu, pupăza, graurul, cucuveaua, striga şi mamifere
insectivore – lilieci arici, cârtiţă, bursuc, nevăstuică;
c) prădători entomofagi: principalele specii de insecte folosite în combaterea
ecologică a dăunătorilor sunt prezentate în tabelul nr. 5.

16
 Insecte folosite în combaterea ecologică a dăunătorilor
Tabel nr. 5
Specii de insecte folositoare
Dăunători combătuţi
Denumire populară Denumire ştiinţifică
Ţânţarul Aphidoletes aphidimyza Păduchi de frunze
Ochi de aur Crysopa carneea Păduchi de frunze, tripşi
Viespea parazită Dacnusa sibirica Musca minieră
Viespea parazită Encarsia hormosa Musculiţa albă de seră
Păianjenul prădător Ambliseius cucumeris Tripsul plantelor de seră

d) combatere microbiologică: constă în folosirea unor preparate pe bază de

microorganisme vii (virusuri, bacterii, ciuperci)care parazitează şi omoară unii dăunători.
Preparate care conţin: - ciuperci: MUSCARDIN M 45, BEAUVERIA SPORES,
BOVERIN, MITECIDIN – cu acţiune împotriva gândacului de Colorado;
- bacterii: AGRITOL, DIPEL, THURICIDE, THURINGINE,
ENTOBAKTERIN, THIBACTUR, BAKFUKOL, THURINTOX, EKOTECH, FORAY – cu
acţiune împotriva omizilor;
virusuri: BIOTROL VHZ şi VSE, VITEX R – combat omizile,
buha verzei.
Metode genetice: prin ameliorare se urmăreşte obţinerea de soiuri şi/sau hibrizi
care să prezinte rezistenţă la anumiţi dăunători.
Metode biochimice: în funcţie de materia primă folosită, preparatele utilizate în
protecţia ecologică a legumelor împotriva dăunătorilor se pot împărţi în două categorii:
insecticide minerale şi insecticide vegetale.
Insecticide minerale:
ALAUN (piatra acră)
Întrebuinţare: preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de 0,4%
cu eficacitate bună împotriva păduchilor şi a omizilor, de asemenea prin stropirea solului
se previne atacul melcilor fără cochilie. Soluţia de stropit se prepară prin dizolvarea a 40g
ALAUN în puţină apă fierbinte, care apoi se completează cu apă rece până la 10 litri.
FĂINĂ DE BAZALT
Întrebuinţare: principala metodă de administrare este prăfuirea, dar se poate aplica
şi sub formă de soluţie (suspensie fină) în concentraţie de 1-3%. Preparatul are o
capacitate foarte bună pentru îndepărtarea tuturor dăunătorilor care atacă exteriorul
organelor aeriene, inclusiv dăunătorii sugători. Acţiunea de prevenire şi combatere a
dăunătorilor manifestată de făina de bazalt se explică prin: schimbarea pH-ului de la
suprafaţa organelor vegetative aeriene, de la slab acid la slab alcalin; acţiunea directă
mecanică a cristalelor de cuarţ asupra corpului, ochilor şi traheelor insectelor.
SĂPUN DE POTASIU
Întrebuinţare: împotriva omizilor, păianjenului roşu şi a larvelor gândacului din
Colorado: 100-300g săpun de potasiu + 0,5 litri alcool alimentar + o lingură de var şi una
de sare de bucătărie la 10 litri apă.
SĂPUN DE POTASIU CONCENTRAT
Întrebuinţare: preparatul se foloseşte sub formă de soluţie în concentraţie de 2%, cu
eficacitate bună împotriva păduchilor şi puricilor de frunze.
SULFAT DE ALUMINIU
Întrebuinţare: 200g se omogenizează cu 1litru apă apoi se diluează cu 9 litri apă şi
se foloseşte prin stropiri împotriva cochenilelor şi a musculiţei albe. Soluţia de stropit se
omogenizează prin amestecare de mai multe ori cu o mătură de nuiele.

17
 Insecticide vegetale obţinute din următoarele plante:
URZICA VIE (Urtica dioica)
Întrebuinţare: purinul se diluează de 50 de ori, se agită circular timp de 20 de
minute apoi se tratează plantele pentru întărirea sistemului imunitar şi împotriva atacului
de afide şi de acarieni.
FERIGA (Dryopters filix - mas )
Întrebuinţare: purinul de frunze şi decoctul, nediluate se folosesc împotriva melcilor
fără cochilie.
PELINUL (Artemisia absinthium)
Întrebuinţare: purinele se folosesc nediluate prin aplicare directă pe plante,
primăvara sau ori de câte ori este nevoie, în funcţie de evoluţia dăunătorilor, împotriva
furnicilor, omizilor, păduchilor. Extractul la rece se diluează de 2 ori şi se tratează
solanaceele împotriva larvelor gândacului din Colorado.
VETRICEA (Tanacetum vulgare)
Întrebuinţare: infuzia de vertice se foloseşte nediluată împotriva furnicilor, afidelor,
acarienlor, purricilor şi altor insecte; decoctul se foloseşte nediluat în perioada de zbor a
muştei verzei şi a carpocaspei.
LEURDA / USTUROIŢA (Allium ursinum)
Întrebuinţare: infuzia de leurdă se foloseşte nediluată prin stropirea repetată a
plantelor la intervale de trei zile împotriva acarienilor şi a afidelor. Purinul se foloseşte
nediluat împotriva muştei morcovului, însă numai în perioada de zbor a acesteia.
USTUROIUL (Allium sativum)
Întrebuinţare: tratamentul cu preparate pe bază de usturoi se face la sămânţă şi în
caz de atac direct la plante. Biopreparatele se pot folosi şi pentru stropirea unor
composturi, iar usturoiul ca atare, eventual cultivat în benzi are efect nematocid şi alungă
şobolanii de câmp.
ROTENONA (Derris spp)
Întrebuinţare: se adresează unui număr mare de afide, acarieni, nematozi, muşte,
tripşi şi insecte cu atât mai vulnerabile cu cât capacitatea lor de ingestie este mai mare.
Toxicitatea este practic nulă pentru animalele cu sânge cald, dar se manifestă pentru
celelalte, mai ales prin ingestie, toxicitatea fiind ireversibilă.
NEEM (Azadirachta indica)
Întrebuinţare: preparatele din Neem îndepărtează sau distrug ouăle, larvele şi
adulţii a peste 200 de specii de dăunători din cele mai diverse clase: nematozi, furnici,
termite, pirale, ploşniţe, lăcuste. Tratamentele cu Neem se aplică pe sol şi/sau pe plante
prin stropiri cu emulsii de diferite concentraţii.

2.6. Irigarea
Regimul de irgare al plantelor legumicole depinde, pe de o parte de însuşirile hidro-
fizice ale solului, iar pe de altă parte de cerinţele faţă de apă ale speciilor cultivate.
Cantitatea de apă consumată pe durata unui an, este diferită de la o specie la alta; mai
mare la plantele cu perioadă lungă de vegetaţie şi creştere foarte viguroasă, mai mică la
celelalte. Plantele legumicole, fiind mari consumatoare de apă şi negăsind în sol întreaga
cantitate, necesită completarea deficitului prin irigare.

Metode de udare:
¾ Udarea prin picurare
Este metoda de aplicare a apei cea mai des folosită deoarece prezintă următoarele
avantaje:

18
 – automatizarea distribuţiei apei;
– corelarea zilnică a normei de udare cu evoluţia factorilor climatici;
– repartiţia apei numai în zonele radiculare ale plantelor;
– se reduce cantitatea de apă consumată;
– se previne tasarea solului;
– se previne răcirea solului;
– se previne atacul unor agenţi patogeni.

Această metodă prezintă şi un dezavantaj: costul ridicat al instalaţiei.

¾ Udarea prin aspersie
Se execută cu instalaţii speciale de aspersiune, distribuirea apei este automatizată
parţial, udarea plantelor se face cu operativitate. Se recomandă la culturile de morcov,
pătrunjel, păstârnac, sfeclă roşie, cartofi, fasole păstăi (cu talie mică).
¾ Udarea pe rigole (brazde)
Durata udării se apreciază după stagnarea apei în rigole şi după viteza de infiltraţiei
a apei în sol. În funcţie de situaţia concretă, se va evita udarea cu norme mari pentru a nu
produce efecte nedorite (spălarea stratului superficial de sol, dizlocarea solului din zona
rădăcinilor, băltirea apei).
Metodele de udare utilizate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
– să asigure o distribuire uniformă a apei şi o umectare corespunzătoare a
solului până la adâncimea de pătrundere a sistemului radicular şi să nu influenţeze negativ
structura solului;
– să nu determine o spălare a solului;
– să permită efectuarea lucrărilor de îngrijire.

2.7. Recoltarea
Momentul recoltării diferă de la o specie la alta, în funcţie de scopul pentru care a
fost cultivată specia respectivă:
– fructe la maturitate deplină (ardei, tomate, vinete);
– fructe tinere (castravete, dovlecel);
– maturitate de consum (salată, varză, conopidă);
– frunze (mărar pătrunjel).
Operaţia de recoltare poate fi executată o singură dată (salată, varză) sau eşalonat
(tomate, ardei, castraveţi, vinete).
Perioada optimă de recoltare, în cursul unei zile, este dimineaţa şi seara, în
vederea sortării şi ambalării pentru valorificare.
Legumele destinate consumului în stare proaspătă se recoltează manual, de
preferinţă direct în ambalaje. Legumele destinate industrializării pot fi recoltate mecanizat
şi se transportă imediat la fabricile specializate.

3. Producerea răsadurilor de legume

3.1. Utilitatea şi importanţa răsadurilor în cultura legumelor
Utilizarea răsadurilor pentru cultura unor specii legumicole decurge din nevoia de a
avea plante cu un anumit grad de creştere şi dezvoltare, în momentul când în mediul de
cultură s-au realizat condiţii optime, corespunzătoare cerinţelor naturale ale speciilor.
Această metodă, deşi necesită amenajări speciale, investiţii suplimentare şi un consum
ridicat de forţă de muncă, are avantaje incontestabile:
– permite obţinerea unor producţii mult mai timpurii;
– contribuie la eşalonarea producţiei;

19
 – oferă posibilitatea selecţionării materialului de plantat;
– imprimă uniformitate culturii şi asigură distribuirea cu precizie a plantelor;
– reducerea consumului de seminţe.
Principalele specii legumicole care se cultivă prin răsad sunt:
– tomate, ardei, vinete;
– varză, conopidă, varză de Bruxelles;
– castraveţi pentru culturile din spaţii protejate;
– ţelina de rădăcină sau de peţiol;
– ceapa de apă, prazul.

3.2. Spaţii utilizate pentru producerea de răsaduri

Răsadurile pot fi produse: în sere înmulţitor, răsadniţe, ghivece de pământ ars,
ghivece nutritive, ghivece de tip Jiffy-pot sau pe pat nutritiv, pe brazde reci.
Majoritatea producătorilor de legume-şi produc răsadurile în diferite tipuri de
răsadniţe.
Clasificarea răsadniţelor se poate face după:
¾ sursa de încălzire: cu biocombustibil, cu apă caldă sau aburi, cu curent electric;
¾ temperatură: calde, semicalde sau reci;
¾ numărul pantelor: cu o pantă, cu 2 pante;
¾ poziţia pe care o ocupă faţă de suprafaţa solului: îngropate, semiîngropate,
aşezate la suprafaţa solului.
Răsadniţele pot fi construite din lemn, beton, cărămidă şi pot fi acoperite cu folie de
polietilenă sau cu sticlă. Cele mai folosite răsadniţe sunt cele din lemn, încălzite cu
biocombustibil şi acoperite cu folie de polietilenă.

3.3. Particularităţile răsadniţelor încălzite cu biocombustibil

Pentru producerea răsadurilor destinate grădinilor de legume cele mai folosite
răsadniţe sunt cele încălzite cu biocombustibil.
La amenajarea răsadniţelor încălzite cu biocombustibil trebuie să se aibă în vedere
mai multe aspecte precum:
- Pregătirea biocombustibilului în vederea folosirii sale. Aceasta se referă la:
ridicarea umidităţii când este prea uscat, micşorarea umidităţii prin amestec cu paie sau
alte resturi vegetale când este prea umed; o foarte bună afânare; aducerea în stare de
fermentare astfel ca să aibă o temperatură de 20– 400C.
- Înfiinţarea patului cald se face prin aşezarea biocombustibilului sub forma unui
strat cu o grosime variabilă, în funcţie de data la care se instalează răsadniţele. Acesta
trebuie să fie suficient de afânat, pentru a favoriza activitatea microorganismelor aerobe,
dar şi suficient de presat pentru a nu comporta o tasare prea mare ulterior când se aşează
pământul. În mod practic se aştern straturi în grosime de 20 cm care se calcă uniform cu
piciorul. Una din condiţiile esenţiale este ca, în cadrul unui toc grosimea patului cald să fie
cât se poate de uniformă.
- Patul cald la suprafaţă se acoperă imediat cu tocuri de răsadniţă peste care se
aşează ferestrele.
- După înfiinţarea patului cald se rezervă o perioadă de timp în care are loc
intensificarea proceselor de descompunere. Temperatura creşte foarte repede, atinge un
maxim şi apoi coboară, tot foarte repede, până la o anumită valoare, după care
temperatura rămâne aproape constantă o lungă perioadă de timp. În această perioadă se
degajă mari cantităţi de amoniac şi bioxid de carbon.
- Pregătirea amestecului de pământuri se face înainte de folosirea sa sau mai bine
încă din toamnă. Se folosesc mai multe tipuri de pământuri: mraniţă, compost, pământul

20
de ţelină, turba, nisipul. După o prealabilă mărunţire şi cernere, se prepară amestecurile,
după reţete stabilite pentru diverse plante legumicole (tabelul nr. 6).

Reţete pentru amestecuri de pământ

Tabel nr. 6
Substrat pentru semănat (%)
Cultura
Mraniţă Pământ de ţelină Turbă Nisip
1 50 25 - 25
Tomate
2 30 20 30 20

1 40 50 - 10
Ardei şi vinete

2 40 40 - 20

- Până în momentul folosirii, pământurile trebuie ferite de intemperii.

- Dezinfectarea pământurilor, înainte sau după efectuarea amestecurilor, este
obligatorie, deoarece acestea constituie, de cele mai multe ori, o cale de propagare a
numeroase boli şi dăunători care provoacă pagube însemnate. Operaţia de dezinfectare
se poate face pe cale fizică cu ajutorul aburilor (la o presiune de 0,2-0,4 atm). Amestecul
de pământuri pentru răsadniţele cu încălzire biologică se dezinfectează în afara
răsadniţelor, aşezându-se sub formă de grămezi iar la suprafaţă se acoperă cu polietilenă.
- Introducerea amestecului de pământuri în răsadniţă se face când temperatura în
patul cald se apropie de valoarea utilă plantelor. Grosimea stratului este diferită: 10-12 cm
când urmează să se semene, 15-18 cm pentru repicat. După introducerea amestecului se
rezervă o nouă perioadă de timp de 3-5 zile în care are loc: încălzirea pământului,
eliminarea amoniacului şi a bioxidului de carbon, germinaţia seminţelor de buruieni.
- Pregătirea răsadniţelor în vederea semănatului se referă la: mobilizarea stratului
de pământ pe întreaga sa grosime – pentru aerisire şi distrugerea plantelor rezultate din
seminţele de buruieni – nivelarea cât mai perfectă, o uşoară tasare superficială în vederea
marcării rândurilor.

3.4. Sămânţa şi semănatul

Seminţele folosite pentru producerea răsadurilor trebuie să fie autentice, să aibă
facultate germinativă şi puritate fizică ridicate şi să fie libere de boli şi dăunători.
Pregătirea seminţelor în vederea semănatului cuprinde o serie de operaţii care au
ca efect o răsărire mai rapidă şi mai uniformă, precum şi o creştere mai viguroasă a
tinerelor plante.
Dintre lucrările de pregătire a seminţelor, la îndemâna cultivatorilor individuali sunt:
umectarea, călirea şi dezinfecţia.
Umectarea se aplică mai ales seminţelor care încolţesc greu (ceapă, ardei, vinete)
uşurând răsărirea. Ea se poate aplica însă şi la celelalte seminţe cu rezultate foarte bune.
Pentru umectare, seminţele se pun în săculeţi de pânză rară şi se introduc în apă călduţă
unde se ţin un timp diferit: 48-60 de ore prazul, ceapa, ţelina; 24-40 de ore ardei, vinete,
tomate; 12-20 de ore castraveţi, pepeni, dovlecei; 2-4 ore varza, conopida. Seminţele care
se ţin în apă mai mult de 24 de ore se scot o dată pe zi şi se aerisesc 10 -15 minute.

21
 Călirea seminţelor se practică pentru: tomate, varză, conopidă, salată. Răsadurile
rezultate din seminţe călite rezistă mai bine la temperaturile scăzute din primăvară după
plantarea în câmp şi dau producţii mai timpurii. Călirea se face după umectare. În acest
scop, seminţele se ţin 24 de ore la temperatura camerii şi alte 24 de ore la frig (1-4 0C).
După câteva zile de astfel de şocuri termice seminţele se seamănă în mod obişnuit.
Dezinfecţia se poate face prin tratarea seminţelor cu diferite produse chimice sau
cu căldură. Tratarea cu substanţe chimice agreate în sistemul ecologic se poate face prin
prăfuire sau îmbăiere. Seminţele legumelor la care se produc răsaduri sunt mici de aceea
cel mai fecvent tratarea se face prin îmbăierea lor în diferite soluţii. Sulfatul de cupru
(piatra vânătă) este substanţa cea mai folosită. În vederea dezinfectării se fac soluţii în
concentraţie de 0,5% folosindu-se vase de sticlă sau vase smălţuite. Seminţele se pun în
săculeţi de pânză, se introduc în soluţie unde se ţin un timp diferit: cele de tomate şi salată
- 10 minute iar cele de castraveţi, vinete, ardei, ţelină – 15 minute. Seminţele de ceapă se
tratează cu soluţii mai concentrate (1%) în care se ţin numai 10 minute. După tratare
seminţele se scot din săculeţi şi se zvântă fără să se spele. Sulfatul de cupru nu se
recomandă la tratarea seminţelor de varză, gulie, conopidă deoarece acestea îşi pierd
germinaţia. Ele se dezinfectează cu apă caldă. Tratarea cu căldură este o metodă la
îndemâna fiecărui cultivator şi se poate face cu uşurinţă. Singurul lucru de care trebuie
ţinut seama cu stricteţe este să se asigure temperatura prescrisă. Este necesar un
termometru cu gradaţii de peste 500C şi de atenţie în timpul tratamentului. Depăşirea
temperaturii înseamnă distrugerea germenilor seminţei iar temperaturi mai joase sunt
nefolositoare. Tratamentul se poate face în uscat sau în apă. Mai uşor de realizat este cel
în apă. Pentru aceasta se încălzeşte apă la temperatură diferită în funcţie de specia
legumicolă, se introduc seminţele puse într-un săculeţ şi se ţin un anumit timp, astfel,
seminţele de tomate se ţin la 52-540C timp de o oră, cele de ardei, vinete şi vărzoase la
500C timp de 30 de minute, cele de castraveţi, pepeni la 350C timp de o oră. După
tratament seminţele se scot din săculeţ şi se întind pentru a se răci.
Aşadar pregătirea seminţelor înainte de semănat nu trebuie neglijată, ea fiind o
verigă importantă în producerea unui răsad de bună calitate.
Semănatul în răsadniţe se efectuează după 3 – 6 zile de la introducerea
substratului, atunci când acesta s-a încălzit. Pentu speciile pretenţioase la căldură (ardei,
vinete, tomate) temperatura substratului trebuie să ajungă la 22 – 260C, iar pentru cele
mai puţin pretenţioase (varză, salată) la 18 – 200C. Înainte de semănat substratul se
afânează cu sapa şi se nivelează cu spatele greblei. Urmează apoi o uşoară tasare.
Pentru ca lucrarea să se facă bine substratul trebuie să fie potrivit de umed.
Semănatul se poate executa prin împrăştiere sau în rânduri. Semănatul în rânduri
prezintă o serie de avantaje faţă de cel prin împrăştiere printre care: o repartizare mai
uniformă a seminţelor şi o uşurare a lucrărilor de întreţinere a răsadurilor.
Seminţele se repartizează pe şănţuleţe cât mai uniform la 1 – 3 cm distanţă între
ele prin frecarea seminţelor între degete. Cantitatea de seminţe diferă în funcţie de specie
şi de desimea de semănat, aceasta fiind prezentată în cadrul tehnologiilor de cultură.
După semănat şănţuleţele se acoperă cu amestec cald prin împrăştiere cu mâna
astfel ca în final să rezulte o suprafaţă netedă. Se înţelege că stratul pus peste seminţe va
avea grosimea de 1 – 2 cm, atât cât a fost de adănc şănţuleţul. După aceea se bătătoreşte
uşor pe toată suprafaţa semănăturii. Şi în cazul semănatului prin împrăştiere şi în cazul
celui în rânduri, la sfârşit se udă. Udatul se face cu stropitori cu sită fină şi de la distanţă
mai mare ca să nu se deplaseze pământul pus peste seminţe.

22
 3.5. Îngrijirea răsadurilor
Lucrările de îngrijire încep imediat după semănat şi durează până la plantarea
răsadurilor la locul definitiv. În tot acest timp se fac lucrări atente care să asigure tinerelor
plante condiţii bune de temperatură, lumină, aer, apă, hrană. De asemenea o grijă
deosebită se acordă prevenirii şi combaterii bolilor şi a dăunătorilor care apar frecvent în
spaţiile în care se produc răsadurile. Scopul acestor lucrări este de a obţine răsaduri
viguroase şi sănătoase care să se obişnuiască cu uşurinţă la condiţiile mai vitrege pe care
le vor întâlni după plantare.

3.5.1. Reglarea temperaturii şi luminii

Imediat după semănat se va urmări evoluţia temperaturii în stratul de pământ
menţinându-se la parametrii optimi pentru fiecare specie de legume în parte (va fi
prezentată în cadrul tehnologiilor de cultură). La temperatura optimă plantele răsar uniform
şi într-un timp anume, specific pentru fiecare specie legumicolă (va fi prezentat în cadrul
tehnologiilor de cultură). Până la răsărire semănăturile din răsădniţe se ţin acoperite şi
ziua şi noaptea atât cu ferestre cât şi cu rogojini. În felul acesta se păstrează mai bine
căldura şi nu se usucă prea repede stratul de pământ în care s-a semănat.
Reglarea temperaturii şi luminii se efectuează cu foarte multă atenţie pentru
obţinerea unor răsaduri viguroase, nealungite. Din momentul răsăririi plantelor regimul de
temperatură se modifică. În general este nevoie de mai puţină căldură decât în timpul
încolţirii seminţelor. Fiecare specie legumicolă are anumite pretenţii faţă de căldură (va fi
prezentată în cadrul tehnologiilor de cultură).

3.5.2. Udatul este o altă lucrare care se face în timpul producerii răsadurilor. Se
execută cu multă grijă, altfel răsadurile se îmbolnăvesc cu uşurinţă. Primele udări se fac
rar şi cu apă puţină (2 – 3 litri/m2) deoarece stratul de pământ se usucă doar la suprafaţă,
apa trebuie să fie călduţă, altfel plantele suferă. Udatul exagerat (des şi cu apă multă) este
dăunător, ducând la răcirea patului de gunoi şi la îmbolnăvirea plantelor.

3.5.3. Aerisirea se execută zilnic şi are drept scop principal asigurarea plantelor cu
aer proaspăt. Prin aerisire se elimină excesul de gaze şi umiditate şi atunci când este
cazul se scade şi temperatura din interiorul spaţiilor până la nivelul cerut de fiecare specie
de legume. Aerisirea se face ziua în orele mai călduroase. Deoarece prin ridicarea
ferestrelor/polietilenei se asigură şi mai multă lumină, în zilele însorite şi calde se
recomandă descoperirea totală a răsadurilor câteva ore.

3.5.4. Repicatul răsadurilor este o lucrare obligatorie la culturile de vară (tomate,

vinete). Prin repicat se înţelege transplantarea tinerelor plăntuţe din semănătură deasă, la
distanţe mai mari. Răsadurile repicate dispun de condiţii mai bune de lumină, hrană, aer,
apă. Pe lângă aceste avantaje la repicat se pot alege plăntuţele cele mai viguroase şi
sănătoase cu potenţial mare de producţie. Momentul repicatului este atunci când frunzele
cotiledonale (primele două frunzuliţe apărute) au poziţie orizontală şi au apărut şi primele
două frunze adevărate. Acest lucru se întâmplă după 8 – 12 zile de la răsărire în funcţie
de specie. Adâncimea de repicat este şi ea diferită de la specie la specie şi trebuie
respectată, altfel plăntuţele se prind greu şi se obţin răsaduri de slabă calitate. Astfel,
tomatele, varza, conopida şi eventual castraveţii se repică mai adânc până sub primele
frunze. Pe porţiunea îngropată aceste plante dau rădăcini. Ardeii şi vinetele se repică mai
puţin adânc, numai cu 1 – 1,5 cm. Repicatul se poate face în strat şi în diferite tipuri de
ghivece (de pământ ars, din material plastic, de polietilenă, din hărtie, nutritive, de tip Jiffi).

23
 3.5.5. Combaterea buruienilor se face prin plivit. Plivitul se face când buruienile sunt
încă mici, după o udare, pentru ca să se smulgă uşor şi să nu deranjeze răsadurile.

3.5.6. Combaterea bolilor şi dăunătorilor este specifică fiecărei specii legumicole şi

va fi prezentată în cadrul tehnologiilor de cultură.

3.5.7. Călirea constă în obişnuirea treptată a plantelor cu temperaturi mai scăzute,

cu lumină mai multă, apă mai puţină şi aerisire puternică, condiţii pe care plantele le vor
întâlni în câmp, după plantare. Răsadurile necălite tânjesc după plantare, se prind greu
sau dacă survine timp mai friguros nu se prind deloc. Un răsad bine călit trebuie să aibă
tulpina groasă şi scurtă, iar la unele specii (tomate, vărzoase) răsadul capătă o culoare
violacee – roşiatică. Un astfel de răsad se prinde uşor şi creşte viguros de la început,
rezistă mai bine la oscilaţiile de temperatură de la zi la noapte şi dă producţii mai timpurii.

3.6. Pregătirea răsadurilor pentru plantare

Dacă s-au respectat toate condiţiile, se vor obţine răsaduri de bună calitate. Un
răsad de bună calitate are rădăcinile bine dezvoltate, tulpina groasă, de culoare verde-
închis, cu frunze verzi, nepătate, în număr corespunzător speciei. Toate organele plantelor
trebuie să fie perfect sănătoase. Înainte de a fi scoase, cu 24 de ore, răsadurile se udă
bine astfel ca substratul să fie străbătut în totalitate de apă. Răsadurile se pun în lădiţe cu
care se transportă până la locul de plantare. În lădiţe se aşează în aşa fel încât să nu se
încurce frunzele şi tulpinile între ele. Până la plantare răsadurile se ţin acoperite şi ferite de
soare şi vânt. Se scoate atâta răsad cât se plantează în câteva ore, altfel se veştejeşte şi
nu se mai prinde. Datorită faptului că o parte din pământul de pe rădăcini se scutură,
răsadurile necesită să fie mocirlite. Mocirla se face cu apă şi pământ în care se adaugă şi
puţin bălegar proaspăt de bovine.

24
 4. Tehnologii de cultivare a legumelor
4.1. Tehnologia culturii de tomate
Denumirea ştiinţifică: Lycopersicon esculentum
4.1.1 Particularităţi botanice şi biologice
În condiţiile climatului nostru, tomatele sunt plante erbacee, anuale, deşi în regiunile
de origine, cu climat tropical, se comportă ca plante perene.
4.1.1.1 Rădăcina
Rădăcina tomatelor este viguroasă şi se caracterizează printr-un ritm de creştere
rapid. La 30 de zile după răsărirea plantelor, când s-a format numai o frunză adevărată,
rădăcina principală ajunge la 50 cm lungime.
În condiţiile creşterii naturale, rădăcina principală este pivotantă şi pătrunde la
adâncimi mari, conferind plantelor o rezistenţă mai mare la secetă, evidenţiată la culturile
obţinute prin semănat direct în câmp. Rădăcinile bătrâne se lemnifică spre bază, fenomen
caracteristic tomatelor perene.
4.1.1.2. Tulpina
Tulpina tomatelor este în general caracterizată printr-o lăstărire bogată, ceea ce
face ca în condiţii de creştere naturală plantele să aibă aspect de tufă. Înălţimea tulpinii
este diferită variind între limite de 40 – 50 cm (la soiurile pitice) până la 2,5 m, chiar şi mai
mult, la soiurile înalte. Creşterea tulpinii la soiurile înalte poate fi oprită prin ciupirea
vârfului, operaţie numită cârnit.
Tulpina tomatelor se caracterizează şi prin rezistenţa ei deosebită la majoritatea
soiurilor pitice au tulpina semilignificată şi erectă, pe când la cele înalte, datorită greutăţii
lăstarilor şi fructelor, tulpinile se culcă şi devin târâtoare, dacă nu sunt susţinute (araci,
spalieri). În condiţii favorabile, din tulpini cresc uşor rădăcini adventive, ceea ce face
posibilă şi înmulţirea vegetativă, prin butaşi.
Lăstarii formaţi pe tulpină poartă denumirea de copili şi cresc din mugurii aşezaţi la
subsuara frunzelor. Ei au o creştere asemănătoare cu a tulpinilor, formând la rândul lor
inflorescenţe şi lăstari.
Spre toamnă tulpina şi lăstarii încep să se lignifice.
4.1.1.3. Frunzele
Frunzele tomatelor sunt întrerupt imparipenat sectate, foliolele mari alternând cu
foliole mici, neperechi. Foliolele variază ca formă şi dimensiuni, fiind ovate sau lanceolate,
întregi sau penat partite, cu suprafaţa netedă sau gofrată, cu marginile răsucite sau nu.
Tulpina, ramificaţiile şi frunzele sunt acoperite de perişori numeroşi, din care
unii glandulari, ceea ce face ca la atingere să secrete un suc acrişor, cu miros
caracteristic, care îndepărtează unele insecte dăunătoare. Această caracteristică
constituie o metodă de protecţie ecologică împotriva insectelor dăunătoare.
4.1.1.4. Inflorescenţa
Inflorescenţa tomatelor este o cimă simplă sau compusă.
Numărul florilor într-un ciorchine variază între limite foarte largi, de la 4 – 5 până la
peste 20 – în cazul racemilor ramificaţi.
Înflorirea începe de la baza ciorchinelui şi are loc eşalonat, rareori întâlnindu-se mai
mult de 2 flori la acelaşi grad de înflorire pe un ciorchine. Durata înfloririi unui ciorchine
variază şi pot înflori deodată 2 – 3 inflorescenţe. Pe o plantă şi chiar într-o inflorescenţă se
găsesc concomitent fructe în diferite grade de dezvoltare, flori şi boboci.
4.1.1.5. Fructul
Fructul este o bacă, de consistenţă relativ moale la maturitatea deplină. Fructele
variază ca formă, mărime şi culoare, mai mult sau mai puţin evident după soi.

25
 Culoarea, la majoritatea soiurilor, prezintă nuanţe variate de roşu; sunt însă şi soiuri
cu fructele de culoare galbenă, portocalie sau aproape albă.
Mărimea fructului constituie caracter de soi şi variază între limite foarte largi. În
cadrul aceluiaşi soi există de asemenea limite de variaţie, dar mai reduse.
4.1.1.6. Seminţele
Seminţele de tomate sunt cuprinse în sucul celular. Sămânţa are formă oval –
rotunjită, turtită, păroasă, mică (300 – 350 seminţe/g) iar greutatea a 1000 de seminţe este
de 2,7 – 3,4 g. Facultatea germinativă se menţine 6 – 8 ani.

4.1.2. Cerinţele faţă de factorii de vegataţie

4.1.2.1.1. Căldura
Tomatele au cerinţe ridicate faţă de căldură, fiind plante termofile. Temperatura
minimă de germinare este de 120C, cea optimă pentru germinare cerşte la 220C.
Temperaturile sub 10 - 120C sunt dăunătoare iar cele de –1 la –30C, chiar pentru scurt
timp, cauzează îngheţarea plantelor. Temperatura optimă pentru germinarea polenului
este între 21 şi 260C iar cea pentru creşterea fructelor între 18 şi 240C. La peste 300C
plantele nu mai fructifică iar la peste 350C plantele îşi încetează creşterea. Temperaturile
peste 400C duc la moartea plantelor.

4.1.2.1.2. Lumina
Intensitatea şi durata luminii au un rol important pentru creşterea şi dezvoltarea
tomatelor. Astfel, intensitatea optimă este de 25 – 30 klucşi, cea minimă de 4 – 5 klucşi. În
ceea ce priveşte durata luminii, tomatele sunt destul de tolerante, preferând însă o durată
de 12 ore sau mai mult.

4.1.2.1.3. Umiditatea
Tomatele pretind un sol aprovizionat cu apă, la un nivel de 68 – 70% din c.c.a., în
primele faze şi de 78 – 81% din c.c.a. în perioada de fructificare. Umiditatea relativă a
aerului trebuie să fie de 55 – 65% în faza de răsad şi de 60 – 70% în timpul fructificării.

4.1.2.1.4. Hrană
Consumul de elemente minerale la tomate este în funcţie de performanţele de
producţie urmărite. Astfel, pentru o producţie de 6kg/mp (60 t/ha) plantele extrag din sol 19
g N, 30 g K, 2,8 g P, 25 g Ca, 3,8 g Mg/mp. Cantitatea şi raporturile dintre macro şi
microelementele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor trebuiesc corelate cu stadiul de
dezvoltare, factorii de mediu, planta premergătoare şi gradul de fertilitate a solului.
Asigurarea de elemente se face prin fertilizarea de bază şi prin cea fazială. Fertilizarea de
bază se realizează cu gunoi de grajd bine fermentat, aplicat toamna înainte de
efectuarea arăturii. Prin aplicarea unei cantităţi de 100 t/ha de gunoi de grajd se asigură,
în primul an de cultură, 100 kg azot (N), 125 kg fosfor (P), 200 kg potasiu (K).
Fertilizarea fazială, în timpul perioadei de vegetaţie, se realizează prin folosirea
îngrăşămintelor foliare ecologice: Azotofertil, produs de Antibiotice SA Iaşi, Fertisol C 141,
C 313, C 011, C 411, produse de SC Chimenerj SA Craiova. De asemenea, se poate
folosi şi îngrăşământul foliar de tip Folplant 111, 231, 011, 141.
Prin folosirea produsului CROPMAX, produs de Holland Farming, se pot obţine
sporuri de producţie de 24 – 26 %, plantele capătă o rezistenţă mai mare la boli, iar
rădăcinile devin mai puternice şi mai dezvoltate (creşte rezistenţa la secetă).

26
 Folosirea produsului BIONAT, produs de S.C. PANETONE S.R.L. din Timişoara,
determină: creşterea accelerată a plantelor, creşterea numărului de flori legate şi a
numărului de fructe, precocitatea fructificării, creşterea rezistenţei plantelor la boli.

4.1.2.1.5. Sol
Pentru tomate cele mai potrivite soluri sunt solurile cu textură mijlocie, aluvionare şi
cu o valoare a pH-ului de 6 – 6,5.

4.1.3. Soiuri şi hibrizi recomandaţi în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numeroşi hibrizi şi soiuri, care se grupează în funcţie de

perioada de vegetaţie şi destinaţia producţiei (tabel nr.7).

Soiurile şi hibrizii cultivaţi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

¾ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
¾ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
¾ Capacitate ridicată de producţie.
¾ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
¾ Rezistenţă la transport şi manevrare.
¾ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).

27
 Soiuri/hibrizi de tomate
Tabel nr. 7

Planta Caracteristicile fructului

Producţia
Soiul Precocitate Greut. Rezistenţă
(t/ha) Creştere Tipul Forma Culoare Păstrare
g/buc
Soiuri pentru consum în stare proaspătă
Vigurozitate
Tolerant la
Minerva 02 41-64 D medie, talia 75- Rotund Roşu purpuriu > 120 M VMT,Vd,F
80cm
Vigurozitate Rotund
Tolerant la
Export II F1 01 60-80 ND medie, talie 90- globulos Roşu uniform 70-90 - bolile specifice
100 turtit
Creştere
Laura 30 70-80 ND Globulos Roşu aprins 100-110 B Vd,
viguroasă,
Creştere Globulos
Arletta 01 80-90 ND Roşu intens 120-140 B F, N, Vd, VMT
viguroasă, turtit
Rotund Tolerant la
Mara 03 100-110 ND Foarte viguros Roşu închis 185-230 M
turtit bolile specifice
Soiuri pentru consum în stare proaspătă şi industrializare
Sferic, Tolerant la
Buzău 03 70-80 D Vigoare mijlocie Roşu intens 120-200 M
uşor turtit bolile specifice
Vigoare mijlocie Roşu
Unirea 02 105-110 D Sferic 63-86 M As, Xv
talie 60-70 cm cărămiziu
Soiuri pentru industrializare
Viguros, talia Tolerant la
Buzău 47 02 50-70 D Globulos Roşu uniform 90-100
60-70cm bolile specifice
Dacia 03 90-100 D Tufe semierecte Sferic turtit Roşu intens 110-120 M As, Pt, Xv
Globulos Tolerant la
Fakel 02 56-65 D Foarte viguros Roşu intens 60-70 B
turtit bolile specifice
Notă: Precocitate: 01 timpuriu; 02 semitimpuriu; 03 semitardiv
Rezistenţă la păstrare în câmp după coacere: M - rezistenţă medie; B - rezistenţă foarte bună
Tipul creşterii: ND – nedeterminată; D – determinată
Rezistenţă la boli: As – Alternaria solani; Pt – Pseudomonas tomato; Xv – Xanthomonas vesicatoria; Vd – Verticillium
dahliae; F – Fusarium oxysporum; VMT – virusul mozaicul tutunului.

28
 4.1.4. Tehnologia cadru de cultură
4.1.4.1. Tipuri de culturi de tomate în câmp
Importanţa culturii de tomate a determinat efctuarea mai multor tipuri de culturi care
se deosebesc prin: destinaţia producţiei, epoca de înfiinţare a culturii (timpurii, de vară, de
toamnă), materialul folosit la înfiinţare (semănat direct, răsaduri).

4.1.4.2. Pregătirea solului

Indiferent de tipul de cultură, tomatele necesită numeroase lucrări de pregătire a
solului.
A. Lucrări efectuate toamna
¾ Discuitul, pentru desfiinţarea culturii precedente, fragmentarea resturilor vegetale,
menţinerea apei în sol şi afânarea superfcială a solului în vederea nivelării.
¾ Nivelarea de întreţinere, cu scopul de a asigura condiţii optime pentru efectuarea
lucrărilor următoare.
¾ Subsolajul, pentru afânarea adâncă a solului, fără întoarcerea brazdei, odată la 3 –
4 ani, în special pe solurile grele, argiloase.
¾ Fertilizarea de bază cu gunoi de grajd bine fermentat.
¾ Arătura de bază, la adâncimea de 28 – 32 cm, pentru afânarea solului şi
încorporarea îngrăşămintelor.
B. Lucrări efectuate în primăvară
¾ Grăpatul terenului, cu grapa cu colţi reglabili sau grapa cu discuri, pentru afânarea
solului şi distrugerea unor buruieni.
¾ Deschiderea rigolelor în vederea modelării terenului.
¾ Modelarea terenului în straturi înălţate, cu înălţimea la coronament de 104 cm.
¾ Deschiderea canalelor provizorii pentru conducerea apei spre rigolele de udare.

4.1.4.3. Producerea răsadului

Tehnica de producere a răsadului de tomate este în funcţie de tipul culturii.
¾ Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de perioada de plantare a răsadurilor:
– Tomate timpurii: 25 II – 1 III, în seră înmulţitor sau în răsadniţe calde, răsadurile
trebuie să aibă vârsta de 45 – 60 zile;
– Tomate de vară – toamnă pentru consum: 1 III – 20 III, în răsadniţe semicalde ,
solarii, vârsta răsadului trebuie să fie de 35 – 45 zile;
– Tomate pentru industrializare: din 5. III până în 25 III. Se seamănă în etape (trei
etape) la interval de 10 zile, în răsadniţe semicalde, solarii, vârsta răsadului
trebuie să fie de 35 – 45 zile. (Se seamănă în etape pentru a se obţine o
eşalonare a producţiei).
¾ Schema de semănat: semănat în rânduri, la 5 cm interval între rânduri şi la 1,5 – 2
cm între seminţe pe rând.
¾ Norma de sămânţă: 250 – 300 g sămânţă/ha.
¾ Repicatul răsadurilor: se execută după aproximativ 10 zile de la răsărit, atunci când
frunzele cotiledonale sunt paralele cu solul iar primele frunze adevărate sunt vizibile.
Pentru culturile timpurii repicatul se face în cuburi vegetative cu dimensiunea de
7/7/7 sau 8/8/8 cm iar pentru culturile de vară – toamnă repicatul se poate face în
răsadniţe semicalde, pe pat nutritiv, la distanţa de 8x8 cm sau 10x10 cm.
¾ Lucrările de îngrijire: înainte şi după repicat se aplică lucrări de îngrijire specifice
producerii de răsaduri, constând în dirijarea factorilor de mediu, fertilizare şi
protecţia plantelor. Cu aproximativ 7 – 14 zile (în funcţie de condiţiile climatice)

29
 înainte de plantare se începe călirea răsadurilor, îndeosebi la tomatele timpurii,
pentru a reduce şocul termic după plantare şi riscul de distrugere a plantelor la
modificarea climei.
¾ Suprafeţe necesare: pentru obţinerea răsadului necesar înfiinţării unui hectar de
cultură sunt necesare următoarele suprafeţe:
– 40 m2 pentru semănat, cu 6 – 7 g sămânţă / m2.
– 350 – 400 m2 pentru repicatul răsadurilor.

4.1.4.4. Înfiinţarea culturii

Cultura tomatelor necesită anumite măsuri pentru înfiinţare, măsuri care se
stabilesc în funcţie de tipul culturii practicate. Astfel, vor exista situaţii de înfiinţare a culturii
prin răsad sau prin semănat direct.
A. Înfiinţarea culturii de tomate prin răsad
¾ Epoca de plantare: se stabileşte în funcţie de specificul climatic al zonei, astfel
încât plantele să nu fie afectate de brumele târzii din primăvară:
– Tomate timpurii: 20. 04 – 1. 05;
– Tomate de vară: 20. 04 – 15. 05;
– Tomate pentru industrializare: 20. 04 – 25. 05.
¾ Tehnica plantării: plantarea se face manual sau mecanizat.
¾ Scheme de plantare: pentru alegerea schemei de plantare trebuie ţinut cont de
particularităţile de creştere ale soiului/hibridului cultivat şi de destinaţia culturii,
astfel:
– Tomate timpurii susţinute: 2 rânduri pe strat modelat, 60 – 70 cm între
rânduri, 30 cm între plante pe rând. Prin aplicarea acestei scheme se poate
obţine o densitate de aproximativ 44000plante/ha.
– Tomate de vară susţinute: 2 rânduri pe strat modelat, 60 – 70 cm între
rânduri, 40 cm între plante pe rând. Prin aplicarea acestei scheme se poate
obţine o densitate de aproximativ 33000plante/ha.
– Tomate pentru industrializare, nesusţinute: 2 rânduri pe strat modelat, 60cm
între rânduri, 50 cm între plante pe rând. Prin aplicarea acestei scheme se
poate obţine o densitate de aproximativ 26000plante/ha.
La tomatele timpurii, cultivate pe teren nemodelat, schema clasică de cultivare
prevede 70 cm distanţa între rânduri şi 25 – 30 cm între plante pe rând, asigurându-se
astfel o densitatede 47 – 57000 plante/hectar.
Înainte de plantare, pentru o prindere bună răsadurile se mulcesc. Folosirea
produsului REVITAL stimulează prinderea la transplantare a răsadurilor de tomate.
¾ Adâncimea de plantare: răsadul normal dezvoltat se plantează până la prima
frunză adevărată iar răsadul alungit se plantează culcat pe direcţia rândului.
B. Înfiinţarea culturii prin semănat direct în câmp
Această metodă se practică la soiurile târzii, în condiţii climatice favorabile, iar
producţia este destinată industrializării.
¾ Epoca de semănat: se seamănă în trei etape, pentru eşalonarea producţiei.
Calendaristic, perioada optimă este între 5. 04 – 10. 05, când în sol, la
adâncimea de 5 cm se înregistrează o temperatură de 10 – 12 0C.
¾ Schema de semănat: câte 2 rânduri pe strat modelat cu lăţimea de 104 cm, la
distanţa de 50 cm între rânduri.
¾ Necesar de sămânţă: pentru suprafaţa de 1 hectar este necesară o cantitate de
1,5 – 2 kg sămânţă. În eventualitatea aplicării unor praşile oarbe în sămânţa de
tomate se amestecă o cantitate de 400 –500 grame sămânţă de salată (plantă
indicatoare).

30
 ¾ Adâncimea de semănat: tomatele se seamănă la adâncimea de 2 – 2,5 cm.
Pentru efectuarea unei lucrări de calitate şi obţinerea unei culturi fără goluri
patul germinativ pe adăncimea de 0 – 5 cm trebuie pregătit foarte bine iar
maşinile de semănat să fie reglate şi echipate cu limitator de adâncime.

4.1.4.5. Lucrări de întreţinere

Pentru întreţinerea culturilor de tomate se aplică o serie de lucrări, unele dintre ele
având caracter general, altele fiind specifice tomatelor.
A. Lucrări cu caracter general
Aceste lucrări se execută cu scopul de a asigura condiţii optime de creştere şi
dezvoltare a plantelor, atât la culturile înfiinţate prin răsad cât şi la cele înfiinţate prin
semănat direct în câmp.
¾ Udarea după plantare: pe suprafeţe restrânse se poate face manual prin
administrarea unei cantităţi de 1 –2 litri de apă la fiecare plantă, sau pe
suprafeţe mari prin rigole cu o normă de 150 – 200 m3/ha.
¾ Udarea semănăturii: la culturile înfiinţate prin semănat direct în câmp trebuie
asigurată umiditatea solului la un nivel de 70 – 75 % din IUA (intervalul umidităţii
active) pe cât posibil constantă în stratul 0 – 5 cm. Udarea se face prin
aspersiune, folosind aspersoare cu jet fin, presiune joasă şi normă redusă astfel
încât sî se evite formarea crustei.
¾ Completarea golurilor la culturile înfiinţate prin răsad: la 2 – 3 zile după plantare,
se execută manual şi are ca scop menţinerea densităţii iniţiale a culturii. Se
foloseşte răsadul de rezervă, de aceaşi calitate, acelaşi soi/hibrid şi de aceaşi
vârstă cu cel folosit iniţial la plantare.
¾ Răritul tomatelor semănate direct în câmp: se execută manual, de 1 – 2 ori.
Distanţa finală dintre plante pe rând trebuie să fie de aproximativ 45 cm,
realizându-se astfel o densitate de 30 – 32000 plante/ha.
¾ Prăşitul: se aplică în cursul perioadei de vegetaţie de câte ori este nevoie, de
regulă de 4 – 5 ori. Se execută pe intervalul dintre rânduri şi între plante pe rând
pentru a menţine solul afânat şi pentru distrugerea buruienilor.
¾ Irigarea culturii: în funcţie de condiţiile pluviometrice, se aplică un număr de 6 –
8 udări, la interval de 8 – 10 zile, norma de udare fiind de 200 – 500 m3/ha.
¾ Fertilizarea fazială: se face cu îngrăşăminte foliare la intervale de 10 – 12 zile.
Schemă de fertilizare fazială:
– Azotofertil 10 litri/300 litri apă, imediat după plantat;
– la 10 –12 zile îngrăşământ foliar F231 – 1%;
– la 10 –12 zile îngrăşământ foliar F141 – 1%;
– la 10 –12 zile îngrăşământ foliar F231 – 1%;
– la 10 – 12 zile îngrăşământ foliar CROPMAX 1l/ha;
– la 10 –12 zile îngrăşământ foliar BIONAT 0,1 – 0,5%;
– la 10 –12 zile îngrăşământ foliar F231 – 1%.

¾ Protecţia plantelor:
a) Combaterea bolilor
Pentru combaterea bolilor la tomate se pot folosi următoarele produse acceptate în
sistemul ecologic:
– hidroxid de cupru (CHAMPION 50 WP, FUNGURAN OH 50 WP, KOCIDE 101)
se foloseşte în concentraţie de 0,4 % pentru prevenirea şi stoparea atacului de
mană la tomate;

31
 – Trichodermin (pentru combaterea ciupercilor Fusarium, Rhizoctonia), Imanin
(eficace în combaterea mozaicului, stolburului şi pătării brune a tomatelor),
Trichodex 25 WP şi Trichosemin 25 PTS pentru combaterea putregaiului
cenuşiu al tomatelor (Botrytis cinerea).
– oxiclorura de cupru (TURDACUPRAL 50 PU, OXICIG 50 PU) se foloseşte în
concentraţie de 0,4 – 0,6 % pentru prevenirea şi stoparea atacului de mană la
tomate.
Bolile tomatelor pot fi combătute cu succes prin folosirea preparatelor vegetale:
– decoctul de coada – calului (Eqvisetum arvense)
Utilizare: decoctul de coada-calului se foloseşte împotriva bolilor criptogamice
(mana - Phytophtora) din sol şi din plantă. Tratamentele la sol se fac tot timpul anului
pentru însănătoşirea populaţiei de microorganisme utile şi combaterea celor patogene.
Decoctul diluat (50 g decoct/litru de apă) se foloseşte pentru tratarea seminţelor de
legume împotriva căderii răsadurilor.
– purinul de urzică vie (Urtica diotica)
Utilizare: purinul de urzică vie se foloseşte pentru stimularea creşterii răsadurilor şi
preventiv împotriva manei (Phytophtora).
– purin de ceapă (Allium cepa)
Utilizare: se foloseşte diluat de 10 ori pentru întărirea plantelor, şi în caz de atac
împotriva unor boli bacteriene – cancerul bacterian al tomatelor (Corynebacterium
michiganense).
– infuzie şi macerat de usturoi (Allium sativum)
Utilizare: se folosesc nediluate la tratarea seminţelor, iar în caz de atac puternic
direct la plante împotriva unor boli bacteriene – cancerul bacterian al tomatelor
(Corynebacterium michiganense), pătarea frunzelor (Xanthomonas spp), pătarea
pustulară a tomatelor (Pseudomonas spp).

b) Combaterea dăunătorilor
Pentru combaterea dăunătorilor se utilizează insecticide vegetale, insecticide
minerale, preparate pe bază de microorganisme, prădători, plante repelente. (vezi 2.5.3.
Combaterea dăunătorilor).
B. Lucrări speciale
Lucrările speciale se aplică, de regulă, culturilor de tomate cu creştere
nedeterminată destinate consumului în stare proaspătă.
¾ Înfiinţarea mijloacelor de susţinere: este obligatorie, în acest scop folosindu-se:
tutori (araci din lemn) sau spalieri de diferite dimensiuni.
¾ Palisarea (legarea) plantelor: se repetă de mai multe ori pe măsură ce plantele
cresc în înălţime.
¾ Copilitul: constă în îndepărtarea lăstarilor laterali înainte ca aceştia să
depăşească 5 –7 cm lungime.
¾ Cârnitul: presupune îndepărtarea vârfului tulpinii, după 1-2 frunze aflate
deasupra ultimei inflorescenţe păstrate. Se execută cu scopul opririi creşterii în
lungime a tulpinii şi orientării substanţelor sintetizate de frunze către
inflorescenţe. La tomatele de vară-toamnă cultivate pe spalier, cârnitul se aplică
cu 2-3 săptămâni înaintea primei brume de toamnă, pentru valorificarea fructelor
formate şi din inflorescenţele superioare.
¾ Folosirea produsului TOMATO – STIM stimulează legarea de rod la
tomatele timpurii cultivate în câmp.

32
 4.1.4.6. Recoltarea
Tomatele se recoltează pe măsura maturării fructelor şi în funcţie de destinaţia
producţiei.
Recoltarea tomatelor pentru consum în stare proaspătă se face la interval de 4 – 5
zile, pe măsură ce fructele ajung la maturitetea comercială. Astfel, tomatele se culeg când
culoarea acestora a virat spre roz, roşu sau portocaliu (în funcţie de soi/hibrid).
Din punct de vedere tehnic, operaţia de recoltare se poate efectua: manual, la
fructele destinate consumului în stare proaspătă; manual, semimecanizat sau mecanizat,
la fructele destinate industrializării.
Condiţionarea recoltei se va realiza în conformitate cu cerinţele beneficiarului,
fructele vor fi sortate pe calităţi şi se vor ambala în lădiţe conform STAS, indiferent de
modul de valorificare.

33
 4.2. Tehnologia culturii de ardei gras
Denumirea ştiinţifică: Capsicum annuum
4.2.1. Particularităţi botanice şi biologice
În condiţiile climatice din România ardeiul este plantă anuală, erbacee, cu o durată
medie de vegetaţie de 100 – 150 zile de la răsărit până la maturarea primelor fructe.
4.2.1.1. Rădăcina
Ardeiul are rădăcina principală pivotantă din care se desprind un număr mai mare
de rădăcini secundare. Întregul sistem radicular este superficial, din care cauză planta nu
are posibilitatea de a se aproviziona cu apă din straturile adânci. Rădăcina plantei se
reface greu în urma rănirilor, ca urmare, la efectuarea lucrărilor de afânare a solului
trebuie să se evite vătămarea plantelor în zona sistemului radicular.
4.2.1.2. Tulpina
Tulpina este dreaptă, cilindrică, cu înălţimea de 40 – 50 cm, ramificată dicotomică.
Tulpina nu emite rădăcini adventive, din acest motiv, plantarea răsadurilor nu se face prea
adânc.
4.2.1.3. Frunza
Frunzele au forma oval-lanceolată, iar peţiolul este lung şi subţire. Culoarea
frunzelor este verde închis şi au suprafaţa lucioasă. Există o corelaţie între forma frunzelor
şi forma fructelor, astfel, varietăţile putând fi recunoscute şi după forma frunzelor.
4.2.1.4.Floarea
Florile sunt de culoare albă, solitare sau dispuse câte două la locul de ramificare a
tulpinii. Prima floare apare la prima ramificare a tulpinii, din aceasta formându-se un fruct
de slabă calitate, motiv pentru care, dacă este posibil aceasta se elimină. Polenizarea este
parţial autogamă, polenizarea cu polen străin realizându-se doar la 30% din flori. Datorită
acestui aspect impurificarea este redusă, obţinându-se fructe de calitate superioară.
4.2.1.5.Fructul
Fructul este o bacă, de forme şi mărimi diferite, în funcţie de soi, cu suprafaţa
netedă, lucioasă, de regulă cu coaste rotunjite.
4.2.1.6.Sămânţa
Sămânţa este de formă rotund-turtită, glabră, de culoare alb-gălbuie, cu tegumentul
tare şi suprafaţa aspră. Sămânţa este mică, 125 – 280 seminţe/gram, greutatea a 1000 de
seminţe fiind de 3,5 – 3,8 grame. Facultatea germinativă normală este de peste 80% şi se
menţine 4 ani.

4.2.2. Cerinţele faţă de factorii de vegataţie

4.2.2.1. Căldura
Ardeiul este o plantă mai pretenţioasă la căldură decât tomatele. Pragul biologic se
consideră la +150C. Ca urmare, temperaturile sub această valoare sunt nefavorabile
pentru creşterea vegetativă, care încetează, dar mai ales pentru dezvoltarea organelor
vegetative. Temperaturile ridicate, de peste 32 – 350C, mai cu seamă când sunt însoţite
de secetă atmosferică, sunt defavorabile, deoarece favorizează avortarea florilor, ceea ce
are drept consecinţă diminuarea producţiei.
Temperatura minimă de germinare este de 14 – 150C, cea optimă de germinaţie find
de 24 - 300C. Temperatura optimă pentru creşterea vegetativă şi fructificare este de 22 –
25 - 300C. La temperaturi de peste 300C, formarea fructelor scade brusc, deoarece polenul
îşi pierde vitalitatea şi se produce avortarea în masă a florilor.
4.2.2.2. Lumina
Ardeiul manifestă mare sensibilitate la lipsa luminii, atât în faza de răsad cât şi după
plantarea în câmp. În perioada de creştere şi fructificare, intensitatea optimă a luminii este
de 25-30 klucşi iar cea minimă de 8-10 klucşi. În timpul producerii răsadurilor, intensitatea

34
minimă a luminii trebuie să fie de 5 klucşi. Durata fotoperioadei este de 12 ore sau mai
mult. Datorită pretenţiilor faţă de lumină, ardeiului i se rezervă terenuri bine însorite.
4.2.2.3. Umiditatea
Datorită sistemului radicular superficial, plantele de ardei au pretenţii ridicate faţă de
prezenţa apei în stratul superficial al solului. Ca urmare, cultura de ardei necesită irigarea
în tot cursul perioadei de vegetaţie. Insuficienţa apei, atât în sol cât şi în atmosferă,
influenţează nefavorabil mărimea fructelor, grosimea perţilor şi chiar forma acestora.
Aprovizionarea solului cu apă, la nivel de 70-80% din c.c.a. şi menţinerea umidităţii
atmosferice, la 60 - 70%, presupune irigarea intensă a culturilor de ardei, având însă grijă
ca apa să fie cât mai caldă. Umiditatea relativă a aerului de peste 75% este favorabilă
dezvoltării unor ciuperci patogene, iar sub 60%, asociată cu temperatură peste 250C,
favorizează brunificarea fructelor şi vârfurilor de creştere.
4.2.2.4. Hrana
Consumul de elemente nutritive la ardei este foarte ridicat. Astfel, pentru o
producţie de 20 – 25 t/ha plantele au un consum de aproximativ: 2,55 g azot, 0,35 g fosfor,
3,4 g potasiu/ Kg de fructe. Răspunde foarte bine la fertilizarea organică cu 20 – 30 t/ha.
Atenţie !!! Când plantele de ardei nu dispun de suficiente substanţe fertilizante,
florile avortează în masă şi fructele formate cad înainte de a ajunge la maturitate.
4.2.2.5. Solul
Ardeiul necesită soluri uşoare, luto-nisipoase, adânci, permeabile, cu un conţinut
ridicat în elemente fertilizante, cu conţinut ridicat în humus (peste 5%), cu valoarea pH –
ului cuprinsă între 6 şi 6,6. Pentru cultura ardeiului sunt recomandate solurile aluviale,
cernoziomurile levigate, precum şi solurile brune-roşcate de pădure cu textură luto-
argiloasă.
În asolamentele legumicole, cultura ardeiului trebuie să urmeze după o
pemergătoare corespunzătoare, ca de exemplu: mazăre, fasole, castraveţi, rădăcinoase,
bulboase. Sunt contraindicate tomatele, pătlăgelele vinete, cartoful.
4.2.3. Soiuri şi hibrizi recomandaţi în cultura ecologică (tabel nr.8)
Soiurile şi hibrizii cultivaţi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
¾ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
¾ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
¾ Capacitate ridicată de producţie.
¾ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
¾ Rezistenţă la transport şi manevrare.
¾ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).

35
 Soiuri/hibrizi de ardei gras
Tabel nr. 8
Planta Caracteristicile fructului
Producţia Culoare la
Soiul Precocitate Înălţime Greutate Lungime Rezistenţă
(t/ha) Tipul Forma maturitate
(cm) g/buc (cm)
tehnologică
compactă, Tronconică, Verde
Aroma 02 40 – 45 50 - 55 160-180 10,4 Vd, VMT
3-4ramifica piramidală gălbui, roşu
Verde
Port Piramidal
Ceres 01 40 – 50 50 - 60 deschis, 60-80 8-8,5 Vd, VMT
semierect trunchiat
roşu
Piramidal Verde
Dolmy F1 02 38-50 60-70 Port erect 80-90 8-8,5 Vd, VMT
trunchiat gălbui, roşu
Verde
Compactă, Piramidal
Opal 03 35-55 45-50 albicios, 80-100 9-11 Vd
viguroasă trunchiat
roşu
Vigoare Piramidal Galben
Simona 01 33-50 40-45 60-70 10-13 Vd, VMT
medie trunchiat verzui, roşu

Notă: Precocitate: 01 timpuriu; 02 semitimpuriu; 03 semitardiv

Rezistenţă la boli: Vd – Verticillium dahliae; VMT – virusul mozaicul tutunului.

36
 4.2.4.Tehnologia cadru de cultură
Ardeiul se cultivă prin răsad repicat pentru culturile timpurii şi răsad nerepicat
pentru culturile de vară-toamnă.
4.2.4.1. Pregătirea solului
Ardeiul gras se cultivă prin răsad, ca urmare măsurile de pregătire a solului se vor
face pentru asigurarea condiţiilor optime de vegetaţie.
A. Lucrări efectuate toamna
¾ Discuitul, pentru desfiinţarea culturii precedente, fragmentarea resturilor
vegetale, menţinerea apei în sol şi afânarea superficială a solului în vederea
nivelării.
¾ Nivelarea de întreţinere, cu scopul de a asigura condiţii optime pentru efectuarea
lucrărilor următoare.
¾ Subsolajul, pentru afânarea adâncă a solului, la 50 cm, fără întoarcerea brazdei,
odată la 3 – 4 ani, în special pe solurile grele, argiloase.
¾ Fertilizarea de bază cu gunoi de grajd bine fermentat, 40-50 t/ha.
¾ Arătura de bază, la adâncimea de 28 – 32 cm, pentru afânarea solului şi
încorporarea îngrăşămintelor.
B. Lucrări efectuate în primăvară
¾ Grăpatul terenului, cu grapa cu colţi reglabili sau grapa cu discuri, pentru
afânarea solului şi distrugerea unor buruieni.
¾ Deschiderea rigolelor în vederea modelării terenului.
¾ Modelarea terenului în straturi înălţate, cu înălţimea la coronament de 104 cm.
¾ Deschiderea canalelor provizorii pentru conducerea apei spre rigolele de udare.

4.2.4.2. Producerea răsadului

Răsadul se produce în răsadniţe calde sau în sere înmulţitor.
¾ Epoca de semănat: se stabileşte în funcţie de perioada de plantare a răsadurilor.
Ardeiul gras, de regulă se seamănă în perioada 25. 02-10.03.
¾ Schema de semănat: semănat în rânduri, la 5 cm interval între rânduri, când
răsadul se va repica, şi la interval de 7-8 cm când nu se repică. Distanţa între
seminţe pe rând va fi de 1-2 cm. Adâncimea de semănat este de 1,5 - 2 cm.
¾ Norma de sămânţă: pentru obţinerea răsadului necesar plantării unui hectar de
ardei gras este necesară o cantitate de 0,8-1 kg sămânţă.
¾ Dirijarea temperaturii: de la semănat până la răsărire se va asigura temperatura
optimă de germinare, de 22-250C atât ziua cât şi noaptea. La răsărirea primelor
plante, pentru prevenirea alungirii acestora, se va dirija temperatura la 22-250C
ziua şi la 18-200C în timpul nopţii.
¾ Repicatul răsadurilor: când este cazul, se va face atunci când plantele au format
1-2 frunze adevărate, pe pat nutritiv la distanţa de 5x5 cm sau 7x5 cm.
¾ Lucrări de îngrijire: înainte şi după repicare se aplică lucrări specifice de îngrijire,
care constau în:
– Dirijarea temperaturii la 22-250C ziua şi la 18-200C în timpul nopţii.
– Dirijarea umidităţii relative a aerului, aceasta menţinându-se la 55-65%.
– Aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii plantelor cu decoct de
coada – calului (Eqvisetum arvense).
– Fertilizarea fazială cu soluţie de F 411, 0,05%.
¾ Călirea răsadului: se face cu câteva zile anterior datei de plantare.
¾ Suprafeţe necesare: pentru obţinerea răsadului necesar înfiinţării unui hectar de
cultură este necesară o suprafaţă de răsadniţă sau seră înmulţitor de 150-200 m2.
Vârsta răsadului la plantare trebuie să fie de 45-50 de zile de la semănat.

37
 4.2.4.3. Înfiinţarea culturii
Cultura de ardei gras se înfiinţează prin răsad. Măsurile pentru înfiinţarea culturii se
stabilesc în funcţie de evoluţia temperaturii.
¾ Epoca de plantare: se consideră a fi optimă atunci când în sol, la adâncimea de
plantare, este de cel puţin 150C, calendaristic, această situaţie se întâlneşte în
perioada 25.04 – 5. 05.
¾ Tehnica de plantare: plantarea se poate face manual sau mecanizat.
¾ Schema de plantare: depinde de particularităţile de amenajare a terenului:
– Pe teren modelat, câte 2 rânduri pe strat înălţat, la interval de 70 cm între
rânduri şi 15 – 20 cm între plante pe rând, obţinându-se astfel o densitate de
66600 – 88800 plante/ha.
– Pe teren nemodelat se plantează în rânduri echidistante, la 70 cm între
rânduri şi la 15 – 20 cm între plante pe rând, ceea ce asigură o densitate de
71400 – 95200 plante/ha.
Când plantarea se face manual, înainte de plantare se marchează rândurile, şi,
după caz, se deschid rigole sau gropi de plantare.
¾ Adâncimea de plantare: Atenţie!!! Plantarea se face obligatoriu până la
nivelul la care s-a produs răsadul.
Înainte de plantare, pentru o prindere bună, răsadurile se mulcesc. Folosirea
produsului REVITAL stimulează prinderea la transplantare a răsadurilor de ardei gras.

4.2.4.4. Lucrări de întreţinere

La îngrijirea culturilor de ardei gras se aplică o serie de lucrări, marea majoritate
având caracter general.
A. Lucrări generale
Se execută cu scopul de a crea condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare a
plantelor.
¾ Udarea după plantare: după plantarea răsadului se administrează, manual, câte
1 – 2 litri de apă la fiecare plantă sau se udă pe rigole, cu o normă de 200 – 250
m3/ha.
¾ Completarea golurilor: la 4 - 5 zile după plantare, se execută manual şi are ca
scop menţinerea densităţii iniţiale a culturii. Se foloseşte răsadul de rezervă, de
aceaşi calitate, acelaşi soi/hibrid şi de aceaşi vârstă cu cel folosit iniţial la
plantare.
¾ Prăşitul: se aplică în cursul perioadei de vegetaţie, de câte ori este nevoie, de
regulă de 4 – 5 ori pe intervalul dintre rânduri şi de 2 – 3 ori între plante pe rând.
Lucrarea se execută pentru afânarea solului şi pentru distrugerea buruienilor.
Pentru prevenirea formării crustei lucrarea de prăşit se execută, de cele mai
multe ori după udarea culturii. Atenţie!!! Prăşitul se execută cu grijă, superficial,
pentru a nu distruge sistemul radicular al plantelor.
¾ Irigarea culturii: în funcţie de condiţiile pluviometrice se execută de 9 – 10 ori, la
intervale de 12 – 15 zile, norma de udare fiind de 300 –350 m3/ha la primele 3 –
4 udări şi de 400 – 450 m3/ha la următoarele. Atenţie!!! Ardeiul gras este foarte
pretenţios la prezenţa apei în sol, în special în perioada înfloritului şi a
fructificării, aprovizionarea solului cu apă trebuie să fie la un nivel de 75 – 80 %
din I.U.A. (intervalul umidităţii active). Este sensibil la băltirea apei. Pentru a
forţa plantele să-şi dezvolte un sistem radicular mai profund prima udare se
aplică după un interval ceva mai lung.

38
 ¾ Fertilizarea fazială: influenţează pozitiv atât calitatea cât şi mărimea producţiei.
Fertilizarea fazială se face cu îngrăşăminte foliare de 2 – 3 ori, la un interval de
15 – 20 de zile, astfel:
– După 15 zile de la plantare, cu produsul CROPMAX, 1l/ha;
– După 20 zile de la prima fertilizare, cu produsul BIONAT, 0,5%;
– După 20 zile de la a doua fertilizare, cu produsul F111, 5l/ha.
¾ Protecţia plantelor
Bolile cele mai întâlnite la cultura de ardei gras sunt virozele şi micozele, iar dintre
dăunători cei mai importanţi sunt afidele şi păduchii.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor poate fi realizată cu succes prin aplicarea
metodelor prezentate în cap. 2.5.2. Combaterea bolilor şi 2.5.3. Combaterea dăunătorilor.
B. Lucrări speciale
Cultura de ardei gras nu necesită multe lucrări speciale pentru dirijarea creşterii şi
fructificării.
¾ Îndepărtarea primei flori sau a primului fruct: se realizează în scopul dirijării
produselor rezultate din fotosinteză către toate organele plantei. Din prima floare
se dezvoltă un fruct de proastă calitate.
¾ Oprirea creşterii: în condiţii climatice foarte favorabile planta poate avea o
creştere luxuriantă, astfel, pentru valorificarea superioară a condiţiilor de cultură,
cu rezultate în mărimea producţiei, se recurge la limitarea creşterii prin ruperea
vârfurilor lăstarilor.
¾ Muşuroitul: se face în scopul menţinerii poziţiei plantelor. Muşuroiul nu se face
prea înalt şi se execută manual sau mecanizat, odată cu prăşitul. În cazul în
care muşuroitul se face mecanizat, cultivatorul trebuie echipat cu corpuri de
rariţă.
¾ Folosirea produsului LEGAREX reglează încărcătura de rod la ardeii
cultivaţi în câmp.

4.2.4.5. Recoltarea
Ardeiul gras se recoltează în mai multe etape, pe măsură ce fructele au ajuns la
maturitatea de consum, au dimensiunile normale soiului cultivat, sunt suficient de
cărnoase, tari la pipăit şi gust dulceag. Fructele se recoltează manual. Atenţie!!!, datorită
faptului că fructele au pedunculul (codiţa) puternic se recoltează prin tăiere ( nu prin
rupere) deoarece ramificaţiile se rup foarte uşor şi se poate pierde o mare parte din
producţie.

39
 4.3.Tehnologia culturii de pătlăgele vinete
Denumirea ştiinţifică: Solanum melongena
4.3.1. Particularităţi botanice şi biologice
În condiţiile climatica din România , pătlăgelele vinete sunt plante anuale, erbacee.
4.3.1.1. Rădăcina
La pătlăgelele vinete rădăcina este foarte bine dezvoltată, poate ajunge până la
adâncimea de 1 –1,5 m, marea măsură a rădăcinilor fiind în stratul de 20 – 50 cm.
Rădăcinile se refac cu greu după rănire, fiind foarte importantă producerea răsadurilor cu
un sistem radicular bine dezvoltat, pe cât posibil repicat în ghivece.
4.3.1.2. Tulpina
Tulpina are o creştere erectă, talia de 0,4 – 1,5 m, ramificată, foarte rezistentă
datorită lemnificării, cu o coloraţie verde-violacee, în funcţie de soi. Nu formează rădăcini
adventive, de aceea răsadul nu se plantează mai adânc decât a fost în răsadniţă.
4.3.1.3. Frunzele
Frunzele sunt mari, întregi, cu peţiolul lung, formă ovală sau lanceolată, de culoare
verde închis, strălucitoare. Nervurile frunzelor sunt mai închise la culoare şi uneori sunt
prevăzute cu spini.
4.3.1.4. Florile
Florile sunt mari, cel mai adesea solitare, mai rar dispuse câte 2 – 3, de culoare
violet spre albastru. Înfloritul are loc după 60 – 70 de zile de la semănat.
4.3.1.5. Fructul
Fructul este o bacă , de formă diferită, de la globuloasă până la alungită, netede,
lucioare, colorate în negru roşcat sau violet la maturitatea de consum şi în galben albicios
la maturitatea fiziologică. Fructul prezintă peduncul gros, destul de lung, cu ţepi duri.
La maturitatea de consum, fructele au pulpa fragedă, de culoare alb – verzuie, gust
plăcut, seminţe în formare. Când se depăşeşte maturitate de consum, fructele capătă gust
amar, pulpa devine aţoasă, seminţele sunt mari, colorate cenuşiu sau maroniu. Fructul
ajunge la maturitatea fiziologică după 70 – 90 de zile de la înflorit.
4.3.1.6. Sămânţa
Sămânţa are formă rotund – turtită, netedă, de culoare galben-cenuşiu, mică (200 –
300 seminţe/gram), greutatea a 1000 de seminţe fiind 3,5 – 5 g. facultatea germinativă se
menţine timp de 5 ani.

4.3.2. Cerinţele faţă de factorii de vegataţie

Pătlăgelele vinete sunt mai pretenţioase faţă de factorii de mediu decât tomatele şi
ardeiul gras.
4.3.2.1. Căldura
Temperatura minimă de germinare este de 13 – 150C, temperatura optimă de
germinare de 25 - 300C, temperatura oprimă de creştere şi fructificare de 25 - 300C, pot
rezista la temperaturi ridicate, chiar şi de 450C. Pretind ca temperatura solului să fie mai
ridicată decât cea a aerului. Când temperatura scade sub 150C creşterea plantelor
încetează. Plantele sunt sensibile la curenţii reci de aer. Perioadele reci, fără îngheţ,
afectează plantele, iar îngheţurile uşoare le distrug.
4.3.2.2. Lumina
Durata şi intensitatea luminii au un rol deosebit de important în creşterea şi
dezvoltarea pătlăgelelor vinete. Intensitatea optimă este de 20 – 40 klucşi, cea minimă de
8 – 10 klucşi, iar durata luminii de minim 12 ore.
4.3.2.3. Umiditatea
Pătlăgelele vinete sunt foarte pretenţioase la apa din sol, ca interval şi cantitate.
Lipsa apei din sol produce căderea în masă a butonilor florali, a florilor şi chiar a fructelor

40
deja formate. Ca urmare, solul trebuie aprovizionat la nivel de 70 – 80 % din c.c.a. cât mai
constant posibil, iar umiditatea relativă a aerului să fie menţinută la 60 – 70%.
4.3.2.4 Hrana
Consumul de elemente minerale la pătlăgele vinete este foarte ridicat. Pentru o
producţie de 20 – 25 t/ha plantele au un consum specific de 3,5 g azot, 0,78 g fosfor, 3,79
g potasiu/ kg de fructe. Pătlăgelele vinete răspund foarte bine la fertilizarea organică.
4.3.2.5. Solul
Pătlăgelele vinete preferă soluri aerate, fertile, cu drenaj bun, cu textură mijlocie,
aluvionare, cu valoarea pH – ului de 6,5 – 7.

4.3.3. Soiuri şi hibrizi recomandaţi în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numeroşi hibrizi şi soiuri, care se grupează în funcţie de

perioada de timp de la semănat până la maturitatea de consum a primelor fructe: timpurii
(până la 120 de zile), semitimpurii (120 – 130 de zile) şi târzii (peste 135 de zile).
Principalele soiuri/hibrizi recomandaţi pentru cultura ecologică sunt prezentaţi în tabel nr.
9.

Soiurile şi hibrizii cultivaţi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

¾ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
¾ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
¾ Capacitate ridicată de producţie.
¾ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
¾ Rezistenţă la transport şi manevrare.
¾ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).

41
 Soiuri/hibrizi de pătlăgele vinete
Tabel nr. 9

Caracteristicile fructului
Producţia Înălţimea plantei
Soiul Precocitate Alte caracteristici
(t/ha) (cm)
Lungimea Greutate
Forma Culoare
(cm) (g/buc)

Piriformă Violet
Amurg 02 41-45 90-100 alungită, 20-22 vişiniu 240-320 Plante foarte viguroase
cilindrică închis

Cilindrică Violet Indicat pentru cultura în

Contesa 02 35-40 65-75 16-21 180-225
alungită închis câmp

Piriformă Violet Indicat pentru cultura în

Daniela 02 38-43 80-90 22-24 300-350
alungită închis câmp

Indicat pentru cultura în

Pana Piriformă Violet
02 45-50 90-100 16-20 200-300 câmp, foarte productiv,
corbului alungită închis
fructe de calitate
Indicat pentru cultura în
Cilindrică Violet
Viorica 03 40-50 95-115 18-22 250-300 câmp, pulpa fină şi gust
alungită închis
plăcut, rezistente la secetă

Notă: Precocitate: 02 – semitimpuriu; 03 - semitârzii

42
 2.4.5.Tehnologia cadru de cultură
Pătlăgelele vinete se cultivă numai prin răsad.
4.3.4.1.Pregătirea solului
Pătlăgelele vinete se cultivă prin răsad, ca urmare măsurile de pregătire a solului se
vor face pentru asigurarea condiţiilor optime de vegetaţie.
A. Lucrări efectuate toamna
¾ Discuitul: pentru desfiinţarea culturii precedente, fragmentarea resturilor
vegetale, menţinerea apei în sol şi afânarea superficială a solului în vederea
nivelării.
¾ Nivelarea de întreţinere: cu scopul de a asigura condiţii optime pentru efectuarea
lucrărilor următoare.
¾ Subsolajul: pentru afânarea adâncă a solului, la 50 cm, fără întoarcerea brazdei,
odată la 3 – 4 ani, în special pe solurile grele, argiloase.
¾ Fertilizarea de bază: cu gunoi de grajd bine fermentat, 40-50 t/ha.
¾ Arătura de bază: la adâncimea de 28 – 32 cm, pentru afânarea solului şi
încorporarea îngrăşămintelor.
B. Lucrări efectuate în primăvară
¾ Grăpatul terenului: cu grapa cu colţi reglabili sau grapa cu discuri, pentru
afânarea solului şi distrugerea unor buruieni.
¾ Deschiderea rigolelor în vederea modelării terenului.
¾ Modelarea terenului în straturi înălţate, cu înălţimea la coronament de 104 cm.
¾ Deschiderea canalelor provizorii pentru conducerea apei spre rigolele de udare.
4.3.4.2. Producerea răsadului
Răsadul se produce în răsadniţe calde sau în sere înmulţitor.
¾ Epoca de semănat: se stabileşte în funcţie de perioada de plantare a răsadurilor.
Pătlăgelele vinete, de regulă se plantează cel târziu la 5-10 mai. Semănatul se
face în a doua decadă a lunii martie.
¾ Schema de semănat: semănat în rânduri, la 5 cm interval între rânduri şi la 1-2
cm între seminţe pe rând. Adâncimea de semănat este de 1,5 - 2 cm.
¾ Norma de sămânţă: pentru obţinerea răsadului necesar plantării unui hectar de
pătlăgele vinete este necesară o cantitate de 0,8-1 kg sămânţă, sau de 15-16 g
seminţe la m2.
¾ Dirijarea temperaturii: de la semănat până la răsărire se va asigura temperatura
optimă de germinare, de 22-250C atât ziua cât şi noaptea. La răsărirea primelor
plante, pentru prevenirea alungirii acestora, se va dirija temperatura la 18 - 220C
ziua şi la 15 - 180C în timpul nopţii.
¾ Repicatul răsadurilor: se va face atunci când plantele au format 1-2 frunze
adevărate, fie în alte răsadniţe, pe pat nutritiv la distanţa de 7x7 cm, fie, mai
bine, în ghivece sau cuburi nutritive cu dimensiunea de minim 7x7x7 cm sau
8x8x8 cm.
¾ Lucrări de îngrijire: înainte şi după repicare se aplică lucrări specifice de îngrijire,
care constau în:
– Dirijarea temperaturii la 20-240C ziua şi la 16-180C în timpul nopţii;
– Dirijarea umidităţii relative a aerului, aceasta menţinându-se la 55-65%;
– Aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii plantelor cu decoct de
coada – calului (Eqvisetum arvense);
– Fertilizarea fazială cu soluţie de F 411, 0,05%;
¾ Călirea răsadului: se face cu câteva zile anterior datei de plantare.

43
 ¾ Suprafeţe necesare: pentru obţinerea răsadului necesar înfiinţării unui hectar de
cultură este necesară o suprafaţă de răsadniţă sau seră înmulţitor de 150-200
m2.
Vârsta răsadului la plantare trebuie să fie de 45-60 de zile.

4.3.4.3. Înfiinţarea culturii

La înfiinţarea culturii de pătlăgele vinete măsurile ce trebuiesc luate se stabilesc în
funcţie de evoluţia temperaturii.
¾ Epoca de plantare: se consideră a fi optimă atunci când în sol, la adâncimea de
plantare, este de cel puţin 140C, calendaristic, această situaţie se întâlneşte în
perioada 25.04 – 5. 05.
¾ Tehnica de plantare: plantarea se poate face manual sau mecanizat.
¾ Schema de plantare: depinde de particularităţile de amenajare a terenului:
– Pe teren modelat, câte 2 rânduri pe strat înălţat, la interval de 80 cm între
rânduri şi 45 cm între plante pe rând, obţinându-se astfel o densitate de
29600 plante/ha.
– Pe teren nemodelat se plantează în rânduri echidistante, la 80 cm între
rânduri şi la 45 cm între plante pe rând, ceea ce asigură o densitate de
27700 plante/ha.
Când plantarea se face manual, înainte de plantare se marchează rândurile, şi,
după caz, se deschid rigole sau gropi de plantare.
¾ Adâncimea de plantare: Atenţie!!! Plantarea se face obligatoriu până la
nivelul la care s-a produs răsadul.
Înainte de plantare, pentru o prindere bună, răsadurile se mulcesc. Folosirea
produsului REVITAL stimulează prinderea la transplantare a răsadurilor de pătlăgele
vinete.

4.3.4.4. Lucrări de întreţinere

La îngrijirea culturilor de pătlăgele vinete se aplică o serie de lucrări, marea
majoritate având caracter general.
A. Lucrări generale
Se execută cu scopul de a crea condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare a
plantelor.
¾ Udarea după plantare: după plantarea răsadului se administrează, manual, câte
1 – 2 litri de apă la fiecare plantă sau se udă pe rigole, cu o normă de 150 - 200
m3/ha.
¾ Completarea golurilor: la 2-3 zile după plantare, se execută manual şi are ca
scop menţinerea densităţii iniţiale a culturii. Se foloseşte răsadul de rezervă, de
aceaşi calitate, acelaşi soi/hibrid şi de aceaşi vârstă cu cel folosit iniţial la
plantare.
¾ Prăşitul: se palică în cursul perioadei de vegetaţie, de câte ori este nevoie, de
regulă de 4 – 5 ori pe intervalul dintre rânduri şi de 2 – 3 ori între plante pe rând.
Lucrarea se execută pentru afânarea solului şi pentru distrugerea buruienilor.
Pentru prevenirea formării crustei lucrarea de prăşit se execută, de cele mai
multe ori după udarea culturii. Atenţie!!! Prăşitul se execută cu grijă, superficial,
pentru a nu distruge sistemul radicular al plantelor.
¾ Irigarea culturii: în funcţie de condiţiile pluviometrice se execută de 8 – 10 ori, la
intervale de 7 - 10 zile, norma de udare fiind de 300 –350 m3/ha la primele 2 - 3
udări şi de 400 – 450 m3/ha la următoarele. Atenţie!!! Pătlăgelele vinete sunt
foarte pretenţioase la prezenţa apei în sol, în special în perioada înfloritului şi a

44
 fructificării, aprovizionarea solului trebuie să fie la un nivel de 70 – 75 % din
I.U.A. (intervalul umidităţii active).
¾ Fertilizarea fazială: influenţează pozitiv atât calitatea cât şi mărimea producţiei.
Fertilizarea fazială se face cu îngrăşăminte foliare de 2 – 3 ori, la un interval de
15 – 20 de zile, astfel:
– După 15 zile de la plantare, cu produsul CROPMAX, 1l/ha;
– După 20 zile de la prima fertilizare, cu produsul BIONAT, 0,5%;
– După 20 zile de la a doua fertilizare, cu produsul F111, 5l/ha.
¾ Protecţia plantelor
Bolile cele mai întâlnite la cultura de pătlăgele vinete sunt: mana, putregaiul cenuşiu
şi fuzarioza, iar dintre dăunători cei mai importanţi sunt: tripşii, Gândacul din Colorado,
păianjenul roşu, păduchii.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor poate fi realizată cu succes prin aplicarea
metodelor prezentate în cap. 2.5.2. Combaterea bolilor şi 2.5.3. Combaterea dăunătorilor.
B. Lucrări speciale
La pătlăgelele vinete sunt necesare unele lucrări speciale pentru dirijarea creşterii şi
fructificării:
¾ Copilitul: se practică în regiunile mai răcoroase şi umede, pentru eliminarea
lăstarilor fără rod.
¾ Cârnitul: presupune îndepărtarea vârfului tulpinii, la culturile timpurii se aplică
pentru limitarea numărului de fructe şi maturarea acestora mai devreme, iar la
culturile târzii se execută toamna, cu 15 – 20 de zile înainte de apariţia primei
brume, pentru grăbirea maturării fructelor existente pe plantă.
¾ Folosirea produsului RODOLEG stimulează legarea de rod la pătlăgelele
vinete cultivate în câmp.

4.2.4.6. Recoltarea
La pătlăgelele vinete recoltarea frctelor începe în a doua jumătate a lunii iulie şi
prezintă anumite particularităţi determinate de lignificarea pedunculului fructului şi de
specificul maturării fructelor. Fructele se recoltează atunci când au culoarea caracteristică
soiului/hibridului, sunt elastice la apăsare şi au mărimea corespunzătoare. Este preferabilă
recoltarea mai devreme decât mai târziu faţă de maturitatea optimă de consum.
Pedunculul se taie cu o foarfecă sau un cuţit iar pentru evitarea rănirilor provocate de ţepi
se foloseşte un echipament de protecţie (mănuşi). Recoltarea se repetă săptămânal, la un
interval de 6 – 7 zile, pe măsură ce fructele ajung la maturitatea de consum.

45
 4.4.Tehnologia culturii de fasole păstăi
Denumirea ştiinţifică: Phaseolus vulgaris

4.4.1. Particularităţi botanice şi biologice

Formele de fasole cultivate în ţara noastră şi în general în regiunile cu climat
temperat sunt plante anuale, erbacee.
4.4.1.1. Rădăcina
Rădăcina principală nu este dominantă şi creşterea sa poate fi uşor stopată de
obstacolele din sol. Rădăcinile laterale sunt numeroase şi au o dezvoltare mai mare decât
rădăcina principală. Principala masă a rădăcinilor se află în stratul superficial de sol, 30 –
40 cm. Pe rădăcini se formează nodozităţi care conţin bacterii fixatoare de azot.
4.4.1.2. Tulpina
Tulpina prezintă particularităţi de creştere în funcţie de varietate. Din acest punct de
vedere, soiurile de fasole se pot împărţi, după tipul de creştere, în două categorii:
– Soiuri cu creştere nedeterminată, cu tulpina volubilă şi uşor ramificată care
poate atinge 2 m. Acest tip este reprezentat de soiuri numite şi ,,urcătoare’’ sau
,,de arac’’.
– Soiuri cu creştere determinată, la care tulpina este mai puternică, dreaptă, cu
multe ramificaţii la partea inferioară. Planta are aspect de tufă.
4.4.1.3. Frunzele
Frunzele sunt compuse, trifoliate, păroase, peţiolate, cu foliole cordiforme, cu
excepţia primelor care sunt simple.
4.4.1.4. Florile
Sunt grupate câte 4 – 10 pe axe scurte. Polenizarea este autogamă, în mod
accidental florile pot fi polenizate cu polen străin. Culoarea florii este un caracter de soi,
aceasta putând avea nuanţe de alb – gălbui, roz, roşu violaceu. Plantele înfloresc după 40
– 50 de zile de la semănat.
4.4.1.5. Fructul
Fructul fasolei este o păstaie destul de variată ca formă de la soi la soi. La unele
soiuri păstaia are formă cilindrică, la altele turtită, arcuită, terminându-se cu un vârf ascuţit.
Păstaia este de culoare alb-gălbuie, verde sau mov până la maturitatea de consum. La
maturitatea fiziologică toate soiurile de fasole au păstăile de culoare alb-gălbuie. La unele
soiuri este foarte dezvoltat ţesutul conducător din lungul nervurii mediane a păstăilor,
caracter cu totul nedorit.
La soiurile pitice, păstăile ajung la maturitatea de consum după 45-65 de zile de la
semănat iar la soiurile urcătoare la 75-90 de zile. Soiurile cu păstaie cilindrică sunt mai
puţin aţoase decât soiurile cu păstaie turtită.
4.4.1.6. Sămânţa
Forma, mărimea şi culoarea boabelor sunt foarte variabile, în funcţie de soi.
Facultatea germinativă se păstrează 3 – 5 ani, dar pentru a se asigura o răsărire uniformă
şi rapidă se utilizează la semănat seminţe de 1 – 3 ani vechime.
Atenţie!!! Germinaţia seminţei este epigee, de aceea pentru o bună răsărire solul
trebuie să fie bine mobilizat şi să nu formeze crustă.

4.4.2. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Fasolea, fiind o plantă termofilă, necesită anumite condiţii de mediu.

46
 4.4.2.1. Căldura
Fasolea este o plantă cu pretenţii ridicate faţă de căldură. Temperatura optimă de
germinaţie este la 15 –180C, în timpul perioadei de creştere solicită temperaturi de 15 -
250C, înflorirea se desfăşoară în condiţii optime la 15 - 250C, temperaturile > 300C sunt
nefavorabile pentru înflorire şi fecundare.
4.4.2.2. Lumina
Soiurile cultivate sunt indiferente la lungimea zilei. Pentru o creştere normală,
fasolea are nevoie de intensitate luminoasă ridicată.
4.4.2.3. Umiditatea
În ceea ce priveşte necesarul de apă, acesta variază după soi, condiţiile locale şi
stadiul de vegetaţie. Planta trebuie asigurată cu apă în toate stadiile de vegetaţie. Lipsa
apei poate provoca reducerea drastică a producţiei, ajungându-se chiar la compromiterea
totală a culturii.
4.4.2.4. Hrana
La producţii de păstăi de 8-10 t/ha, fasolea consumă cantităţi de 170-175 kg azot;
45-48 kg fosfor; 100-140 kg potasiu; 120-140 kg calciu; 10-20 kg magneziu.
Fasolea, ca toate leguminoasele, posedă capacitatea de a folosi azotul atmosferic
fixat la nivel radicular prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot (Rhizobium).
Atenţie!!! Pentru dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot trebuie să existe
anumite condiţii: temperaturi sub 300C, pH 5,5 - 6,5, umiditate suficientă şi un
conţinut ridicat de fosfor asimilabil. Nivelul prea ridicat al azotului mineral din sol
este dăunător dezvolzării nodozităţilor.
4.4.2.5. Solul
Fasolea nu este foarte exigentă la o anumită textură a solului. Trebue evitate
solurile care formează crustă. Valoarea pH – ului trebuie să fie între 6,1 şi 7,4.

4.4.3. Soiuri recomandate în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numerose soiuri, care se grupează în funcţie de

caracteristicile tulpinii şi culoarea păstăii la maturitatea de consum.

Soiurile cultivate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

¾ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
¾ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
¾ Capacitate ridicată de producţie.
¾ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
¾ Rezistenţă la transport şi manevrare.
¾ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).
Principalele soiuri cultivate sunt prezentate în tabel nr. 10.

47
 Soiuri de fasole
Tabel nr. 10
Precocita Producţie Lungimea
Soiul Secţiunea păstăii Destinaţia producţiei Alte caracteristici
te (t/ha) păstăii (mm)
Soiuri pitice cu păstaia galbenă
Tolerant la Xanthomonas şi
Consum proaspăt,
Echo 01 8,5-10 Eliptică 14-15 Colletotrichum, rezistent la
conserve cu păstăi tăiate
Phaseolus virus 1
Rezistent la Colletotrichum
Maxidor 02 12-13 Circulară 12,5-14,5 Conserve şi mozaic comul, parţial la
Xanthomonas
Tolerant la Xanthomonas şi
Aura 02 12-13 Aplatizată 15-17 Consum proaspăt
Colletotrichum,
Consum proaspăt, Rezistent la Colletotrichum
Cristina 02 10-11 Eliptică 11-13
conserve cu păstăi tăiate şi Phaseolus virus 1
Tolerant la Xanthomonas,
Eliptic - oval- Consum proaspăt,
Goldstern 03 8-9 12-13 Colletotrichum şi mozaicul
rotund conserve
comul şi galben
Consum proaspăt, Rezistent la Colletotrichum
Ianka 03 10-12 Oval – îngustă 12-13
conserve cu păstăi tăiate şi Xanthomonas
Tolerant la Xanthomonas,
Consum proaspăt,
Unidor 02 11-12 Circulară 14-14,5 Colletotrichum şi mozaicul
industrializare
galben

48
 Tabel nr. 10 (continuare)
Precocita Producţie Lungimea
Soiul Secţiunea păstăii Destinaţia producţiei Alte caracteristici
te (t/ha) păstăii (mm)
Soiuri pitice cu păstaia verde
Consum proaspăt, Tolerant la Xanthomonas,
Achim 03 12-13 Turtit – cordată 11-12,5
conserve cu păstăi tăiate Colletotrichum
Consum proaspăt, Rezistent la Colletotrichum
Almere 01 10-12 Circulară 13-15
industrializare şi Pseudomonas
Consum proaspăt, Rezistent la Colletotrichum
Bergamo 03 11-13 Eliptică 12-13
conserve cu păstăi tăiate şi Pseudomonas
Consum proaspăt, Rezistent la Colletotrichum
Buvet 01 12-14 Circulară 11-13
industrializare şi Pseudomonas
Consum proaspăt,
Costela 01 10-11 Eliptic-îngustă 14-15 Rezistent la Colletotrichum
conserve cu păstăi tăiate
Consum proaspăt, Rezistent la Colletotrichum
Espada 02 12-13 Cordată 9-10
conserve cu păstăi tăiate şi Pseudomonas
Consum proaspăt, Rezistent la principalele
Forum 01 9-12 Aproape circulară 12,5-14,5
industrializare boli (Uromyces)
Işalniţa43 01 9-11 Circular-eliptic Consum proaspăt Rezistent la Colletotrichum
Consum proaspăt, Rezistent la Xanthomonas,
Unisem-1 01 10-11 Circulară 12-12,5
industrializare Pseudomonas, Uromyces
Consum proaspăt, Rezistent la Colletotrichum
Paulista 03 12-15 Eliptic-lată 14-15
conserve cu păstăi tăiate şi mozaic

49
 4.4.4 Tehnologia cadru de cultură
Partea cea mai însemnată a producţiei de păstăi se obţine prin folosirea soiurilor
pitice cu păstaie verde sau galbenă, cultivate în câmp deschis. Elementele tehnologiei de
cultură sunt următoarele:
¾ Rotaţia culturilor: se vor evita solele cultivate anterior cu plante care lasă o
cantitate mare de resturi vegetale, cu cartof, sfeclă. Fasolea poate urma după
cereale păioase. Din motive fitosanitare se recomandă o rotaţie de minim 3 ani.
¾ Pregătirea terenului: pentru a germina sămânţa de fasole necesită un sol umed
şi bine aerat, care să nu aibă crustă. La suprafaţă solul trebuie să aibă o
structură glomerulară şi să fie uşor tasat iar în profunzime să fie bine lucrat şi
aşezat. Arătura de toamnă se face la adâncimea de 30 cm. Lucrările din
primăvară se fac la umiditate corespunzătoare pentru a evita tasarea solului.
Lucrările solului trebuie efectuate astfel încât suprafaţa solului să fie cât mai
plană pentru a favoriza precizia semănatului şi reglajul maşinilor de recoltat.
¾ Semănatul:
– Desimea culturii: se stabileşte în funcţie de facultatea germinativă a
seminţelor dar şi în funcţie de modul de recoltare şi de tipul de păstăi ce se
doreşte a fi obţinut. Pentru producţia de păstăi foarte fine densităţile
recomandate sunt de 40–50 boabe germinabile/m2 în timp ce la varietăţile
cu păstăi mari, mai puţin fine, densitatea poate fi redusă la 30-35 boabe
germinabile/m2.
– Schema de semănat: se seamănă în rânduri echidistante, la distanţa de 45 -
50 – 60 cm între rânduri.
– Epoca de semănat: pentru culturile destinate consumului în stare proaspătă
semănatul se poate începe când în sol se înregistrează temperaturi de peste
100C şi nu mai există pericolul apariţiei brumelor târzii. Pentru culturile
destinate industrializării semănatul se poate face mai târziu pentru a evita
orice risc. Semănatul se va face uniform ca repartizare a seminţelor pe rând
şi ca adâncime de semănat pentru a favoriza uniformitatea păstăilor.
– Adâncimea de semănat: trebuie să fie cuprinsă între 3 – 5 cm, dar se
recomandă să fie şi mai mare pe măsură ce epoca de semănat este mai
târzie şi pe solurile uşoare.
¾ Lucrări de întreţinere:
Atenţie!!! Cultura nu va fi irigată înainte de răsărire pentru a evita apariţia
crustei.
– Fertilizarea: Atenţie!!! Fasolea utilizează îngrăşămintele organice bine
descompuse şi aplicate culturii precedente.
– Muşuroirea: se execută o muşuroire uşoară a rândurilor când plantele sunt în
stadiul de 4-6 frunze. Prin muşuroire se evită îmburuienarea pe rând,
contribuie la creşterea rezistenţei la cădere şi se evită formarea crustei. În
cazul culturilor recoltate mecanizat nu se mai muşuroieşte deoarece terenul
trebuie să rămână cât mai plan.
– Prăşitul: se execută între rânduri, dar, Atenţie!!! Foarte superficial !
– Irigarea: este indispensabilă pentru obţinerea producţiilor mari şi de calitate.
Odată cu începutul înfloririi, irigarea se va face regulat, în funcţie de condiţiile
pluviometrice şi va continua până la stadiul de creştere a păstăilor. În
perioadele foarte calde irigarea prin aspersiune se va face doar dimineaţa,
pentru a evita şocul termic şi a favoriza uscarea mai rapidă a frunzelor.
Irigarea în timpul orelor calde produce arsuri pe frunze, căderea florilor.

50
 – Folosirea produsului Faverex stimulează legarea de rod la fasolea verde
pentru păstăi.
– Combaterea bolilor şi a dăunătorilor:
Bolile cele mai întâlnite la cultura de fasole sunt: antrancnoza, rugina şi putregaiul
cenuşiu iar dintre dăunători cei mai importanţi sunt păianjenul roşu, tripsul comun.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor poate fi realizată cu succes prin aplicarea
metodelor prezentate în cap. 2.5.2. Combaterea bolilor şi 2.5.3. Combaterea dăunătorilor.

¾ Recoltarea: păstăile verzi se recoltează când acestea au dimensiunile specifice

soiului şi sunt fragede şi suculente. În general, recoltarea poate fi făcută la 50 –
70 de zile de la data semănatului. Recoltarea se poate face manual sau
mecanizat. Recoltarea manuală se face pe suprafeţe reduse iar păstăile sunt
destinate consumului în stare proaspătă. Recoltarea manuală este bine să se
facă dimineaţa, când păstăile sunt mai fragede. Recoltarea mecanizată se face
la soiurile cu maturizare uniformă a păstăilor. Operaţia începe când 70 – 80 %
din păstăi au ajuns la maturitatea de consum. Pentru recoltarea mecanizată se
va evita irigarea cu o săptămână înaintea recoltării.

51
 4.5. Tehnologia de cultură pentru mazărea de grădină
Denumirea ştiinţifică: Pisum sativum
4.5.1. Particularităţi botanice şi biologice
Mazărea este o plantă erbacee, anuală.
4.5.1.1. Rădăcina
Rădăcina este viguroasă, poate să ajungă la o adâncime de 1m. Masa sistemului
radicular este concentrată mult mai la suprafaţă, în zona 20 cm. În condiţii normale de
cultură, pe rădăcini se formează nodozităţi.
4.5.1.2. Tulpina
Este cilindrică, goală în interior. Tulpinile se pot agăţa de tutore sau între ele prin
intermediul cârceilor. Tulpinile sunt mai mult sau mai puţin rigide, dar la maturitate au
tendinţă de cădere, ceea ce pune probleme majore la recoltare.
4.5.1.3. Frunza
Cu excepţia primelor două, care sunt cotiledonale, celelalte frunze sunt penat-
compuse, alcătuite din 2-4 perechi de folole opuse, una sau mai multe perechi de cârcei
spre partea terminală şi un cârcel în vârful peţiolului. Frunza este însoţită de o pereche de
stipele bine dezvoltate.
4.5.1.3. Floarea
Mazărea are flori mari, albe, grupate câte 2-4 sau solitare.
4.5.1.4. Fructul
Fructul este o păstaie. Forma păstăii constituie un caracter distinctiv al soiurilor. Se
pot întâlni păstăi drepte sau arcuite, iar terminaţia poate fi ascuţită sau trunchiată.
4.5.1.5. Sămânţa
În stare fragedă, boabele au culoare care variază de la verde-albicios până la verde
închis. La maturitate, culoarea bobului este verde iar forma bobului poate fi netedă sau
zbârcită.

4.5.2. Cerinţele faţă de factorii de vegataţie

4.5.2.1. Căldura
Cerinţele plantei faţă de căldură sunt relativ modeste. Seminţele de mazăre
germinează la temperaturi destul de joase, 2 – 30C, în timp de 8-10 zile dacă solul este
suficient de umed. Temperaturile cuprinse între 25 – 300C, sunt considerate ca optime
pentru creşterea şi dezvoltarea plantei. Temperaturile peste 350C sunt dăunătoare, în
special în timpul înfloririi, prin aceea că împiedică o fructificare normală şi favorizează
atacul gărgăriţei.
4.5.2.2. Umiditatea
Mazărea se numără printre speciile legumicole cu cerinţe ridicate faţă de apă.
Cerinţele mazărei faţă de umiditate sunt diferite în funcţie de faza de vegetaţie. Excesul de
umiditate imediat după semănat poate crea condiţii asfixiante, inhibând creşterea şi mai
ales ramificarea, favorizând dezvoltarea agenţilor patogeni. În timpul înfloririi ploile pot
provoca avortarea florilor. După formarea producţiei o perioadă mai uscată este mai
favorabilă decât una ploioasă care poate contribui la apariţia bolilor. Faza critică pentru
apă corespunde umplerii bobului. În situaţii critice sunt necesare 1 – 2 irigări. Excesul de
apă la suprafaţa solului este nefavorabil, favorizând apariţia bolilor şi diminuând activitatea
bacteriilor fixatoare de azot.
4.5.2.3. Lumina
Faţă de lumină, soiurile precoce sunt indiferente la lungimea zilei, în timp ce la
soiurile tardive se poate înregistra o înflorire mai puţin abundentă în perioadele cu zile mai
scurte. La densităţi ridicate sau în condiţii de umbrire se manifestă o alungire a tulpinii şi o
proporţie mai ridicată de flori care avortează.

52
 4.5.2.4. Hrana
Pentru o producţie de 10 t păstăi/ha, mazărea extrage din sol cantităţi de 125-170
kg azot; 45 kg fosfor; 100-125 kg potasiu; 60-150 kg calciu; 12-30 kg magneziu.
4.5.2.5. Solul
Mazărea are anumite cerinţe faţă de structura şi textura solului. Solurile cele mai
potrivite sunt cele cu drenaj bun, care se zvântă repede la suprafaţă dar au în acelaşi timp
o capacitate ridicată de reţinere a apei. Mazărea preferă soluri structurate, cu pH neutru.

4.5.3. Soiuri recomandate în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numerose soiuri, care se grupează în funcţie de
caracteristicile bobului, existând soiuri cu bob neted şi soiuri cu bob zbârcit.

Soiurile cultivate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

¾ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
¾ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
¾ Capacitate ridicată de producţie.
¾ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
¾ Rezistenţă la transport şi manevrare.
¾ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).
Principalele soiuri cultivate sunt: Alaska, Fină verde, Işalniţa 100, Cornelia, Vidra
187, Armonia, Afila SC.

4.5.4. Tehnologia cadru de cultură

Mazărea este cultivată exclusiv în câmp deschis, prin semănare. Elementele
tehnologiei de cultură sunt următoarele:
¾ Rotaţia culturilor: mazărea poate fi cultivată după orice cultură care nu
părăseşte prea târziu terenul în toamnă. Sunt indicate ca premergătoare varza,
cartoful, tomatele, mai ales dacă au fost fertilizate cu gunoi de grajd. Nu este
indicat ca mazărea să urmeze după leguminoase din cauza unor boli comune.
¾ Pregătirea terenului:
– Nivelarea: se execută după recoltarea plantei premergătoare pe teren uscat,
prin afânarea terenului cu grapa cu discuri şi 1-2 lucrări cu nivelatorul.
Nivelarea terenului este necesară atât pentru efectuarea în condiţii optime a
semănatului cât şi pentru a asigura efectuarea recoltării mecanizate fără
pierderi.
– Arătura: trebuie să fie de bună calitate şi să se asigure încorporarea
resturilor vegetale. Se execută la adâncimea de 22-25 cm.
– Pregătirea patului germinativ: se efectuează primăvara cât mai devreme
printr-o trecere cu combinatorul pentru afânarea solului la adâncimea de 8
cm. Această lucrare poate fi precedată de o trecere cu grapa cu discuri
grele.
¾ Semănatul: mazărea, fiind o plantă rezistentă la temperaturi scăzute, se
seamănă primăvara foarte timpuriu, în mustul zăpezii, calendaristic în jurul datei
de 10 martie.
¾ Desimea culturii: pentru soiurile cu dezvoltare vegetativă puternică, în condiţii
bune de aprovizionare cu apă şi elemente fertilizante se recomandă o densitate
de 90-100 plante/m2. Densităţi de 100-110 plante/m2 sunt recomandate pentru
soiurile tardive.

53
 ¾ Norma de sămânţă: norma de sămânţă se stabileşte în funcţie de MMB şi de
facultatea germinativă a fiecărui lot, aceasta variind în limite destul de largi (180-
220 kg/ha).
¾ Schema de semănat: intervalul între rânduri este de 12,5 dacă se seamănă cu
maşini de semănat de tip SUP29, dar pot fi folosite şi distanţe de 15 – 20 cm
între rânduri.
¾ Adâncimea de semănat: variază în funcţie de condiţiile din sol, astfel, pe un sol
rece şi cu umiditate ridicată se seamănă la 3 cm adâncime, în timp ce pe un sol
mai uşor sau la semănatul întârziat adâncimea poate să fie de 5 cm. Atenţie!!!
Indiferent de adâncimea la care se seamănă seminţele trebuie să fie bine
acoperite de sol.
¾ Fertilizarea: fertilizarea organică nu se aplică la mazăre decât pe soluri foarte
sărace în humus.
¾ Întreţinerea culturii:
– Prăşitul: pentru culturile care se înfiinţează în rânduri rare, atunci când
plantele au 10 cm se poate face un prăşit mecanic, superficial, cu viteză
mică.
– Irigarea: trebuie condusă cu grijă pentru a nu produce o dezvoltare excesivă
a masei foliare şi posibilităţi de intensificare a atacului bolilor. Perioada critică
este înainte şi imediat după înflorit când se pot aplica două udări cu 200 –
300 m3 apă/ha.
– Combaterea bolilor şi a dăunătorilor:
Bolile cele mai întâlnite la cultura de mazăre sunt: antrancnoza, mana şi arsura
bacteriană iar dintre dăunători cei mai importanţi sunt tripsul mazărei, păduchele verde al
mazărei, gărgăriţa frunzelor, gărgăriţa mazărei, molia păstăilor, buha mazărei.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor poate fi realizată cu succes prin aplicarea
metodelor prezentate în cap. 2.5.2. Combaterea bolilor şi 2.5.3. Combaterea dăunătorilor.
¾ Recoltarea: în culturile de mazăre de grădină destinate vânzării pe piaţă sub
formă de păstăi se practică 3 – 4 recoltări manuale succesive. Pentru vânzarea
în stare proaspătă, păstăile trebuie să prezinte forma, dezvoltarea şi coloraţia
tipică soiului, să fie fragede, suculente şi să conţină cel puţin 5 boabe. Păstăile
nu trebuie să prezinte nici o alterare datorită încingerii. De asemenea boabele
trebuie să fie bine formate, fragede (presate între degete ele trebuie să se
spargă fără a se diviza în cele două cotiledoane) şi să aibă gustul dulce.
Mazărea destinată industeializării poate fi recoltată în modalităţi diferite:
– Smulgere manuală urmată de încărcarea în remorci şi batozarea la posturi
fixe.
– Recoltarea mecanizată cu MRM – 2,2 după care vrejii recoltaţi sunt
transportaţi la staţiile de batozare.
– Recoltarea şi batozarea într-o singură fază cu ajutorul combinelor.

54
 4.6. Tehnologia culturii de morcov
Denumirea ştiinţifică: Daucus carota
4.6.1. Particularităţi botanice şi biologice
Morcovul este o plantă bienală. În primul an de cultură formează o rozetă de frunze
şi rădăcina îngroşată iar în anul al doilea tulpina, florile şi sămânţa.
În anul I de cultură, faza vegetativă, se produce creşterea plantelor până la
formarea rădăcinii tuberizate.
4.6.1.1. Rădăcina
Rădăcina primară, deşi la început este slabă, devine pivotantă, profundă ajungând
la adâncimea de 0,5 –1 m. În faza de îngroşare (tuberizare), are loc creşterea acesteia dar
şi a plantei. Tuberizarea se realizează în partea superioară a rădăcinii, pentru lungimi bine
definite: 4 – 5 cm la soiurile tip carote; până la 25-30 cm la soiurile cu rădăcini lungi.
Caracterele morfologice ale rădăcinii îngroşate, deşi sunt bine consolidate genetic, pot fi
influenţate de condiţiile de cultură (nutriţie, desimea culturii, structura şi textura solului,
momentul recoltării). Astfel, pe solurile grele rădăcinile sunt diforme, iar pe cele prea fertile
formează ramificaţii. Mărimea rădăcinii normale variază între 50 – 250 grame. Culoarea
rădăcinii poate avea nuanţe de galben, portocaliu şi portocaliu roşcat, în funcţie de
conţinutul în caroten.
4.6.1.2. Frunzele
Frunzele care formează aparatul foliar, sunt dispuse în rozetă, pe un ax tulpinal
conic, de tip 2 – 3 penat-sectate, cu peţiolul lung acoperit cu perişori fini şi emană un miros
caracteristic.
În anul al II lea de cultură, faza de reproducţie, din mugurele central aflat pe capul
rădăcinii tuberizate, creşte tulpina florală, care poate ajunge până la 1 – 1,2 m înălţime, cu
multe ramificaţii.
4.6.1.3. Inflorescenţa
Este de tip umbelă compusă, cu ramificaţie principală de dimensiuni maxime,
urmând apoi cele de ordin secundar, terţiar.
4.6.1.4. Florile
Florile sunt mici, albe sau gălbui. Florile se deschid frecvent dimineaţa iar înflorirea
plantelor semincere are loc la 45 – 50 de zile de la plantare şi durează 35 – 40 de zile în
perioada mai – iunie.
4.6.1.5. Fructul
Este numit impropriu sămânţă este o diachenă oval aplatizată prezentând pe partea
dorsală şi lateral 4 coaste proeminente ce poartă câte 10 – 12 perişori ascuţiţi. La
maturitate fiziologică au culoarea galbenă maronie. Într-un gram sunt 600 – 1200 seminţe,
facultatea germinativă este de 60 – 70 % şi se menţine 4 – 5 ani.

4.6.2. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Morcovul vegetează bine în regiunile cu temperatură moderată şi precipitaţii
suficiente.
4.6.2.1. Căldura
Morcovul are cerinţe relativ scăzute faţă de căldură. Temperatura minimă de
germinare a seminţelor este de 4 – 5 0C, cea optimă 20 – 300C. Răsare în 20 – 24 de zile
de la semănarea în câmp, cu condiţia să aibă asigurate şi umiditatea de 60 – 70% din
c.c.a. a solului. Vegetează la temperaturi scăzute (90C) şi suportă îngheţurile reduse –3; -
40C. Temperatura optimă de creştere (în aer şi sol) inclusiv pentru acumularea de caroten
este de 18 – 200C. La temperaturi peste 30 0C producţia scade, rădăcinile sunt de calitate
inferioară şi există riscul de apariţie a tulpinilor florale în anul I de cultură.

55
 4.6.2.2. Umiditatea
Morcovul are în general cerinţe moderate faţă de umiditatea solului de 60 – 80% din
c.c.a. a solului. Totuşi cerinţele sunt mai mari în perioada de la semănat la răsărit şi atunci
când rădăcinile sunt în plin proces de tuberizare. După o perioadă prelungită de secetă,
rădăcinile devin sensibile la creşterea conţinutului în apă al solului, fie din irigaţii, fie din
ploile de toamnă care determină crăparea rădăcinilor. Excesul de apă este de asemenea
dăunător.
4.6.2.3. Lumina
Plantele de morcov pretind cât mai multă lumină, mai ales în perioada îngroşării
rădăcinilor. Ca o aplicare a acestui fapt, în culturile asociate de legume, umbrirea parţială
a morcovului este permisă numai în primele faze de vegetaţie. De asemenea culturile la
care nu s-a făcut rărirea la timp, ca şi cele efectuate pe locuri umbrite (culturi intercalate în
plantaţii de pomi), dau producţii mici.
4.6.2.4. Hrana
Morcovul are un consum mare şi diferenţiat de elemente fertilizante. Astfel, pentru
obţinerea unei tone plantele extrag din sol: 2,2-4,7 kg azot; 0,9-1,5 kg fosfor; 6,2-8kg
potasiu; 1,5-2 kg calciu; 0,5 kg magneziu.
4.6.2.5. Solul
Culturile de morcov dau rezultate foarte bune pe solurile uşoare, luto-nisipoase, sau
nisipo-lutoase, aluviunile adânci cu umiditate suficientă, fertile, bogate în humus, adânc
lucrate şi lipsite de buruieni, cu pH 6 – 7,5.

4.6.3. Soiuri recomandate în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numerose soiuri, care se grupează în funcţie de

lungimea rădăcinilor
Soiurile cultivate trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
¾ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
¾ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
¾ Capacitate ridicată de producţie.
¾ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
¾ Rezistenţă la transport, păstrare şi manevrare.
¾ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).

56
 Soiuri de morcov
Tabel nr 11
Nr. de zile până Caracteristicile rădăcinii Rezistenţă la
Soiul Producţia (t/ha)
la recoltare Greutate (g) Lungime (cm) Culoare păstrare

Chantenay 120-130 29-36 90-140 10-12 Portocalie Bună

Chantenay
110-120 30-35 120-150 8-13 Portocalie Foarte bună
Red Core

Danvers 126 110-120 35-38 80-170 14-26 Portocalie Foarte bună

Portocalie-
Nantes 90-110 35-38 95-110 15-18 Bună
roşcată

Uriaş de Galben
130-145 35-45 190-230 18-30 Bună
Berlicum portocalie

Portocalie-
Futuro F1 110-120 37-40 115-170 15-24 Bună
roşcată

57
 4.6.4. Tehnologia cadru de cultură
Morcovul este cultivat exclusiv în câmp deschis, prin semănare. Elementele
tehnologiei de cultură sunt următoarele:
¾ Rotaţia culturilor: la cultura morcovului se practică o rotaţie de minimum 3 ani,
preferabil de 5 – 6 ani, mai ales dacă se semnalează prezenţa agenţilor
patogeni specifici. Sunt considerate ca plante bune premergătoare: tomatele,
ceapa, prazul şi mai nou cicoarea de vară considerată ca un mijloc eficient
de luptă împotriva dăunătorilor de sol. Vor fi evitate: toate speciile de
rădăcinoase, fasole, legumele din grupa verzei şi cerealele, precum şi culturile
care lasă solul tasat şi cu cantităţi mari de resturi vegetale grosiere.
¾ Pregătirea terenului
– Fertilizarea: Atenţie!!! Se va evita folosirea gunoiului de grajd deoarece
produce ramificarea rădăcinilor. Morcovul valorifică foarte bine efectul
remanent al gunoiului de grajd aplicat plantei premergătoare.
– Arătura adâncă: la 25 – 30 de cm. dacă este necesar se va face un subsolaj
la 50 cm adâncime înainte de sezonul ploilor de toamnă. Aceste lucrări se
vor efectua în funcţie de momentul eliberării terenului.
– Afânarea superficială a solului precum şi mărunţirea acestuia e bine să fie
efectuate cu puţin timp înainte de semănat, pentru a evita formarea crustei la
suprafaţa solului până la semănat. La culturile ce se înfiinţează mai târziu, la
care însămânţarea se face în perioade secetoase se efectuează mai multe
lucrări superficiale, dintre care ultima precede semănatul, pentru a obţine un
pat germinativ proaspăt pregătit. În acest scop se foloseşte grapa cu colţi
reglabili, grapa cu discuri sau cultivatorul.
– Nivelarea solului: completează lucrările superficiale ale solului pentru
asigurarea uniformităţii la semănat.
– Tăvălugirea: se efectuează pentru asigurarea adâncimii uniforme la
semănat.
¾ Înfiinţarea culturii:
– Epoca de înfiinţare a culturii: la morcov înfiinţarea culturii se face în funcţie
de destinaţia producţiei:
• Producţie pentru consumul proaspăt de vară – toamnă: înfiinţarea culturii
la începutul lunii martie până la jumătatea lunii aprilie, permite recoltarea
de la sfârţitul lunii iulie până la jumătatea lunii septembrie. Înfiinţarea
culturii în luna mai cu recoltare de la jumătatea lui septembrie până la
jumătatea lui noiembrie.
• Producţie pentru iarnă: înfiinţarea culturii la sfârşitul lunii iunie – sfârşitul
lunii iulie, cu recoltarea toamna târziu, după căderea primelor brume.
– Durata de la semănat la răsărit: depinde de temperatura medie a solului la
nivelul seminţelor. Astfel, la 100C germinarea ajunge la 50% după 19 – 20
zile iar răsărirea în masă la 24 de zile; la 150C germinează 50% din seminţe
după 12 – 13 zile iar răsăritul în masă are loc după 16 zile pe când la 200C
germinează 50% din seminţe după 9 zile iar răsărirtul în masă se petrece
după 11 zile de la semănat.
– Schema de semănat: pentru morcov prevede distribuirea seminţelor, fie în
rânduri echidistante, fie în benzi a câte două rânduri. Se seamănă în benzi
de 5 rânduri cu distanţa între rânduri de 25 cm, iar între benzi de 50 cm.
Semănatul în benzi late se recomandă atunci când nu există pericolul
îmburuienării.

58
 – Desimea culturii: înfiinţată conform schemei menţionate şi cu asigurarea unei
distanţe între plante pe rând de 4 – 5 cm ajunge la 600 – 700.000 plante/ha.
– Adâncimea de semănat: variază cu epoca însămânţării şi natura solului de la
0,7 la 1,3 cm. În general este preferabil să se semene mai adânc în
sezoanele calde şi pe soluri uşoare şi superficial la însămânţările foarte
timpurii şi pe soluri cu tendinţă de tasare. Pe terenurile uşoare ca şi în
primăverile secetoase se recomandă ca imediat după semănat să se facă un
tăvălugit uşor.
– Norma de sămânţă: este în funcţie de valoarea culturală a seminţelor între
limitele de 4 – 6 kg/ha.
¾ Lucrări de întreţinere:
– Udarea după semănat: este foarte necesară atunci când semănatul se face
în perioade secetoase sau în sol uscat. Udarea se face prin aspersiune,
folosind aspersoare cu jet fin, cu norme mici de 80 – 100 m3/ha, şi se repetă
la interval de 2 – 3 zile în aşa fel ca solul să fie menţinut umed în stratul
superficial, de 4 – 5 cm, până la răsărirea plantelor.
– Distrugerea crustei: devine necesară pe anumite soluri, mai cu seamă când
durata până la răsărirea plantelor este de peste 20 de zile. Pe suprafeţe mari
se face cu grapa stelată iar pe cele mici cu grebla.
– Combaterea buruienilor: pe cale mecanică se face prin praşile repetate de 3
– 4 ori executate fie cu mijloace mecanizate, pe suprafeţe mari, fie manual
pe suprafeţe mici de regulă după ce s-a aplicat irigarea culturii.
– Răritul plantelor: se poate aplica pe suprafeţe mici când plantele au 2 – 4
frunze, asigurându-se o distanţă între plante pe rând de 4 – 5 cm. Această
lucrare poate fi evitată prin semănatul de precizie, cu sămânţă selectată.
– Irigarea culturii: în zonele mai umede se aplică 2 – 3 udări, iar în cele mai
secetoase 4 – 6 udări cu norme de udare de 250-300 m3/ha. Pentru culturile
înfiinţate în cursul verii irirgarea este obligatorie încă de la semănat.
– Fertilizarea fazială: se pot aplica îngrăşăminte foliare de tipul F231,
CROPMAX, BIONAT în trei etape (la formarea rozetei de frunze, după 2 – 3
săptămâni de la prima aplicare, după 3 – 4 săptămâni de la a doua aplicare).
– Combaterea bolilor şi a dăunătorilor:
Bolile cele mai întâlnite la cultura de morcov sunt: putregaiul umed, alternalioza,
făinarea iar dintre dăunători cei mai importanţi sunt coropişniţa, păduchele rădăcinilor,
musca morcovului.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor poate fi realizată cu succes prin aplicarea
metodelor prezentate în cap. 2.5.2. Combaterea bolilor şi 2.5.3. Combaterea dăunătorilor.
Musca morcovului produce pierderi însemnate de recoltă. Pentru combaterea acestui
dăunător se folosesc mijloace repelente, ca asocieri cu ceapă, praz, usturoi, lavandă,
mărar de asemenea, se poate semăna precoce (martie - aprilie) sau târziu (iulie).
¾ Recoltarea:
Morcovul se recoltează manual, semimecanizat sau mecanizat.
Pentru consumul proaspăt din vară – toamnă, morcovul se recoltează manual, pe
măsura necesităţilor, începând practic în momentul în care rădăcinile la colet sunt de cel
puţin 1,5 cm.
Recoltarea manuală se face cu ajutorul unor furci speciale, cu care se face o
dislocare a rădăcinilor, urmată de smulgerea plantelor. Acest mod de recoltare este
costisitor, necesită multă muncă manuală şi este neproductiv.
Recoltarea semimecanizată se practică în mai mică măsură pentru morcovii
destinaţi consumului în stare proaspătă, dar în mod normal pentru morcovii destinaţi

59
depozitării. În acest caz, se face o dislocare a rădăcinilor, urmată de smulgerea plantelor,
îndepărtarea rozetei de frunze la 1 – 2 cm deasupra coletului, adunarea în grămezi,
transportul şi depozitarea.
Recoltarea mecanizată se impune pe suprafeţe mari. Se folosesc combine
speciale, care realizează: dislocarea rădăcinilor, smulgerea din pământ, curăţirea lor de
pământ, ruperea frunzelor şi transferarea rădăcinilor în bene de transport.

60
 4.7. Tehnologia de cultură pentru ceapă
Denumire ştiinţifică: Allium cepa

4.7.1. Particularităţi morfologice şi biologice

În condiţiile climatice din România ceapa este o plantă erbacee, bienală (ceapa de
apă şi ceapa ceaclama) sau trienală (ceapa de arpagic).
4.7.1.1. Rădăcina
Ceapa are o rădăcină fibroasă, albicioasă, care se formează în stratul superficial al
solului.
4.7.1.2. Tulpina
La ceapă, tulpina propriu-zisă a plantei o constituie numai discul, care este o
porţiune tare, lemnificată, care se află la baza bulbului. De pe partea superioară a acestui
disc cresc frunzele şi mugurii plantelor.
4.7.1.3. Frunzele
Frunzele prezintă limbul tubular, sunt fistuloase, înguste, de culoare verde –
albăstruie, cu epiderma netedă şi lucioasă, acoperite de purină.
4.7.1.4. Bulbul
Este format din partea bazală îngroşată a frunzelor, dispuse prin suprapunere, una
peste alta. În mijlocul bulbului se află mugurii vegetativi, grupaţi câte 2 – 3 şi înveliţi
laolaltă în 2 – 3 frunze îngroşate, formând aşa zisele inimi ale cepei. La exterior, bulbul
este învelit în 2 – 3 frunze pergamentoase care sunt frunze subţiri, uscate la maturitate, de
culoare alb – gălbuie, maronie sau violacee, care îl protejează împotriva gerului,
uscăciunii, loviturilor, forma şi mărimea bulbului sunt caractere de soi, dar pot fi influenţate
de agrotehnica aplicată şi de factorii de vegetaţie. În general bulbul de ceapă are forma
mai mult sau mai puţin apropiată de cea sferică sau ovoidă. Mărimea variază de la câteva
grame, la arpagic, până la 50 – 300 g la ceapa pentru consum.
4.7.1.5. Tulpina florală
Apare în anul al doilea sau al treilea, are înălţimea de 0,5 – 1 m, este fusiformă,
goală în interior, cu rezistenţă redusă în treimea superioară, cedând uşor la vânt şi sub
greutatea fructelor. Ele cresc drept şi se termină cu o inflorescenţă.
4.7.1.6. Inflorescenţa
Are formă globuroasă fiind compusă din 200 – 800 flori.
4.7.1.7. Florile
La ceapă florile sunt de culoare alb – verzuie, mai rar liliachii. Durata înfloritului unei
flori este de 3 zile iar a unei inflorescenţe de 10 – 15 zile. Ceapa înflorită are calitatea de
plantă meliferă.
4.7.1.8. Fructul
La ceapă, fructul este o capsulă triedrică. Seminţele de ceapă sunt mici, de formă
triunghiulară, aspre, acoperite cu un tegument tare, de culoare neagră, uşor zbârcit.
Greutatea a 1000 de seminţe este de 2,7 – 4,0 g. Un gram conţine 200 – 275 seminţe.
Facultatea germinativă este variabilă, de la 30 la 50 – 90% şi se păstrează 2 – 3 ani.

4.7.2. Cerinţele faţă de factorii de vegataţie

4.7.2.1. Căldura
Ceapa nu este pretenţioasă la căldură. Sămânţa încolţeşte la +30C, temperatura
optimă de vegetaţie este de18 – 200C. La temperaturi mai ridicate, între 20 – 300C,
formarea bulbilor este mult accelerată, însă au o greutate medie mai mică, ca urmare a
încetinirii sau opririi proceselor de sinteză. Ceapa este considerată ca o plantă rezistentă
la frig. Plantele mature cu bulbii formaţi, rezistă până la -70C.

61
 4.7.2.2. Lumina
Ceapa este plantă de zi lungă, având nevoie de multă lumină. În condiţii de lumină
slabă şi cu durată scurtă în timpul zilei, ceapa nu formează bulbi şi nici nu emite tulpini
florale.
În condiţii de zi scurtă frunzele cepei cresc foarte mult, de asemenea, numărul lor şi
longevitatea, în schimb bulbul rămâne mic, nu se dezvoltă. Aceasta face ca ceapa
cultivată pe terenuri umbrite şi îmburuienate să dea producţii scăzute, bulbii rămân mici şi
de calitate inferioară.
4.7.2.3. Umiditatea
Având un sistem radicular superficial, ceapa necesită ca solul pe care se cultivă să
fie aprovizionat cu apă. Cea mai mare nevoie de apă o manifestă la germinarea
seminţelor, iar cel mai mare consum de apă are loc la începutul formării bulbilor şi până la
încetarea creşterii lor. Plantele de ceapă crescute pe timp secetos au bulbi de dimensiuni
mici, gustul lor este iute şi dau recolte scăzute. În schimb, bulbii au o rezistenţă mai mare
la păstrare pe timpul iernii.
4.7.2.4. Hrana
Pentru obţinerea de recolte mari se recomandă aplicarea a 20 – 30 t/ha gunoi
de grajd bine descompus, de preferinţă la planta premergătoare.
4.7.2.5. Solul
Pentru cultivarea cepei, pe lângă o fertilitate ridicată, conţinutul mare în humus,
solul trebuie să fie uşor, afânat, reavăn, cu reacţie uşor acidă (pH între 6 şi 7), liber de
seminţe de buruieni. Sunt indicate aluviunile şi solurile nisipo – argiloase, cu structură
bună, suficient de umede. Solurile grele, reci şi acide, nu sunt indicate pentru cultura
cepei.
În asolament, se cultivă după legume care au fost fertilizate cu gunoi de grajd, ca:
varză, tomate, precum şi după cartofi. Foarte bune premergătoare pentru cultura cepei
sunt mazărea şi fasolea. Ceapa revine pe aceeaşi solă după cel puţin 3 ani.

4.7.3. Soiuri recomandate în cultura ecologică

Sortimentul actual cuprinde numerose soiuri şi hibrizi: ceapă de apă, ceapă de

arpagic, ceapă ciaclama (tabel nr. 12).
Soiurile/hibrizii cultivaţi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
¾ Rezistenţă ridicată la boli, viroze, bacterioze, micoze.
¾ Adaptabilitate la condiţiile de mediu.
¾ Capacitate ridicată de producţie.
¾ Uniformitate şi coloraţie accentuată.
¾ Rezistenţă la transport, păstrare şi manevrare.
¾ Să nu aparţină OMG – urilor (organisme modificate genetic).

62
 Soiuri de ceapă
Tabel nr. 12
Preco Producţi Caracteristicile bulbului
Soiul Rezistenţa la păstrare Alte caracteristici
citate (t/ha) Forma Culoarea
Ceapă de apă
Aurie de
05 35-45 Conică Galben auriu Mijlocie Foarte productiv în condiţii de irigare
Buzău
Ceapă de arpagic
Androna 03 28-35 Ovoid Galben Bună Rezistent la Botrytis, tolerant la Sclerotium
Ariana 04 20-36 Ovoid Brun maroniu Bună Consum în stare proaspătă
Daitona 03 40-44 Rotund Maro Foarte bună Capacitate de păstrare îndelungată
Ceapă ceaclama
Diamant 03 45-50 Ovoid Galben auriu Foarte bună Rezistenţă bună la secetă şi păstrare
24-38 Larg
Gloria 04 Maro Foarte bună Consum proaspăt şi industrializare
obovat
Pacific 01 44-50 Rotund Galben Mijlocie Consum proaspăt toamna
Roşie de 25-32
02 elipsoid Roşie - Consum proaspăt
Arad
Wolska 04 35-40 Ovoid Galben auriu Foarte bună Rezistenţă bună la secetă şi păstrare

Notă: Precocitate: 01 – timpuriu; 02 – semitimpuriu; 03 – semitârziu; 04 – târziu; 05 – foarte târziu.

63
 4.7.4. Tehnologia cadru de cultură
În zona de nord a ţării ceapa se cultivă prin două metode: prin arpagic sau prin
semănat direct în câmp (ciaclama).
4.7.4.1. Cultivarea cepei prin arpagic
¾ Pregătirea solului
A. Lucrări efectuate toamna
– Discuitul: efectuat pentru desfiinţarea culturii anterioare.
– Arătura adâncă: efectuată pentru afânarea solului, la 28 – 30 cm.
B. Lucrări efectuate primăvara:
– Afânarea superficială a solului, prin luvrarea cu cultivatorul şi grapa cu colţi
reglabili.
– Modelarea terenului: în straturi înălţate, cu lăţimea la coronament de 104 cm
¾ Înfiinţarea culturii:
– Epoca de plantare: arpagicul se plantează primăvara, cât mai devreme, dacă
timpul permite, chiar în a doua jumătate a lunii martie.
– Pregătirea arpagicului pentru plantare: prin tratament termic, pentru
prevenirea atacului de mană, arpagicul se ţine timp de 8 ore la temperatura
de 30 – 350C.
– Plantarea: se face manual, mecanic sau semimecanic.
• Pe teren nemodelat se plantează în benzi, de 5 rânduri la distanţa de 25 cm
şi lăţimea benzii de 50 cm (pentru a se putea efectua prăşitul mecanic). Pe
suprafeţe mici, pe care prăşitul se face manual, se plantează în rânduri
echidistante la 25 cm între rânduri şi la 8 – 10 cm pe rând.
• Pe teren modelat, se plantează, de regulă mecanic, câte 4 rânduri pe brazdă
la distanţa de 28 cm, unul de altul şi pe rând de 6 – 8 cm, cu zone de
protecţie la rigole de 10 cm sau în benzi a câte două rânduri cu distanţa între
rânduri de 25 cm şi între benzi de 34 cm, iar pe rând la 7 cm.
– Adâncimea de plantare: diferă în funcţie de caracteristicile solului, astfel, pe
solurile mai compacte arpagicul se plantează la 2 – 3 cm adâncime, în timp
ce pe solurile mai uşoare la 4 – 5 cm. În general, arpagicul se plantează
astfel încât vârful să rămână afară.
– Norma de material de plantare: pentru înfiinţarea unui hectar de ceapă prin
arpagic este nevoie de 500 – 600 kg arpagic de calitate.
¾ Lucrări de întreţinere:
– Prăşitul: se execută pe cât este posibil mecanic de 2 – 3 ori la adâncimea de
6 – 8 cm uniform şi fără a provoca pierderi şi manual de câte ori este nevoie.
– Irigarea culturii: în caz de secetă, de 3 – 4 ori, cu norme de 300 – 350 m3
apă/ha.
– Fertilizarea fazială: de 2 – 3 ori cu produse de tipul F231, Cropmax, Bionat.
– Combaterea bolilor şi a dăunătorilor:
Bolile cele mai întâlnite la cultura de ceapă sunt: putregaiul bacterian al bulbilor
de ceapă, mana cepei, alternarioza, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu iar dintre dăunători
cei mai importanţi sunt nematodul bulbilor, tripsul cepei, gândacul roşu al cepei.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor poate fi realizată cu succes prin aplicarea
metodelor prezentate în cap. 2.5.2. Combaterea bolilor şi 2.5.3. Combaterea dăunătorilor.

¾ Recoltarea:
Se face când frunzele se îngălbenesc şi se usucă, ceea ce coincide cu sfârşitul lunii
iulie – începutul lunii august.

64
 Lucrarea se execută manual, cu săpăliga, sau semimecanizat cu dislocatorul şi
strângerea manuală a recoltei. Pe suprafeţe mari recoltatul poate fi făcut mecanizat cu
MRC 1,2 în agregat cu tractorul L – 445.
După recoltare bulbii se aşează în grămezi sau în benzi şi se lasă la soare 2 – 3
zile după care se condiţionează, se sortează şi se transportă la locul de depozitare.
Folosirea produsului Inhibitor – M împiedică încolţirea cepei pe timpul depozitării.

4.7.4.2. Cultivarea cepei prin semănat direct (ceaclama)

În acest sistem de cultură se produc bulbii pentru consum în primul an. Se practică
în zonele cu precipitaţii suficiente sau pe terenuri cu posibilităţi de irigare. Obţinerea
producţiei se face cu cheltuieli mai reduse, comparativ cu obţinerea cepei din arpagic.
¾ Epoca de semănat poate să fie toamna sau primăvara.
A. Înfiinţarea culturii prin semănat în toamnă
– Pregătirea terenului: la fel ca la ceapa cultivată prin arpagic, plus discuitul şi
grăpatul pentru o cât mai bună mărunţire. Când este prea afânat se
tăvălugeşte.
– Epoca de semănat: toamna târziu, în a doua jumătate a lunii noiembrie,
pentru ca plantele să răsară numai în primăvară.
– Schema de semănat: pe teren modelat, se seamănă mecanizat, câte 3 benzi
a 2 rânduri pe strat înălţat, la distanţa de 20 cm între rânduri şi 44 cm între
benzi, cu zone de protecţie la rigole de 10 cm. pe teren nemodelat se
seamănă mecanizat, în rânduri echidistante, la distanţa de 35 cm, sau în
benzi de 5 rânduri la 25 cm distanţa între rânduri şi 40 – 50 cm între benzi.
– Norma de sămânţă: se folosesc 6 – 8 kg sămânţă/ha.
– Adâncimea de semănat: 2 – 2,5 cm.
B. Înfiinţarea culturii prin semănat în primăvară.
– Pregătirea terenului: se face din toamnă, ca şi la culturile ce se înfiinţează
din toamnă.
– Epoca de semănat: primăvara cât mai devreme, 1 – 10 martie, când terenul
s-a zvântat şi se poate intra cu agregatul pentru semănat.
– Tehnica de semănat: distanţele, adâncimea, cantitatea de sămânţă, se
execută la fel ca în cazul semănatului din toamnă.
¾ Îngrijirea culturilor semănate direct:
– Completarea golurilor: imediat ce se observă rândurile, folosind la semănat
sămânţă umectată.
– Distrugerea crustei: în primul rând la culturile semănate din toamnă, cu
grapa stelată.
În continuare se aplică aceleaşi lucrări de îngrijire ca la ceapa cultivată prin arpagic.
– Prăşitul: se execută mecanizat şi se repetă de 3 – 4 ori, pe intervalul dintre
rânduri, dintre benzi şi potecile dintre benzi.
– Răritul culturii: se aplică de 2 ori, prima dată la distanţa de 4 – 5 cm când
plantele au format 2 – 3 frunze; al doilea rărit se execută după 20 – 30 zile
de la primul, lăsând între plante pe rând 8 – 10 cm.
– Fertilizarea fazială: de 2 ori, la interval de 20 – 25 de zile cu produse de tipul
F231, Cropmax, Bionat, prima fertilizare făcându-se după primul rărit.
– Irigarea culturii: mai ales în caz de secetă, cultura se udă de 4 – 5 ori prin
rigole, în cazul terenului modelat, şi prin aspersiune la cel nemodelat. Norma
de udare este de 200 m3 apă/ha, în prima parte a perioadei de vegetaţie
(aprilie – mai), şi de 300 – 400 m3 apă/ha, în restul perioadei de vegetaţie.

65
 Ultima udare se face cu cel puţin 30 de zile înainte de recoltare, pentru ca
maturarea bulbilor să fie deplină.
– Combaterea bolilor şi dăunătorilor: se face cu mai mare grijă ca la ceapa din
arpagic deoarece perioada de vegetaţie la ceapa semănată prin semănat
direct este mai lungă.
¾ Recoltarea: perioada de recoltare, este pe la sfârşitul lunii august – prima
decadă a lunii septembrie. Tehnica de recoltare este asemănătoare cu cea de la
ceapa cultivată prin arpagic.

66
 Surse de informare şi documentare
1. Alexandri, Al. şi colab. – Tratat de fitopatologie agricolă vol.3. Editura
Academiei aaaaaaaaarepublicii Socialiste România, Bucureşti, 1970.

2. Baicu, T.; Săvescu, A. – Combaterea integrată în protecţia plantelor.

Intreprinderea Poligrafică Cluj, Cluj-Napoca, 1978.

3. Bălan, Viorica; Dejeu, L.; Chira, A.; Ciofu, Ruxandra – Horticultura

alternativă şi calitatea vieţii. Edit. G.N.P. Minischool, Bucureşti, 2003.

4. Berca, M. – Ecologie generală şi protecţia mediului. Edit. Ceres,

Bucureşti, 2000.

5. Ciofu, Ruxandra; Drăghici, Elena; Dobrin, Elena – Legumucultură

specială. Edit. Piatra Craiului, Bucureşti, 2000.

6. Dejeu, L.; Petrescu, C.; Chira, A. – Horticultură şi protecţia mediului.

Edit. Didactică şi pedagogică, R. A., Bucureşti, 1997.

7. Fiţiu, A.; - Ecologie şi protecţia mediului. Edit. AcademicPres, Cluj-

Napoca, 2003.

8. Iacob, N. şi colab. – Combaterea biologică a dăunătorilor. Edit

ştiinţifică, Bucureşti, 1975.

9. Maier, I. (coord.) – Manualul inginerului agronom. Edit. Agrosilvică,

Bucureşti, 1967.

10. Maier, I.; - Cultura legumelor. Edit. Agrosilvică, Bucureşti, 1969.

11. Miliţiu, I. – Horticultura vol. 1. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1967.

12. Mircea, N.V.; Popescu, Adelina – Agricultura ţărănească eco-

biologică. Edit. Universul, Bucureşti, 2001.

13. Onisie, T.; Jităreanu, G. – Agrotehnica. Edit. ‘’ Ioan Ionescu de la

Brad’’, Iaşi, 1999.

14. Pânzaru, Maria – Tehnologii de cultivare a legumelor. Manuscris, Iaşi,

2003.

15. Popescu, V.; Chira, L.; Dejeu, L. – Producerea materialului săditor

pentru legume, pomi şi viţă de vie. Edit. M.A.S.T. Bucureşti, 2001.

16. Răvăruţ, M.; Turenschi, E. – Botanica. Edit. Didactică şi pedagogică,

Bucureşti, 1973.

17. Staicu, I. – Agrotehnica. Edit. Agrosilvică, Bucureşti, 1969.

67
 18. Toncea, I. - Ghid practic de agricultură ecologică. Edit.
AcademicPres, Cluj-Napoca, 2002.

19. Toncea, I.; Stoianov, R. – Metode ecologice de protecţie a plantelor.

Edit. Ştiinţelor Agricole, Bucureşti, 2002.

20. Voican, V. (coord) – Cultura legumelor în câmp. Edit. Phonix, Braşov,

2002.

21. Voican, V.; Lăcătuş, V. – Cultura protejată a legumelor în sere şi

solarii. Edit. Ceres, Bucureşti, 2001.

22. X x X – CODEXUL produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi

utilizate în România. Bucureşti, 1999.

23. X x X – Ghid practic pentru agricultori. Edit. CONPHYS, 2003.

24. X x X – Îndrumător pentru agricultura ecologică. Revista BIOTERRA.

25. X x X – Legislaţie în agricultură, industrie alimentară şi păduri.

Bucureşti, 2002.

26. X x X - Revista Agricultorul român nr.7/2002.

27. X x X - Revista Agricultorul român nr.9/2002.

28. X x X - Revista Info-Amsem nr.2/2001.

29. X x X - Revista Sănătatea plantelor nr. 60/2003.

68

View publication stats