Sunteți pe pagina 1din 3

Unirea Bucovinei cu România

de prof. Sorin Langu


În toamna anului 1918, superioritatea economico-militară a Antantei a devenit tot mai evidentă.
Deși autoritățile de la Viena încercau cu disperare menținerea Imperiului Austro-Ungar, prin mai
multe concesii acordate naționalităților, cursul evenimentelor a dus spre un alt deznodământ. Pe
17 octombrie 1918 deputații români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Național
Român din Austria, iar pe 22 octombrie apărea la Cernăuți primul număr al gazetei Glasul
Bucovinei. În paginile sale se scria: “Vrem să rămânem români pe pământul strămoșesc și să ne
cârmuim singuri, cum o cer interesele noastre românești”.
În vederea pregătirii pe cale democratică, plebiscitară a unirii Bucovinei cu ţara, conducerea
mişcării naţionale a românilor a organizat o mare adunare politică la Cernăuţi, în ziua de 14/27
octombrie, 1918, “în scopul de a se proclama Constituanta şi de a alege un Consiliu Naţional, ca
organ reprezentativ al românilor bucovineni”. Prima hotărâre a Constituantei avea să fie “Unirea
Bucovinei cu celelalte ţări româneşti, într-un stat naţional independent, în deplină solidaritate cu
românii din Transilvania şi Ungaria”.
Consiliul Naţional ales de Constituantă era format din 50 de membri. Acesta a devenit organul
reprezentativ suprem al românilor ce formau populaţia majoritară a Bucovinei. La rândul său,
acesta a desemnat un Comitet care să desfăşoare activitate politică permanentă în conformitate cu
orientările stabilite de Consiliul Naţional. În calitate de preşedinte al Consiliului Naţional a fost
ales marele patriot bucovinean Iancu Flondor. Consiliul Naţional a condus timp de o lună destinele
populaţiei din Bucovina, cu atribute de guvern naţional, respectiv până în noiembrie 1918, când
Bucovina s-a unit cu România. Presa relata că entuziasmul maselor în timpul desfăşurării lucrărilor
Constituantei a fost deosebit de puternic. Oameni de toate vârstele şi categoriile sociale, veniţi din
toate zonele Bucovinei erau prezenţi în jurul Palatului Naţional din Cernăuţi. Au avut loc
impresionante manifestări cultural-patriotice. Declaraţia de Unire a Bucovinei cu Regatul
României, prezentată de I. Flondor, în numele participanţilor “a fost primită cu unanimitate şi
aclamată delirant de întreaga adunare, stând în picioare şi bătând din palme aproape zece minute.
Nu era ochi care să nu fie copleşit de lacrimi, drept urmare a marii însufleţiri care domnea spiritele
prezenţilor”. La 31 oct./12 noiembrie 1918 s-a întrunit în a doua şedinţă Consiliul Naţional, cu
care ocazie s-a format un guvern în frunte cu Iancu Flondor. Consiliul Naţional era coniderat
autoritatea unică peste întreaga Bucovină.
În ziua de 12/25 noiembrie 1918 a avut loc o nouă întrunire a Consiliului Naţional care a reluat
în dezbatere soarta Moldovei de Sus şi a hotărât convocarea pe baze plebiscitare a Congresului
Bucovinei, pentru a exercita în numele poporului dreptul la autodeterminare. Cu acest prilej s-au
făcut cunoscute membrilor Consiliului Naţional, discuţiile separate, în spirit democratic purtate cu
reprezentanţii polonezilor, germanilor şi evreilor în legătură cu atitudinea lor faţă de hotărârea de
unire a Bucovinei cu Regatul României. S-a precizat că, răspunsurile exponenţilor acestor
populaţii a fost afirmative, că ei au aprobat unirea fără condiţii, sub garanţia dezvoltării libere în
domeniul învăţământului.
Ca şi în Basarabia, alegerile de delegaţi s-au făcut cu respectarea principiilor democratice,
ţinându-se seama de ponderea fiecărei naţionalităţi: 74 delegaţi români, 13 delegaţi ruteni, 7
germani şi 6 polonezi. Aceştia au fost aleşi, deci, corespunzător cu situaţia etnică a Moldovei de
Sus, la care s-au adăugat 5 deputaţi de drept. În afara acestor delegaţii pe localităţi, mii de locuitori
ai Bucovinei provenind din toate categoriile sociale s-au îndreptat spre Cernăuţi, spre a fi părtaşi
la desfăşurarea marelui eveniment istoric şi spre a întări astfel mandatul încredinţat delegaţilor lor
pentru a vota unirea pe veci a Bucovinei cu România.
Congresul General al Bucovinei s-a întrunit la 15/28 noiembrie 1916 la Cernăuţi, pentru a
hotărî soarta acestei provincii istorice. Dionisie Bejan, în numele Consiliului Naţional Român, a
rostit cuvântarea de deschidere, subliniind că chemarea Congresului este “a aduce la îndeplinire
dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le nutreşte şi le păzeşte cu sfinţenie vrednică, de un
secol şi jumătate, anume acela de a se reuni cu Patria mamă.
Ca organism ce întruchipa suprema putere a ţării, învestit singur cu putere decizională, în
numele suveranităţii naţionale, pe baza argumentelor etno-demografice, istorice şi politice, acesta
a hotărât:
Moţiune:
“Congresul General al Bucovinei, întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în Sala Sinodală din
Cernăuţi, considerând că, de la fondarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile
ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat
ca stat; considerând că în cuprinsul hotarelor aceste ţări se găseşte vechiul Scaun de domnie de la
Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceava, precum şi multe alte urme şi amintiri
scumpe din trecutul Moldovei; considerând că fii ai acestei ţări umăr la umăr cu fraţii lor din
Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului
lor împotriva tuturor încălcătorilor din afară şi a cotropirii păgâne; considerând că în 1774, prin
vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor;
considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi
nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-i înstrăineze firea şi să
învrăjbească celelalte neamuri cu care el voieşte să trăiască ca frate; considerând că, în scurgere
de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpiile de bătălie în Europa sub
steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor, şi că ei drept răsplată aveau să
îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din
biserică; considerând că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi
de bogăţiile izvoarelor de câştig ale acestei ţări şi despoiată în mare parte de vechea sa moştenire;
considerând că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat
cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va
reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit veşnic credinţă că marele
vis al neamului se va înfăptui când se vor uni toate ţările române dintre şi Tisa într-un stat naţional
unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!
Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor
ei aliaţi, s-au întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru neamurile, şi când în urma
loviturilor zdrobitoare Monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate
neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâi gând
al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea
dezrobirii noastre.
Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind singuri
cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi
Nistru cu regatul României.” sursa: Bogdan Murgescu – Istoria Romaniei in texte
În procesul-verbal al Congresului general al Bucovinei, se menţionau următoarele
consideraţiuni care stăteau la baza hotărârii de unire cu România:
1) “La fundarea Principatelor Române, Bucovina care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi
Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;
2) În cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele
domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul
Moldovei;
3) În 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei cu de-a sila alipită coroanei
habsburgilor;
4) 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei cârmuiri străine, care îi nesocotea
drepturile naţionale”.

În acelaşi document se menţiona că “bucovinenii n-au pierdut nădejdea în ceasul mântuirii,


aşteptat cu atâta dor şi suferinţă”, că “moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va
reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan. Participanţii la congres declarau că
românii din Bucovina “au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui, când se
vor uni toate ţările româneşti într-un singur stat naţional unitar”. Decizia a citită de Iancu Flondor,
preşedintele Congresului Bucovinean, în prezenţa celor șase membri ai Consiliului Naţional Polon,
ai celor șapte membri ai Consiliului Naţional German şi ai celor 13 primari reprezentativi ai
comunelor ucrainene (13 primari). Peste doar câteva zile de la unirea Bucovinei cu România, la 1
Decembrie 1918, Transilvania avea să încununeze reunirea tuturor românilor într-un singur stat,
România Mare.