Sunteți pe pagina 1din 18

Cuprins

Capitolul I. Clasificarea activelor necorporale.............................................2


1.1. Activele necorporale – consideraţii generale..............................................................2
1.2. Imobilizările necorporale în legislaţia contabilă din România....................................3

Capitolul II. Metode de evaluare a activelor necorporale...........................5


2.1. Metodologia folosită de fiscalitatea americană (IRS) în calculul valorii activelor
nemateriale.........................................................................................................................5
2.2. Metode bazate pe profit...............................................................................................7
2.3. Metode de evaluare bazate pe costuri.........................................................................9
2.4. Metode de evaluare bazate pe piaţă..........................................................................10
2.5. Alte metode de evaluare a activelor necorporale......................................................10

Capitolul III. Consideraţii privind evaluarea unor active necorporale


specifice...........................................................................................................11
3.1. Definirea noţiunilor de fond de comerţ, fond comercial şi goodwill........................11
3.2. Evaluarea goodwill-ului şi pierderii de goodwill......................................................13
3.3. Evaluarea mărcii şi a numelui comercial..................................................................15
3.4. Evaluarea know-how-ului.........................................................................................16
3.5. Evaluarea copyright-ului...........................................................................................16
3.6. Evaluarea contractelor...............................................................................................17
3.7. Evaluarea contractului de leasing..............................................................................17
3.8. Evaluarea brevetelor..................................................................................................18

Bibliografie.....................................................................................................19

1
Capitolul I. Clasificarea activelor necorporale

1.1. Activele necorporale – consideraţii generale


Activele intangibile cuprind toate elementele de activ care nu au o formă materială
(de exemplu activele imobilizate corporale şi financiare şi activele circulante), dar care
contribuie direct la obţinerea profitului unei întreprinderi.
Numărul şi denumirea activelor necorporale care pot fi evaluate distinct, înscrise în
bilanţ şi supuse amortizării sunt foarte diferite, în funcţie de mărimea şi natura activităţii
unităţilor patrimoniale.
Pentru a fi înscris în activul unităţilor patrimoniale, un element necorporal trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii1:
 Modul de achiziţionare, prin cumpărare sau procurarea din resurse proprii a
elementelor necorporale, individual şi indentificabil (când se înregistrează
distinct în activul bilanţului) sau în mod global şi neidentificabil pe fiecare
element (când se înregistrează în good-will sau în fondul comercial);
 Posibilitatea de transfer a dreptului de proprietate, în general prin vânzare; dacă
unele elemente necorporale pot fi vândute individual (ca brevetul de invenţie,
copyright, dreptul la franşiză), acestea trebuie să fie identificate şi înregistrate
în bilanţ; în cazul în care nu pot fi transferate în mod individual, ele având o
valoare inseparabilă de valoarea globală a firmei, atunci activele necorporale
sunt înregistrate numai în această poziţie în bilanţ;
 Identificarea exactă a elementului de activ, printr-o denumire precisă ca: marcă
comercială, copyright, software, cheltuieli de C-D, reţea de distribuţie; în cazul
imposibilităţii identificării precise a unui element de activ necorporal, acesta
poate fi înscris într-o poziţie distinctă a activului bilanţului, împreună cu alte
active necoprorale, care nu pot fi evidenţiate în mod distinct (goodwill sau
fondul comercial);
 Posibilitatea stabilirii unei durate de viaţă determinată a activelor necorporale;
de exemplu brevetele de invenţie sunt protejate 17 ani în SUA și 20 de ani în
România, iar goodwill-ul poate fi amortizat şi în Canada, Franţa, Japonia.

1
Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderii, metode şi uzanţe, Editura Teora, 1996, Bucureşti, pag.89

2
Conform unei recente abordări efectuate de Fundaţia pentru Cercetări Contabile
din Australia, elaborată pe baza studiilor realizate de London Business School, se
precizează următoarele criterii pentru înregistrarea contabilă a activelor necorporale:
 Achiziţionarea activelor necorporale se va înregistra în bilanţ la costul de
achiziţie;
 Activele necorporale produse de întreprindere pot fi înregistrate în bilanţ;
 Reevaluarea periodică a activelor necorporale este permisă;
 Activele necorporale pot fi amortizate pe parcursul unei perioade de timp egalã
cu cea în care proprietarul obţine un profit economic din utilizarea acestora;
 Orice evaluare se face de către un expert profesionist independent.

1.2. Imobilizările necorporale în legislaţia contabilă din România


Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82-1991 precizează care este
natura imobilizărilor necorporale şi explică modalităţile de amortizare a acestora. Astfel se
pot distinge:
 Elemente separate de imobilizări necorporale;
 Fondul comercial, ca expresie globală a unor active necorporale imobilizate,
calculate ca exces de valoare faţă de valorea elementelor de active distincte
necorporale imobilizate, înregistrate în activul bilanţului.
Structura şi modalităţile de amortizare a activelor necorporale imobilizate sunt
prezentate astfel2: prin prevederile articolului 47 se sugereazã o clasificare a imobilizãrilor
necorporale, astfel, acestea cuprind: cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare şi
dezvoltare, concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile de fabrică şi alte drepturi şi valori
similare, fondul comercial şi alte imobilizări necorporale.
Cheltuielile de constituire sunt definite de articolul 47 al legii ca fiind cheltuielile
ocazionate de înfiinţarea şi modificarea unităţii patrimoniale (taxe şi alte cheltuieli de
înscriere şi înmatriculare, cheltuieli privind emiterea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni,
cheltuieli de prospectare a pieţei şi de publicitate şi alte cheltuieli de acest fel, legate de
înfiinţarea sau modificarea unităţii patrimoniale) . Cheltuielile de această natură se
amortizează într-o perioadă de cel mult 5 ani.
În articolul 49 sunt prezentate cheltuielile de cercetare-dezvoltare, care cuprind
cheltuielile ocazionate de efectuarea unor lucrări sau obiective de cercetare strict
2
Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991

3
individualizate, care prezintă garanţia realizării eficienţei scontate prin aplicarea acestora
în unităţile patrimoniale. Contabilitatea analitică a cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare se
ţine pe categorii de lucrări sau obiective.
În cadrul activelor imobizate în concesiuni şi alte drepturi similare se cuprinde
valorea bunurilor preluate cu acest titlu în patrimoniu de către unitatea primitoare, potrivit
contractelor încheiate, conform articolului 50 al Regulamentului de aplicare a Legii
contabilitãţii nr. 82/1991.
Brevetele, licenţele, know-how-urile, mărcile de fabrică şi de comerţ şi alte drepturi
de proprietate industrială şi intelectuală similare aduse ca aport, achiziţionate sau dobândite
pe alte căi, se înregistrează în conturile de imobilizări necorporale, la valorea de aport de
utilitate, costul de achiziţie sau costul de producţie , după caz.
Activele imobilizate (de natura celor menţionate mai sus) se amortizează pe durata
prevăzută pentru utilizarea lor, de către unitatea patrimonială care le deţine.
Fondul comercial este definit în regulament în cadrul articolului 51 ca fiind partea
din fondul de comerţ care nu figurează în cadrul celorlate elemente de patrimoniu , dar care
contribuie la menţinerea şi dezvoltarea potenţialului unităţii, cum ar fi: clientela, vadul,
debuşeurile, reputaţia şi alte elemente necorporale, înregistrându-se în contabilitate într-un
cont distinct de imobilizări necorporale.
Fondul comercial se determină ca diferenţă între valorea de aport de utilitate sau
costul de achiziţie , după caz, a fondului de comerţ şi a elementelor de activ înregistrate în
conturile corespunzătoare.
Fondul comercial nu este supus amortizării de regulă. Dacă se constată o depreciere
ireversibilă, aceasta poate fi amortizată.
La alte imobilizări necorporale se înregistrează programele informatice create de
unitate sau achiziţionate de la terţi, pentru necesităţile de utilizare proprii, evaluate la
costul de producţie, respectiv la costul de achiziţie, precum şi alte imobilizări necorporale.
Valorea programelor informatice se amortizează ăn funcţie de durata probabilă de
utilizare, care nu poate depăşi o perioadă de 3 ani.
Se poate afirma că modalităţile de evaluare a activelor imobilizate necorporale sunt
extrem de sumare şi evaluatorul trebuie să cunoască structura, principiile şi uzanţele de
evaluare practicate în ţările dezvoltate cu economie de piaţă, în special în sistemul
financiar-contabil anglo-saxon şi cel francez.

Capitolul II. Metode de evaluare a activelor necorporale

4
2.1. Metodologia folosită de fiscalitatea americană (IRS) în calculul valorii activelor
nemateriale
Conform acestei metodologii, se porneşte de la profitul mediu obţinut de o
companie/firmă în ultimii ani, după care se calculează valoarea de piaţă a activelor
tangibile nete asupra cărora se aplică un procent mediu de profit cerut pe piaţă, rezultând
astfelprofitul mediu sperat de un investitor în ramura respectivă. Prin compararea profitului
mediu al companiei în ultimii ani cu profitul mediu sperat, evaluatorul are o imagine în
ceea ce priveşte valoarea activelor necorporale (intangibile), care poate fi pozitivă sau
negativă. Prin capitalizarea sumei corespunzătoare diferenţei dintre profitul mediu al
companiei şi cel urmărit de investitor, rezultă valoarea goodwill-ului companiei.
Procedura sugerată de IRS (Internal Revenue Service) se bazează pe parcurgerea
succesivă a câtorva etape prezentate în continuare.
Calculul profiturilor medii anuale după impozitare pentru o perioadă
reprezentativă - perioada recomandată a fi luată în calcul este de minimum 5 ani, însă dacă
din diagnostic, dinamica afacerii (prin trend) indică o diferenţă importantă în media
ultimilor cinci ani, se poate lua în considerare o perioadă mai mică (de exemplu 3 ani). Pe
de altă parte, când se prevăd abateri semnificative în evoluţia elementelor faţă de anii
precedenţi, se pot utiliza profiturile previzionate (cu probabilitate ridicată de realizare a
previziunilor).
Determinarea valorii medii nete a activelor tangibile (corporale) presupune luarea
în calcul a valorii medii a activelor tangibile aferente perioadei luate în calcul la
determinarea profiturilor medii anuale.
În determinarea unei rate medii a rentabilităţii activelor tangibile indicată este
folosirea unei rentabilităţi medii pe ramură. Studii realizate în ţările occidentale prezintă
rate finsnciare medii pe industrie, având în vedere că acestea se bazează pe valoarea netă
contabilă a activelor şi nu pe valoarea de piaţă. Ca o limită a indicatorilor financiari medii
pe ramură este faptul că nu sunt disponibile informaţii distincte cu privire la eficienţa
activelor corporale (tangibile) şi a celor necorporale (intangibile), cele două categorii
necesitând, de fapt, rate medii pe profit diferite eficienţa lor fiind diferită.
Pentru calcularea valorii activelor nemateriale se parcurg etapele anterioare pentru
datele din perioada vizată.

5
Parcurgerea etape de calculul profiturilor medii anuale pentru o perioadă
reprezentativă constă în exprimarea valorilor în monedă constantă şi realizarea unor
corecţii asupra profiturilor nete (dacă este cazul), corecţii care vizează situaţii atipice.

Tabelul nr.1. Profituri medii anuale ~mii RON

Anul fiscal Rezultatul după Ajustări Rezultat ajustat


impozitare
2003 150.000 - 150.000
2004 125.000 - 125.000
2005 141.000 +4.000 144.000
2006 157.500 -7.500 150.000
2007 127.000 -2.000 125.000
Total 5 ani 694.000
Media anuală 138.800
*Date convenţionale
Se consideră că întreprinderea are informaţii disponibile cu privire la rentabilitatea
medie în ramură a activelor tangibile nete ca fiind de 10 %.

Tabelul nr.2. Determinarea valorii medii a activelor tangibile nete ~mii RON

Anul fiscal Total active Active intangibile Datorii Active


evidenţiate nete
2003 980.000 75.000 150.000 755.000
2004 910.000 80.000 160.000 670.000
2005 1.000.000 90.000 165.000 745.000
2006 1.100.000 110.000 200.000 790.000
2007 1.200.000 130.000 290.000 780.000
Total 5 ani 694.000 3.740.000
Media 138.800 748.000
anuală
*Date convenţionale
Pentru determinarea ratei medii a rentabilităţii activelor tangibile nete se
presupune că sunt disponibile informaţii pentru ramura din care face parte întrprinderea, iar
rentabilitatea medie, conform studiilor este de 10 %.
Cuantificarea valorii activelor nemateriale
Pe baza valorii medii a activelor nete (780.000 mii RON) şi a ratei medii a
rentabilităţii a ramurii de 10 %, rezultă un profit aşteptat de 748.000 * 10% = 74.800 mii
RON. Întreprinderea din exemplul prezentat realizând un profit mediu anual de 138.800
mii RON, va rezulta diferenţa dintre profitul firmei analizate şi profitul mediu al ramurii

6
care reprezintă supraprofit în valoare de 64.000 mii RON (138.000 – 74.000). prin
capitalizarea supraprofitului cu o rată de 20 % rezultă valoarea activelor intangibile de
320.000 mii RON (64.000 *20 %).

Metodele de evaluare a activelor intangibile (nemateriale) pot fi clasificate în


următoarele categorii3:
 Metode bazate pe profit care analizează avantajul deţinerii acestor active prin
prisma efectului favorabil pentru întreprindere (profit);
 Metode bazate pe costul realizării activelor necorporale (intangibile);
 Metode bazate pe piaţă, adică pe tranzacţii trecute, încheiate în condiţii şi
pentru active similare.
Alegerea metodei pentru un anume caz depinde de circumstanţe. De cele mai multe
ori este necesară folosirea mai multor metode de evaluare ţinând sema de necesitatea
autoverificării rezultatelor obţinute. Mai este de luat în calcul şi posibilitatea ca
evaluatorul să aplice tehnici şi metode proprii, specifice unui anumit caz, utilizând
elementele mai multor metode.

2.2. Metode bazate pe profit


Avantajul profitului este o metodă de evaluare a activelor nemateriale
identificabile şi se poate aplica în cazul în care este posibilă estimarea cu o acurateţe
rezonabilă a avantajului deţinerii şi utilizării activelor intangibile, avantaj exprimat prin
profit.

Tabelul nr.3. Relevanţa metodei corespunzătoare activelor necorporale

Nr.crt Relevanţa metodei/active Bună Satisfăcătoare Slabă


. intangibil
1. Proprietăţi tehnologice, patente Profit Piaţa Cost
2. Marca, nume produs Profit Piaţa Cost
3. Copyright Profit Piaţa Cost
4. Ansamblul forţei de muncă Cost Profit Piaţa
5. Sistemul informaţional al Cost Piaţa Profit
managementului
6. Programe soft Profit Piaţa Cost
7. Reţele de distribuţie Cost Profit Piaţa
8. Drepturi de franciză Profit Piaţa Cost
9. Practicile şi procedurile firmei Cost Profit Piaţa

3
Işfãnescu, Aurel, Robu, Vasile, Anghel, Ion, Evaluarea întreprinderii, Editura Tribuna economicã,
Bucureşti, 2001

7
Sursa: Işfãnescu, Aurel, Robu, Vasile, Anghel, Ion, Evaluarea întreprinderii, Editura
Tribuna economicã, Bucureşti, 2001, pag. 138

Din punct de vedere conceptual această metodă se aseamănă cea americană (IRS)
utilizată în evaluarea activelor intangibile ale unei entităţi, cu deosebirea că supraprofitul
se aplică în acest caz numai pentru active intangibile.
Contribuţia la variaţia profitului
Spre deosebire de metoda anterioară care se bazează pe profituri aduse direct de
activele intangibile, sunt situaţii în care se poate determina avantajul preţului unitar pentru
că nu există informaţii disponibile şi nu se pot face estimări cu o anumită precizie privind
acest avantaj. În practică se întâlnesc situaţii în care activele intangibile generează un profit
pentru întraga entitate economică.
În cazul dat, principala problemă o reprezintă startul în dezvoltarea tehnicii de
evaluare. Pe baza unui studiu, evaluatorul poate să dispună de informaţia că un produs cu
marca X are un volum ridicat al vânzărilor, mai ridicat decât produsele mărcilor Y şi Z
operante pe aceeaşi piaţă. În această situaţie se porneşte de la contribuţia de profit generată
de vânzările realizate suplimentar.
Cele două metode prezentate generează deseori dificultăţi pentru evaluator în
susţinerea valorilor rezultate, drept urmare a subiectivităţii prezumţiilor destul de frecvente
şi dificil de susţinut. Rezultatul trebuie să fie realist, credibil şi să poată fi susţinut.
Economia de redevenţă este o metodă aplicabilă evaluării patentelor şi licenţelor.
Proprietarul unui drept de proprietate intelectuală poate permite şi altora să folosească
acest activ contra unei redevenţe, care, de obicei, este un procent aplicat la volumul
vânzărilor rezultate din folosirea proprietăţii intelectuale. Astfel de drepturi se înscriu între
3 – 7 % din vânzări, cel mai frecvent fiind întâlnit nivelul de 5 % din vânzări. Acest
procent variază în deosebi în funcţie de volumul fluxurilor generate de utilizarea activului.
Metoda economiei de costuri
Determinarea corectă a contribuţiei la profit sau avantajul preţului se poate dovedi
dificilă în anumite cazuri sau chiar nu se poate aplica în practică. Însă, se pot întâlni situaţii
în care activele intangibile sunt importante pentru o economie de costuri măsurabilă. Prin
crearea acestui avantaj elementele intangibile aduc o contribuţie directă la realizarea unui
surplus de profit. Avantajul de cost poate rezulta de pe urma:
 Unui contract care aduce avantaje la cumpărarea de materii prime (furnizarea
de ţiţei);
 Unui proces sau metodă care economiseşte munca sau reduce costurile
materiale;
 Unui contract de muncă cu angajaţi valoroşi şi cu experienţă.

8
2.3. Metode de evaluare bazate pe costuri
În această metodă de evaluare pot fi incluse elemente ca: o invenţie nouă, un
proiect de cercetare – dezvoltare, practicile şi procedurile unei firme, ansamblul forţei de
muncă, etc. Pentru evaluarea acestor active intangibile sunt adoptate, de regulă, metode din
grupa celor bazate pe costuri pe motiv că ele au cea mai mare relevanţă şi credibilitate în
cazurile particulare menţionate.
Costul cercetării este aplicabil în anumite situaţii, cu toate că se susţine necorelarea
costului cercetării cu valoarea sa, evaluatorul aplicând o tehnică de evaluare bazată pe
costul creării unui activ intangibil similar. Aplicabilitatea metodei este limitată şi impusă
de lipsa unor informaţii care să estimeze efectele deţinerii şi utilizării unor active de acest
gen.
Această metodă este foarte utilă, mai ales ca mijloc de verificare şi testare a
concluziilor rezultate de pe urma aplicării altor metode de evaluare a activelor necorporale
(intangibile).
Aplicarea metodei costurilor trebuie să se facă cu precauţie pornind de la ideea că,
frecvent, costul nu reprezintă un indicator semnificativ pentru valoare, mai ales pentru
activele intangibile. Cu siguranţă dacă efectul elementelor nemateriale în fluxurile afacerii
(de exemplu în profit) sunt mai mici decât costul creării, acest fapt nu denotă un avantaj şi,
prin urmare, nu determină o valoare pozitivă.

2.4. Metode de evaluare bazate pe piaţă


Metoda costului de cumpărare poate fi utilă pentru testarea valorii licenţelor şi
franchiselor.
Un activ intangibil poate fi cumpărat de pe piaţă la un preţ considerat echivalent al
valorii sale economice. Un număr mare de active intangibile se vând şi se cumpără de pe
piaţă, dar informaţiile obţinute de pe această piaţă trebuie să vizeze fiecare tip de activ
necorporal.
Metoda asimilării este o metodă în care evaluatorul ţine seama, pe baza
informaţiilor certe, de tranzacţii încheiate în condiţii apropiate de cazul specific care poate
fi analizat luând în calcul corecţii (pozitive/negative, bazate pe propria sa experienţă) faţă
de condiţiile în care s-au încheiat tranzacţiile considerate ca bază de comparaţie.

2.5. Alte metode de evaluare a activelor necorporale


În cazul unor active de natura proprietãţii intelectuale şi care sunt supuse unui
regim de amortizare liniarã, evaluarea se poate face şi printr-o metodã specificã ţinând

9
cont şi de economia de impozit pe profit, rezultatã din includerea amortizãrii în cheltuieli,
deci un spor de profit asociat amortizãrii proprietãţii intelectuale.
Formula de calcul a valorii proprietãţii intelectuale (V) este4:
V = valoarea prezentã a profitului economic rezultat din exploatarea obiectului
proprietãţii + valoarea prezentã a profitului rezultat din economia de impozit
asociatã amortizãrii (Va)
Va = (Vi / dr) * s * an,
în care:
Vi – valoarea integralã a proprietãţii intelectuale amortizabile;
s – cota de impozit pe profitul societãţii;
dr – durata de viatã rãmasã;
an – factorul valorii actuale a unei anuitãţi;
n – numãrul de ani de viatã rãmasã.

Capitolul III. Consideraţii privind evaluarea unor active


necorporale specifice

3.1. Definirea noţiunilor de fond de comerţ, fond comercial şi goodwill


În teoria şi practica economică se folosesc noţiunile de fond de comerţ, fond
comercial şi goodwill, fiecare având o anumită semnificaţie .
Fondul de comerţ este definit în literatura de specialitate ca fiind un ansamblu de
elemente corporale şi necorporale gestionate în cadrul unei întreprinderi. Principalele
elemente constituitive de natură corporală şi necorporală se referă la5:
 Clientela permanentă şi ocazionată este componenta de bază, fiind influenţată
de amplasamentul întreprinderii, segmentul de consumatori și imaginea pe care
aceştia şi-au format-o despre întreprindere;
 Firma sau emblema producătorului sau comerciantului sub care vinde produsele
şi serviciile, fiind folosită îndeosebi pentru identificare şi atragere a clientelei;
 Licențele de comercializare a unor produse, autorizaţii;
 Drepturi de proprietate industrială, comercială, literară (drepturi de autor);

4
Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderii, metode şi uzanţe, Editura Teora, 1996, Bucureşti

5
Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderii, metode şi uzanţe, Editura Teora, 1996, Bucureşti, pag. 78

10
 Diverse contracte: de aprovizionare, de muncă, de asigurare, care transmit odată
cu transferul proprietății fondului de comerţ;
 Diferite elemente corporale formate din materiale, utilaje, echipamente care
servesc la derularea activității de exploatare. Aceste imobilizări corporale din
punct de vedere contabil sunt evidențiate în conturile de mijloace fixe și nu
apar ca elemente patrimoniale distincte ale fondului de comerţ.
În contabilitatea românească operează contul 207 „Fondul comercial” cu ajutorul
căruia se ţine evidenţa fondului de comerţ ce nu este evidenţiat în cadrul celorlalte
elemente de patrimoniu, dar care contribuie la menţinerea sau dezvoltarea potenţialului
activității firmei. Fondul comercial se determină ca diferență dintre valoarea de aport sau
de achiziţie, după caz, a fondului de comerţ şi valoarea elementelor de activ înregistrându-
se în conturile respective.
De exemplu, o firmă deţine o clădire evaluată contabil la o anumită valoare. Se
evaluează la un moment dat la valoarea X. Datorită amplasamentului se vinde la valoarea
X’+D. Acest D reprezintă fondul comercial pe care cumpărătorul îl va înregistra în contul
207 „Fond comercial”.
În consecinţă, trebuie menţionat faptul că din punct de vedere contabil şi fiscal se
înregistrează doar fondul comercial achiziţionat sau adus ca aport.
În documentul care atestă cumpărarea nu se face precizarea cât din valoarea clădirii
reprezintă fondul comercial, dar se întocmeşte o anexă în care cumpărătorul, cu acordul
AGA menţionează cât din valoarea facturii „D” reprezintă fondul comercial şi în baza
acestuia se va înregistra suma corespunzătoare în contul 207 „Fondul comercial”. Fondul
comercial cuprinde numai activele necorporale din cadrul fondului de comerţ şi care nu pot
fi evaluate individual, luând în considerare funcţionarea întreprinderii.
În cadrul unei întreprinderi, fondul comercial reprezintă capacitatea de a realiza un
profit suplimentar într-un context dat de exploatare.
Valoarea întreprinderii va fi mai mare, corespunzător valorii fondului comercial, iar
cumpărătorul va fi dispus să plătească deoarece are certitudinea recuperării sumei investite.
În momentul în care se face evaluarea întreprinderii, iar în bilanţul contabil apare
contul menţionat este necesară reevaluarea fondului comercial. Această operaţiune se poate
face prin:
 Compararea cu tranzacţii similare efectuate în perioade apropiate de data
evaluării specificate;

11
 Corectarea sodului din bilanţ cu indicele preţurilor sau cu evoluţia cursului de
schimb al monedei naţionale.
Goodwill-ul este un activ necorporal, care este evidenţiat atunci când se
vinde/cumpãrã o afacere. El reprezintã diferenţa dintre valoarea de vânzare din contract şi
valoarea însumatã a activelor individuale. Conform acestui principiu, valoarea firmei va fi
egalã cu suma valorii activelor corporale şi a goodwill-ului. Diferenţa dintre cele douã
valori (valoarea de vânzare şi suma activelor) se explicã prin capacitatea unei firme de a
rãmâne rentabilã şi de a produce bogãţie.
Rezultã cã valoarea unei firme este datã nu numai de mijloacele ei de producţie, ci
şi de aptitudinea managementului de a conduce firma astfel încat aceasta sã genereze
profit.
Totodatã, goodwill-ul poate fi definit ca diferenţa contabilã dintre preţul plãtit de
cumpãrãtor şi activul net contabil corectat (corectarea elementelor din bilanţ se face pe
baza inventarierii faptice şi a reevaluãrilor operate de echipa de evaluatori).
Goodwill-ul este înteles ca un supraprofit care trebuie capitalizat pe o anumitã
perioadã. Firma dispune de acest supraprofit ca urmare a calitãţii produselor,
managementului, reţelei de distribuţie, precum şi ca urmare a poziţionãrii pe o piaţã, a
superioritãţii tehnologice, a notorietãţii sale etc.
Fondul comercial nu este întotdeauna egal cu goodwill-ul, deoarece acesta din urma
variazã în funcţie de valoarea de piaţã a firmei. În legislaţia contabilã actualã în România
se utilizează noţiunea de „fond comercial" şi reprezintă partea din fondul de comerţ care nu
figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care are însã o deosebitã
împortanţã în vederea menţinerii sau dezvoltãrii potenţialului societăţii, cum sunt:
clientela, vadul, debuşeurile, reputaţia şi alte elemente necorporale şi se înregistrează în
contabilitate într-un cont distinct de imobilizări necorporale.

3.2. Evaluarea goodwill-ului şi pierderii de goodwill


Goodwill-ul se poate defini sintetic ca fiind o diferenţa între valoarea globalã a
întreprinderii şi activul net corectat. În cazul în care aceastã valoare este negativã, deci
întreprinderea are o profitabilitate mai micã decât cea normalã, diferenţa se numeşte
negativ sau badwill. În cazul existenţei bad will-ului, preţul de vânzare al întreprinderii nu
ţine seama de existenţa lui şi are ca reper activul net corectat şi valorile determinate prin
alte metode de evaluare.

12
Metodele de evaluare a goodwill-ului sunt grupate în sintetice şi analitice6. Cele
sintetice calculeazã goodwill-ul simultan pentru toate elementele pornind fie de la un
indicator de rezultat net (supraprofitul), fie de la un indicator de volum de activitate (cifra
de afaceri).
Ideea de bazã a primei metode de evaluare defineşte goodwill-ul ca un supraprofit,
rezultat al unei rentabilitãţi peste cea consideratã ca fiind normalã, stabilitã în funcţie de
rentabilitatea medie din domeniu şi mãrimea activelor corporale de care dispune. Relaţia
de calcul este urmãtoarea:
RNC  ANCt * i

n
Gw = ,
1
(1  i ) t
în care:
RNC – rezultatul net curent;
ANC – activul net corectat;
i – rata rentabilitãţii financiare, calculatã dupã relaţia: i = Ro + β * (Rm – Ro),
Rm – rentabilitatea medie din sectorul (domeniul) în care activeazã firma,
β – riscul de piaţã aferent domeniului, particularizat firmei în funcţie de gradul de
îndatorare,
Ro – rentabilitatea investiţiei fãrã risc,
n – numãrul de ani în care se estimeazã cã întreprinderea prevede cã îşi va pãstra
acest avantaj comercial, cunoscându-se cã un asemenea avantaj nu se poate
perpetua la infinit.
Evaluarea goodwill-ului prin cea de-a doua metodã se utilizeazã în special în cazul
întreprinderilor din domeniul circulaţiei mãrfurilor. În acest caz, cel mai adesea indicatorul
de volum de activitate folosit este cifra de afaceri (CA) la care se aplicã un coeficient
multiplicator (K):
Gw = K * CA.
Avantajul acestei metode constã în simplitatea ei, însã este destul de riscant sã se
evalueze fondul comercial în mod exclusiv pornind doar de la cifra de afaceri.
Evaluarea goodwill-ului cu ajutorul metodei analitice prezintã avantajul cã
evidenţiazã structura acestuia “dezvãluind originea” lui, în cazul întreprinderii respective.
Aspectul mai delicat al acestei metode constã în dificultatea aplicãrii ei deoarece este
extrem de dificil de a izola şi apoi evalua componentele goodwill-ului7.

6
Bucãtaru, Dumitru, Evaluarea întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006
7
Bucãtaru, Dumitru, Evaluarea întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006

13
Pierderea de goodwill are loc8:
 dacã o afacere poate fi reamplasatã, pierderea potenţialã de goodwill va fi
mãsuratã prin diferenţa între valoarea acestuia înainte şi dupã reamplasare;
 ca regulã generalã, pierderea nu va putea depãşi cel mai scãzut cost de
reintegrare a goodwill-ului pierdut sau valoarea totalã a goodwill-ului înainte de
reamplasare;
 dacã afacerea nu poate fi reamplasatã în cadrul aceleiaşi pieţe, întregul goodwill
al afacerii va fi considerat pierdut;
 dacã goodwill-ul pierdut nu poate fi reconstituit într-o perioadã rezonabilã de
timp, întreaga sumã a pierderii va fi consideratã irecuperabilã.
Evaluarea pierderii de goodwill se poate realiza prin douã metode principale:
 metoda capitalizãrii supraprofitului pierdut şi
 metoda costului de reconstituire a goodwill-ului pierdut.
Prima metodã prezintã avantajul cã atunci când pierderea de goodwill poate fi
susţinutã, aceastã metodã oferã o explicaţie logicã, care poate da câştig de cauzã în faţa
instanţei sau a terţilor. De exemplu9, presupunem cã se vinde un mic magazin, iar dupã
vânzare fostul proprietar face declaraţii jignitoare la adresa noului proprietar. Ca rezultat
este anticipatã o pierdere de clientelã în urmãtorii doi ani, care va antrena o reducere a
profiturilor; pierderea de clientelã este susţinutã de reducerea semnificativã a vânzãrilor
dupã declaraţiile fostului proprietar al afacerii. Activele necorporale distincte
(individualizabile) nu au efect important asupra clientelei şi ele nu vor fi incluse ca parte a
goodwill-ului.
Dacã prima metodã nu poate fi aplicatã sau dacã se impune verificarea
rezultatelor obţinute, evaluatorul poate estima costul reconstituirii goodwill-ului pierdut.
Dacã acest cost este realist şi nu implicã o valoare mai mare decât goodwill-ul iniţial
rezultatul aplicãrii metodei este credibil şi util. Existã, însã, o restricţie majorã în aplicarea
metodei datoritã cazurilor frecvente în care goodwill-ul pierdut nu poate fi reconstituit într-
o perioadã de timp rezonabilã, costul estimat devenind foarte speculativ; într-o asemenea
situaţie este recomandabil sã se considere cã goodwill-ul a fost pierdut definitiv. Metoda
are un grad de relevanţã ridicat, îndeosebi în situaţiile în care nu s-a pierdut întreaga
clientelã (şi deci întreaga sursã de realizare a profitului).

8
Robu, Vasile, Anghel, Ion, Serban, Claudia, Evaluarea întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2005
9
Robu, Vasile, Anghel, Ion, Serban, Claudia, Evaluarea întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2005

14
3.3. Evaluarea mărcii şi a numelui comercial
Marca şi numele comercial reprezintă active ce pot avea valori imense. Unele au
devenit deja termeni consacraţi pentru definirea produsului (de exemplu Frigidaire,
Xerox etc). Deţinerea unui asemenea activ determină un avantaj de marjă de profit sau un
volum ridicat de vânzări, fiind posibilă utilizarea metodei avantajului de profit.
O problemă esenţială în evaluarea numelui şi mărcii comerciale este realizarea
capitalizării. Dacă durata de viaţă economică nu poate fi stabilită cu o certitudine
rezonabilă, evaluatorul are de ales între două posibilităţi:
 selectarea arbitrară a unei durate de viaţă
 capitalizarea activului pe o durată nedeterminată
Aceasta este o alegere dificilă şi demonstrează de ce aceste active sunt cel mai
adesea grupate în cadrul goodwill-ului sub forma unui ansamblu de active intangibile.
Metoda economiei de redeverenţă poate fi utilizată pornind de la ipoteza că numele
sau marca pot fi acordate sub formă de licenţă unei terţe persoane, caz în care veniturile
nete din redeverenţă sunt capitalizate şi transformate în valoarea activului.
Metoda bazată pe costul creării poate fi utilă dacă se dovedeşte că activul are o
valoare viitoare, dar este dificil de stabilit care este piaţa sau avantajul de profit. Costul
dezvoltării unei mărci poate fi substanţial. Adesea sunt necesare costuri mari cu munca,
studiile de piaţă, testele de utilitate, promovarea, reclama etc.

3.4. Evaluarea know-how-ului


Know-how–ul reprezintă ansamblul de cunoştinţe tehnice nebrevetabile sau
brevetabile dar nebrevetate încă, necesare fabricării, funcţionării sau comercializării unor
produse, sau elaborării şi funcţionării unor tehnologii şi procedee. Principalele elemente de
proprietate intelectuală ce formează, separat sau în ansamblul lor, conţinutul know-how –
ului sunt:
 abilitatea tehnică
 experienţa
 cunoştinţele tehnice
Aceste elemente ale proprietăţii intelectuale au, de regulă, şi un suport material:
mostre, planuri, schiţe, instrucţiuni, diverse documentaţii. Valoarea know-how –ului poate
fi determinată doar în condiţiile îndeplinirii cumulative a următoarelor cerinţe:
 Transmisibilitatea elementelor care îl alcătuiesc (abilităţi,
experienţă,cunoştinţe). Referitor la această cerinţă trebuie făcută precizarea că,

15
în cazul în care elementele ce formează acest activ nematerial depind de o
persoană, evaluatorul trebuie să analizeze cu atenţie situaţia specifică, pentru a
cuantifica riscurile de netransmisibilitate a activului;
 Caracterul secret al cunoştinţelor, abilităţilor etc şi gradul de noutate al
acestora. Considerăm că metodele cele mai relevante pentru evaluarea know-
how-ului sunt cele bazate pe profit, iar pentru verificarea rezultatelor obţinute –
metodele bayate pe costuri, în măsura în care, în majoritatea cazurilor, nu sunt
disponibile informaţii pentru a utiliza metode bazate pe piaţă.

3.5. Evaluarea copyright-ului


Metodele de evaluare şi apreciere a copyright-ului sunt similare cu acelea pentru
nume şi marcă, cu excepţii relativ minore. Diferenţa principală rezultă din durata de viaţă a
activului, care în acest caz este determinată. O altă diferenţă vine din faptul că metoda
economiei de redeverenţă are o aplicabilitate limitată. În plus, în acest caz, evaluatorul
poate aplica metode bazate pe comparaţie, deoarece sunt destul de frecvente tranzacţii cu
acest tip de activ necorporal.

3.6. Evaluarea contractelor


O gamă diversă de contracte poate fi apreciată şi evaluată separat, sub forma unor
elemente necorporale distrincte. Ca o regulă generală, este recomandabil să fie evaluate
separat şi nu prin stabilirea unei valori pentru un grup de contracte, chiar dacă acestea
privesc acelaşi domeniu (de exemplu contractele de publicitate).
Evaluarea contractelor se poate face prin metoda avantajului de profit sau prin
metodele bazate pe contribuţia la variaţia profitului.
Recomandarea ca evaluarea contractelor să se facă individual are la bază şi
necesitatea determinării unor rate de risc specifice, ataşabile fiecărui contract.

3.7. Evaluarea contractului de leasing


Leasing-ul reprezintă o operaţiune similară în linii generale cu împrumutul de
mijloace fixe, prin care chiriaşul obţine avantaje legate de posesiunea bunurilor închiriate,
în timp ce finanţarea este realizată de societatea de leasing.
Participanţii care intervin în această operatiune sunt:
 A , proprietarul sau producătorul;
 B , garantul (finanţatorul);

16
 C , chiriaşul.
Aprecierea valorii unui contract de leasing sau de închiriere trebuie privită prin
prisma a două elemente10:
 capitalizarea economiei de costuri (chirie);
 supravaloarea determinată de raritate; de exemplu, în cazul unui leasing
imobiliar, elementele care pot justifica supravaloarea pot fi:
- posibilitatea de a subînchiria;
- posibilitatea de a extinde activitatea prin închirierea altor imobile aflate
în vecinătate;
- posibilitatea închirierii de apartamente sau camere în clădirea
imobilului;
- amplasamentul deosebit al proprietăţii.

3.8. Evaluarea brevetelor


Cea mai întâlnită metodă pentru evaluarea brevetelor este metoda economiei de
redeverenţă. Această metodă presupune că brevetul este deţinut de o terţă persoană care
plăteşte proprietarului o redeverenţă pentru privilegiul de a-l utiliza. O altă apreciere a
valorii brevetului poate avea la bază metoda contribuţiei la profit. Aceasta se poate face
atunci când poate fi calculat un profit net pe baza contribuţiei directe a utilizării acestui
activ nematerial.
În determinarea duratei de viaţă a unui brevet este recomandabil să se ia în
considerare durata legală de viaţă şi care nu coincide întotdeauna cu durata de viaţă
economică.

10
Robu, Vasile, Anghel, Ion, Serban, Claudia, Evaluarea întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2005

17
Bibliografie

1. Bucãtaru, Dumitru, Evaluarea întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006


2. Işfãnescu, Aurel, Robu, Vasile, Anghel, Ion, Evaluarea întreprinderii, Editura
Tribuna economicã, Bucureşti, 2001
3. Robu, Vasile, Anghel, Ion, Serban, Claudia, Evaluarea întreprinderii, Editura ASE,
Bucureşti, 2005
4. Stan, Sorin, Evaluarea întreprinderii, metode şi uzanţe, Editura Teora, 1996,
Bucureşti
5. ***Legea contabilitãţii nr. 82 din 24 decembrie 1991, republicatã în M. Of. 629/26
august 2002
6. ***Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991
7. www.cdep.ro

18