100 DE ANI DE LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. 1914-1918.

S-au împlinit 100 de ani de când lumea a fost zguduită de prima mare Conflagrație
Mondială (1914-1918). Revista noastră, „Școala gălățeană”, a inițiat în toamna anului 2014
serialul cu tema ”100 de ani de la Primul Război Mondial” (vezi, Școala Gălățeană,
nr.217/septembrie 2014, p.5); spre evocarea acestui eveniment cu implicații directe și
spectaculoase în istoria poporului român. Serialul respectiv s-a întins pe 34 de episoade
referitoare la momentele semnificative ale evenimentului respectiv, publicate în revistă în
perioada septembrie 2014-decembrie 2018. Articolele realizate de istorici, universitari,
profesori din învățământul preuniversitar, cercetători, militari, oameni de cultură, scriitori,
artiști, medici etc., cărora le mulțumim și cu acest prilej, au un consistent conținut științific,
scrise în stil publicistic, cu mesaj educativ. Cele 34 de episoade ale serialului fac obiectul
acestei culegeri dedicate împlinirii a 100 de ani de la formarea Statului Național Român
Unitar, în 1918, culegere editată sub egida Asociației Profesionale Școala Gălățeană, lucrare
folositoare, deopotrivă, elevilor și studenților, profesorilor, tuturor celor pasionați și interesați
de istorie, volum care se dorește a fi un instrument util în activitățile curriculare școlare și
universitare, cât și în manifestările educative extracurriculare. Alături de Studii și articole.
Istorie. Educație. Cultură, vol.3/2018, Culegerea Drumul înfăptuirii Marii Uniri, se constituie
într-un vibrant omagiu adus de cadrele didactice gălățene poporului roman, eroilor jertfiți în
marile bătălii de la Mărășți, Mărășești și Oituz pentru independența și unitatea neamului
românesc. Cele două lucrări reprezintă, de asemenea, un util și eficient auxiliar didactic
pentru activitățile de educație în care sunt angajați tinerii. Facem precizarea că articolele
publicate în acest volum păstrează forma și conținutul celor apărute în revista ”Școala
Gălățeană”. Ca urmare, este posibil ca uneleinformații și comentarii să se regăsească în mai
multe materiale.
Prof..Ghiță NAZARE

1
Capitolul I: PREMISELE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

DRUMUL SPRE MARELE RĂZBOI. HEGEMONIA CONTINENTALĂ A

GERMANEI ŞI FORMAREA TRIPLEI ALIANŢE

Conf. dr. Constantin ARDELEANU,

Universitatea „Dunărea de Jos” Galați

În al treilea sfert al secolului al XIX-lea, în cadrul unui proces mai larg de formare a
statelor naţionale europene, unitatea spaţiului german s-a realizat, „prin foc şi sânge”, prin
politica abilă a cancelarului Prusiei, Otto von Bismarck. Înfrângerea Austriei în războiul din
1866 oficializa hegemonia Prusiei în lumea germanică, o preponderenţă ce nemulţumea
profund Franţa împăratului Napoleon al III-lea. Tensiunile dintre autorităţile de la Paris şi
Berlin au dus în 1870 la izbucnirea războiului franco–prusian, încheiat curând după dezastrul
militar al armatelor franceze la Sedan şi asediul capitalei franceze, care a capitulat pe 28
ianuarie 1871.
Încă de la sfârşitul anului 1870, statele sud-germane (Bavaria, Baden, Wurttemberg,
Hessa) au încheiat tratate ce prevedeau includerea lor în Confederaţia Germană de Nord,
realizându-se astfel unificarea teritorială a Germaniei. Pe 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor
de la Versaille,s se proclama constituirea Imperiului federal german, regele Wilhelm al Prusiei
încoronându-se drept împărat al Germaniei. Pierderea Alsaciei şi a unei părţi din Lorena, ca şi
imensele despăgubiri de război solicitate de Berlin prin Tratatul de la Frankfurt pe Main (mai
1871) însemnau îngenuncherea completă a Franţei, care suporta cu greu asemenea umilinţă.
În următoarele decenii, Bismarck a iniţiat o complexă politică de izolare diplomatică a
Franţei, colaborând în principal cu „puterile conservatoare” ale continentului, Austro–Ungaria
şi Rusia. Poate cel mai clar exemplu al acestei linii politice a fost „Alianţa celor trei împăraţi”,
prin care părţile semnatare se angajau să menţină în Europa structura politico–teritorială
rezultată din tratatele existente, să soluţioneze de comun acord diferendele ce puteau duce la
redeschiderea „Problemei Orientale” şi să combată spiritul revoluţionar de pe continent.
Izbucnirea Crizei Orientale în 1875 şi războiul ruso–otoman început în 1877 păreau să
clatine această înţelegere, mai ales după ce Bismarck a convocat un congres al Marilor Puteri
europene, care să discute condiţiile Păcii de la San Stefano, dictate de Rusia la începutul
anului 1878. Atitudinea puţin favorabilă faţă de Rusia dovedită de Bismarck în timpul
Congresului de la Berlin a generat o deteriorare a raporturilor germano–ruse, Petersburgul
considerând că serviciile făcute Prusiei în timpul războiului acesteia cu Franţa nu fuseseră
răsplătite cum se cuvine. Într-o situaţie de asemenea tensiune diplomatică, Bismarck a pregătit
încheierea tratatului secret de alianţă cu Austro-Ungaria, semnat la Viena pe 7 octombrie
1879. Tratatul, în aparenţă defensiv, era îndreptat împotriva Rusiei, Germania şi Austro–
Ungaria urmând să se ajute reciproc cu totalitatea forţelor, în cazul când una dintre ele
devenea victima unei agresiuni din partea Rusiei. Guvernul ţarist a fost anunţat de încheierea
unei înţelegeri germano–austro–ungare şi în 1881 a reînnoit „Alianţa celor trei împăraţi”, noul
acord incluzând o clauză ce menţiona neutralitatea Rusiei în eventualitatea unui conflict
franco–german, în caz că agresorul era Germania.
Franţa, aflată în căutarea unor succese care să-i refacă prestigiul ştirbit, căuta
compensaţii teritoriale în nordul Africii, unde s-a lovit de intenţiile expansioniste similare ale
Italiei. În această situaţie, autorităţile peninsulare au căutat sprijinul Germaniei, însă Bismarck
a arătat că orice înţelegere între Roma şi Berlin trebuia să fie acceptată şi de Viena. În acest
context regele Umberto I a vizitat Viena, iar pe 30 decembrie 1881 guvernul de la Roma a

2
anunţat oficial Berlinul şi Viena că doreşte să se alăture Dublei Alianţe. Pentru Bismarck,
aderarea Romei la Alianţă însemna desăvârşirea izolării Franţei.
Tratatul de alianţă dintre Austro–Ungaria, Germania şi Italia (Tripla Alianţă) s-a
semnat la Viena, pe 20 mai 1882. El prevedea colaborarea economică şi militară, în cazul
când Italia sau Germania ar fi fost atacate de Franţa, precum şi în situaţia în care unul dintre
semnatari s-ar afla în război cu alte două mari puteri nesemnatare; de asemenea, se stabilea
adoptarea unei neutralităţi binevoitoare sau, după dorinţă, acordarea ajutorului militar dacă
una dintre puterile semnatare ar declara război altui stat. Tratatul, cu caracter secret, avea o
valabilitate de cinci ani, fiind reînnoit succesiv în deceniile următoare.
Considerând că Rusia nu susţinuse suficient interesele Serbiei la negocierile de pace
din anul 1878, guvernul de la Belgrad s-a orientat tot mai mult spre Austro–Ungaria. Astfel, în
mai 1881, între cele două state s-a încheiat un tratat comercial, prin care economia sârbă era
subjugată de cea austro–ungară. În luna următoare a fost încheiată şi o alianţă austro–ungaro–
sârbă, şi aceasta total defavorabilă Belgradului. Conform prevederilor respectivului tratat,
Serbia se obliga să nu încheie alianţe cu alte guverne şi să nu tolereze pe teritoriul său acţiuni
de propagandă în favoarea unei Serbii Mari; ea renunţa, de asemenea, la pretenţiile asupra
Bosniei şi Herţegovinei şi a Sangeacului Novipazar, Austro-Ungaria promiţându-i, în schimb,
că poate face achiziţii teritoriale înspre sud, spre teritoriile otomane.
În acelaşi timp, cabinetul de la Viena încerca să controleze navigaţia dunăreană,
iscându-se un important conflict diplomatic cu România: chestiunea Dunării şi problema
Comisiei Mixte a Dunării pentru reglementarea navigaţiei pe sectorul Porţile de Fier – Brăila.
Pentru reglementarea acestui diferend, în februarie 1883 s-a deschis la Londra o conferinţă a
Marilor Puteri. Făcându-şi reciproc concesii, puterile europene au încheiat un acord în martie
1883, respins de România. Aflat într-o izolare periculoasă, cabinetul de la Bucureşti dorea o
apropiere de Germania, care însă propunea o alianţă româno–austro–ungară, la care să adere
şi Germania. Tratatul defensiv s-a semnat la Viena, pe 18/30 octombrie 1883, document prin
care statele semnatare se angajau: să nu intre în combinaţii ostile uneia dintre ele; cele trei ţări
trebuiau să-şi acorde ajutor în cazul când deveneau obiectul unui atac neprovocat,
menţionându-se că obligaţiile României surveneau numai în cazul când Austro–Ungaria era
victima unei agresiuni în părţile limitrofe acesteia (practic, se avea în vedere o confruntare a
monarhiei dualiste cu Rusia sau Serbia); statele semnatare se angajau să se consulte în situaţia
unei ameninţări; în caz de război, părţile semnatare nu puteau încheia pace separată; tratatul
avea o valabilitate de cinci ani, precizându-se caracterul său secret. Tratatul scotea România
din izolarea diplomatică în care se aflase după 1878, însă sporea foarte mult presiunea
Austro–Ungariei către regiunea balcanică.

DRUMUL SPRE MARELE RĂZBOI. DE LA NOUA EXPANSIUNE

COLONIALĂ LA POLARIZAREA POLITICO-MILITARĂ A EUROPEI

Conf. dr. Constantin ARDELEANU,

Universitatea „Dunărea de Jos” Galați

După Congresul de la Berlin, puterile europene s-au angajat într-o tot mai acerbă
întrecere colonială. În 1881, Franţa a ocupat Tunisul, iar trei ani mai târziu nordul şi centrul
Vietnamului au devenit protectorat francez; în 1882, Marea Britanie s-a instalat în Egipt şi şi-a
intensificat pătrunderea în Birmania; de asemenea, cabinetul englez îşi disputa cu Rusia
controlul asupra Afganistanului; în 1884, Belgia a ocupat Congoul (Republica Zair), iar
Germania şi-a instituit protectoratul în Togo, urmărind ocuparea de noi teritorii în Africa. În

3
acest context, în noiembrie 1884 s-au deschis lucrările Conferinţei Internaţionale de la Berlin,
menită să stabilească zonele de influenţă de pe continentul negru. Cancelarul Bismarck a
reuşit să impună punctul de vedere al Germaniei în chestiunile coloniale şi, totodată, să
alimenteze neînţelegerile care separau cabinetele de la Paris şi Londra.
O altă regiune unde se manifestau importante contradicţii între puterile europene era
Peninsula Balcanică. În septembrie 1885, s-a redeschis, parţial, „problema orientală” când în
oraşul Filippopoli (Plovdiv), capitala Rumeliei Orientale, a început o răscoală soldată cu
înlocuirea guvernatorului otoman şi proclamarea unirii provinciei cu principatul bulgar. Actul
a fost primit cu ostilitate de Rusia, iar în noiembrie, Serbia, sprijinită de Austro-Ungaria, a
declarat război Bulgariei. Implicarea diplomatică europeană a dus la semnarea păcii de la
Bucureşti (1886), care punea capăt crizei, consacrând unirea Rumeliei Orientale la Principatul
Bulgariei. În iunie 1887, la sugestia Vienei, Sobrania bulgară l-a ales principe pe Ferdinand de
Saxa-Coburg, ceea ce a nemulţumit şi mai mult Petersburgul şi a accentuat disputele dintre
Rusia şi Austro-Ungaria în chestiunile balcanice.
În 1887, Bismarck ajunsese la apogeul puterii sale, reuşind să reînnoiască Tripla
Alianţă şi să contribuie la încheierea aşa-numitei „Antante mediteraneene”, prin care Marea
Britanie, Italia şi Austro-Ungaria îşi recunoşteau reciproc interesele din regiunea Mediteranei.
Deşi Rusia a refuzat să reînnoiască „Alianţa celor trei împăraţi”, diplomaţia ţaristă a semnat
totuşi un tratat bilateral ruso-german în iunie 1887, pe termen de trei ani, cunoscut sub
denumirea de „Tratatul de reasigurare”. Părţile contractante se obligau să păstreze o
neutralitate binevoitoare în caz de război cu o terţă putere şi chiar în cazul unui război ruso-
austriac sau franco-german, dacă atacanţii erau monarhia habsburgică ori Franţa. Tratatul
oferea mari avantaje Rusiei în Balcani şi în zona Strâmtorilor, contravenind, în multe puncte,
obligaţiilor Germaniei în cadrul Triplei Alianţe.
Retragerea lui Bismarck din viaţa politică, în 1890, avea să influenţeze nu numai
politica internă a Germaniei, ci întregul echilibru european. Franţa propusese Rusiei de mai
multe ori încheierea unui tratat de alianţă, însă ţarul Alexandru al III-lea respinsese asemenea
demersuri, mulţumit de propunerile mai avantajoase făcute de la Berlin. Schimbările survenite
în politica Germaniei, după 1890, modificau profund şi politica externă ţaristă. În iulie 1891 o
escadră franceză a fost primită la Kronstadt, iar sub forma unui schimb de scrisori s-a încheiat
în august „Acordul politic ruso-francez”, prin care guvernele semnatare declarau că se vor
consulta în problemele ce puteau ameninţa pacea generală europeană. Franţa a căutat să
extindă acordul, dorind şi încheierea unei convenţii militare, ratificată în ianuarie 1894.
Documentul prevedea următoarele clauze: în cazul când Franţa era atacată de Germania sau
Italia ori Rusia, făcea obiectul unei agresiuni din partea Germaniei sau Austro-Ungariei, cele
două state aliate vor folosi toate forţele disponibile pentru a lupta împotriva Germaniei;
mobilizarea forţelor Triplei Alianţe sau a vreuneia dintre puterile ce făceau parte din ea ducea
la mobilizarea concomitentă fără un acord prealabil a armatelor Rusiei şi Franţei; în sfârşit,
cele două ţări stabileau că, la un eventual război, Franţa participa cu 1.000.000 de soldaţi, iar
Rusia cu 700.000-800.000. De asemenea, se stabilea ca în cazul înfrângerii Germaniei, Parisul
şi Petersburgul să-şi impună voinţa în Austro-Ungaria şi Italia.
După schimbarea lui Bismarck, Kaiserul Wilhelm al II-lea a iniţiat o nouă politică
externă a Germaniei, aşa numita „Weltpolitik”. Politica de mare putere mondială a celui de-al
II-lea Reich era însă de natură să ducă la agravarea tensiunilor dintre Germania şi Marea
Britanie, cea din urmă văzându-şi ameninţată poziţia de superputere mondială. Agravarea
antagonismului anglo-german a slăbit oarecum şi Tripla Alianţă, căci Austro-Ungaria şi Italia
erau interesate să păstreze bune relaţii cu Anglia. În 1896, guvernul italian a încercat o apro-
piere de Franţa, recunoscând protectoratul francez asupra Tunisului, iar în 1898, s-a încheiat
un tratat comercial franco-italian, urmat de deschiderea pieţei monetare franceze pentru Italia.
În plus, Italia a căutat ca prin acordul cu Franţa, din 1902, să reglementeze chestiunile

4
litigioase din zona Mării Mediterane şi Africii de Nord, dorind astfel să aibă mână liberă într-
o eventuală confruntare cu aliata sa, Austro-Ungaria, în Peninsula Balcanică.
Pentru Franţa, ieşită în mare măsură din izolarea şi încercuirea plănuite de Bismarck,
problema principală era încheierea unui acord cu Anglia. Marea Britanie, după ce încheiase o
alianţă cu Japonia (1902) şi terminase victorioasă războiul cu burii, nu mai găsea necesară o
înţelegere cu Germania. Existenţa premiselor unei apropieri anglo-franceze a dus la semnarea
Acordului de la Londra, din 8 aprilie 1904, aşa-numita „Antantă Cordială”. Problemele dintre
cele două ţări erau reglementate prin concesii reciproce: Parisul renunţa la orice pretenţii
asupra Egiptului, iar Londra recunoştea protectoratul francez asupra Marocului. Părţile îşi
exprimau dorinţa dezvoltării comerţului prin Canalul Suez şi prin Gibraltar, Franţa susţinând
interesele Spaniei în zona Antilelor, precum şi pe cele ale Italiei în Abisinia şi Tripolitania.
Astfel, cum Austro-Ungaria nu era orientată în mod special spre Marea Mediterană, singura
putere păgubită părea Germania. În 1904, Franţa ieşea complet din izolarea în care fusese
aruncată de politica lui Bismarck.
Germania, lezată de antanta franco-engleză şi de pierderea perspectivei de a
transforma Marocul în zona sa de influenţă, a urmărit să contracareze aceste acţiuni
propunând Rusiei să încheie o alianţă, după ce aceasta fusese învinsă de Japonia. Dorind să
ţină Franţa în şah şi să-i permită să se instaleze în Maroc, împăratul Wilhelm al II-lea a vizitat
Tangerul (1905), unde a cerut ca şi Germania să beneficieze de libertatea comerţului, pe picior
de egalitate cu Anglia şi Franţa, iar sultanul Marocului să rămână un suveran independent.
Discursul a declanşat prima criză marocană, pentru soluţionarea căreia s-a convocat la
Algesiras o conferinţă internaţională, încheiată în 1906. Conferinţa a dat câştig de cauză
Franţei, Germania având surpriza să se vadă izolată şi susţinută doar de Austro-Ungaria. În
timpul conferinţei de la Algesiras apropierea anglo-franceză a devenit tot mai trainică, au avut
loc negocieri în vederea unei colaborări militare, stabilindu-se ca, în caz de război, Marea
Britanie să trimită în Franţa patru divizii. Rusia, în urma eşecurilor militare pe frontul din
Extremul Orient şi zguduită de valul revoluţionar ce cuprinsese vastul imperiu, se grăbea să
încheie războiul cu Japonia. La aceasta a contribuit şi Marea Britanie, care nu dorea ca
Japonia să devină o putere capabilă să-i ameninţe propriile poziţii în Orient.
Cu finanţele, armata şi prestigiul grav zdruncinate, Rusia se îndrepta din nou asupra
problemelor europene. În această situaţie, Franţa, aliată atât a Rusiei cât şi a Angliei, a mediat
un acord între Petersburg şi Londra. Pe 31 august 1907, la Petersburg, se semna acordul
anglo-rus, ceea ce a dus la cristalizarea alianţei anglo-franco-ruse, Tripla Înţelegere sau
Antanta fiind definitiv constituită. Documentul reglementa sferele de influenţă din Afganistan,
Persia şi Tibet, dar, cu toate insistenţele părţii ruse, britanicii au refuzat să includă vreo clauză
cu privire la Istanbul şi Strâmtori. Diplomaţia ţaristă putea fi mulţumită de rezultatele înţele-
gerii cu Marea Britanie, Petersburgul beneficiind acum de o situaţie stabilă în Asia Centrală
şi, implicit, în Extremul Orient, ceea ce îi permitea să-şi concentreze eforturile în Europa.
Centrul de greutate al contradicţiilor dintre marile puteri s-a mutat din nou în
Peninsula Balcanică în 1908, după revolta junilor turci şi detronarea sultanului Abdul Hamid
al II-lea. De această criză a profitat Bulgaria, care şi-a declarat independenţa, şi Austro-
Ungaria, care a anunţat anexarea formală a Provinciilor Bosnia şi Herţegovina, pe care le
controla din 1878. Reformele guvernului otoman au eşuat complet, făcând ca statele balcanice
să-şi dorească şi mai mult împărţirea respectivului teritoriu. În anul 1912, s-a format Liga
Balcanică, între Serbia, Bulgaria, Grecia şi Muntenegru. În acelaşi an, insurgenţii albanezi i-
au înfrânt pe turci şi au cerut autonomie în vilaietele Monastir şi Iskub, fapt care deranja
Grecia şi Serbia. În această situaţie, puterile balcanice au cerut, în septembrie 1912, reforme
imediate în Macedonia, iar pe 18 octombrie între Liga Balcanică şi Poartă a izbucnit primul
război balcanic. Cum turcii au fost înfrânţi, Marile Puteri au devenit tot mai îngrijorate, mai
ales Austro-Ungaria, care nu dorea ca Serbia să obţină ieşire la Marea Adriatică. Puterile s-au

5
reunit într-o conferinţă la Londra, creând statul Albania, tocmai pentru a nu permite Serbiei să
devină o putere maritimă. Guvernul de la Belgrad a solicitat însă un teritoriu mai mare din
Macedonia, stârnind nemulţumirea Bulgariei. În iunie 1913, Bulgaria a declarat război Greciei
şi Serbiei. În al doilea război balcanic s-a implicat şi România, pentru care o Bulgarie Mare
reprezenta o ameninţare directă. Prin Tratatul de la Bucureşti (august 1913), Serbia primea cea
mai mare parte a Macedoniei, restul şi Tracia occidentală mergeau la Grecia, iar România
primea sudul Dobrogei, Cadrilaterul. Tratatul nemulţumea în mare măsură monarhia dualistă,
căci creşterea teritorială a Serbiei reprezenta un punct de atracţie pentru numeroşii sârbi din
Austro-Ungaria. Astfel, cabinetul de la Viena căuta pretextul unui război preventiv împotriva
guvernului de la Belgrad. Iar acesta a fost găsit un an mai târziu, când arhiducele Franz-
Ferdinand a fost asasinat de naţionaliştii sârbi la Sarajevo. Primul Război Mondial începea o
lună mai târziu.

6
Capitolul al II-lea: ROMÂNIA ÎN PERIOADA NEUTRALITĂȚII

1914- ÎN AȘTEPTAREA ÎNCLEȘTĂRII PENTRU IDEALUL

REÂNTREGIRII NEAMULUI

Prof. Mihail BRĂILESCU

La sfârșitul lunii iulie s-a împlinit un secol de la începutul a ceea ce a rămas în istorie
sub numele de Primul Război Mondial. Pentru mulți dintre politicienii vremii izbucnirea
conflagrației nu a fost o surpriză, tensiunile dintre marile puteri, dar și problemele ridicate de
existența unor state multietnice, nu în ultimul rând aspirațiile naționale ale multor popoare,
printre care și cel român, indicau inevitabilitatea unui amplu conflict. Nici locul izbucnirii
acestuia nu a fost neașteptat, întrucât de multă vreme Balcanii reprezentau „butoiul cu pulbere
al Europei”. Așa încât, în cancelariile marilor puteri, atentatul de la Sarajevo a fost imediat
privit ca scânteia unui conflict și nu un simplu asasinat, fie el și princiar.
La 15/28 iulie 1914, la o lună de la atentat, deci nu sub impresia imediatei emoții,
Austro- Ungaria declara război Serbiei în urma unor febrile consultări și tatonări diplomatice,
în special cu Germania, principalul ei aliat. Dar printre aliații Germaniei, Austro- Ungariei și
Italiei ce constituiseră un bloc politico-militar în 1882, figura chiar din anul următor și
România. Această opțiune a liderilor de la București, materializată prin acordul secret din
1883, a avut multe rațiuni, printre ele incluzându-se ostilitatea Rusiei după obținerea
independenței naționale, slăbiciunea Franței, tradițională sprijinitoare a noastră, vădită în
războiul cu Prusia din 1870-1871; și, implicit, ascensiunea acesteia din urmă, precum și
speranța că alianța cu Viena va contribui la ameliorarea situatiei românilor din dubla
monarhie. Naționalitatea regelui Carol era un considerent mai mult sentimental, dacă avem în
vedere că principalele monarhii beligerante, engleză și rusă pe de o parte, germană și austriacă
pe de alta, erau despărțite de puternice contradicții geopolitice, deși aveau apropiate legături
de rudenie.
La 10 august 1913, Pacea de la București marcase sfârșitul celui de-al Doilea Război
Balcanic, la care România participase în cadrul coaliției antibulgare. Acest nou episod al
crizei balcanice a dat impuls curentului ostil Austro-Ungariei generat de opțiunile naționale
firești ale României și a grăbit desprinderea țării noastre de o alianță care, acum, nu-și mai
avea rațiunile din perioada în care fusese încheiată. Unitatea națională era obiectivul major al
diplomației românești, ceea ce îl îndreptățea pe Nicolae Iorga ca, în perioada beligeranței
românești în Balcani, să scrie următoarele: „Se poate spune pe drept cuvânt că peste Dunăre
se discută chestiunea Ardealului, că se începe războiul împotriva voinței austriece”.
Tratatul de aderare la Tripla Alianță, reînnoit de mai multe ori în deceniile trecute de la
semnarea sa, era în 1914 cunoscut în amănunt doar de regele Carol și de foștii premieri Petre
P. Carp și Titu Maiorescu, ambii filogermani asidui, în timp ce alți politicieni de prim rang,
inclusiv Ionel I. C. Brătianu, fiul prim-ministrului care-l încheiase, ajuns el însuși premier în
ianuarie 1914, abia aveau informații despre existența lui sau îl cunoșteau parțial.
La puțin timp de la preluarea guvernului, regele Carol i-a comunicat lui Ionel Brătianu
că în chiar anul precedent, sub guvernul Maiorescu, Tratatul din 1883 fusese reînnoit, la care
Brătianu i-a răspuns: „Dacă Majestatea Voastra mi-ați fi făcut onoarea să mă întrebați înainte,
mi-aș fi permis să vă consiliez să nu reînnoiți tratatul”. „De ce?”- a întrebat regele. „Pentru că
în noua situație politică și în actuala stare de spirit a țării, tratatul este inoperabil”. După
începerea războiului, presiunile politice și diplomatice asupra României au crescut. La 31
iulie 1914, doar 3 zile după ce Austro-Ungaria declarase război Serbiei, împăratul german

7
Wilhelm al II-lea scria regelui Carol: „Eu am încredere că tu vei fi credincios prietenilor tăi și
că vei îndeplini neapărat datoriile tale de aliat”.
Cu puțin timp înainte, în iunie 1914, țarul Nicolae al II-lea a făcut o mult comentată
vizită lui Carol, la Constanța. În aceeași ordine de idei e de menționat și vizita la București a
lui Sazonov, ministrul rus de externe, prelungită cu o semnificativă excursie în compania
premierului Brătianu, dincolo de granița nordică a țării, la Predeal. Erau și acestea semnale
grăitoare privind o orientare antihabsburgică tot mai vădită a României. Chiar în seara zilei de
15/28 iulie 1914, când Austro-Ungaria declarase război Serbiei, Brătianu a convocat Consiliul
de Ministri, toți cei prezenți răspunzând că România nu putea să lupte alături de atacatori.
Dată fiind gravitatea situației, regele, de comun acord cu Brătianu, a convocat pentru
prima dată un Consiliu de Coroană, organism ce cuprindea în afară de membrii guvernului pe
liderii marilor partide politice, foștii premieri și prințul moștenitor Ferdinand. Desfasurată la
Peleș, la 21 iulie/ 3 august 1914, întrunirea Consiliului de Coroană a dat prilejul lui Carol să
arate tuturor celor prezenți conținutul tratatului. Cu excepția lui P. P. Carp, singurul
filogerman prezent (Maiorescu era plecat din țară), toți membrii Consiliului, acum în
cunoștință de cauză privind tratatul în integralitatea sa, s-au pronunțat pentru neutralitate. S-a
argumentat că tratatul devenea aplicabil doar în cazul în care unul dintre statele semnatare era
atacat, ori dimpotrivă, Austro-Ungaria era statul care declarase război și în plus nu fusese
respectată prevederea potrivit căreia celelalte state semnatare trebuiau informate în prealabil
cu privire la o eventuală declarație de război. Brătianu, ultimul politician care a luat cuvântul,
a spus: „Austria și Germania au pregătit războiul și l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne
comunice să luăm armele alături de ele”. Balanța în favoarea neutralității a fost înclinată și de
Italia, chiar în timpul întrunirii Consiliului de Coroană, o telegramă de la Roma anunțând o
decizie similară în ziua precedentă.
Carol I, care suferea astfel o grea înfrângere politică și morală dupa 48 de ani de
domnie, a conchis resemnat: „Ca rege constituțional mă supun voinței dumneavoastră”, iar
puțin mai târziu i-a declarat lui Take Ionescu: „Dacă regret ceva este că nu am murit înainte
de începerea acestui război”. La scurt timp după aceasta, Carol a încetat din viață, iar a doua
zi, la 28 septembrie/ 11 octombrie 1914, Ferdinand a depus jurământul ca rege, declarând că
va fi un bun român, ceea ce echivala cu o noua distanțare de Puterile Centrale. Era vizibilă
atât influența sporită a primului-ministru, cât și a soției sale, regina Maria, filoantantistă
convinsă.
Poziția neutrală adoptată de România nu putea fi definitivă în condițiile aspirației
tuturor românilor la desăvârșirea statului național unitar. Cu clarviziunea-i caracteristică, Take
Ionescu declara: „Ar fi o neînțeleasă iluziune să credem că am putea sta simpli spectatori ai
conflictului european și că biruitorii se vor grăbi a ne plăti inacțiunea noastră”. De altfel,
majoritatea politicienilor români nu considera că neutralitatea este definitivă. Cu atât mai grea
a fost misiunea premierului Brătianu, care în perioada următoare a trebuit să-și întrebuințeze
întreaga abilitate pentru a rezista atât presiunilor din interior, cât și ale celor doua tabere care
se întreceau față de noi cu promisiuni, fiecare, bineînțeles, pe seama inamicului, pentru a ne
atrage în conflict de partea lor.
Soluția neutralității, a expectativei cu apărarea frontierelor, confirmată de Consiliul de
Miniștri în chiar continuarea Consiliului de Coroană, a fost cea mai bună în acel moment
istoric, întrunind de altfel o largă adeziune. Această decizie era și o modalitate de afirmare a
libertății de acțiune în ansamblul războiului și crea condiții pentru angajarea la momentul
oportun, a potențialului militar al României în scopul reîntregirii naționale.

8
 DECLANȘAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL. MARILE BĂTĂLII

Prof. Marius PANAIT, eleva Nicoleta FELEA și elevul Ionuț TODERAȘCU,

Liceul Tehnologic „Eremia Grigorescu”, Tg. Bujor

În vara anului 1914, pe fondul derulării în Bosnia a unor manevre ale armatei austro-
ungare, sosește la Sarajevo moștenitorul tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, împreună
cu soția sa. În timp ce se îndreptau spre Primărie a avut loc o tentativă de asasinat, care s-a
finalizat cu rănirea unui colonel, care a fost dus de urgență la spital. După ceremonie, Franz
Ferdinand s-a dus la spital, însă din cauza faptului că şoferul a intrat pe un drum greșit, când
manevra mașina înapoi, un tânăr sârb îi împușcă pe moștenitorul Austro-Ungariei și pe soția
sa. În urma acestui eveniment nefericit, se „trezește” furia Austro-Ungariei asupra Serbiei.
Astfel, începe să mocnească focul izbucnirii Primului Razboi Mondial. S-au creat două mari
alianțe, Puterile Antantei (Franța, Imperiul Rus și Anglia) și Puterile Centrale (Germania,
Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria), alianțe ce s-au împărțit în trei mari fronturi:
Frontul de Vest (de la frontiera elvețiană până la Marea Nordului) pe care s-au confruntat
trupele franceze, belgiene, engleze și germane, Frontul Oriental (de la Marea Baltică până în
Carpați) care curprindea trupele germane, austriece și rusesti, Frontul Balcanic (pe Dunăre și
Sava) care a dat naștere luptelor dintre armata sârbă și cea austro-ungară. Germania urmarea
un plan care se referea la faptul că trupele germane urmau să ducă acţiuni fulger contra
Franței și contra Rusiei. Însă acest plan a cunoscut un mare eșec, odată cu Bătălia de la
Marna, din perioada 5-12 septembrie. Germania, deși obținuse două victorii în urma luptelor
de la Liège și Charleroi, în bătălia de la Marna cunoaşte gustul înfrângerii. Trupele engleze
au reușit să pătrundă între liniile armatelor germane a I-a și a II-a, distrugând astfel
stabilitatea și legătura dintre cele două corpuri de armată. Eșecul Germaniei în urma bătăliei
de la Marna, una dintre cele mai mari bătălii din istorie, a determinat prelungirea războiului și
salvarea Franței. În timpul bătăliei şi-au pierdut viaţa aproximativ 500.000 de oameni. După
marea înfrângere, trupele germane au reîncercat să ocupe Franța prin ceea ce s-a numit
„cursa spre mare”, cursă ce cuprindea un lanț de bătălii, printre care Bătălia de la Ypres, una
dintre cele mai sângeroase lupte. Cea mai importantă consecință a acestui lanț de bătălii, l-a
reprezentat epuizarea totală a soldaților.
O altă bătălie importantă, s-a dat între Germania și Rusia, între 26-30 august, la
Tannenberg. Finalul acestei confruntări aducea în prim-plan înfrângerea armatei ruse și
sinuciderea comandantului rus, Samsonov. Trupele rusești au încercat să echilibreze balanța
prin Bătăliile de la lacurile Mazuriene, însă și de data aceasta rușii au fost siliți să se retragă
din Prusia Orientală către teritoriul autohton. Deși au fost înfrânţi de armata germană, țariștii
au învins armata Austro-Ungariei în Bătăliile din Galiția și Prusia Orientală. Între Serbia și
Austro-Ungaria, statele care au declanşat Primul Razboi Mondial, au avut loc confruntări în
Bătălia de la Jadar (17-19 august), bătălie finalizată cu victoria Serbiei. Deși Austro-Ungaria
ocupa Belgradul, în urma confruntării de la Rudnik, este obligată să se retragă. Aceste victorii
ale Serbiei au atras atenția asupra ei, căci nimeni nu se aștepta ca trupele sârbe să facă față
trupelor austro-ungare. În urma acestor confruntări militare, balanţa începe să se încline în
favoarea Antantei, astfel că Germania a încercat atragerea în război a Imperiului Otoman. Se
dorea o astfel de manevră pentru faptul că Imperiul Otoman reprezenta un aliat puternic și
pentru că se rupea astfel legătura Rusiei cu Strâmtorile dintre Marea Mediterană și Marea
Neagră. Tot la sfârșitul anului 1914, intră în război și Japonia, de partea Antantei, Australia ca
aliat direct a Angliei și Bulgaria de partea Puterilor Centrale.

9
 Cumpăna dintre anii 1914-1915 aducea în discuție două mari probleme: a muniției și
a cheltuiellilor foarte mari (1 miliard de franci pe lună cheltuia fiecare dintre cele cinci mari
puteri participante la conflict). În consecință, anul 1914, s-a încheiat cu pierderi de vieţi
omeneşti foarte mari, apariția de epidemii şi foamete. Abia la sfârșitul anului s-a conștientizat
că războiul va fi unul lung și imposibil de oprit! Prima operaţiune de mare amploare din
cursul campaniei din 1915 a fost acţiunea combinată navală şi terestră, declanşată de aliaţii
anglo-francezi pentru a forţa Strâmtoarea Dardanele. Un grup de „orientali”, printre care se
numărau generalii Gallieni și Franchet d’Esperey, cât şi oameni politici ca Churchill, Lloyd
George, preconizau aplicarea loviturii principale acolo unde înfrângerea Reichului german
părea a fi mai lesnicioasă, în Orientul Apropiat și în sud-estul Europei.
La începutul anului 1915, interesul pentru sporirea presiunii militare asupra turcilor a
crescut la Londra, datorită ofensivei trupelor otomane, formate mai ales din arabi, conduse de
Djemal-Pasa, asupra Canalului Suez. In februarie 1915, turcii au atins Suezul, dar nu s-au
putut menţine acolo, spre dezamăgirea germanilor. Pe lângă măsurile de apărare luate în zona
Suezului, întregul litoral egiptean a fost tăiat de tranşee. Totodată, britanicii doreau şi
executarea unei operaţiuni de diversiune, care să provoace retragerea unor unităţi otomane din
zona Suezului, de aici interesul sporit pentru o ofensivă asupra Dardanelelor. Guvernul
britanic voia să realizeze forţarea strâmtorilor prin distrugerea „graduală şi metodică a
forturilor printr-un bombardament naval...”. Operațiunea era dificilă, deoarece strâmtoarea
avea o lungime de 36 de mile si o lăţime medie de 3 mile; cu toate acestea se spera ca
operaţiunea să fie încheiată în 3-4 săptămâni.
La 19 februarie 1915, ora 9.51, flotele engleză şi franceză concentrate în Dardanele,
au început bombardarea forturilor exterioare. La 2 martie, sistemul de apărare externă al
Dardanelelor a fost distrus. Aliaţii ajunseseră la concluzia că era necesară ocuparea Peninsulei
Gallipoli. La 25 aprilie, primele unităţi franco-engleze debarcau cu pierderi grele în
Dardanele, dar cei 30 000 de soldaţi aliaţi sunt obligaţi să se menţină doar pe îngusta porţiune
ocupată. Aventura Dardanelelor a absorbit succesiv peste 450.000 de soldaţi din care 145 000
morţi şi răniţi, trupele fiind decimate şi de boli sau de clima toridă. Evenimentele mai
importante de pe frontul de est din 1915 au fost: ofensiva germană, declanşată la 2 mai între
Vistula si Carpaţi sub comanda generalului Mackensen, soldată cu ruperea frontului si
retragerea ruşilor. În iunie, o nouă ofensivă austro-germană a străpuns linia de apărare a
Rusiei, silindu-i pe ruşi să părăsească întreaga Galiție. La 23 mai 1915, Italia a declarat
război Austro-Ungariei, având douăsprezece bătălii, dintre care au avut loc 11 ofensive
italiene, fără rezultat, care au provocat moartea a sute de mii de soldați. În 13 iulie, germanii
au atacat, concomitent, din două direcții opuse, către Varşovia şi Ivangorod pentru a nimici
trupele ruse dispuse pe Vistula. La 8 august, o nouă ofensivă declanşată de germani a sfârşit
prin ocuparea întreglui teritoriu al Lituaniei. La sfârşitul acţiunilor ofensive în Est, austro –
ungarii şi germanii se aflau în posesia unor importante teritorii ţariste şi provocaseră ruşilor
pierderi importante. Frontul de vest s-a aflat în impas pe tot parcursul anului, în bună măsură
din cauza lipsei de obuze. În luna aprilie, la Ypres, germanii au introdus în lupta împotriva
francezilor gazul toxic cu clor. În curând, ambele tabere au început să folosească felurite gaze
şi obuze umplute cu gaz, având efecte nimicitoare.
In condiţiile confruntării unor forţe uriaşe, campania din 1915 a reprezentat istoria
încercărilor de a găsi „punctul slab” al sistemului de apărare inamic, în vederea străpungerii
frontului cu ajutorul masiv al artileriei. Aceasta a demonstrat-o ofensiva franceză din Arras
din mai 1915, ofensiva anglo-franceză din septembrie declanşată în Champagne. Toate s-au
soldat cu un eşec.

10
 ROMÂNIA ÎN PERIOADA NEUTRALITĂȚII. ANI DE TENSIONATE
AȘTEPTĂRI
Partea întâi
Prof. Mihail BRĂILESCU

Odată cu declararea stării de neutralitate din 21 iulie/3 august 1914, începea, după o
judicioasă expresie, intrarea în „arcul așteptării”. Cum era firesc în asemenea situații de
cumpănă, politica guvernamentală nu a coincis pe deplin cu acțiunile desfășurate de
reprezentanții opiniei publice, ai societății civile, mulți dintre ei personalități prestigioase ale
vieții politice și culturale românești. În același timp însă era de așteptat ca acțiunea politică
oficială să țină seama și de manifestările publice legate de situația și aspirațiile generale,
manifestări cu un mare impact asupra societății. Chiar în zilele care au urmat atentatului de la
Sarajevo, diplomația bucureșteană s-a implicat cu promptitudine în analiza detaliată a situației
create, Regele Carol, a cărui germanofilie era notorie și, în definitiv, previzibilă, nu susținea
ab initio teza austro-germană a vinovăției guvernului sârb, apreciind într-o discuție cu
ambasadorul austriac Czernin că Viena, că dat fiind situația politică gravă, trebuie să dețină
probe indubitabile în sprijinul acuzațiilor sale.
După ședința Consiliului de Coroană, care decidea neutralitatea țării noastre față de
conflictul declanșat, autoritățile române au menținut relațiile diplomatice normale cu Puterile
Centrale, dar au manifestat opțiunea de a coopera cu Antanta. Ca urmare a negocierilor cu
Rusia, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, s-a încheiat în secret acordul Sazonov- Diamandy,
prin care, pentru prima dată, o mare putere recunoștea dreptul României, în schimbul unei
neutralități binevoitoare, de a reuni părțile din Austro- Ungaria locuite de români. Totuși, în
privința Bucovinei, Rusia pretindea, invocând considerente etnice, în spiritul
expansionismului ce-i era propriu, ca delimitarea teritorială să se facă în conformitate cu
principiul naționalităților. Aceasta în pofida faptului că Bucovina nu-i aparținuse niciodată!
Așa după cum declara Brătianu în decembrie 1919, în fața Parlamentului, raportându-se la
dificultățile legate de acest acord, „două chestiuni grele s-au ivit în fața noastră. Una din
pricină că Rusia voia să ia nordul Bucovinei și Cernăuții, alta tot din partea Rusiei, care ținea
cu obstinație să nu luăm în intregime Banatul”. Astfel, în memoriile sale, ministrul rus de
externe Sazonov scria în legatură cu doleanțele românești că „au apărut complicații atunci
când domnul Brătianu a cerut teritorii unde elementul românesc era slab reprezentat (!!) ca în
Bucovina și Banat, unde Rusia și Serbia aveau ele însele interese de apărat”. Bineințeles că
puterile Antantei vedeau alăturarea României prin prisma propriilor interese strategice și
politice și nu aveau în vedere decât în subsidiar interesele românești. Același Sazonov, de
pildă, afirma că acțiunea militară a României era utilă dacă ar fi atacat Austro- Ungaria la
începutul lui 1915, când rușii erau în ofensivă și dacă ar fi atacat Bulgaria pentru a scădea
presiunea acesteia asupra Serbiei. Conform guvernului ru,s a ne orienta spre Transilvania era
o acțiune pripită, chiar egoistă, întrucât după victoria Antantei oricum am fi primit-o.
La 10/23 septembrie 1914, tot în secret, s-a încheiat la București un acord cu Italia prin
care părțile se angajau să nu părăsească poziția de neutralitate fără a se informa reciproc în
limitele unui preaviz de opt zile. În aceste negocieri, premierul dovedea o înaltă
responsabilitate, anunțând guvernele Antantei că nu se va angaja în luptă înainte de a obține
recunoașterea frontierelor solicitate, ca și susținerea militară corespunzatoare a viitorilor
aliați. Este grăitoare în acest sens mărturia ambasadorului francez în țara noastră, contele

11
Saint- Aulaire, care, referindu-se la acțiunile lui Brătianu, conchidea: „Dacă el a ezitat să ia
angajamente, este pentru că nu ezita să se țină de ele”.
Fără constrângerea responsabilităților oficiale, dar cu același patriotism pe care îl
manifesta guvernul, societatea civilă din lumea românească, precizăm, nu din România
granițelor vremii, se exprima foarte activ prin numeroase mijloace pentru îndeplinirea
supremului ideal național.
In noiembrie 1914, un grup de personalităti ale vieții politice și culturale printre care
Nicolae Filipescu, Barbu Stefănescu Delavrancea, dr. Ion Cantacuzino, dr. Thoma Ionescu,
dar și ardeleni ca Vasile Lucaciu și Octavian Goga au înființat Asociația „Acțiunea națională”,
pentru a impune guvernului, în mod explicabil mai reticent în manifestări publice, opinia
cvasigenerală a beligeranței alături de Antantă. O dovadă grăitoare a poziției guvernamentale
o reprezintă trimiterea câtorva personalități din opoziție (dr. I. Cantacuzino, dr. C. Istrati, C.
Diamandy) în Franța și Italia pentru a face cunoscute opiniile românești și care au adus la
cunoștința oficialităților de la București pozițiile oamenilor politici, inclusiv președintele
Franței, Poincaré, cu care au intrat în legatură.
Totuși manifestările societății civile în favoarea acțiunii armate erau din ce in ce mai
energice. În acest context, se cuvine a fi menționată activitatea Ligii culturale, înființată în
1891, care, la Congresul extraordinar din 14/27 decembrie 1914, a ales un comitet al cărui
presedinte era preotul Vasile Lucaciu, vicepreședinte era Barbu Șt. Delavrancea, iar secretar
Nicolae Iorga. Semnificativă era schimbarea denumirii în „Liga pentru unitatea politică a
tuturor românilor”, în acord cu opinia tot mai larg răspândită în întreaga societate. La una din
adunările Ligii, vulcanicul Nicolae Filipescu adresa recent încoronatului Ferdinand mesajul
următor: „Mărirea ce ți-o urăm, Sire, este: să te încoronezi la Alba- Iulia sau să mori pe
câmpia de la Turda”, amintind astfel celebra unire a lui Mihai Viteazul.
La 15/28 martie 1915, a fost organizat, la Ateneul bucureștean, un congres al
românilor de peste hotare la care s-a reafirmat dorința de unire și s-a cerut în acest scop
intervenția armată a guvernului. Printre participanți se află și un grup de gălățeni, în care s-a
remarcat printr-un vibrant discurs profesorul Ion Tohăneanu, mulți ani director al Liceului
„Vasile Alecsandri”. Un moment semnificativ în afirmarea dorinței de unitate națională l-a
constituit peste numai o lună, la 19 aprilie/ 2 mai, întrunirea secțiunii gălățene a Ligii pentru
unitatea politică a tuturor românilor, la care peste 2000 de localnici i-au întâmpinat pe
fruntașii acesteia: Vasile Lucaciu, dr. C. Istrati, Octavian Goga și Nicolae Iorga.
La 18 septembrie/1 octombrie 1915, s-a creat „Federația unionistă” în frunte cu
Alexandru Lahovary, ce grupa politicieni din opoziția conservatoare cu vederi proantantiste,
personalități politice și culturale neîncadrate în vreun partid, precum și români originari din
Transilvania și Bucovina aflați în țara liberă. Deși organizațiile și activitățile în favoarea
beligeranței alături de Antanta erau precumpănitoare, inclusiv noii regi Ferdinand și Maria, în
limitele constrângerilor oficiale, împărtășind această poziție, au fost și oameni politici care s-
au pronunțat în favoarea intrării României în razboi de partea Puterilor Centrale, pornind de la
pericolul pe care îl reprezentau pentru România tendințele expansioniste de notorietate ale
Rusiei. Acest curent, vădit minoritar în ansamblul societații românesti, era animat de
politicieni conservatori, cei mai cunoscuți fiind Alexandru Marghiloman și Petre P. Carp, ca și
de ziarul „Ziua” condus de Ioan Slavici.
Cu toate că guvernul maghiar condus de contele Tisza dovedea, chiar în pofida
recomandărilor Berlinului, inflexibilitate în ce privea o eventuală relaxare a politicii
consecvent antiromânești de deznaționalizare, curentul favorabil Puterilor Centrale sau, la
limită, a permanentizării poziției neutre a țării noastre, considera că numai această orientare
putea garanta viitorul României unite.
In anul 1915, s-a risipit iluzia unui război de scurtă durată, așa cum se preconizase
inițial în cercurile politice de decizie și cum sperase opinia publică internațională. Așteptările

12
optimiste făceau tot mai mult loc temerilor și incertitudinilor, încordării pentru producerea
sau măcar găsirea de noi oportunități, în scopul împlinirii țelului final, cel al unirii depline.

ROMÂNIA ÎN ANII NEUTRALITĂȚII. ANI DE TENSIONATE AȘTEPTĂRI (II)

Prof. Mihail BRĂILESCU

Atât factorii de decizie, cât și opinia publică conștientizau necesitatea contribuției

noastre la efortul de război, cu atât mai mult cu cât și oficialitățile de cel mai înalt rang ale
Antantei afirmau că nimeni nu va lupta doar pentru interesele românești.
Tratând cu maximă responsabilitate toate aspectele și implicațiile geopolitice, militare
și economice, premierul Brătianu s-a străduit să asigure României o poziție din care, fără a
exclude sacrificiile proprii, să i se garanteze îndeplinirea dezideratelor mult așteptate ale
reîntregirii naționale. Principala problemă a lui Brătianu era de a negocia cu Antanta o alianță
care să asigure că România își va atinge obiectivele în cazul participării la război, dar și să
evite o ruptură prea timpurie cu Puterile Centrale. În spiritul acestei înalte responsabilităti,
confruntat cu presiunile opiniei publice, dar și ale multor reprezentanți ai clasei politice,
Brătianu declara reporterului unei agenții de presă străine: „Încerc să las pe mâine greșelile pe
care oamenii îmi spun ca ar trebui să le fac azi”.
Cu sprijinul noului rege, Ferdinand, și al unei largi majorități parlamentare, Brătianu a
început chiar din 1914 un temeinic proces de pregătire politico-diplomatică a României,
pentru intrarea în război. Conștient de poziția strategică vulnerabilă a Romaniei și de faptul că
pregătirea militară a acesteia era insuficientă, el dorea să evite riscul unui dezastru. Așa după
cum spunea ministrului francez la București, nu avea intenția să meargă la razboi până nu
existau 75% șanse de a învinge. Ori, în vederea unei angajări în conflict, armata română era
slab dotată în comparație cu posibilii săi adversari. Regimentele germane, de pildă, aveau
între 18 si 24 mitraliere, iar cele românesti doar între 4 și 6. Industria de război a României se
afla abia la începuturile sale. Alianța cu Puterile Centrale, perfectată cu peste 3 decenii în
urmă, determinase ca majoritatea materialelor de război să fie importate din Germania și
Austro-Ungaria. Din 1914, importurile din Anglia și Franța se făceau prin Grecia, dar din anul
următor, căderea Serbiei coroborată cu intrarea Bulgariei în război alături de Puterile Centrale,
făcea ca transportul acestor materiale să se poată face doar prin Rusia, a carei infrastructură
portuară (Arhanghelsk sau chiar Vladivostok) și feroviară era insuficientă chiar și pentru
necesitățile proprii. In plus, aceste importuri erau reduse atâta timp cât România nu se angaja
ferm alături de Antanta, în vreme ce Puterile Centrale, furnizor tradițional, au refuzat să vânda
arme unui potențial inamic.
Guvernul a făcut eforturi deosebite pentru a depași această situație. I.I.C. Brătianu,
care era și ministru de razboi, a luat măsuri pentru sporirea producției de profil autohtone,
între acestea fiind crearea Comisiei tehnice industriale și a Direcției generale a munițiilor,
aceasta din urmă condusă de Anghel Saligny, ambele subordonate ministerului menționat. O
serie de întreprinderi de stat și particulare, printre care și Șantierul naval „Fernic” din Galați,
au fost profilate pe producția de război.
În scopul acoperirii nevoilor armatei și al furnizării necesarului de materii prime
pentru industrie, o serie de decrete din anii 1914 și 1915 au restrâns exportul a numeroase
produse agricole și petroliere. Pentru a face față necesităților financiare sporite, statul a recurs
în secret la împrumuturi externe din Italia și Anglia, dar și la un împrumut intern, în aprilie
1916, prin subscripție publică, populația răspunzând cu mult entuziasm, astfel că suma
obținută în numai 3 zile, peste 400 milioane lei a depășit-o cu mult pe cea preconizată. Cifra

13
apare cu atât mai relevantă, dacă avem în vedere că bugetul militar al României pe exercițiul
1915-1916 era de aproape 98 milioane lei, ceea ce reprezenta 16% din bugetul general.
În plan politic, încă din toamna anului 1914, poziția partidelor s-a conturat tot mai
pregnant în conformitate cu orientarea opiniei publice, ale cărei vederi le exprimau. Din
septembrie 1914, Partidul Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu, s-a pronunțat tot
mai vizibil pentru renunțarea la neutralitate și alăturarea țării noastre Antantei. În cadrul
Partidului Conservator, dezbaterile legate de poziția României au dus la o veritabilă sciziune.
Al doilea om din partid după Alexandru Marghiloman, Nicolae Filipescu, declara în
septembrie 1914, că va merge cu opinia publică. Gruparea lui Filipescu, desprinsă din Partidul
Conservator, s-a unit din iunie 1916 cu conservatorii democrați ai lui Take Ionescu, mărind
astfel rândurile forțelor politice antantofile. Tot de la conservatori, gruparea lui P.P. Carp,
vizibilă ca germanofilă, dar fiind mai degrabă antirusă, opta pentru alăturarea țarii noastre
Puterilor Centrale.
Partidul Național Liberal, aflat la guvernare, nu și-a putut manifesta fățis opțiunea.
Totuși, și din rândul liberalilor, cu toată autoritatea lui Brătianu, mulți politicieni cunoscuți ca
Emil Costinescu sau Toma Stelian se pronunțau pentru beligeranța alături de Antanta.
O expresie a viziunii proantantiste a guvernului, dar și a prudenței sale, o reprezintă
trimiterea, în toamna anului 1914, a unor emisari din rândul opoziției în Italia (dr. Constantin
Istrati) și Franța (dr. Ioan Cantacuzino si Constantin Diamandy), care au făcut cunoscute
năzuințele românilor și au atras mulți simpatizanți, inclusiv președintele Poincaré, de partea
cauzei noastre. La începutul toamnei lui 1915, poziția prudentă a Guvernului Brătianu a fost
pusă la o nouă încercare, în condițiile intrării Bulgariei în război alături de Puterile Centrale,
ceea ce făcea ca amenințarea beligeranței pe două fronturi să fie iminentă. Aceasta justifica pe
deplin condițiile puse de Brătianu în vederea încheierii unei convenții militare: asigurarea
muniției și a altor echipamente necesare, ofensiva armatelor Antantei pe toate fronturile și,
pentru eliminarea oricărei ambiguități, protecție necondiționată împotriva unui atac bulgăresc.
Defensiva înverșunată a francezilor la Verdun, redresarea armatei italiene pe frontul Piave,
declanșarea ofensivei britanice pe Somme și succesul în est al lui Brusilov pareau să coincidă
cu aceste cerințe. Generalul Joffre, șeful Înaltului Comandament Francez, dădea asigurări că
„România va putea ocupa Transilvania fără niciun risc… Austria nu dispune de nicio divizie
pe care să o trimită în Transilvania”. Liderii Antantei, dorind foarte mult intrarea României în
război, erau însă superficiali, dacă nu chiar înșelători, cel puțin în privința condiției puse de
Brătianu în legătură cu amenințarea bulgară. Premierul român avea îndoieli cu privire la
capacitatea și chiar intențiile forțelor aliate de pe frontul de la Salonic. Francezii, de pildă,
pretindeau că au acolo erau 400.000 de oameni și în realitate forțele lor numărau mai puțin de
230.000. Generalii care comandau frontul balcanic, Sarrail și Milne, precizau propriilor
guverne că ezită să întreprindă ceva de natură serioasă. Brătianu, bănuind și el acest lucru, a
insistat ca forțele de la Salonic să atace cu 10 zile înainte ca România să declare război.
Chestiunea respectivă a rămas neprecizată în condițiile în care alierea Bulgariei cu Puterile
Centrale a dat concretețe ideii unui război al țării noastre pe două fronturi, a căror lungime
totală era de două ori mai mare decât cea a frontului francez și doar cu puțin mai mică decât
cea a frontului rusesc.
Reticențele și temerile lui Brătianu au ajuns să producă iritație în cancelariile Antantei,
dar s-au dovedit pe deplin justificate în contextul desfășurării ulterioare a evenimentelor
militare și politice. Se confirmau astfel declarațiile sale într-un interviu acordat unui ziar
elvețian: „România se ridică doar pentru a elibera pe frații nostri, care întotdeauna au fost
uniți cu ea prin cele mai strânse legături… Pentru pacea viitoare a Europei, pentru stabilirea
noii ordini este necesar deci ca principiul naționalităților să triumfe pentru toate statele
interesate, deci și pentru România”.

14
 ANI DE TENSIONATE AȘTEPTĂRI ȘI INTENSE PREGĂTIRI
- partea a III-a –

Prof. Mihail BRĂILESCU

După declararea neutralității, privită de către Ionel I.C. Brătianu ca o soluție de

provizorat, ca un răgaz necesar pentru pregătirea intrării în luptă alături de Antanta,
autoritățile române au adoptat măsuri complexe de ordin economic și strategico- militar.
Premierul Brătianu se bizuia în acest sens și pe o bună cunoaștere a lipsurilor armatei române
din războiul balcanic abia încheiat, chiar dacă sau poate tocmai de aceea, participarea militară
mai mult simbolică nu a fost de natura să furnizeze informații relevante privind potențialul
nostru combativ. Astfel, chiar de la începutul războiului, a fost constituit un colectiv de
generali, între care Alexandru Averescu se bucura de cea mai mare popularitate, care a
elaborat până în noiembrie 1914 un proiect de operațiuni militare pe două fronturi, pe linia
Carpaților și pe Dunăre, dovadă că se lua în considerare adversitatea bulgară, previzibilă după
încheierea celui de-Al Doilea Război Balcanic.
În plan economic, s-a contractat în Anglia un împrumut care, pe lângă însemnătatea
strict financiară, a avut și o certă semnificație politică, reprezentând asumarea unei obligații
morale față de Antanta. Chiar dacă Anglia nu ceruse în schimb ca România să declare formal
că va merge la război alături de ea, a pus totuși condiția ca banii să nu fie utilizați pentru
achiziționarea de armament împotriva ei și a aliaților ei. „În realitate, scria I.G. Duca, din
acest moment datează alianța noastră cu Tripla Înțelegere. De atunci înainte nu mai putea fi
vorba de o adevarată neutralitate a României”. Acest credit, ca și altele, din Italia de pildă, au
permis oficialităților române să poată rezista presiunilor financiare ale Puterilor Centrale și să
achiziționeze armament, muniții și alte materiale de război din țări ale Antantei sau neutre.
Acțiuni cu atât mai necesare cu cât, din 1915, atât Germania cât și Austro- Ungaria au încetat
să livreze orice fel de materiale utile dotării armatei noastre. Din păcate însă nu toate aceste
contracte, ce au impus adevărate sacrificii, au fost onorate, atât datorită unor furnizori, cât și
transportului dificil prin Rusia a cărei infrastructură nu făcea față nici propriilor necesități.
Totodată, marile eforturi financiare, situația economică dificilă au fost deseori speculate de
unii afaceriști, „îmbogățiții de război”, care din înzestrarea armatei au făcut surse de venituri
considerabile.
Din amplul program de pregătire au făcut parte și măsuri pentru sporirea resurselor
umane. Astfel, s-a mărit limita de vârstă a medicilor din serviciul sanitar, iar absolvenții
facultăților de medicină au fost chemați sub arme. S-a creat Consiliul Central Sanitar și s-a
procedat la organizarea trenurilor sanitare. A crescut numărul elevilor din școlile militare,
efectivul ofițerilor sporind de la 8.500, în 1913, la 20.000 în 1916, iar al soldaților de la
400.000 la 830.000. Chiar din vara anului 1914 au fost adoptate decizii pentru întărirea
punctelor de trecere la frontiere. Pe linia rcului carpatic, dar și pe Dunăre și în sudul
Dobrogei, s-au efectuat mobilizări și concentrări de trupe, iar contingentul 1912, care trebuia
lăsat la vatră în octombrie 1914, a fost menținut sub arme până la intrarea în beligeranță.
Interesele pregătirii militare din anii neutralității au urmărit ca factorul armat să poată
contribui alături de restul societății la împlinirea idealului unității naționale.
Experiența ultimelor confruntări militare de după iulie 1914 justifică marile eforturi
economice, mobilizarea întregului potențial național. Generalul Grigore Crăiniceanu afirma

15
pe bună dreptate: „S-a dovedit pe deplin că războiul nu se mai face numai cu armata, ci cu
poporul întreg. Altminteri nu se mai poate învinge, nu se mai poate trăi liber și independent”.
Situația oficialităților, Casa Regală și Guvernul, în perioada neutralității, era deosebit
de dificilă. Trebuiau temperate suspiciunile Puterilor Centrale privind adevăratele intenții
românești, dar și impusă cercurilor Antantei justețea revendicărilor noastre în perspectiva
beligeranței. Regele Ferdinand, în discursul rostit chiar după jurământul de investitură, a
declarat în aplauzele frenetice ale deputaților că va fi un bun român. La sfârșitul lunii
octombrie 1915, regele, primind o delegație a profesorilor universitari care exprima cererea
alăturării la Antanta, a reiterat coincidența dorințelor sale cu cele ale poporului, singura
deosebire fiind doar în privința momentului intervenției. Între timp în țară continuau
manifestații în favoarea beligeranței române împotriva Puterilor Centrale, pentru eliberarea
românilor de peste munți. Alături de București, Ploiești, Craiova, Galațiul era în permanență
gazda unor întruniri organizate de „Ligă” sau de „Acțiunea națională”. Oaspeți de seamă ai
orașului nostru ca Octavian Goga, care ataca violent Austro- Ungaria, numind-o un
conglomerat etnic, o noțiune geografică nu o patrie, sau Nicolae Iorga, care compara neamul
românesc cu „un pom ale cărui ramuri și rădăcini se întindeau și la vecini, fiind sosită vremea
ca să se mute gardul, până la ultima ramificație a rădăcinii”, erau adevărați purtători de cuvânt
ai năzuințelor generale.
Pe de altă parte, socialiștii cu mulți lideri de origine străină stipendiați, ca și unele
ziare, de Puterile Centrale, susțineau menținerea neutralității, iar unitatea națională o vedeau
înfăptuită nu prin participare la război, ci prin revoluție socialistă. Chiar când intrarea țării
noastre în război era iminentă și opinia publică se pronunța cu precădere pentru beligeranța
alături de Antanta, socialiștii demonstrau împotriva războiului. La o asemenea manifestație, în
iunie 1916, la Galați s-a ajuns chiar la ciocniri cu forțele de ordine soldate cu împușcarea a
nouă demonstranți.
Politica guvernului era îngreunată chiar de statele Antantei, care prin acțiunile lor
îndreptățeau prudența deosebită a lui Brătianu. Astfel, Italia, în pofida acordului cu România,
a intrat în război fără a informa Bucureștiul în acest sens, iar Rusia cerea ca negocierile cu
România să se desfășoare nu la Londra sau Paris, ci la Petrograd, expresie a intereselor sale
speciale în zonă. De aceea Brătianu declara ambasadorului francez că: „Daca Rusia va refuza
să ne dea satisfacție, nicio putere nu va putea să mă determine să intru în acțiune, nici agitația
din țară, nici presiunea politică nu mă vor face să ies din neutralitate. Ne abandonați și lăsați
Rusia să reglementeze singură o problemă care interesează Tripla Înțelegere și viitorul
situației dumneavoastră în România”. Într-adevăr, Rusia nu voia să se constituie la granițele
sale un mare regat român, care în perspectivă va revendica partea Moldovei răpită în 1812.
Scopul ascuns al Rusiei de a ocupa Constantinopolul și Strâmtorile a răzbătut de altfel și în
tratativele secrete pe care aceasta le-a purtat cu Puterile Centrale. În plus, Rusia oferea
paliative în locul unor tratative diplomatice și pentru că viza anexarea Bucovinei de Nord. De
aceea, acordul Sazonov- Diamandy din octombrie 1914 nu conținea decât deziderate generale.
Mersul în defavoarea Rusiei a operațiunilor militare a diminuat însă rigiditatea poziției
acesteia și a influențat și atitudinea celorlalte puteri ale Antantei față de cererile României.
Aceste cereri au făcut obiectul a două convenții una militară și alta politică. Din punct de
vedere militar, condițiile, negociate de o misiune militară română la Paris încă din 1915 erau
în principal aprovizionarea pe tot parcursul campaniei cu 300 tone de materiale zilnic, o
ofensivă aliată, în special pe frontul estic pentru a reduce rezistența austro- ungară, precum și
neutralizarea Bulgariei prin ofensiva frontului de la Salonic și apărarea Dobrogei de o forță
rusă alăturată trupelor române. Ofensiva de la Salonic trebuia să înceapă cu cel puțin opt zile
înainte de intervenția României. Temerile în ce priveste Bulgaria erau justificate atât de
prezența pe teritoriul acesteia a unei forțe germane, cât și de apropierea de Dunăre a capitalei
noastre. Convenția politică se referea la recunoașterea drepturilor României asupra

16
Transilvaniei, Bucovinei și Banatului și la egalitatea acesteia în drepturi cu Aliații în ce
privește tratativele și hotărârile de la Conferința de Pace. Puterile semnatare se obligau să
păstreze în secret convențiile până la încheierea unei păci generale. De altfel, secretul
desăvârșit a caracterizat și modul în care cele două convenții au fost redactate și semnate la
4/17 august 1916. De teama indiscrețiilor, cele cinci exemplare pentru Franța, Anglia, Italia,
Rusia și România, nu au fost dactilografiate ci scrise de mână, iar semnarea lor s-a facut nu la
sediul guvernului, ci acasă la fratele premierului Vintilă, în prezența doar a câtorva miniștri
români și a reprezentantului Rusiei. Reprezentanții celorlalți patru aliați așteptau la reședința
ambasadorului englez semnarea tuturor exemplarelor pentru a le primi acolo. Conform
convenției militare, România urma să declare război Austro- Ungariei cel mai târziu pe 15/ 28
august 1916, la 8 zile după începerea ofensivei aliate de la Salonic.
După doi ani de presiuni interne, dar și externe, I.I.C. Brătianu obține din partea
Antantei acceptarea principalelor revendicări, expresie a unor deziderate legitime, chiar dacă,
așa cum vor dovedi evenimentele următoare, nu au fost recunoscute cu sinceritate, cu dorința
de a le materializa în întregime, ci mai mult pentru a se asigura aportul românesc la
desfășurarea operațiunilor militare. Așa după cum declara cu satisfacție și mândrie premierul,
principalul negociator român, „noi nu am intrat în razboi ca niște solicitatori nepoftiți. Noi am
intrat în război ca niște aliați doriți și ceruți”. După eforturile materiale și diplomatice avea să
urmeze și calvarul sacrificiilor umane.

CONSILIUL DE COROANĂ DIN 14 AUGUST 1916

Prof. dr. Sorin LANGU

CNVA

Consiliul de Coroană trebuia să fie un moment important pentru țară, dar nu a fost așa,
pentru că el nu a servit pentru a se lua o decizie, ci pentru a o face cunoscută: pe 4 august se
semnaseră cele două convenții, politică și militară cu Antanta, România obligându-se ca în
maximum 10 zile să intre în război. Decizia era luată, declarația de război pregătită, armata
era pregătită, în acea noapte avea consemnul de atac la granița cu Austro-Ungaria, Consiliul
este doar o formalitate.
De ce s-a întârziat așa de mult? Un posibil răspuns este păstrarea secretului, altul ar putea fi
neîncrederea în unii membri ai opoziției, în special P.P. Carp, care arătase din 1914 că nu ar fi
de acord și care avea în continuare întâlniri cu reprezentanți diplomatici ai Puterilor Centrale.
Contextul însă se schimbase: Partidul Conservator, a doua forță politică a țării, se scindase în
două părți conduse de Al. Marghiloman și Nicolae Filipescu; prima era filogermană, a doua
proantantistă, în timp ce liberalii se grupau în jurul liderului lor, Ionel Ionel C. Brătianu. Așa
că rolul acestui Consiliu nu trebuie supraestimat, el aduce la cunoștință celor neimplicați că ...
se aflau în război. Consiliul este convocat pentru data de 14.08.1914, orele 10, la Palatul
Cotroceni. Participanți: regele Ferdinand, prințul moștenitor Carol, Ionel I.C. Brătianu,
primul-ministru, restul miniștrilor, câte un reprezentant al Senatului (C. Robescu) și Adunării
Deputaților (M. Pherekyde), foști prim-miniștri (Th. Rosetti, T. Maiorescu, P.P. Carp), șefi de
partide (Take Ionescu, Al. Marghiloman, Nicolae Filipescu).
Participanții ajung la ora fixată, consiliul începe cu un discurs al regelui, în care acesta
a căutat să explice cum el, german fiind, intră în război contra Germaniei. Poziția regelui a
fost categorisită „emoționantă” (I.G. Duca), „penibilă” (Titu Maiorescu), „frumoasă” (N.
Filipescu), în funcție de poziția pe care o aveau în acel moment. Regele anunță hotărârea
luată și cere sprijinul tuturor forțelor politice, dar ținta o constituie cei trei fruntași

17
conservatori, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, cu o poziție germanofilă
arhicunoscută. De aceea, imediat după terminarea discursului, el invită pe P.P. Carp să-și
spună părerea. Acesta declină invitația spunând că el nu vede rostul acestui Consiliu,
hotărârea fiind deja luată, și că ar trebui să vorbească șefii de partide. Urmează primul
ministru, care expune punctele de vedere ale guvernului, vorbește de necesitatea intrării în
război, despre pregătirile de război. Urmează Take Ionescu, de partea regelui, cunoscut pentru
cameleonismul politic, și Marghiloman, care se opune. Marghiloman își menține poziția,
optând pentru Puterile Centrale sau măcar să așteptăm preconizata ofensivă a lui Hindenburg.
E contrazis de rege cât și Nicolae Filipescu, aflat la ultima ieșire publică - va muri câteva
săptămâni mai târziu, care îl va întreba de ce și-a schimbat opțiunea în doi ani.
Urmează partea cea mai controversată: discursul lui Carp; bătrânul om politic va avea o
poziție clar exprimată, dură pe alocuri, și care poate fi rezumată astfel: din acest război va ieși
ori hegemonia germană, ori cea rusă, iar noi ar trebui să o preferăm pe cea germană, pentru că
o Rusie victorioasă nu va tolera o dinastie germană la București. El va închide ziarul propriu,
își va trimite cei trei fii la război, dar se roagă ca România să fie învinsă. Cuvintele lui Carp
surprind total audiența, unii se declară uluiți de violența cu care bătrânul junimist își menține
părerile. Inflexibil, Carp aduce în discuție probleme strategice și de sfere de influență,
chestiuni care scăpau în entuziasmul general, sau nu se doreau a fi abordate. Replicile vin de
peste tot, regele crede că este vorba doar de amărăciune, Brătianu îl contrazice mizând pe
hegemonia engleză, iar noi declarăm război doar Austro-Ungariei, nu și Germaniei.
Maiorescu insistă pe argumente juridice, care evident nu aveau ce să caute aici, poziția lui
fiind extrem de ingrată - singurul transilvănean din consiliu, și el se împotrivea războiului care
ar fi putut însemna unirea Transilvaniei cu România. Poziția lui este dur contrazisă cu
sentimente și efuziuni, cu declarații mai mult sau mai puțin politice. Ultimele alocuțiuni nu
au mai contat, mesajul ajunsese la destinație, germanofilii nu fuseseră înduplecați dar nu mai
conta: toată lumea era entuziastă, războiul alături de Antanta era așteptat, dar ultimele replici
au fost tot între rege și Carp.
Confruntarea dintre rege și Carp poate fi pusă și într-o altă cheie: Carp era un om
mândru, demn, fără complexe de inferioritate față de nimeni, și astfel nu prea era acceptat de
prea multă lume. Nici regele Carol nu-l agrea, pentru că nu prea era docil el spunând
„niciodată nu s-a simţit mai puţin Rege decât în timpul guvernării lui Carp" (vezi Istoria
României, p.227). De altfel un paradox al politicii modern românești este tocmai acesta:
conservatorii, mult mai apropiați ca orientare politică de Carol I și apoi de Ferdinand, au fost
mult mai greu acceptați de suverani decât colegii lor liberali. Un posibil răspuns ar putea fi
prezența unor lideri ca Lascăr Catargiu „aiasta nu se poate, Maiestate” și P.P. Carp, lideri care
erau gata de a-i da replica oricând suveranului. În această „cheie” replicile dintre Ferdinand și
Carp par un deja-vu.
De remarcat că la acest consiliu nu este prezent niciun reprezentant al Statului Major,
decizia părând a fi doar politică și nu militară. Sunt prezentate negocierile cu Antanta,
Brătianu dând de înțeles că ele s-au finalizat pozitiv pentru noi.
În istoriografie se trece ușor peste acest Consiliu, decizia guvernului fiind socotită ca
fiind îndreptățită, în timp ce conservatorii apar ca marii învinși. În tratatul de Istoria
României, vol. VIII, 2003, p. 420-421, este relatată, pe scurt, desfășurarea consiliului
punându-se accent pe faptul că regele a obținut adeziunea tuturor oamenilor politici, mai puțin
a lui P.P. Carp. Florin Constantiniu în „Istoria sinceră a poporului român” se axează pe poziția
inflexibilă a lui P.P. Carp, într-o țară axată pe „bacșiș și hatâr”. Lucian Boia în Germanofilii,
admite acum că poziția lui Brătianu a fost doar o carte câștigătoare, dar putea fi pierzătoare,
cum a și fost în primii ani. Oricum, cuvintele lui Carp par profetice pentru ce va fi după Al
Doilea Război Mondial: Rusia, URSS deja, ocupând o mare parte din Europa.

18
Capitolul al III-lea: LUPTELE PURTATE DE ARMATA
ROMÂNĂ ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

ÎNCEPUTUL BELIGERANȚEI ROMÂNEȘTI

Prof. Mihail BRĂILESCU

Conform hotărârii Consiliului de Coroană din 14/ 27 august 1916, a doua zi după
declarația de război adresată numai Imperiului Habsburgic, trupele române au declanșat
ofensiva prin trecători pentru eliberarea Transilvaniei. Obiectiv de prim ordin al Marelui Stat
Major, a cărui decizie a fost influențată și de năzuințele arzătoare ale opiniei publice,
ofensivei din Transilvania i-a fost alocată majoritatea efectivelor militare. Astfel, Armata de
Nord (general Constantin Presan) acționa asupra Carpaților Răsăriteni, iar în continuarea
lanțului muntos erau amplasate Armatele a II-a (general Alexandru Averescu) și I (general
Ioan Culcer), însumând circa 420.000 de combatanți. Pentru frontul sudic, împotriva
Bulgariei, unde în prima etapă trebuia doar să ne apărăm, era alocată Armata a III-a (general
Mihail Aslan) cu aproximativ 140.000 de combatanți. Acestei concepții strategice adoptată de
Comandamentul român, chiar în divergență cu opiniile franceze și rusești care acordau
prioritate frontului sudic, i-a corespuns începutul ofensivei române. Pe fondul entuziasmului
trupelor noastre, dar și al primirii călduroase a majoritatii localnicilor, ofensiva în Transilvania
a început astfel sub auspicii promițătoare. Chiar a doua zi, la 16 august, a fost ocupat Brașovul
de către unități ale Armatei a II-a, iar după două zile, unități ale Armatei I ajunseseră în
apropierea Sibiului. Concomitent, trupele române au pătruns în Valea Jiului, inclusiv în
Petroșani, ceea ce afecta posibilitățile de apovizionare a Puterilor Centrale cu cărbuni. În
Carpații Răsăriteni au fost forțate toate trecătorile și Armata de Nord înainta spre centrul
Transilvaniei.
În aceste prime zile de război, trupele române au beneficiat de o relativă superioritate
numerică, datorată și surprinderii inamicului, dotarea cu armament și muniție fiind însă
inferioară. Înaintarea rapidă a românilor a determinat evacuarea fără luptă a Sibiului de către
austrieci, dar Comandamentul nostru nu a decis intrarea în oraș, șocul produs inamicului de
succesele inițiale ale ofensivei în sud-estul Transilvaniei fiind diminuat. Situația strategică a
început să se schimbe în defavoarea noastră datorită unui complex de factori. S-a vădit în
curând că Aliații ceruseră ultimativ intrarea României în război; conștienți că nu-și vor
respecta obligațiile asumate. Astfel, Rusia nu a trimis în Dobrogea trupe cu efectivele
promise, iar armata Antantei de la Salonic, aflată sub comanda generalului Sarrail, a rămas
inactivă, facilitându-se în aceste condiții misiunea bulgaro - germană în Balcani.
Bulgaria, care ne declarase război la 19 august, și-a putut concentra toate forțele spre
Dunăre, ceea ce a determinat schimbări semnificative în situația României, care a ajuns să
lupte pe două fronturi, însumând circa 1500 km. Trupele bulgare, întărite cu unități germane,
au fost plasate sub comanda feldmareșalului Mackensen și au început la 20 august ofensiva de
la Turtucaia, în condițiile unei semnificative superiorități numerice și de dotare. După lupte
înverșunate, la sfârșitul lunii august, trupele bulgaro- germane au cucerit Turtucaia și au
pătruns în Dobrogea, ceea ce a obligat comandamentul român să adopte schimbări radicale în
planul de campanie. Astfel, s-a decis oprirea ofensivei din Transilvania și detașarea unor

19
unități de pe frontul din nord și din rezerva generală cu scopul de a stăvili ofensiva inamică
din Dobrogea. De asemenea, s-a produs o semnificativă schimbare la conducere, Alexandru
Averescu, general care se bucura de o mare popularitate atât în rândul trupei, cat și în opinia
publică, fiind numit în conducerea armatei de la sudul Dunării.
Încercând să stăvilească avansul inamic din Bulgaria, generalul Averescu a conceput și
condus celebra „Operațiune de la Flămânda” din 18-22 septembrie, constând într-o ofensivă
de învăluire pe la sud împotriva bulgaro - germanilor, menită să se finalizeze cu frontul aliat
de la Salonic. În același timp, s-a anulat ofensiva armatei din Transilvania, considerându-se că
poate fi asigurată apărarea rezultatelor, obținute până atunci. Întrăzneț și ingenios concepută,
Operațiunea de la Flamânda a eșuat din cauza unui complex de factori printre care distrugerea
podului de vase construit peste Dunăre, inactivitatea celorlalte forțe aliate, precum și a
necesităților de apărare în nord, care au evidențiat imposibilitatea luptei pe două fronturi, în
special după marile pierderi din Dobrogea.
Într-adevăr, după eșecul ofensivei române din Transilvania, din primele zile de
beligeranță, comandamentele german și austro - ungar și-au întărit forțele cu noi trupe. Astfel,
în Transilvania, la o lună de la începerea campaniei, s-a ajuns la o echilibrare a efectivelor de
luptă, Puterile Centrale având avantajul experienței de luptă și superioritatea armamentului.
De pildă, inamicul avea 6-8 mitraliere la fiecare batalion, în timp ce românii dispuneau de
unități de mitraliere abia la nivel de regiment. În pofida superiorității inamice, elanul
combativ al românilor a fost remarcabil în condițiile unui front care de-a lungul arcului
carpatic măsura peste 950 km. Comandamentul român a apreciat în mod judicios ca efortul de
apărare să se concentreze în zona centrala (Carpații de Curbură, Rucăr, Bran), pentru a
închide cele mai scurte căi de acces spre capitală, în dezacord cu conducerea rusă, care insista
ca apărarea să se realizeze de-a lungul Siretului.
Inamicul a angajat la jumătatea lunii septembrie bătălia pentru Sibiu și concomitent a
început o puternică ofensivă în Valea Jiului, ajungând până la frontieră, în Depresiunea
Petroșani. În aceeași perioadă, ofensiva germană s-a desfășurat și pe Valea Cernei și în
Defileul Oltului, precum și în trecătorile Predeal, Bran, Oituz, luptele desfășurându-se cu o
deosebită înverșunare. Astfel, bătălia pentru Valea Prahovei, care a durat peste 40 de zile, s-a
soldat cu o înaintare a inamicului de doar 10-15 km, fiind zădărnicită tentativa acestuia de a
accede spre Ploiești și București. Pe Valea Argeșului spre Câmpulung, la începutul lunii
octombrie, au fost memorabilele încleștări de la Dragoslavele și Nămăiești, care au durat
întreaga lună și s-au încheiat cu o viguroasă contraofensiva românească. De o deosebită
importanță strategică, întrucât putea deschide calea de pătrundere spre sudul Moldovei și
Dunăre, trecătoarea Oituz a fost teatrul a două vestite bătălii de la sfârșitul lui septembrie și
până la începutul lunii noiembrie 1916. Urmând celebra asigurare a comandantului lor,
generalul Eremia Grigorescu, „Pe aici nu se trece!”, ostașii din Grupul Oituz au zădărnicit
eforturile inamice de a accede în Moldova și, totodată, au contribuit la refacerea moralului
trupei și al populației.
În octombrie 1916, a sosit în țară o misiune militară franceză, condusă de generalul
M.H. Berthelot, care, devenit consilier militar al regelui, a căutat să insufle curaj și să
respingă ideea retragerii, dar a procedat cu mult tact, menajând orgoliile comandanților
români. În același timp, frontul româno- rus din Dobrogea a fost străpuns de trupele germano
- bulgare, care, la 9 octombrie, au ocupat Constanța. Tot în luna octombrie a avut loc prima
batalie de la Jiu, în care Armata I, la conducerea căreia fusese numit generalul Ion Dragalina,
a respins o puternică ofensivă inamică, bătălie în care s-a remarcat Ecaterina Teodoroiu,
ramasă în mentalul popular sub numele de „Eroina de la Jiu”. A doua ofensivă în zonă s-a
încheiat însă la 4 noiembrie cu retragerea armatei române, ocuparea orașului Târgu- Jiu și
pătrunderea inamicului inclusiv în Craiova.

20
 O lovitură puternică au primit forțele românești aproape concomitent (10 noiembrie)
prin reușita operațiunii germano - bulgare de trecere a Dunării la Zimnicea, realizându-se pe
la nord în Carpați, vest și sud un adevărat clește. În această situație dramatică s-a pus
problema apărării sau părăsirii capitalei. Cu multe unitați decimate, Comandamentul român a
făcut stăruitoare apeluri către armatele rusești aflate în Moldova și Dobrogea, fără rezultat
însă, astfel că la sfârșitul bătăliei de pe Neajlov și Argeș (23 noiembrie / 3 decembrie 1916),
cunoscută sub numele de „Bătălia pentru București”, Curtea Regală, guvernul I.I.C. Brătianu
și alte autorități s-au refugiat la Iași.
O epopee a disperării, refugiul în Moldova în condiții de iarnă, al autorităților, dar și
al numeroase convoaie de civili, a reprezentat o adevarată dramă. După multe controverse, s-a
decis trimiterea la Moscova a tezaurului Băncii Naționale a României și a altor valori
inestimabile. O primă tranșă, reprezentând peste 90 de tone de aur fin sub formă de monede și
lingouri împachetate, în 1738 casete și alte două casete cu bijuteriile Reginei Maria, au fost
îmbarcate la Iași în 17 vagoane și a ajuns la Moscova la 20 decembrie 1916. Se încheia astfel
în împrejurări sumbre anul 1916, primul an al beligeranței noastre, cu evacuarea a două treimi
din teritoriul național, cu pierderi umane, militari și civili, de sute de mii și daune materiale
incalculabile. Anul 1917 începea astfel în condiții materiale și morale dintre cele mai dificile,
ceea ce mai rămăsese din România fiind practic un teritoriu izolat între dușmani.

OPERAŢIUNI MILITARE DIN ANUL 1916

Prof. Nina GURĂU,

Şcoala Gimnazială Nr. 25, Galaţi

Hotărârea guvernului României cu privire la angajarea ţării noastre în război alături

de puterile Antantei pentru eliberarea teritoriilor româneşti aflate sub dominaţie străină, a
avut un puternic ecou în ţară: ,,Noi nu am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci
pentru dezrobiri. Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fraţii noştri din Ardeal,
din Banat şi Bucovina”, avea să declare scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea.
Planul de război al României a prevăzut executarea unor acţiuni pe două fronturi:
ofensiva pe frontul transilvan şi apărarea, în primă fază, pe frontul din Dobrogea, în aşteptarea
concentrării trupelor ruse la sud de linia Cernavodă - Medgidia, şi ofensiva în cea de-a doua,
pe acest front fiind dislocaţi 142 523 oameni din totalul de 567 847. Pe frontul din
Transilvania, ofensiva română a eliberat o treime din teritoriul străvechii provincii româneşti,
pe o linie ce se întindea de la sud de Şarul Dornei, vest de Topliţa şi Cristuru Secuiesc, est de
Sighişoara şi în apropierea Sibiului până la Orşova, care o includea.
Pentru uşurarea situaţiei militare a Puterilor Centrale în Transilvania apare ideea unei ofensive
germano – bulgaro – turce din sud spre Bucureşti, idee susţinută atât de feldmareşalul
Hindenburg, cât şi de generalisimul austriac Conrad von Hötzendorf, generalul german
August von Mackense primind ordin să atace frontiera dobrogeană. În primele două zile ale
ofensivei inamice, apărarea zonei fortificate de la Turtucaia, un veritabil cap de pod al armatei
române, unde se intenţiona construirea unui pod de vase, spre a facilita trecerea armatei
române dinspre Olteniţa, a rezistat cu succes. Concomitent cu luptele ce se derulau pentru
oprirea ofensivei inamice de la Turtucaia, acţiunile se extind şi în zonele Silistra şi Bazargic.
Generalul de brigadă Nicolae Arghirescu, comandantul Diviziei 19 Infanterie a hotărât
evacuarea oraşului Bazargic şi retragerea unităţilor din nordul localităţii. Oprirea ofensivei
generalului Sarrail dinspre Salonic fără a putea favoriza intrarea României în război, slaba
cooperare româno-rusă, trimiterea unor mici efective concentrate de ruşi în Dobrogea au dus

21
la înfrângerea trupelor române din ”capul de pod” de la Turtucaia, aflat sub comanda
generalului Constantin Teodorescu, subordonat la rându-i comandantului Armatei a III-a,
general Mihail Aslan. Dezastrul de la Turtucaia (23 august / 5 septembrie 1916) a costat
armata română mii de morţi şi răniţi (160 de ofiţeri şi 6000 de soldaţi), iar 480 de ofiţeri şi
28000 de soldaţi sunt făcuţi prizonieri, din încercuire scăpând numai 5500 de militari.
Înfrângerea de la Turtucaia a avut un efect moral negativ asupra opiniei publice şi ostaşilor,
dar şi în rândul clasei politice, însuşi Ion I.C. Brătianu, de regulă foarte stăpân pe sine, trecând
printr-o perioadă extrem de critică.
O a doua bătălie a avut loc pentru Silistra şi Bazargic, pe care armatele române şi ruse
au fost nevoite să le evacueze. Puternica ofensivă germano – bulgaro – turcă condusă de
feldmareşalul von Mackensen pe linia Rasova – Cobalin – Topraisar – Tuzla a fost respinsă de
armatele româno – ruse comandate de generalul rus Zaioncikovski, după care se trece la
ofensivă. Profitând de faptul că diferitele părţi ale dispozitivului strategic ocupat de trupele
române din Transilvania erau izolate, neputându-se sprijini reciproc, Armata a IX-a germană,
pusă sub comanda generalului Erich von Falkenhayn, hotărăşte să lovească Armata 1 română
de la sud de Sibiu. Aici, în prima mare bătălie de pe frontul de nord, trupele române sunt
nevoite să se retragă. O nouă armată română alcătuită din şapte divizii, sub comanda
generalului Alexandru Averescu este constituită la Dunăre. La 18 septembrie/1 octombrie, în
timp ce ofensiva armatei româno – ruse din Dobrogea progresa, Marele Cartier General a
iniţiat, operaţiunea de la Flămânda” (25 km nord-est de Giurgiu), condusă de generalul
Alexandru Averescu. Printr-o acţiune fulgerătoare, executată prin trecerea unor importante
efective peste Dunăre, trupele germano – bulgare din sudul Dobrogei trebuiau încercuite şi
distruse. Deşi o parte din efective trecuseră Dunărea şi manevra se desfăşura cu succes,
operaţiunea a trebuit să fie întreruptă, deoarece inamicul, terminând concentrarea forţelor în
Transilvania, începuse ofensiva. Drept urmare, armata română de la Flămânda a fost
transferată pe frontul de peste Carpaţi, iar pe frontul de sud s-a organizat apărarea. În sprijinul
armatei austro - ungare din Transilvania a venit generalul german Erich Falkenhayn care a
luat comanda Armatei a IXa germană. Cu scopul de a începe contraofensiva, în condiţiile în
care armata română transferase importante efective pe frontul dobrogean, forţele inamice
concentraseră trupe şi de pe alte fronturi. Planul strategic al inamicului avea drept obiectiv
înfrângerea armatei române, printr-o puternică ofensivă în Transilvania. Rezistenţa armatei
române a schimbat însă planurile inamicului. Între septembrie-octombrie 1916, ofensiva
germano-austro-ungară în zona Câmpulungului, la Bran şi Dragoslavele a fost oprită,
constituind un însemnat succes obţinut de trupele române şi în special de ostaşii Diviziei 22
Infanterie de sub comanda generalului de brigadă Aristide Razu, cărora li s-a adăugat Divizia
12 infanterie comandată de generalul de brigadă Traian Găiseanu. Au fost zădărnicite astfel
intenţiile inamicului de a pune stăpânire pe trecătorile din estul Carpaţilor Meridionali şi de a
pătrunde în Muntenia. În primele zile ale lunii octombrie, a avut loc Bătălia de la Predeal, în
cursul căreia localitatea şi în mod deosebit gara, ca şi poziţiile de apărare din zonă au
constituit obiectivul unui foc de artilerie continuu şi violent, fiind comparată de către
contemporani ca intensitate cu cea de pe Marna sau Verdun.
Armata germano-austro-ungară ocupă Predealul, însă cu sacrificii uriaşe armata
română reuşeşte să păstreze pasul Predeal, oprind intenţia inamicului de a pătrunde la sud de
Carpaţi. În Dobrogea, la 6/19 octombrie, Mackensen a rupt frontul româno-rus prin bătălii
succesive, care au avut ca rezultat căderea Topraisarului şi Cobadinului şi pierderea liniei
Cernavodă – Constanţa. Portul Constanţa a fost cucerit de către inamici, iar apărarea Dobrogei
revine armatei ruse, armata română fiind concentrată pe linia Carpaţilor, pentru a face faţă
puternicei contraofensive a Puterilor Centrale în Transilvania. O bună direcţie de a pătrunde
din Transilvania în Moldova, zonă cu mare însemnătate strategică o reprezenta trecătoarea
Oituz. Aici, sub lozinca ,,Pe aici nu se trece” trupele Diviziei a 15-a Infanteri,e sub comanda

22
generalului Eremia Grigorescu opresc înaintarea armatei germano-austroungare şi, printr-un
energic contraatac, restabilesc linia frontului pe înălţimile de pe linia de frontieră. La 14/27
octombrie 1916, comandantul Armatei 1 austro-ungare, generalul Arz von Straussenburg,
înregistra încheierea bătăliei din Munţii Moldovei cu o înfrângere dramatică pentru trupele
sale. O a doua bătălie la Oituz are loc între 28 octombrie /10 noiembrie şi 2/15 noiembrie cu
scopul de a opri înaintarea inamicului spre nord, spre centrul Moldovei. Un alt front în luptele
de la sud de Munţii Carpaţi l-a constituit cel din zona Defileului Jiului, unde, între 10/23 şi
16/29 octombrie 1916, trupele Armatei 1 române, sub comanda generalului Ion Dragalina au
desfăşurat bătălia pentru apărarea celei mai favorabile artere de legătură cu Transilvania.
Armata română a respins o puternică ofensivă inamică (Grupul Kneussel, după inițiativa
numelor comandanţilor: Kühne, Kraft şi Kosch) oprind, temporar, printr-o eroică rezistenţă a
Diviziei 11 Infanterie şi prin viguroasa acţiune ofensivă, înaintarea aceastuia spre Oltenia şi
părţile vestice ale Munteniei. Cele mai aprige lupte au avut loc în zona oraşului Târgu Jiu,
unde s-au distins unităţile comandate de sublocotenentul în rezervă Nicolae Pătrăşcoiu, care a
primit ajutor din partea populaţiei civile a oraşului mânată de, “dragostea de ţară şi de iubirea
de neam”. Aici s-a remarcat prin vitejia sa Ecaterina Teodoriu, ,,Eroina de la Jiu”.
Urmărit şi hărţuit permanent, inamicul se retrage spre nord cu pierderi materiale şi umane. În
timp ce inspecta zona de luptă, generalul Dragalina este grav rănit şi moare în ciuda tuturor
eforturilor medicilor de a-l salva, la comanda Armatei I române fiind numit generalul Nicolae
Petala. Pe 29 octombrie/11 noiembrie 1916 începe cea de-a doua bătălie de la Jiu. Sub
presiunea a patru divizii de infanterie şi două divizii de cavalerie germane, frontul armatei
române cedează, trupele fiind obligate la replieri succesive. Inamicul străpunge defileul la
Bumbeşti şi pătrunde pe mai multe direcţii spre Târgu Jiu, pe care-l ocupă la 2/14 noiembrie
1916, apoi pătrunde în Câmpia Olteniei. Apărarea Munteniei, cu deosebire a zonei capitalei,
se făcea acum cu mare dificultate. La 10/23 noiembrie, armata germano-bulgară condusă de
feldmareşalul Mackensen forţează Dunărea la Zimnicea, punând în primejdie ultimele linii de
rezistenţă româneşti din faţa capitalei. La 11/24 noiembrie 1916, armata germano-austro-
ungară forţează Oltul la Stoieneşti şi începe acţiunile ofensive în Câmpia Munteniei. A doua
zi, autorităţile române părăsesc Bucureştiul şi se mută la Iaşi care devine, temporar, capitala
României, redusă la o treime din teritoriul ei. În aceste condiţii dramatice, soluţia găsită de
comandamentul român a fost încercarea apărării de la Argeş – Neajlov.

BĂTĂLIA PENTRU BUCUREŞTI ŞI OCUPAŢIA MILITARĂ A

PUTERILOR CENTRALE

Prof. Nina GURĂU

Şcoala Gimnazială Nr. 25, Galaţi

Cunoscută sub denumirea de, Bătălia pentru Bucureşti”, bătălia de la Argeş-Neajlov a

constituit acţiunea de cea mai mare complexitate desfăşurată de armata română în anul 1916.
După retragerea în Moldova, devenită centrul rezistenţei româneşti, comanda trupelor române
a fost încredinţată generalului Constantin Presan, sprijinit de şeful Misiunii militare franceze,
generalul Henri Mathias Berthelot. Datorită inferiorităţii numerice a armatei române
(generalul român dispunea de 13 divizii şi jumătate, grupate în trei armate, în timp ce
inamicul avea la dispoziţie 16 divizii şi jumătate) şi a faptului că Puterile Centrale înaintau cu
două grupări, atât de la nord, cât şi de la sud, fără legătură între ele, la 14/27 noiembrie
generalul Presan s-a decis a îndrepta şi a concentra forţe chiar pe câmpul de bătaie, pe care îl
aprecia a fi regiunea dintre Drăgăneşti şi Neajlov.” În fruntea Diviziilor 2/5, 9/19 şi 21
infanterie, generalul Presan atacă punând în dificultate forţele Grupului Kosch, care-şi
23
îndrepta ofensiva spre Bucureşti, fără a-şi putea exploata însă succesul, deoarece trupele
române, lipsite şi de sprijinul scontat al trupelor ruse, au avut de înfruntat, singure, un inamic
numeros şi bine dotat tehnic. În dimineaţa zilei de 15/28 noiembrie, lupte grele s-au desfăşurat
cu unităţile germane aflate la marginea şi în interiorul localităţii Prunaru, în care s-a remarcat
Regimentul 2 Roşiori, sub comanda colonelului Naomescu, care rămâne pe câmpul de luptă
alături de mulţi ostaşi români. Cele mai violente lupte din timpul marii operaţiuni militare au
avut loc în zilele următoare la Călugăreni, Bălăria, Stâlpu şi Bulbucata. Victorii ale armatei
române au avut loc în mai multe puncte ale frontului. Decizia declanşării ofensivei în ziua de
16/29 noiembrie a trebuit să fie însă amânată cu o zi, din cauza întârzierii sosirii unei divizii
române de infanterie, în timp ce o altă divizie de cavalerie a pierdut legătura cu grupul de
armate comandat de către generalul Presan, primind cu întârziere ordinele.
După un succes iniţial, armata română, copleşită numeric şi tehnic de cele trei armate
inamice (Krafft, Kühne şi Kosch), este nevoită să înceapă retragerea generală spre est.
Desfăşurată pe un front lung de 120 km, începând de la Goleşti până în apropierea Dunării,
Bătălia de la Neajlov şi Argeş s-a desfăşurat între 17/30 noiembrie şi 20 noiembrie /3
decembrie 1916 şi a constat dintr-o ,,serie de lupte, date izolat, dar formând un ansamblu
operativ, condus de ambele părţi de o voinţă unică şi cu un ţel unic; ea avea să fie hotărâtoare
pentru soarta capitalei ţării.“ Bătălia pentru Bucureşti a reprezentat şi ultima încercare a
armatei române de a apăra Bucureştiul, la 23 noiembrie /6 decembrie 1916 Mackensen intrând
în capitală. Insuccesul militar în bătălia pentru apărarea Bucureştiului a avut numeroase
cauze: inferioritatea numerică, lipsa de unitate în desfăşurarea acţiunilor, insuficienţa
armamentului, armatei române lipsindu-i, mai cu seamă, mijloacele de comunicaţie moderne
între unităţi şi mari unităţi, de care inamicul dispunea din plin - telefon, telegraf - trimiţând
ordinele cu întârziere, prin curieri, care puteau fi capturaţi, aşa cum s-a întâmplat în Judeţul
Argeş, la Răteşti, cu doi ofiţeri români. Se adaugă şi defecţiunea unor unităţi militare, precum
şi refuzul comandamentului rus de a sprijini acţiunile ofensive ale armatei române. În pofida
eforturilor de a o scoate din război prin concentrarea propriului efort pe frontul românesc,
după aprecierea lui Ludenndorf ,,armata română, deşi bătută, n-a putut fi nimicită.” În urma
înfrângerii survenite ca urmare a superiorităţii militare a inamicului, s-a decis retragerea
generală a armatei române spre Siret, în mod organizat, pentru a se evita, pe cât posibil
pierderi mari. Bucureştiul este ocupat de către inamic, însă lupte au mai avut loc la Prahova,
pe Cricov, la Râmnicu Sărat, Caşin, unde ofensiva Puterilor Centrale a fost oprită, şi Focşani,
oraş care a fost ocupat ca şi Brăila. Frontul s-a stabilizat în sudul Moldovei, pe văile Şuşiţei,
Putnei şi Siretului. Prima campanie pe frontul românesc se încheiase. Potrivit unei statistici
americane, la sfârşitul primei campanii, românii pierduseră 500 000 de oameni, dintre care
100 000 de morţi, 150 000 de răniţi şi 250 000 de prizonieri. Retragerea în Moldova, devenită
centru al rezistenţei româneşti, s-a realizat în ordine, cauzând inamicului pierderi mari,
obligându-l să treacă la defensivă. Grelele sacrificii făcute de România în lupta comună (în
retragere românii au fost siliţi să incendieze câmpurile petrolifere şi rafinăriile) nu au putut fi
compensate de sprijinul corespunzător al aliaţilor. Partea rămasă din România trebuia
organizată pentru a primi mulţimea de refugiaţi şi a permite armatei să se organizeze pentru
eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie. Alături de autorităţi, armată şi refugiaţii civili din
ţinuturile ocupate, de prizonieri, răniţi, bolnavi au fost aduşi în Moldova mii de tineri între 16
şi 19 ani, precum şi recruţii anilor 1917-1920. Dificultăţile legate de transport şi cazare au fost
sporite de asprimea iernii, de lipsa alimentelor şi a medicamentelor, a personalului sanitar.
Extraordinara aglomeraţie din Iaşi, lipsa condiţiilor elementare de igienă pentru marea
majoritate a populaţiei a dus la apariţia uneia din cele mai teribile boli: holera sau tifosul
exantematic care a provocat 300 000 de victime, cărora li s-au adăugat victimele febrei
recurente, o altă boală a acelor vremi.

24
 În urma înfrângerilor militare din toamna lui 1916, la Iaşi, se formează guvernul de
uniune naţională Ion I.C. Brătianu - Take Ionescu. În paralel cu măsurile adoptate pentru
ameliorarea situaţiei populaţiei din Moldova, dată fiind şi situaţia din Rusia unde ţarismul
fusese înlăturat, între martie-aprilie 1917, efortul s-a concentrat asupra reformei agrare şi a
reformei electorale. În vara aceluiaşi an, Parlamentul reunit la Iaşi a decis modificarea
Constituţiei pentru a oferi temei legal înfăptuirii reformelor preconizate. Atât regele, cât şi
guvernul au făcut promisiuni cu privire la împroprietărirea ce avea să aibă loc la finalul
războiului, odată cu modificarea legii electorale: ,,Întăresc încă o dată făgăduinţa mea de rege
că după izbânda pe care o aşteptăm se va realiza pentru voi legiuita stăpânire asupra ogoarelor
câştigate cu sângele vostru, şi prin vot obştesc veţi lua parte active la activitatea unei Românii
noi şi mari, pe care o vom înfăptui împreună.” În acelaşi timp, reformele erau concepute ca o
expresie a voinţei de a asigura o temelie solidă statului naţional unitar român, în care spiritul
democratic trebuia să asigure coeziunea naţională şi spirituală a întregului popor.
În aceste condiţii grele pentru ţară, guvernul român a încheiat la 14/26 decembrie 1916
o înţelegere cu guvernul rus, privind transportul la Moscova, spre păstrare a tezaurului Băncii
Naţionale Române, a cărui valoare în aur efectiv era de 314 580 456, 84 lei aur, la care se
adaugă 7 000 000 lei aur, reprezentând valoarea bijuteriilor regale. Din păcate, guvernul
bolşevic a refuzat să înapoieze acest tezaur, declarându-l,”intangibil pentru oligarhia română”.
Totuşi, în anumite contexte, favorabile pentru relaţiile dintre România şi Uniunea Sovietică, s-
au făcut restituiri parţiale. Pe teritoriul ocupat de Puterile Centrale care reprezenta o mare
parte din suprafaţa ţării, s-a organizat un regim de ocupaţie militară. Bogăţiile solului şi
subsolului au fost exploatate în folosul Germaniei şi Austro-Ungariei, între decembrie 1916 şi
decembrie 1918 fiind sustrase din trupul ţării importante cantităţi de petrol şi produse
petroliere, cereale, materiale de construcţii, valoarea totală a pagubelor fiind de circa 18
miliarde lei aur.
În iarna lui 1916/1917, s-a desfăşurat o activitate febrilă pentru înzestrarea armatei
române şi reorganizarea şi instruirea ei, în vederea continuării luptelor pentru salvgardarea
statului naţional român. În acest sens, un rol important l-a avut Misiunea Militară Franceză
condusă de către generalul Henri Mathias Berthelot. Armata română a fost instruită în
însuşirea noilor metode de luptă şi pentru folosirea noului material de război, primit mai cu
seamă din Franţa. În acelaşi timp, numeroşi ofiţeri francezi au luat efectiv parte la acţiuni
militare şi au căzut pe câmpul de luptă. De asemenea, mulţi medici şi personal auxiliar
francez şi-au dat viaţa alături de cei români în combaterea epidemiilor. Regina Maria a
organizat sub patronajul său Crucea Roşie pentru a alina suferinţele răniţilor şi bolnavilor.
Totodată, pe frontul din Moldova a fost deplasat un număr însemnat de militari ruşi, regele
Ferdinand fiind învestit cu calitatea de comandant al trupelor româno-ruse, fiind ajutat de
către generalul rus Saharov, apoi Şcervacev şi de generalul român Constantin Presan.
De asemenea, evenimentele revoluţionare din Rusia din februarie – martie 1917 au
influenţat situaţia militară din România. În armata română s-a înrolat şi un număr însemnat de
voluntari ardeleni şi bucovineni, hotărâţi să contribuie, chiar cu preţul vieţii, la realizarea
idealului naţional. În cuvântarea rostită la 8 iunie 1917, cu prilejul depunerii jurământului de
către primul contingent al soldaţilor ardeleni şi bucovineni, regale Ferdinand spunea: ,,Vouă
ţara vă spune bine aţi venit, căci în voi ea vede întâile raze ale unui soare nou ce răsare din
întuneric; pe voi oraşul acesta unde s-a înfăptuit Unirea Principatelor, vă salută cu iubire ca pe
întâii soli ai unirii neamului.“

1917 – REGULILE JOCULUI SE SCHIMBĂ

Prof. Cătălin PETCU

25
 C.T.A.T. „Dumitru Moțoc”, Galați

Din perspectivă istorică, anul 1917 s-a dovedit a fi anul marii cotituri în evoluția
Primului Război Mondial dar și a umanității. Analiza evenimentelor desfășurate cu intensitate
pe parcursul acestui an conduc la desprinderea a cel puțin trei premise. O primă premisă se
referă la continuarea operațiunilor militare, paralel cu intensificarea eforturilor de a căuta
modalitățile convenabile pentru încheierea păcii. Presimțirea conducătorilor Imperiului
Austro-Ungar, veriga slabă în cadrul Puterilor Centrale, că se ajunsese într-o fază periculoasă
în desfășurarea războiului și în menținerea statului, s-a concretizat în prima propunere de pace
semnificativă din timpul războiului. Oferta de pace a venit din partea noului împărat, Carol I,
cel care îi luase locul lui Franz Iosef, mort la 21 noiembrie 1916. Acesta a emis un manifest
prin care și-a exprimat dorința de a face tot ce-i stătea în putință pentru a opri cât mai curând
posibil ororile și sacrificiile războiului. Jenați de această declarație, liderii germani s-au simțit
obligați să elaboreze un memoriu, în care se propunea ca toate țările beligerante să înainteze
sugestii pentru a se putea opri războiul. Aliații au răspuns la 10 ianuarie 1917. Răspunsul lor
ilustra, pe de o parte, dorința de adaptare la ideile lansate de președintele SUA, cu scopul de a
se obține ajutor american în continuarea războiului, pe de altă parte, credința că ostilitățile
trebuie să continue până când statele inamice acceptau condițiile puse de aliați în privința
reparațiilor și despăgubirilor de război.
A doua premisă este oferită de evoluțiile politice și sociale din statele beligerante. La
începutul anului, beligeranții sunt cuprinși de oboseală. Pe toate fronturile, numărul morților
și răniților este așa de mare, încât guvernele trebuie să folosească recruți foarte tineri, instruiți
în grabă, care sunt trimiși în primele linii, pentru a umple golurile. La aceste lucruri se adaugă
situația celor din spatele fronturilor, care se văd puși în situația de a ceda din drepturile lor
către guverne, iar condițiile de viață se înrăutățesc și mai mult. Nicăieri aceste situații nu sunt
mai dificile decât în Rusia, unde eșecurile militare se împletesc cu nepriceperea țarului
Nicolae al II-lea de a conduce armata. În aceste condiții, curtea imperială rusă este acuzată că
nu face nimic pentru remedierea situației. Ba mai mult, clica din jurul împărătesei Alexandra,
de origine germană oferă cadrul pentru acțiuni imediate. În martie 1917, izbucnește o
revoluție condusă de liberali. Nicolae al II-lea abdică în favoarea fratelui său, dar acesta
refuză coroana și astfel se încheie 300 de ani de domnie a Romanovilor. Vidul de putere,
dorința liberalilor stăpâni ai guvernului provizoriu de a continua un război pe care sunt
incapabili să-l conducă, fac să se incline balanța în favoarea bolșevicilor, partizani ai unei păci
imediate.
Înainte ca întreaga dimensiune a acestui dezastru în mare măsură autoprovocat să
devină evidentă, un nou judecător și-a făcut apariția pe scenă pentru a pune capăt odată pentru
totdeauna la ceea ce fusese numit până atunci Concertul European. Pe ruinele și în deziluziile
a trei ani de măcel, America a pășit în arena internațională cu o încredere, o forță și un
idealism care erau de neconceput pentru istoviții ei aliați. Intrarea Americii în război a făcut
posibilă din punct de vedere tehnic Victoria totală, însă pentru niște scopuri care nu prea
aveau legătură cu ordinea mondială pe care o cunoscuse Europa în ultimii trei sute de ani și
pentru care se presupunea că intrase în război. America disprețuia conceptul de echilibru de
forțe și considera imorală practica așa-numitului Realpolitik. Criteriile ei pentru ordinea
mondială erau democrația, securitatea colectivă si autodeterminarea, niciunul dintre ele
nestând la baza vreunuia dintre acordurile europene anterioare. De aici a plecat și speranța lui
Wilson că natura umană era esențialmente pașnică, iar lumea trebuia să se bazeze pe armonie.
Odată ce popoarele europene vor fi gustat din binefacerile păcii și ale democrației, cu
siguranță că se vor ridica la unison pentru a-și apăra drepturile. Wilson a propus întemeierea
păcii pe principiul siguranței colective. Pentru a se aprecia dacă se comisese într-adevăr o
violare a păcii era nevoie de o instituție internațională, pe care președintele american a

26
denumit-o Liga Națiunilor. În cele din urmă, în ianuarie 1917, Wilson a recomandat primirea
Americii în calitate de membru, folosindu-se de modelul Doctrinei Monroe. Propun, cu alte
cuvinte, ca națiunile să adopte în deplin acord doctrina președintelui Monroe ca pe o doctrină
mondială, ca nicio națiune să nu-și extindă forma de guvernământ asupra oricărei alte națiuni
sau oricărui popor, ca toate națiunile să evite din acest moment să se lase antrenate în alianțe
care le-ar putea obliga să-și măsoare forțele cu alte națiuni.
A treia premisă se referă la începuturile incipiente ale conflictului cunoscut sub
numele de Războiul Rece. Revoluția din Rusia a determinat prăbușirea țarismului, dar a lăsat
loc pentru revoluția bolșevică. Apărea primul stat comunist din lume ce-și va răspândi
influența pe toate meridianele, cu consecințe dramatice pentru popoarele din Europa Centrală
și Răsăriteană. Doctrina comunistă a fost percepută ca o amenințare la adresa intereselor
aliaților în acele regiuni ale Europei supuse până nu demult influenței țariste.
Aceștia au reacționat în consecință, prin trimiterea mai multor corpuri expediționare
care să se opună bolșevicilor, lăsând Rusia pradă unui devastator război civil. Teama de
răspândirea influențelor bolșevice era atât de mare, încât aliații au hotărât să izoleze Rusia
prin așa-numitul cordon sanitar, o barieră formată din noile state naționale care apăreau după
destrămarea Imperiului. Aliații nu aveau de ce să implice în deliberări o țară care deja
semnase un tratat separat de pace cu Germania și ai cărei agenți încercau să răstoarne
guverne. Nimic din interminabilele și obscurele dezbateri interne nu-I pregătiseră pe bolșevici
pentru starea de război pe care o moșteniseră în realitate. Prin urmare, acționau ca și cum
încheierea războiului și promovarea revoluției europene ar fi fost unul și același proces.
Mai mult decât atât, primul lor decret în sfera politicii externe, emis imediat după Revoluția
din noiembrie, a fost Decretul asupra păcii, un apel la guvernele și popoarele lumii în
favoarea a ceea ce ei descriau drept pace democratică. Cum negocierile se desfășurau într-un
ritm alert, Lenin a susținut că ar fi o tactică sinucigașă să riscăm destinul revoluției socialiste
care a început în Rusia doar pe probabilitatea începerii unei revoluții germane în viitorul
apropiat. Negocierile au condus la semnarea armistițiului și apoi la încheierea păcii de la
Brest-Litovsk. Ideea coexistenței cu celelalte state capitaliste începea să prindă contur, iar
sovieticii vor folosi acest principiu pentru următorii șaizeci de ani. Sistemul politic mondial
pe baze ideologice se năștea în focul revoluțiilor și al finalului de război, iar soarta
milioanelor de oameni de pe întreaga planetă avea să se schimbe.

VARA ÎNSÂNGERATĂ DIN URMĂ CU UN VEAC: MĂRĂȘTI,

MĂRĂȘEȘTI, OITUZ

Prof. Mihail BRĂILESCU

Anul 1916 se încheiase dezastruos pentru o Românie învinsă și ocupată de Centrali în

proporție de două treimi. În decembrie, în Iașiul devenit capitală, se formase guvernul de
uniune națională, în care pe lângă liberali (I. I. C. Brătianu) au fost cooptați și reprezentanți ai
Partidului Conservator-Democrat (Take Ionescu). Revoluția rusă din martie 1917, soldată cu
căderea țarismului, a grăbit hotărârea de înfăptuire a reformelor agrară și electorală, așa cum
fuseseră promise în proclamația regelui Ferdinand din aprilie 1917, și care au fost adoptate de
Parlament două luni mai târziu. În același timp s-au încheiat reorganizarea și refacerea
armatei, misiunea Berthelot sosită în octombrie 1916, compusă din circa 1500 militari, dintre
care aproape 300 de ofițeri, asigurând instruirea pentru folosirea noilor arme și tactici, în
special în vederea unui război de poziții. Prin chemarea la arme a noi recruit, armata a ajuns la
700000 de militari, aproximativ 460000 dintre ei fiind organizați în unități combatante. Mari

27
cantități de arme: mitraliere, artilerie grea și ușoară, grenade au sosit în special din Franța,
sporindu-se în mod considerabil puterea de foc a armatei române. Este grăitor, de pildă, că
dacă în august 1916 un regiment avea între 2 si 6 mitraliere, la jumătatea anului următor
numărul acestora ajunsese la 24, la care se adăugau 96 puștimitralieră, acestea din urmă
lipsind cu totul la intrarea României în război. S-au îmbunătățit, de asemenea, comunicațiile
telegrafice între punctele de comandă și unitățile de pe front, o rețea care înainte lipsise
aproape în totalitate. Se confirmă astfel afirmația lui Ludendorff, care nota că „noi am bătut
armata română, dar n-am reușit să o nimicim”, în condițiile în care, deși Brăila și Focșanii
căzuseră, rezistența pe Siret continua.
Ambele tabere au privit anul 1917 ca anul decisiv al confruntării. În cadrul ofensivei
generale a Antantei, forțelor române și ruse le revenea sarcina de a acționa pentru a atrage cât
mai multe trupe inamice, ușurând astfel misiunea pe Frontul de Vest, unde se preconiza
desfășurarea acțiunii principale. Într-adevăr, în iulie 1917 s-au reluat ostilitățile pe frontul din
Moldova. Armata a II-a română condusă de generalul Alexandru Averescu a început la 24
iulie, ofensiva împotriva forțelor austro-ungare lângă Mărăști. Atacul a fost gândit ca parte a
unui efort general aliat, pe ambele fronturi principale, cu scopul de a scoate Puterile Centrale
din război. Obiectivul urmărit în Moldova era acela de a ține blocat inamicul spre a împiedica
deplasarea lui pe alte fronturi, scop în care trebuia mai întâi sa fie ocupată Valea Putnei pentru
a preîntâmpina o preconizată ofensivă adversă. Atacul român a dus la eliberarea celebrei, de
atunci , localități Mărăști și a Sovejei, a circa 500 km² și 30 de sate, ceea ce l-a făcut pe
Nicolae Iorga să scrie că „acolo s-a obținut prima adevărată și deplină victorie românească”.
În pofida acestui promițător succes generalul Averescu a fost nevoit să oprească înaintarea din
cauza degradării situației din nord, în Galiția, unde Centralii victorioși luaseră de la ruși orașul
Tarnopol. În consecință, comandamentul rus a decis transferarea spre nord a unui sfert din
trupele aflate pe frontul moldovean, iar feldmareșalul von Mackensen, supranumit
„spărgătorul de fronturi”, a decis ofensiva pe văile Siretului și Oituzului, cu scopul de a-și
deschide drumul spre Odessa.
Pentru Puterile Centrale frontul din sudul Moldovei era foarte important și din punct
de vedere economic, un succes rezolvând în mare măsură problemele de aprovizionare prin
ocuparea zonelor fertile din Moldova și din sudul Ucrainei, dar și sub aspect militar, generalul
Ludendorff, de pildă, apreciind că „pentru o victorie decisivă împotriva Franței trebuie în
primul rând să batem Rusia și România”. Germanii contau pe menținerea slăbiciunii armatei
române din anul precedent, ca și pe dezordinile în creștere din armata rusă. De altfel, plin de
încredere, Mackensen, la plecarea din București, își anunța colaboratorii că urmau să se
întâlnească peste două săptămâni la Iași! Atacul german a început la 6 august 1917, în
apropiere de Mărășești, unde se va desfășura bătălia-simbol pentru toți românii – care va dura
29 de zile. România dispunea acolo de Armata I condusă de generalul Constantin Cristescu,
numărând, ca și armata lui Averescu, circa 150000 de oameni. Toate efectivele, la care se
adăugau forțele ruse, erau subordonate comandantului-șef al Frontului, regele Ferdinand, al
cărui locțiitor era generalul rus Șcerbacev, în timp ce șef al Marelui Cartier General român era
generalul Constantin Presan.
Pe fondul evoluției acestei bătălii au apărut disfuncționalități în cadrul cooperării
româno-ruse. Comandantul Armatei I, generalul Cristescu, s-a opus retragerii trupelor ruse,
condusă la un moment dat de generalul Alex. Ragoza. Pentru a se evita amplificarea
divergențelor între cei doi generali, Înaltul Comandament Român a decis înlocuirea lui
Cristescu cu generalul Eremia Grigorescu, care, conducând Divizia a 15-a în prima bătălie de
la Oituz lansase celebra asigurare: „ Pe aici nu se trece!”, marea unitate fiind pe drept
supranumită de atunci „Divizia de fier”. Noul comandant a realizat un sistem de apărare
elastic, combinând focul în apărare cu mișcarea și a opus inamicului un categoric „Nici pe aici
nu se trece!” Pe parcursul celor patru săptămâni de încleștare s-au scris cu sânge fapte de

28
arme memorabile, ca oprirea cu grele pierderi a înaintării germane de către Regimentul 32
Mircea, al cărui comandant a căzut sau fapta pilduitoare a companiei de mitraliori condusă de
căpitanul Grigore Ignat, găsit după respingerea atacului german, ca și camarazii săi, cu
mâinile încleștate pe armă, în zona Cosmești-Băltăreți. În acea zi, 19 august, în care bătălia de
la Mărășești a ajuns la apogeu, armata română a pierdut peste 5500 de morți, răniți și
dispăruți. De neuitat a rămas și jertfa supremă a „eroinei de la Jiu’’, sublocotenentul voluntar
Ecaterina Teodoroiu, care, în fruntea plutonului său, a participat la contraatacul de la Muncelu
din 4 septembrie 1917. Dacă la Mărăști fusese evidențiată capacitatea ofensivă a armatelor
române, la Mărășești a fost probat potențialul defensiv al acesteia, chiar Comandamentul
german recunoscând înfrângerea. Înflăcăratul Ordin de zi dat de generalul Eremia Grigorescu
elogia vitejia componenților Armatei I: „Ați făcut să reînvie înaintea tuturor amintirea
glorioasă a luptelor străbunilor noștri. Fiți gata să arătați că românul nu are de dat dușmanului
din pământul scump al țării decât locul de mormânt.”
Bătălia de la Mărășești s-a soldat cu pierderi umane considerabile: morți, răniți și
dispăruți în număr de 27000 de români, 25000 de ruși și 60000 de germani, un ziar englez
consemnând că ,,pierderile germane nu pot fi comparate decât cu cele de la Verdun’’.
Concomitent cu epopeea de la Mărășești, în zona muntoasă, pe văile Trotușului și Oituzului,
Armata a II-a română stăvilea ofensiva austro-ungară menită să învăluiască, împreună cu
forțele germane din zona Focșani-Mărășești, dispozitivul de apărare româno-rus, cu scopul de
a scoate țara noastră din război și a ajunge în sudul Ucrainei. Armata a II-a, a cărei ofensivă
victorioasă de la Mărăști fusese suspendată, urma să preia împreună cu forțe rusești misiunea
de a stopa pătrunderea inamicului în zona carboniferă și petroliferă din arealul Tg. Ocna,
Moinești, Comănești.
În aceste condiții, Armata a II-a (g-l Averescu) a purtat cea de a treia bătălie de la
Oituz (8 VIII – 22 VIII 1917). La această bătălie a participat ca voluntar și istoricul Gh. I.
Brătianu (fiul primului ministru!) care a lăsat vibrante pagini ce ilustrau eroismul armatei
noastre și încrâncenarea luptelor. Această nouă bătălie de la Oituz s-a încheiat cu victoria
trupelor române, care au zădărnicit încercările forțelor austro-ungare de a înainta spre est și a
face joncțiunea cu armata germană, înfrântă și ea la Mărășești. Inamicul n-a reușit să-și atingă
scopurile operativ-strategice: comunicațiile din Valea Trotușului, precum și resursele de petrol
si cărbune, au rămas în continuare sub controlul trupelor române. Importanța vitală a
victoriilor din vara lui 1917 în lupta pentru menținerea ființei statale iese și mai pregnant în
evidență, dacă avem în vedere planurile marilor puteri (Austro-Ungaria, Germania, dar și
aliata Rusia!) de împărțire a României. Într-adevăr, în 1916 avuseseră loc tratative secrete
germano-ruse în acest sens.
În context, marile victorii românești obținute în cooperare (lacunară uneori) cu trupele
ruse, au făcut să se prăbușească puternica ofensivă a Puterilor Centrale spre est, care amenința
însăși ființa statală română. Menținerea statalității românești prin victoriile din 1917 a asigurat
nucleul în jurul căruia au gravitat forțele de eliberare și unificare națională. Așa cum sublinia
istoricul Glenn Torrey, bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz au reprezentat practic
singurul succes militar semnificativ al Antantei și prin ele s-a câștigat respectul Aliaților și s-a
restabilit credibilitatea României în ochii lor, iar fostul președinte american Theodore
Roosevelt estima că ,,singurul punct sigur al frontului din Orient este locul unde se afla
armata română.”
Aceste victorii au sporit încrederea românilor în forțele proprii și au rămas de atunci
un motiv de legitimă mândrie națională, îndreptățind afirmația vizionară a generalului Eremia
Grigorescu: ,,Din sângele vostru se va ridica, curat și măreț, o țară românească a tuturor
românilor!’’

29
 ECATERINA TEODOROIU-ÎNTRE MIT ȘI REALITATE

Prof. Monica PRECUPANU,

C. N. „Calistrat Hogaș” Tecuci

Motto: „Plec din nou să caut glonțul pe care va scrie glorie sau … moarte pentru țară!”
Ecaterina Teodoroiu
Despre Ecaterina Teodoroiu s-au scris cărți, articole, i s-au închinat versuri, a fost
cântată în opere lirice, i-au fost realizate statui, monumente, busturi, dar atenția de care se
bucură nu pălește odată cu trecerea timpului, ci din contra, îi sporește aura de eroină a
neamului și continuă să capteze interesul a numeroși oameni. Această tânără se înscrie în suita
figurilor feminine care au marcat istoria națională, de la doamna Oltea la Ana Ipătescu,
Ecaterina Conachi și până la regina Maria. Admirația și respectul contemporanilor săi, dar și
al urmașilor acestora sunt date de contextul și cadrul afirmării sale; în timp ce unii bărbați apți
de luptă încercau să se eschiveze în privința înrolării pe front în timpul Primului Război
Mondial, tânăra Ecaterina Teodoroiu și-a exprimat dorința de a participa la bătălii cu arma în
mână, luptând cu inamicii, dar și cu prejudecățile timpului, în condițiile în care unii nu
priveau pozitiv prezența unei femei la operațiunile militare. Dorința ei de a lupta alături de
soldați pe front, înfruntând gloanțe, obuze și alte greutăți determinate de confruntările armate,
nu a stat sub semnul teribilismului, a inconștienței vârstei sau a dorinței de faimă, ci de
sentimentele patriotice sincere, evidențiate de gândurile sale așternute într-o scrisoare adresată
comandantului Diviziei 2 Infanterie, în care se definea o „româncă care vrea, cu arma în
mână, să-şi dezrobească colţul de patrie cotropit”.
În timpul Primului Război Mondial, în fruntea zecilor de femei care s-au implicat în
efortul de război, de la acțiunile de colectare a fondurilor, sprijinirea refugiaților sau tratarea
răniților, până la participarea efectivă în luptă, s-au evidențiat patru figuri feminine de diferite
vârste și statute sociale: micuța Măriuca Zaharia, fetița de 12 ani din Satul Haret, Jud.
Vrancea, care a murit în timpul bătăliei de la Mărășești, încercând să transmită informații
soldaților români, atunci când se afla în postul de observație aflat într-un nuc, în locul
telefonistului care fusese doborât de gloanțele inamice; maica Mina, pe numele de mireană
Marina Hociotă, denumită și „călugărița eroină” din Săliștea Sibiului, care a primit după
război „Crucea comemorativă”, pentru curajul și devotamentul ei în cauza salvării răniților;
regina Maria, soția regelui României, Ferdinand I, supranumită „Regina Soldat” sau „Mama
răniților”, deoarece a avut un rol important în coordonarea acțiunilor de strângere a fondurilor
pentru efortul de război și pentru sprijinirea refugiaților, a îngrijirii răniților din război și a
ridicării moralului soldaților români; Ecaterina Teodoroiu denumită „Ioana D’ Arc a
României” sau „Eroina de pe Jii”.
În legătură cu Ecaterina Teodoroiu există încă unele incertitudini și informații
contradictorii legate de nume, vârstă, familie, gradul militar, în ciuda numeroaselor pagini
dedicate memoriei acesteia, situație explicabilă prin exaltarea produsă de evocarea imaginii ei
și plasarea acesteia în sfera miturilor românești. Dacă în cazul prenumelui actele arată că s-a
făcut trecerea de la numele de botez Cătălina la Ecaterina în perioada școlii, în privința
numelui au existat toată viața ei diferite variante găsite în cărți poștale, scrisori, rapoarte etc.:

30
Toderoiu, Todoroiu, Teodoroiu sau Teodoriu. Aspecte contradictorii sunt legate și de vârsta sa
în momentul morții, așa încât, luând ca reper certificatul de naștere, unde scrie că s-a născut în
anul 1894, rezultă că ar fi avut 23 de ani în momentul în care a fost răpusă pe front, iar după
alte documente ale epocii era o copilă de 17 ani. Ion Mocioi, unul dintre cei mai cunoscuți
biografi ai Ecaterinei Teodoroiu, menționează că acesteia i-a murit doar fratele cel mare pe
front, în timp ce, din memoriile personajului pe care îl analizăm, reiese faptul că i-au murit
trei frați în luptă.
În ceea ce privește gradul militar, se spune că este prima femeie sublocotenent din
armata română, dar în realitate acesta a fost un titlu onorific, cu scopul de a facilita acceptarea
ei de către soldați și de a-i asigura autoritatea în fața acestora, dar nu există un ordin militar
propriu-zis care să confirme acest grad militar, fapt relevat și de sublocotenentul de rezervă
Gheorghe Mănoiu al Companiei a 7-a din Regimentul 43/59 Infanterie, care mărturisea într-
un raport realizat în aprilie 1920: „Îmi aduc aminte când îmi spunea -n.n., Ecaterina - că
Palatul i-a încuviinţat purtarea gradului de sublocotenent asimilat, ordin în această privinţă nu
am citit”. Pe de altă parte, cuvintele care i se atribuie a fi fost rostite înainte de a muri,
„Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine!”, pot fi cuvinte de încurajare folosite uzual de
către eroina noastră în luptă, dar e puțin probabil ca după o rană la cap provocată de două
gloanțe să fi avut posibilitatea să mai rostească acest îndemn.
Lăsând la o parte aceste inadvertențe, există numeroase informații sigure pe baza
cărora se poate conchide că a fost într-adevăr o tânără curajoasă, inimoasă și devotată cauzei
naționale. Ecaterina s-a născut la Vădeni, în Jud. Gorj, a finalizat Școala Româno-Germană
din Târgu Jiu și apoi, dorind să devină învățătoare, a urmat cursurile liceale din București și o
Școală de Infirmerie. A fost membră a cohortei de cercetași „Păstorul Bucur” din București,
sub coordonarea Arethiei Piteșteanu, viitoarea soție a prim-ministrului Gh. Tătărăscu, apoi s-a
reîntors la Tg. Jiu și s-a înscris în legiunea de cercetași „Domnul Tudor”.
După izbucnirea războiului și implicarea României în această conflagrație, Ecaterina s-
a înscris voluntară ca infirmieră, dar ulterior a primit acceptul de a participa efectiv pe front,
cu manta soldățească și raniță, mergând zeci de km pe jos sau călare, cărând muniția cot la cot
cu bărbații, dând dovada abilității de a utiliza carabinele și grenadele sau de a lupta la baionetă
la fel de bine ca orice brav soldat bărbat. În plan military, s-a evidențiat în bătăliile din
octombrie 1916 de la Tg. Jiu, unde a contribuit la apărarea orașului în fața ofensivei germane
și apoi la luptele din noiembrie 1916 de la Țânțăreni și în contraofensiva de la Filiași. A fost
rănită de două ori în luptă, a fost luată prizonieră de către soldații germani și a reușit să se
elibereze ucigând santinela, a primit două distincții deosebite: „Virtutea Cercetășească” de aur
și „Virtutea Militară” clasa a II-a, înmânată de însuși regele Ferdinand I. De la începutul
anului 1917 a făcut parte din Regimentul 43/59 Infanterie în calitate de comandant de pluton
și a continuat să participle pe front, ca singura femeie soldat, în ciuda unui denunț anonim din
partea unei persoane conservatoare și ostile schimbării, care incrimina prezența ei alături de
ceilalți soldați. În vara anului 1917, s-a remarcat în lupta de la Mărășești, dar a murit pe 22
august 1917, pe Dealul Secului de la Muncel, în cadrul unui asalt al inamicului.
Epopeea a continuat și după moartea sa prin faptul că rămășițele sale pământești au
fost mutate dintr-un loc în altul până să-și găsească locul de odihnă veșnică. Pe 23 august
1917, a fost îngropată în Valea Zăbrăuciorului, Comuna Fiționești, (Jud. Vrancea), apoi pe
data de 9 iunie 1921, odată cu sărbătorirea centenarului „Tudor Vladimirescu”, osemintele
sale au fost transportate cu onoruri militare pe un afet de tun și au fost depuse în cavoul din
fața Primăriei din Tg. Jiu, în cadrul unei ceremonii la care au fost prezente numeroase
personalități politice și culturale în frunte cu Octavian Goga. În anul 1936, trupul eroinei este
mutat în sacofagul din Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu, realizat în fața Mitropoliei Ortodoxe
din Târgu Jiu de către Milița Pătrașcu, discipola lui Constantin Brâncuși. Ulterior, în anul

31
1938, la ideea Arethiei Piteșteanu Tătărăscu, casa părintească a Ecaterinei Teodoroiu este
deschisă spre vizitare.
Dincolo de aura care încununează această personalitate, stau mărturie ale faptelor ei de
vitejie, numeroase informații din documentele păstrate în arhivele militare sau diferite
scrisori, memorii sau mărturii ale celor care au cunoscut-o. Pentru cinstirea memoriei
Ecaterinei Teodoroiu s-au înălțat numeroase monumente, unele dintre acestea fiind realizate
pe cheltuiala oamenilor care au iubit-o și apreciat-o, printre care cel realizat la Slatina în 1925,
prin subscripție publică sau „Monumentul Victoriei” realizat în 1934, la Tișița, susținut
financiar de către ziaristul Pamfil Șeicaru.

ARMISTIȚIUL DE LA FOCȘANI ÎNTRE NECESITATE ȘI „TRĂDARE”

Prof. Cătălin PETCU,

C.T.A.T. „Dumitru Moțoc”, Galați

Spectaculoasele victorii obținute de către armata română în vara anului 1917, la

Mărăști, Mărășești și Oituz arătau disponibilitatea statului român de a continua rezistența în
fața inamicului, cu toate că mai mult de jumătate din teritoriu se afla sub ocupație străină. În
plus, aliații pregătiseră noi planuri ofensive pentru a contracara puterea de foc a armatei
germane, în încercarea de a despresura Frontul de Vest. Cu toate acestea, la sfârșitul verii lui
1917 evenimentele din Rusia au luat o turnură neașteptată, creând o situație instabilă de-a
lungul liniei frontului și amenințând să distrugă stabilitatea politică și socială din Moldova.
Abdicarea Țarului în luna martie și declarațiile oficiale liberale ale noului guvern provizoriu
treziseră un entuziasm extraordinar în rândurile soldaților ruși din Moldova. Sătui de război,
ei au interpretat aceste evenimente ca un semn că pacea și o viață mai bună nu erau departe. În
aprilie, soldații ruși au început să țină masive adunări publice și să organizeze demonstrații de
stradă în multe locuri din apropierea frontului.
La adunările de masă, ofițerii și soldații ruși au adoptat rezoluții cerând încheierea imediată a
păcii și și-au proclamat sprijinul în favoarea democraților și liberalilor din țară. În întreaga
Moldovă au apărut soviete ale deputaților soldaților, după modelul sovietului din Petrograd.
Situația de peste Prut, în Basarabia, a complicat și mai mult relațiile guvernului român cu
guvernul provizoriu rus. Revoluția din martie a pus în mișcare români-basarabeni din toate
clasele sociale. Reprezentanții acestora, întruniți în luna aprilie 1917, au cerut autonomia
administrativă, culturală și economică a Basarabiei și convocarea unei adunări naționale
pentru adoptarea legislației necesare. O adunare, mult mai numeroasă, reunind circa 10 000 de
ofițeri și soldați români, organizată la Odessa, la 1 mai, a cerut și autonomia politică a
Basarabiei și a anunțat în plus formarea unor unități separate ale armatei rusești-cohortele
moldovenești - pentru a menține ordinea publică.
Planurile Aliaților-inclusiv cele ale românilor - erau puse în primejdie de propaganda
bolșevică, din ce în ce mai zgomotoasă, privind necesitatea încheierii păcii imediate cu
Germania. Ca ministru de război, Alexandru Kerenski își ținuse promisiunile față de Aliați de
a continua războiul, dar nu luase în calcul imensul sentiment antirăzboi ce anima trupele
rusești de pe front. Unul dintre foștii colaboratori cu Kerenski în guvernul provizoriu,
Vladimir Nabokov, remarca cu amărăciune: mi-am exprimat opinia că una dintre cauzele de
bază ale revoluției iminente a fost epuizarea provocată de război, laolaltă cu reticența
poporului de a-l continua. Nici un om înțelept nu l-ar fi putut încheia fără daune colosale,
atât materiale, cât și morale. Am susținut că singura concluzie era necesitatea unei păci
separate cu Germania.

32
 Încăpățânarea guvernului provizoriu de a continua un război deja pierdut a alimentat
mașina propagandistică bolșevică. La începutul lui octombrie 1917, Lenin, șeful Partidului
Comunist a considerat că venise timpul ca bolșevicii să preia puterea. Evenimentele din
noaptea de 25/26 octombrie 1917 sunt deja cunoscute, cu adăugarea că studii recente au
demontat mitul asaltului popular asupra Palatului de Iarnă din Petrograd - sediul guvernului
provizoriu. Mai importante au fost primele măsuri luate de noul guvern al lui Lenin, între care
se situa și încheierea grabnică a ostilităților. Retragerea Rusiei din război ar fi lăsat armata
română singură împotriva unui inamic de departe mai puternic pe frontul moldovenesc și ar fi
tăiat efectiv întreaga aprovizionare militară din Vest. În această situație, regele Ferdinand a
convocat un Consiliu de Coroană care a votat continuarea ostilităților, chiar dacă armata rusă
ar fi încheiat un armistițiu cu inamicul. Bolșevicii se dovedeau inflexibili, deși Lenin era
conștient că o eventuală pace separată cu Germania ar fi privat Rusia de imense teritorii.
Cu toate acestea, Troțki, negociatorul șef, era de părere că nu putem, nu vrem și nu
trebuie să continuăm un război început de țari și de capitaliști, în alianță cu alți monarhi și
capitaliști. Nu vrem și nu trebuie să ne războim cu muncitori și țărani asemeni nouă. Să afle
și soldații germani cine îi trimite pe câmpul de bătălie și să afle pentru cine li se cere să se
bată. Atunci când generalul Șcerbaceev, comandantul armatelor ruse pe frontul moldovenesc,
l-a informat pe generalul Mackensen despre dorința Rusiei de a accepta negocieri separate cu
Germania, guvernul român a hotărât că nu are altă alegere decât să accepte situația.
Armistițiul dintre Rusia și Germania semnat la 5 decembrie, la Brest-Litovsk, a pecetluit
soarta României. Pacea se instala însă greu în ceea ce mai rămăsese din acea parte a Regatului
României care scăpase ocupației germane. Negocierile dintre România și Puterile Centrale, de
la Focșani, desfășurate între 7-9 decembrie, au condus la o încetare a focului care cerea
armatelor inamice să-și păstreze pozițiile. Dar Guvernul Brătianu nu se grăbea să se ajungă la
o reglementare definitivă de pace, iar tergiversările sale l-au condus în cele din urmă pe
Mackensen să dea un ultimatum la începutul lui februarie. Guvernul era departe de a avea o
poziție unitară cu privire la ceea ce urma exact să facă, cu toate că membrii săi erau pentru
continuarea războiului. Momentul armistițiului de la Focșani a făcut obiectul a numeroase
studii și lucrări care au analizat situația României la momentul respectiv și posibilitatea de a
continua războiul și fără ajutorul Rusiei. Adevărul este că statul roman nu avea în acel
moment nicio alternativă de a continua războiul fără ajutoarele promise de Aliați care soseau
prin Rusia. Iesirea acesteia din război a făcut imposibil efortul de război, și așa prea mare
pentru un stat de dimensiunile României. Presiunile aliaților au rămas fără ecou și s-au făcut
auzite voci ce vorbeau despre o trădare a cauzei aliate. Consecințele armistițiului și mai apoi
ale păcii separate din 1918 au fost defavorabile micului stat român. La viitoarea Conferință de
Pace de la Paris, din anul 1919, nu i s-a iertat României faptul că încheiase ostilitățile cu
Puterile Centrale. Doar datorită uriașului efort diplomatic susținut de o pleiadă de personalități
politice de marcă, am reușit să depășim momentul și să realizăm visul de secole al românilor –
unirea deplină.

BĂTĂLIA PENTRU APĂRAREA ORAȘULUI GALAȚI, 7/20 – 9/22

IANUARIE 1918
Prof. Cristian Dragoş CĂLDĂRARU
Muzeul “Paul Păltânea” Galați

Sunt evenimente în istorie care raportate la valorile unui popor – statalitate,

independenţă, unitate, integritate naţională – rămân aşezate, prin memoria colectivă, la loc de
cinste. Un eveniment cu o asemenea semnificaţie, crucială pentru poporul român, îl reprezintă

33
şi participarea României la Primul Război Mondial, decizie considerată, cu deplin temei,
piatra de hotar care a trasat drumul devenirii, prin vremuri, a neamului nostru românesc. După
doi ani de neutralitate şi lungi negocieri, România a intrat în Primul Război Mondial, în
august 1916, alături de Antanta (Anglia, Franţa, Rusia şi Italia), semnând două tratate, unul
politic şi altul militar. Prin cel politic i se promiteau României unirea teritoriilor locuite de
romani (Transilvania până la Tisa, Banatul precum şi Bucovina). Tratatul militar stipula ca
Armata Română să întregească aripa stângă a frontului rusesc, să fie susţinută în operaţiunile
din Ardeal de o ofensivă rusă pe frontal austriac, precum şi primirea de ajutoare militare
ruseşti în Dobrogea. Intrarea de facto în război s-a produs la 27 august 1916, România
declarând război Austro-Ungariei. La intrarea în război, Armata Română, lipsită de susţinerea
armatei ruse, a fost nevoită să se retragă în Moldova. Guvernul, Casa Regală şi toate
instituţiile statului român se stabilesc la Iaşi, de unde au fost coordonate toate acţiunile
administrative, militare, politice şi diplomatice în perioada 1917-1918. Cu toate că armatele
germane şi austro-ungare au fost oprite pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, iată-ne, în toamna
anului 1917, în faţa unei Rusii în pragul prăbuşirii şi cu riscul de a ne regăsi între două focuri,
cel german şi cel al „aliaţilor” ruşi. În Rusia se întâmplau, de mai multe luni, evenimente
extrem de grave. Deja mişcarea revoluţionară, căreia i se va zice bolşevică, a minat Imperiul
Rus în cei aproape trei ani şi jumătate de război.
În contextul armistițiului de la Focșani și al negocierilor pentru pace începute la Brest-
Litovsk, România a căutat să-și ia măsuri de siguranță pentru păstrarea liniei frontului din
Moldova, părăsit de ruși. În zona de operaţiuni militare Tecuci-Galaţi, se afla şi Armata a VI-a
rusă, care abandonase linia frontului de pe Siret; mari unităţi militare ruseşti au aderat complet
la revoluția bolșevică. Divizia a 13-a rusă de la Vameş alături de Diviziile 9 și 10 din
Corpul 4 Siberian, recunoscut pentru faptele de arme din războiul ruso-japonez (1904-1905),
dar şi pentru cele din Moldova, completate de divizioane de artilerie (80 tunuri) și o vedetă
torpiloare cu un tun de 150 mm venită de la Reni în zona Galați, au încercat în zilele de 7/20 –
8/21 ianuarie 1918 să ocupe orașul Galați. Erau aproximativ 12.000 de militari ruşi, la care
dispăruse disciplina şi respectul pentru ordine. În Galaţi, erau încartiruiţi aproximativ 200 de
militari din Divizia a 10-a rusă, iar unii dintre ofiţerii ruşi au întocmit un plan diabolic de
incendiere a oraşului. Conform planului, Compania de Pompieri din Galaţi urma să fie
ocupată, militarii ucişi, iar cisternele de stins incendii umplute cu petrol; conform planului,
folosirea acestor instalaţii mobile, amplasate de ruşi în puncte strategice, urma să provoace
incendierea şi ocuparea oraşului. Planul conţinea o lovitură fulger a ruşilor bolşevizaţi atât din
afară cât şi din interiorul oraşului Galaţi. În ziua de 5/18 ianuarie 1918, Serviciul de Informaţii
al Armatei Române, a transmis Comandantului sectorului militar din Galaţi, comandorului de
marina Constantin Niculescu Rizea, director al Arsenalului Marinei Fluviale, situația
alarmantă din preajma orașului, dându-i ordin să ia măsuri pentru oprirea rușilor la intrarea în
oraş. În aceste condiţii, unităţi ale Armatei Române din cadrul marinei, infanteriei, artileriei şi
aviaţiei, circa 4.000 de militari, coordonaţi de comandorul de marină Constantin Niculescu
Rizea, au pregătit apărarea oraşului Galaţi şi anihilarea ruşilor.
Analizându-se situaţia critică pentru Galaţi, s-au luat următoarele decizii militare: două
brigăzi ale Diviziei a 4-a română încartiruită la Pechea, suplimentată cu două batalioane de
infanterie cu mitraliere și cu artilerie erau gata de luptă împotriva ruşilor. De asemenea au
primit ordinul de apărare a Oraşului Galaţi următoarele unităţi militare: Regimentul 6
Infanterie „Mihai Viteazul”, Regimentul 50/64 Infanterie, Regimentul 21 Infanterie, patru
vedete torpiloare de pe Dunăre (nr.1: „Maior Constantin Ene”; nr.2: „Căpitan Nicolae Lascăr
Bogdan”; nr.5: „Maior Gheorghe Şonţu” şi nr. 7: „Locotenent Dimitrie Călinescu”), înarmate
cu câte un tun de 47 mm Skoda, o mitralieră Maxim de 6,5 mm și două lansatoare de torpile,
opt tunuri demontate de pe Crucișătorul “Elisabeta”, amplasate în dealul Țiglina şi Compania
de Pompieri din Galaţi care urma să bareze drumul ruşilor de la capătul Străzii Tecuci până la

34
intrarea în Galați. Alături de trupele terestre şi navale s-a cerut şi sprijinul aviaţiei militare,
ceea ce a reprezentat o premieră pentru Armata Română din Primul Război Mondial, când trei
arme - trupe terestre, navale şi aeriene - au conlucrat, într-o confruntare cu inamicul, pe
acelaşi teatru de operaţiuni militare. În acest context, a avut loc Bătălia pentru apărarea
oraşului Galaţi în zilele de 7/20 – 9/22 ianuarie 1918. În ziua de 8/21, românii au fost pe
punctul de a fi înfrânți. Dar, ca la Mărășești-Mărăști-Oituz, s-au avântat în atacul la baionetă
atât în sectorul Galaţi-Giurgiuleşti cât şi în dealul Ţiglinei. Deviza era aceeaşi: PE AICI NU
SE TRECE! Artileria românească a reușit să distrugă, în 8/21 ianuarie, parte din bateriile de
artilerie și cuiburile de mitralieră ale ruşilor, din sectorul Țiglina-Mălina-Siret.
Curajul şi spiritual de sacrificiu al militarilor români i-au surprins pe ruși, care s-au
retras către Siret, în zona gării Barboşi. Aici au fost bombardaţi de artileria română, de tirul
tunurilor de pe vedetele torpiloare de pe Dunăre şi de cele trei avioane militare româneşti. În
data de 9/22 ianuarie, seara, rușii capitulează, apoi, dezarmaţi, sunt trecuţi dincolo de Prut.
Astfel s-a desfăşurat singura bătălie de amploare a Armatei Române, în anul 1918.
Pentru faptele de bărbăţie şi sacrificiu din această bătălie, comunitatea gălăţeană a omagiat pe
toţi participanţii la apărarea Oraşului Galaţi, oferind peste 2.500 plachete şi insigne omagiale.
În anul 1923, Societatea Apărătorii Patriei, a Demobilizaţilor Ofiţeri şi Grade Inferioare din
Galaţi a propus municipalităţii ridicarea unui monument în memoria Apărătorilor Oraşului
Galaţi.
Monumentul a fost realizat de către Ioannis N. Renieris. În anul 1921 Oraşului Galaţi a
fost decorat de Italia, prin generalul Badoglio, cu distincţia Crucea de Război a Italiei, iar în
anul 1922 decorat de Franţa, prin generalul Berthelot cu distincţia Crucea de Război a
Franţei. Din păcate Monumental Apărătorii Oraşului Galaţi a fost demolat în anul 1962 din
raţiuni edilitare.
Ideea refacerii acestui monument a pornit, în anul 1990, de la istoricul Pau Păltănea.
Materializarea acestei idei aparţine Muzeul de Istorie Paul Păltănea Galaţi, finanţarea fiind
asigurată de Consiliul Judeţean Galaţi. În ziua de 20 ianuarie 2018, la 100 de ani de la teribila
confruntare militară româno-rusă, a fost inaugurat noul Monument Apărătorii Oraşului
Galaţi, pe acelaşi amplasament, ca un omagiu al gălăţenilor adus Armatei Române, dar şi
Centenarului Marii Uniri. Acest moment omagial din 20 ianuarie 2018, desfăşurat la Galaţi, a
dat startul evenimentelor dedicate Centenarului Marii Uniri, având în vedere că aici, acum
100 de ani, după ieşirea României din Primul Război Mondial, a avut loc singura bătălie de
amploare a Armatei Române din anul 1918, Bătălia pentru apărarea oraşului Galaţi, 7/20 –
9/22 ianuarie 1918.

PACEA DE LA BUFTEA-BUCUREȘTI ÎNTRE INTERESUL NAȚIONAL

ȘI NECESITATEA POLITICO-MILITARĂ

Prof. Iulian Grigoraș

Colegiul Tehnic de Alimentație și Turism Dumitru Moțoc Galați

Sfârșitul anului 1917 a găsit România într-o situație complicată, când, în ciuda
victoriilor din vara anului menționat, situația de pe frontul de est devine dramatică datorită
defecțiunii armatei rusești. Revoluția bolșevică reușise să complice și mai mult o situație
caracterizată deja de prea multe necunoscute. România care se afla de mai bine de un an „cu
spatele la zid” ajunge, la începutul lunii decembrie, să constate că nici această „fragilă”
siguranță psihologică, nu mai există.

35
 Astfel, din momentul în care generalul Scerbacev, comandantul armatei ruse de
pe frontul românesc, a solicitat feldmareșalului Mackensen, la data de 20 noiembrie /3
decembrie 1917, stabilirea unui armistițiu între trupele rusești și germane, România este, în
mod evident, implicată în această nouă situație. Prin urmare, la 22 noiembrie /5 decembrie
șeful Marelui Cartier General Român, generalul Prezan, informează comandamentul german
de intrarea în armistițiu și a trupelor române. După câteva runde de discuții, armistițiul a fost
semnat la 26 noiembrie/ 9 decembrie, la Focșani, luptele fiind sistate în aceeași zi la ora
23.30.
Răgazul oferit de acest armistițiu a fost de scurtă durată; la 23 ianuarie /5
februarie 1918, Mackensen a cerut în mod ultimativ începerea negocierilor de pace, solicitând
răspuns în termen de patru zile. Partea română a încercat, în mod constant, să întârzie și să
temporizeze tratativele din mai multe motive. În primul rând, exista o presiune constantă din
partea Antantei în vederea continuării luptei, deși, chiar și reprezentanții acestora recunoșteau
situația imposibilă în care se afla România, dar care se temeau, evident, de trupele germane de
pe frontul românesc ce deveneau disponibile. Pe de altă parte, guvernul român se aștepta la
condiții de pace foarte grele din partea Puterilor Centrale și încerca, pe cât posibil, să amâne
inevitabilul.
Pentru a întârzia negocierile, Guvernul Brătianu și-a înaintat demisia în locul
său formându-se un nou executiv condus de generalul Alexandru Averescu. Acesta este cel
care răspunde presiunilor inamicilor și participă la discuțiile preliminare de la Buftea de la 5-
11 februarie /18-24 februarie unde se întâlnește cu miniștrii de externe ai Germaniei și Austro-
Ungariei, Richard von Kühlmann respectiv Ottokar von Czernin. Propunerile înaintate de
reprezentanții Puterilor Centrale anunțau condiții de pace deosebit de grele pentru România:
„Condiția sine qua non a începerii tratativelor era acceptarea de guvernul român a cedării
întregului teritoriu al Dobrogei, cu cel mult un drept de acces la mare pentru țara noastră; de
asemenea, România trebuia să accepte foarte largi rectificări la frontiere, care ar fi asigurat
Austro-Ungariei stăpânirea tuturor strâmtorilor din Carpaţi şi, în plus, mari concesii
economice”. Ideile consemnate la Buftea au fost reluate și în timpul întâlnirii dintre regele
Ferdinand și Ottokar von Czernin din gara Răcăciuni, de la 14 februarie / 27 februarie.
Regele întrunește Consiliul de Coroană pentru evaluarea situației și adoptarea
unei strategii, în măsura în care aceasta mai era posibilă. Precipitarea evenimentelor a
determinat prelungirea discuțiilor, existând nu mai puțin de trei Consilii de Coroană
consecutive în zilele de 17, 18, 19 februarie /2, 3, 4 martie. Această situație a fost determinată
de încheierea păcii între Rusia și Puterile Centrale în ziua de 18 februarie /3 martie 1918 la
Brest Litovsk. Condițiile în care Rusia a încheiat acesta tratat de pace au fost de asemenea
deosebit de grele și au afectat categoric poziția României.
Înaintarea trupelor germane în Ucraina a dus la încercuirea completă a
României și era evident necesară o reevaluare a problemei. Acum nu mai existau decât două
opțiuni: lupta până la o distrugere iminentă și aproape sigură a statului român sau încheierea
păcii în condițiile impuse și anunțate la Buftea. Prin urmare, la 20 februarie /5 martie 1918
reprezentanții României semnează tratatul preliminar de la Buftea cu prevederile impuse de
Puterile Centrale. Singurele concesii făcute românilor au fost renunțarea la discuțiile privind
dinastia conducătoare a Țării și o obscură promisiune privind accesul românesc la Marea
Neagră.
Tratatul preliminar semnat la Buftea a determinat un impas în relațiile politice
românești și din acest motiv Averescu decide să demisioneze la 27 februarie /12 martie. Este
înlocuit de Alexandru Marghiloman, un filogerman declarat și unul din personajele cu
greutate din politica românească, rămas în București pe durata ocupației germane. Această
numire era, evident, însoțită de speranța că Marghiloman va reuși să îndulcească termenii
tratatului final de pace.

36
 „Cu toate acestea, Marghiloman nu a obținut nici un fel de concesii din partea
Puterilor Centrale, care erau hotărâte să pedepsească Romania și să subordoneze economia
acesteia propriului lor efort de război. Termenii păcii finale, consacrați prin Tratatul de la
București din 7 mai, au plasat România într-o stare de dependență politică și economică față
de Germania și Austro-Ungaria. România a pierdut teritorii de-a lungul vechii frontiere cu
Austro-Ungaria, care includeau trecătorile strategice din munți și 130 de sate cu o populație
de circa 725 000 de locuitori. Grosul armatei trebuia demobilizat, iar echipamentul acesteia
predat învingătorilor. Germania a preluat controlul economiei românești. Ea urma să
primească imense cantități de grâne la prețuri avantajoase, a dobândit monopolul industriei
petroliere românești pe timp de 90 de ani și și-a asumat controlul navigației pe Dunăre, al
porturilor fluviale românești și al șantierelor navale. Până la urmă, România a fost împărțită.
Dobrogea și Muntenia, până la Siret, rămâneau sub ocupația dușmanului, o suprafață de
aproximativ 100 000 km2 dintr-un teritoriu de 131 000 km2 înainte de război, care cuprindea
72 la sută din populația sa antebelică. Moldova, care a rămas mai mult sau mai puțin
independentă, având propria sa administrație, a fost despărțită aproape total de zona ocupată”
(K.Hitchins, Romania 1866-1947, București, 2013, p.315).
Aceste rezultate dezastruoase nu sunt altceva decât efectul intrării în război fără
o pregătire adecvată atât materială cât și psihologică și, mai ales, fără a conștientiza nevoile și
metodele unui război modern, industrial. Cea mai importantă urmare a participării României
la război a fost una cel puțin paradoxală. Astfel, deși intervine în conflict la îndemnul și în
sprijinul Antantei, totuși prada de război obținută de Puterile Centrale din România le-au
permis acestora să reziste încă un an, în condițiile în care resimțeau o acută lipsă de resurse.
Au fost ridicate resurse însumând aproximativ un milion de tone petrol, peste două milioane
tone grâu, 200 000 tone de lemn, 100 000 capete de bovine, 200 000 capre și porci și la toate
acestea mai trebuie adăugate cantitățile rechiziționate pentru întreținerea trupelor de ocupație:
„[…] the Central Powers conquered the country easily enough, and, in the next year and a
half, removed far more from it than they could have done had it remained neutral : over a
million tons of oil, over two million tons of grain, 200,000 tons of timber, 100,000 head of
cattle, 200,000 goats and pigs, over and above the quantities requisitioned for maintenance of
the armies of occupation.3 Romanian intervention, in other words, made possible the
Germans’ continuation of the war into 1918”. ( Stone, The Eastern Front 1914-1917,
Penguin Books, 1998, p.265).
Cu toate acestea, urmărind cu abnegație idealurile și interesele românești,
regele Ferdinand a refuzat cu hotărâre să ratifice tratatul final de pace, iar Marele Cartier
General condus de generalul Cristescu începe aproape imediat după încheierea păcii să
lucreze la planurile privind revenirea României în conflict. Poziția regelui Ferdinand fusese
clar exprimată în timpul ședinței Consiliului de Miniștri din data de 25 ianuarie 2018 când
făcea următoarea afirmație: ,,Cât timp va rămâne liber un petec al teritoriului național, eu voi
rămâne acolo, cât timp va rămâne un soldat și un drapel român, eu voi rămâne alături de ei,
oricare ar trebui să-mi fie soarta”. (Neculai A., Războiul pentru întregirea națională în expresii
memorabile, Editura Andrew, Focșani,2007, p.9). Iar în momentul în care situație generală a
permis România nu a ezitat să declare război Germaniei regăsindu-se în momentul
armistițiului de la 11 noiembrie în tabăra învingătoare. Chinurile îndurate de țară au rodit în
acest an greu, astfel, Basarabia, Bucovina și în final Transilvania au venit să întregească
sufletul românesc.

RĂZBOI ȘI MEDICINĂ LA GALAȚI ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI

MONDIAL

37
 Medic Vasile V. POPA

Infrastructura sanitară a Orașului Galați în perioada Primului Război Mondial era

jalnică. Lipseau spitalele specializate și, în primul rând, personalul medicosanitar. De-a lungul
vremii, în oraș s-au construit câteva spitale, unele adevărate improvizații: în anul 1813, s-au
ridicat în Galați câteva barăci în care se internau bolnavii suferinzi de holeră. În timp, în locul
barăcilor se va construi Spitalul de Boli Contagioase; în anul 1837 se va construi Spitalul
Spiridoniei prin subscripție publică; în anul 1837, dr. Chiriacovici înființează Spitalul pentru
Săraci. Avea opt paturi; în anul 1894, se înființează Spitalul „Elisabeta Doamna – caritatea
gălățeană”; în acei ani exista la Galați și un Spital Izraelit; în anul 1899 se va construi un
spital cu 60 de paturi și, în sfârșit, Spitalul Militar Galați, construit inițial de armata rusă
pentru îngrijirea propriilor răniți sau bolnavi, urmare a războaielor duse cu turcii de-a lungul
secolului al XIX-lea. De asemenea, au funcționat spitale improvizate în Institutul „Notre
Dame de Sion” și Liceul „Vasile Alecsandri”. Răniți și bolnavi au fost internați și în Spitalul
Izraelit care a pus la dispoziția autorităților sanitare o sută de paturi. În acele momente grele,
minoritatea evreiască a Galațiului a avut o atitudine ireproșabilă.
A contribuit cu sume mari de bani pentru achiziționarea de materiale sanitare. S-au
remarcat în această acțiune Moritz Halder și Noach Shapira. Începând cu înfrângerea de la
Turtucaia, din septembrie 1916, și până în ianuarie-februarie 1918, Galațiul va suferi o
adevărată blocadă, care a însemnat suferință, foame, tifos, bombardamente, moarte. Orașul va
fi mereu sub tirul artileriei inamice. Se trăgea de pe dealurile Bugeacului. Erau vizate
cazărmile militare, Institutul „Notre Dame”, aeroportul, antrepozitele, portul, pușcăria (în
ideea eliberării deținuților care ar fi agravat haosul). S-a insistat cu partea de sus a orașului.
Moara „Steaua” va fi distrusă repede de bombardamente și scoasă din uz. Orașul a rămas fără
făină pentru pâine, agravându-se foametea. România, redusă ca suprafață la Moldova unde se
refugiaseră familia regală, guvernul, armata, administrația a trebuit să hrănească și cei aproape
un milion de ruși (500.000 de soldați și alți 500.000 auxiliari - Kirițescu). Îngrijirea răniților
era extrem de dificilă. Foarte mulți dintre ei mureau din cauza infecțiilor. S-a apreciat la
sfârșitul războiului că, în medie, din patru răniți căzuți pe câmpul de luptă, trei mureau răpuși
de infecții apărute din cauza lipsei de igienă, a întârzierii aplicării tratamentului medical. La
vremea aceea nu apăruseră antibioticele.
După plecarea pe front a doctorului Idel David, chirurg șef în Galați, conducerea
Spitalului „Crucii Roșii 191” adăpostit în Liceul „Vasile Alecsandri” a revenit chirurgului
francez Pierre Sejournet. S-au înregistrat adevărate performanțe profesionale de către medici,
surori, infirmiere, inclusiv de către doamnele din lumea bună a Galațiului. În Spitalul
Spiridoniei, doctor Henri Nicolini a murit de tifos contractat de la bolnavii pe care-i îngrijea.
În cinstea lui, strada Serei s-a numit un timp „Dr. H. Nicolini”. De ce i s-a schimbat
denumirea? De asemenea, doctorița Mausa Economu a contractat de la bolnavi tifos
exantematic. Din statistici aflăm că în Primul Război Mondial, în teatrul de război românesc,
și-au pierdut viața peste 250 de doctori, mulți dintre ei străini, și peste 1.000 de sanitari. De
amintit și „Potârnichile gri. Spitalele femeilor scoțiene” din România în perioada 1916-1917,
care în retragerea lor de pe frontul dobrogean, au adăstat un timp și în Galați, participând la
tratarea miilor de răniți evacuați de la Turtucaia (Costel Coroban).
În toată perioada blocadei, orașul va fi bombardat de artilerie, avioane și chiar de un Zepelin
care a aruncat trei bombe peste urbe fără a face victime, dar speriind de moarte locuitorii
rămași fără apă, fără lumină, fără iluminat public nocturn. Chirurgii, atâția câți erau, operau zi
și noapte. La lăsarea întunericului foloseau lămpi cu gaz, felinare. Ușor de închipuit care erau
rezultatele!

38
Între timp, Franța, în încleștarea ei mortală cu nemții pe Frontul de Vest, va mai găsi resurse
materiale și umane pentru a ne ajuta. Sub conducerea generalului Henri Berthelot, misiunea
franceză își va face cu prisosință datoria. Veșnică recunoștință! Flenduroasa armată română
din sudul Moldovei va fi reorganizată, dotată cu arme noi, instruită. Încrederea combatanților
români va crește. Armata a II-a română va ataca în iulie 1917 la Mărăști, sub conducerea
generalului Averescu. Au eliberat 30 de sate, au capturat un imens material de război, au luat
3.200 de prizonieri germani. Părea incredibil! În același timp cu ofensiva de la Mărăști trebuia
să se desfășoare și cea de pe Siret care n-a mai avut loc. O parte din soldații ruși, influențați de
revoluția izbucnită în Rusia (martie 1917), au refuzat să lupte. Românii au fost nevoiți să
anuleze atacul. A contraatacat însă marele tactician german Mackensen, poreclit „spărgătorul
de fronturi”, cu 12 divizii împotriva celor 5 divizii românești rămase după trădarea rușilor. E
de amintit aici că toți soldații români, înainte de începerea planificatei ofensive, sau spovedit
și împărtășit. S-au pregătit pentru moarte. Printre preoții militari prezenți la Mărășești a fost și
Alexei Mateevici - basarabean - poetul care scrisese cea mai frumoasă poezie despre limba
ce-o vorbim, „Limba noastră”: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un șirag
de piatră rară/ Pe moșie revărsată.” Părintele, în tranșeele Mărășeștiului, va contracta tifos
exantematic, din cauza căruia a murit. Avea douăzeci și nouă de ani. Concomitent cu
Mărășeștii s-a desfășurat și bătălia de la Oituz, câștigată tot de români.
Istoria Modernă a României, fără Mărăști, Mărășești, Oituz ar fi săracă. Concomitent
cu amintitele bătălii, Galațiul va suferi o intensificare a bombardamentelor. Vizate erau, în
mod deosebit, spitalele. Parte din răniții bătăliilor din vara anului 1917, vor ajunge în Orașul
Galați. Situația urbei, în vara târzie a acelui an, era în continuare, aș spune fără să am
sentimentul că exagerez, dezastruoasă. Trupele germano-bulgaro-turcești ajunseseră la
Baldovineștii Brăilei, oprite de trupele noastre de pe malul stâng al Siretului. De aici
desfășurau, zi și noapte, trageri de artilerie spre Galați. Din fericire, tirul tunurilor era ceva
mai scurt, astfel încât nu reușeau să lovească decât marginea orașului, fără să provoace
pierderi mari materiale sau de vieți omenești. În schimb, artileria inamică de peste Dunăre, de
pe amintitele dealuri ale Bugeacului, continua să facă ravagii, dirijată fiind de avioane care
survolau orașul. Oamenii trăiau în teroare, în frig, sufereau de foame. Tifosul exantematic
făcea numeroase victime. În Moldova au existat sate care au dispărut total din cauza tifosului
(Kirițescu). Pe frontul din sudul Moldovei, după eșecul ofensivei germane, soldații ruși
tulburați peste măsură de ceea ce se întâmpla în Rusia și înșelați de propaganda germană, au
început să evadeze în masă. În ianuarie 1918, Galațiul va fi atacat de două divizii rusești, din
care una era celebra Divizie a 9-a siberiană. O a treia divizie rusească era încartiruită în Galați
(o divizie număra până la 15.000 de soldați). Au fost întâmpinați de câteva mii de soldați
români, din care câteva sute erau marinari de pe flota fluvială. Artileria de pe monitoarele
românești de pe Dunăre a participat la bătălie, bombardând cu precizie pozițiile dușmanului.
Câteva avioane s-au constituit în forțe combatante dirijând tirul artileriei și bombardând
punctele aglomerate cu trupe rusești.
Rușii, fără ofițeri, necoordonați, atacau haotic. Românii, în disperare, s-au folosit ca și
la Mărășești, de lupta la baionetă. Au reușit să-i înspăimânte pe soldații ruși atât de mult,
încât, caz unic în analele războiului, aceștia s-au predat, trecând Siretul, dușmanilor germani.
În ziua următoare - 9 ianuarie 1918 - o delegație rusă s-a prezentat la autoritățile militare
românești. S-au înțeles în legătură cu retragerea lor peste Prut, în Basarabia. Li s-a admis
cererea cu condiția dezarmării totale și a renunțării la o parte din furniturile militare.
Peste câțiva ani, cetățenii Galațiului au ridicat un monument în cinstea apărătorilor orașului și
au bătut o plachetă care consemna, spre aducere aminte, vitejia soldaților români care au
salvat Galațiul de la distrugere. După armistițiul ruso-german, a urmat și pacea de la Brest-
Litovsk. Rusia comunistă va renunța la pretențiile teritoriale. Germanii vor primi țările baltice,

39
Finlanda, Polonia, Ucraina cu Odessa. Românii, în situația aceasta, înconjurați de peste tot de
dușmani, capitulează. Urmează umilitorul Tratat de la București, din 7 mai 1918, care, din
fericire, nu a fost iscălit de Regele Ferdinand și Parlament. A fost anulat de marile Puteri. Va
urma campania armatei române în Ungaria, în anul 1919, care va înlătura regimul comunist
condus de Bela Kun.
Între timp, cu România s-a petrecut miracolul: vechile provincii românești, Banat,
Transilvania, Bucovina și Basarabia au revenit la patria mamă. Sângele celor 1.155.000 de
morți, răniți, dispăruți, prizonieri, militari și civili (880.000 soldați, 275.000 civili) nu a fost în
zadar. La aceste cifre înspăimântătoare a contribuit și tifosul exantematic. Revenind la Galați,
m-am întrebat de ce istoricii noștri au tratat superficial drama trăită de acest oraș pe care
îndrăznesc să-l numesc „erou”. N-a făcut-o nici C.C. Giurăscu și nici măcar Constatin
Kirițescu în „Istoria războiului pentru întregirea României”, cea mai completă relatare a
evenimentelor. Rămâne în sarcina gălățenilor să refacă monumentul ridicat în cinstea
apărătorilor orașului din ianuarie 1918, demolat de regimul comunist. Și, poate, cine știe, se
va găsi un istoric care să relateze epopeea trăită de oraș în zilele Primului Război Mondial.
Până atunci și mereu, veșnică recunoștință eroilor noștri!

CRUCEA ROȘIE PE FRONTURILE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Muzeograf Valentin BODEA,

Muzeul de Istorie „Paul Păltănea“ Galaţi

O operă, cu un rost nobil şi adânc umanitar, urmărind, în primul rând, îngrijirea

răniţilor de război. Câţi n-au avut prilejul să-i vadă binefacerile! Atâtea familii au avut pe
cineva în război rănit, prizonier, fie s-au văzut un moment despărţit de el prin frontul duşman.
Crucea Roşie singură putea, prin prestigiul unei încordate opere umanitare, să spargă
graniţele de netrecut dintre popoare, să străpungă fronturile şi să dea aici o îngrijire, dincolo o
alinare, într-o parte un răspuns, într-alta un ajutor. Câte îmbunătăţiri în tratamentul celor prinşi
au putut obţine sforţările delegaţilor Crucii Roşii neutre! Câte torturi sufleteşti n-au fost
alinate prin ştirile ce se puteau transmite, prin ajutorul Crucii Roşii, familiilor, despre ai lor!
Crucea Roşie a mijlocit între beligeranţi, pentru repatrierea răniţilor şi a ostaticilor,
schimburile de răniţi. Dar Crucea Roşie, pe care am văzut-o la lucru în timp de război, are de
îndeplinit şi în timp de pace, o operă tot aşa de însemnată: angajarea luptei pentru înlăturarea
bolilor de tot felul, cu cortegiul lor infinit de mizerii. Dacă e o figură românească menită să
încarneze umanitatea aceasta este Regina Maria, cu sublimele ei acte de devotament:
cutreierând spitalele, înfruntând pericolele sau alinând suferinţele, potolind foamea,
astâmpărând setea sau mângâind frunţile fierbinţi de boală, împărţind vorbe mângâietoare,
zâmbete de nădejde. Ea era strajă neadormită şi o găseai pretutindeni unde se cerea jertfă,
devotament, abnegaţie. Ca o fantomă apărea la căpătâiul suferinzilor silueta albă a Reginei. Şi
mulţi ochi s-au închis ducând cu dânşii imaginea duioasă a Aceleia care i-a veghiat şi i-a
ocrotit ca o mamă.
Înainte de Războiul Balcanic (Al Doilea Război Balcanic, 1913), s-a înfiinţat în Galaţi
filiala Societăţii Crucea Roşie a Doamnelor din România care se contopeşte, după declararea
Războiului Mondial, cu vechea Cruce Roşie înfiinţată în 1877, luând numele de „Societatea
Naţională de Cruce Roşie a României“. Fondurile filialei fiind foarte mici, Mihail Orleanu şi
Alexandru Gussi au luat frumoasa iniţiativă de a aduna fruntaşii oraşului şi, după o expunere
îngrijorată a situaţiei, au făcut un călduros apel la sentimentele patriotice ale Adunării şi
astfel, din toată inima cetăţenii au subscris fondurile necesare cu care s-au montat spitalele.
Amenajarea şi echiparea acestor spitale a fost încredinţată Ecaterinei Dr. Carnabel, Preşedinta
filialei şi Mariei Ing. A. Constantinescu, care, sub priceputa dirijare a Doctorului A. Carnabel
40
şi depunând o muncă sârguitoare şi rodnică, au reuşit a da rezultate pe deplin mulţumitoare.
La 14 august 1916, s-au înfiinţat în Galaţi două spitale ale Crucii Roşii: Spitalul nr. 191 în
localul liceului „Vasile Alecsandri“ şi nr. 192 în localul şcolilor primare de băieţi nr. 2 şi de
fete nr. 4, care corespundeau prin fundul curţii liceului. Din cauza numărului mare de răniţi, s-
a montat o baracă sanitară în curtea liceului, cu 50 de paturi şi o anexă a Spitalului nr. 191, în
casele Papadopol din strada Mavromol, vizavi de liceu.
Distingem două perioade ale activităţii acestor spitale : 25 august – 25 decembrie
1916, spitalele erau conduse de medicul-şef al Spitalelor din Galaţi, Dr. A. Carnabel, ajutat cu
mult devotament în această muncă grea, la spitalul nr. 191 de Loc. Dr. Mihăilescu şi cu
preţiosul concurs al Dr. Nicolae Macry medic benevol, iar la Spitalul nr. 192 de Dr. Maria
Piasseschy. De remarcat că toţi cei grav răniţi au trecut în Galaţi prin mâna chirurgicală a
valorosului Dr. A. Carnabel, care de dimineaţă, din faptul zilei şi până în miez de noapte, în
această perioadă de aglomeraţie de răniţi, îşi îndeplinea cu abnegaţie şi din toată inima această
sfântă datorie. Zi şi noapte soseau răniţii noştrii deoarece timpurile erau grele, iar Alfons
Dall’Orso nu găsea odihnă decât după ce toţi răniţii erau instalaţi pe la diferitele spitale,
împlinind această sarcină cu mult devotament. Cum trebuiau înfiinţate noi spitale, Maria Alex.
Gussi era neobosită, punând toată dragostea şi energia, amenajându-le cu materiale şi
personalul necesar funcţionării lor. În spitalele Crucii Roşii „V. Alecsandri“, infirmierele
depuneau zel, pricepere şi o muncă stăruitoare îngrijind şi alinând viaţa bravilor noştri. Dintre
acele doamne a căror devotament a fost continuu în tot timpul războiului, cităm pe: Rozalia
Barbieri, Anni C. Codreanu, Maria Stănculescu, Natalia Ioan, Otilia Dr. Miloş, Olga A.
Constantinide, Maria Poenaru, Cereşica General Artur Grigorescu, Ecaterina Ionescu, Maria
Andreescu, Galeri şi domnişoarele Olga Dall’Orso, Bujeniţă, Maria Toneanu, Ortansa şi
Niculina Cucu.
Spitalul nr. 192 a fost sub conducerea doamnei Dr. Maria Piasseschy, veşnic la datorie
în tot timpul războiului, muncind cu pricepere, îngrijind pe răniţi şi bolnavi cu bunătate
părintească, îndeplinindu-şi sarcina cu un devotament desăvârşit. În acest spital, dintre
infirmierele care au ajutat cu multă inimă cităm pe: Cecilia Drăgănescu, Paulina Viorică,
Alexandrina Metaxa, Pulcheria Jangoci, Victoria Corozel, Emilia Bally, Onorina Rizu Catargi
cu fiica sa, domnişoara Eglantina Rizu Catargi, domnişoara Elpida Fotiade. Printre Doamnele
al căror devotament a fost numai un anumit timp, dar care au adus un real serviciu, cităm, la
Spitalul nr. 191 pe Martha Francis Rey care a îndeplinit cu multă destoinicie şi pricepere rolul
de intern la acest spital până la 10 decembrie, când a plecat în Franţa. De asemenea, printre
doamnele şi domnişoarele care au avut o răspundere directă în atribuţiile ce li se
încredinţaseră cităm pe: Arriane Teodoru, Elisa Grecescu, Elena Dumitriu, Elena Densuşeanu,
Tanoviceanu, Bastachi, Ciulei şi domnişoarele Alina Brăila, Elisa Severin, Eugenia
Stoianovici, Jeni Dacian, Florica Mănciulescu, Maria Olteanu, Marioara, Margareta Ghica,
Cornelia Tudoriu, Celesta Alexandrescu, Elisa Economu, Emilia Popovici, Aneta Mihailescu
şi Etienne, Luis şi Elena Perussici. În administraţia generală, Ecaterina Dr. Carnabel, Calipso
Botez şi Maria Ing. A. Constantinescu puneau toată priceperea şi munca lor întru buna
chibzuială şi conducerea atâtor munci rodnice. Exemplara conducere medicală, devotamentul
infirmierelor, inteligenta şi cinstita activitate administrativă au făcut ca această filială să fie
citată ca model, unde 2862 de suferinzi au găsit îngrijire şi mângâiere.
A doua perioadă, de la 20 decembrie 1916 la 1 mai 1918. După evacuarea Oraşului
Galaţi, conducerea Spitalului nr. 191 a fost luată cu mult tact şi pricepere de Dr. David. La
această dată, triajul bolnavilor infecţioşi se realiza la acest spital al Crucii Roşii, deoarece Dr.
Marusa Economu, de la Spitalul de triaj, contractase tifosul exantematic. Domnişoarele Olga
Dall’Orso şi Maria Toneanu îl secondau pe doctor, înfruntând orice pericol. În luna mai, fiind
rechemat pe front, Doctorul David a părăsit spitalul fiind regretat de Comitet. În locul său
vine eminentul şi distinsul chirurg francez, Dr. Pierre Sejournet care, cu o dragoste neţărmuită

41
şi dezinteresată, în acea epocă de bombardare a oraşului, pe lângă munca pe care o depunea în
spital, dădea consultaţii şi la săracii lipsiţi de ajutoare medicale atrăgându-şi dragostea şi
simpatia şi mărind faima spitalelor filialei Crucii Roşii din Galaţi. După chemarea Dr.
Sejournet în Franţa, la 27 februarie 1918, până la închiderea spitalelor la 1 mai, a venit Dr.
Protopopescu medic căpitan care conducea spitalul cu toată priceperea. În administraţie, după
plecarea d-nei Carnabel la 15 decembrie, locul de Preşedintă a fost încredinţat d-nei Calipso
Botez, iar după două luni fiind nevoită şi dânsa a părăsi oraşul, era aleasă ca Preşedintă Maria
Gussi.
Crucea Roşie fiind garantată prin Convenţia Internaţională de la Geneva a luat sub
protecţia şi îngrijirea sa: Spitalele Călăraşi cu 60 de paturi, Tulcea cu 60 de paturi, Notre
Dame de Sion cu 200 de paturi, Sf. Spiridon cu 100 de paturi, Izolarea cu 100 de paturi,
Colonia Elenă cu 35 de paturi şi Elisabeta Doamna cu 100 de paturi. La Spitalul Notre Dame
de Sion, domnişoara Constanţa Niculescu, membră în comitetul Crucii Roşii, a fost detaşată
ca administrator la acest spital, îndeplinindu-şi cu mult devotament şi destoinicie misiunea.
Tot în acest spital domnişoara Perpetua Pacu, părăsind Parisul unde îngrijea pe răniţii
francezi, a venit numai pentru a alina suferinţele fraţilor Români. Filiala a adăpostit şi îngrijit
32 de copii refugiaţi, a împărţit la toţi soldaţii care părăseau spitalele ciorapi de lână, mănuşi
şi flanele împletite. Aceasta s-a realizat graţie şi lăudabilei iniţiative luate de pastorul Iohnson,
care a transformat şcoala de sub conducerea sa în atelier, unde copilele torceau şi împleteau
lână cu materialul dat de Crucea Roşie. S-au lucrat în spitale de către miliţienii mobilizaţi şi
pricepuţi, membre artificiale, articole de care invalizii se serveau cu multă uşurinţă.
La Spitalul Spiridoniei, dr. Henri Nicolini, îngrijind bolnavi de tifos exantematic, a
căzut victimă datoriei. După moartea sa şi până la încheierea armistiţiului, Maria Dumitriu,
supraveghetoare şi subchirurg la acest spital, a îngrijit singură bolnavi de tifos exantematic cu
atâta pricepere şi devotament, încât a dat un infim procent de morţi. În spitalele filialei, s-au
dat 3232 de consultaţii gratuite şi s-au realizat 4636 de pansamente bolnavilor din oraş, cu
concursul neobosit şi demn de laudă al Nataliei Ioan. Crucea Roşie gălăţeană şi-a îndeplinit cu
prisosinţă menirea sa nobilă, profund umanitară.
Sursa utilizată în elaborarea acestui material: D. Faur, Galaţul Nostru. Însemnări Istorice şi
Culturale, Editura Autorului, Galaţi, [1925], pag. 80-86.

PACEA DE LA BUFTEA-BUCUREȘTI

Motto: „Un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slavi....arătați-vă deci demni de gloria

străbună..” (Regele Ferdinand)

Prof. dr. Maria-Isabela MIRON

Colegiul Național ”Alexandru Ioan Cuza”, Galați

După doi ani de neutralitate, românii au pus în anul 1916 mâna pe arme și au intrat în
război însuflețiți de un ideal: realizarea reîntregirii naționale. Entuziasmul nu a fost suficient
pentru a asigura succesul României pe câmpul de luptă și, deși campania începuse promițător,
la sfârșitul anului 1916, întreaga parte de sud a țării fusese ocupată, iar regele și Guvernul au
fost nevoiți să se retragă în Moldova. Aproape o treime dintre forțele mobilizate în august
1916 fuseseră pierdute într-o campanie care a evidențiat clar lipsa de organizare a armatei, dar
și dezinteresul aliaților care promiseseră României sprijin la intrarea în război.
Se impunea, așadar, o reorganizare a întregii strategii de luptă. Românii se vedeau
nevoiți acum să găsească soluții pentru apărarea a ceea ce le mai rămâsese din țară pentru a
putea apoi să spere la o recucerire a teritoriilor pierdute. Astfel, în prima parte a anului 1917,

42
se declanșează o amplă operațiune de dotare și antrenare a armatei, dar și de schimbare a
tacticii de luptă de până atunci. Un proces rapid care a presupus multe resurse financiare, dar
care, în cele din urmă, s-a dovedit eficient. Sprijinul Misiunii franceze conduse de generalul
Henri Berthelot care a îndeplinit și misiunea de consilier militar al regelui, dar și speranța
oferită de regele Ferdinand prin Proclamația care promitea acordarea pământului către țărani
și modificarea sistemului electoral, deschidea calea către un viitor mai bun de care putea
beneficia întreg poporul.
Transformările radicale suferite de armată în anul 1917 și-au arătat efectul și, fără a
exagera, putem considera aceste victorii printre cele mai mari înregistrate de români în
întreaga lor istorie. După victoria din vara anului 1917, generalul Eremia Grigorescu,
comandantul Armatei I, nota în ordinul de zi: „Aci cunoscu generalul german Mackensen ce
este înfrângerea. Mărășești fu mormântul iluziilor germane”, deși Feldmareșalul August von
Mackensen, supranumit „generalul de fier” anunțase anterior că „în câteva zile va sărbători
la Iași zdrobirea armatelor române”. Victoriile din anul 1917, purtate sub deviza ”„pe aici nu
se trece” au asigurat continuitatea statală a României cu prețul a nenumărate victime.
Bucuria românilor avea să fie de scurtă durată, însă. Revoluția bolșevică din Rusia
urmată de ieșirea aliatului nostru din război a lasat România complet izolată şi încercuită de
forţele ostile, neavând altă opţiune decât să înceapă negocieri de pace cu inamicul. Armistițiul
de la Focșani semnat în noiembrie 1917 prevedea obligaţia suspendării ostilităţilor pe întregul
frontul răsăritean şi interdicţia dislocării unor efective militare într-un procent mai mare de
10% din totalul armatelor prezente pe acest front.
Încheierea păcii separate de la Brest Litovsk, între Rusia sovietică și Germania, tăia
României orice posibilitate de a mai primi ajutor din afară. Orice rezistență echivala cu o
catastrofă militară. În timpul tratativelor pentru încheierea păcii separate cu Rusia, generalul
Mackensen a somat guvernul de la Iași să precizeze poziția politică și militară a țării.
Consiliul de Miniștri a luat în discuție solicitarea germană în ianuarie 1918 și, după multe
discuții contradictorii, care aveau în vedere: denunțarea armistițiului și continuarea războiului
(conservatorii) sau prelungirea acestuia și începerea demersurilor de pace (liberalii), generalul
Averescu a propus formula păcii separate.
În cursul discuțiilor, au fost prezentate României condițiile extrem de grele ale păcii.
Au fost convocate trei consilii de coroană succesive, care au discutat termenii păcii transmiși
într-o formă ultimativă. A fost luată în calcul soluția retragerii regelui și armatei pe teritoriul
Rusiei însă, în condițiile creșterii pretențiilor germane s-a decis formarea unui nou guvern,
condus de Alexandru Marghiloman. Alternativa rezistenței armate a fost eliminată, fiind
considerată ”dezastruoasă”.
Tratativele purtate de noul Guvern au început la 9/22 martie și s-au prelungit până la
24 aprilie/18 mai 2018, când Pacea de la București a fost semnată fără obținerea vreunei
concesii. Pacea de la București, interpretată ca un adevărat dictat, supranumită destul de des și
pacea punică a impus României condiții extrem de grele: Dobrogea era cedată inamicului,
România beneficia de un culoar care îî asigura accesul spre Marea Neagră, o importantă parte
a zonei muntoase, în care se aflau Masivele Ceahlău, Rarău, Parâng, Negoiu, Caraiman,
Munții Vrancei, peste 5600 de km cu 131 de sate și 724957 de locuitori, intrau în stăpânirea
Austro-Ungariei. România era, de asemenea, obligată să cedeze Germaniei întregul surplus de
cereale. În egală măsură, Germania monopoliza șantierele navale, industria petrolului și a
lemnului. Dreptul de exploatare și comercializare revenea unor societăți germane. Starea de
război a fost înlocuită cu starea de ocupație.
Exploatarea economică a fost susținută de un aspru regim de constrângere menținut de
un aparat polițienesc bine organizat. Aproape toate categoriile sociale au făcut eforturi pentru
a se opune acestui regim. La 24 ianuarie 1918, ziua Unirii, elevii din București ieșiseră pe
străzi cu „cocarde tricolore pe piept”, iar la 22 octombrie, a avut loc o amplă demonstrație la

43
care au participat „poporul, intelectualii, muncitorii, femeile...cu un cuvânt toată lumea”,
conform notelor din Războiul pentru reîntregire ale Dr. George Miron. Intelectualitatea
română a adoptat o atitudine demnă anticolaboraționistă. Un exemplu în acest sens a fost
savantul Victor Babeș, care a refuzat să mai țină cursuri la Institutul de Bacteorologie sub
conducerea unui profesor german. Poliția și tribunalele ad-hoc au întemnițat numeroși
profesori, avocați, clerici, dar și studenți și elevi. La Blaj, o clasa întreagă a fost interogată
pentru răspândirea poeziei Vrem Ardealul a lui Radu Cosmin. Totodată, zeci de mii de soldați
din armata austro-ungară au trecut de partea armatei române sau a forțelor aliate. Cei surprinși
în poziția de „dezertare” au fost judecați de tribunale militare și în mare parte executați, așa
cum s-a întâmplat cu Emil Rebreanu, fratele cunoscutului scriitor Liviu Rebreanu.
Pacea de la București știrbea grav suveranitatea României. Regele Ferdinand a refuzat
s-o sancționeze. Cu toată opoziția liberalilor, guvernul Marghiloman a dizolvat Parlamentul și
a organizat noi alegeri. Noile corpuri legiutoare, cu toate opiniile contrare, au ratificat Pacea,
însă regele refuza, în continuare, să o sancționeze. I. I. C. Brătianu s-a desolidarizat pe sine și
partidul său de pacea separată și și-a declinat orice răspundere. La 28 octombrie/ 10
noiembrie1918, România reintra în război de partea aliaților, considerând nul regimul impus
prin Pacea de la București. România declara război Germaniei, trupele române intrau simultan
în teritoriile ocupate, iar legislația adoptată în timpul guvernării Marghiloman era anulată.
Nici „pacea grea” de la București, nici problemele create de foștii aliați, nici
epidemiile care făceau ravagii nu au însemnat distrugerea unei nații. Românii au continuat să
creadă în idealul lor și, în final, Tratatul de la București nu a fost ratificat, românii au reintrat
în război, iar la 1 decembrie 1918 și-au văzut visul de veacuri împlinit. Se forma Romania
Mare, așa cum afirma, cândva, Bogdan Petriceicu Hasdeu: „o singură Românie, un singur
corp și un singur suflet, în care toate suspinele și toți nervii vibrează unul către altul”.

44
Capitolul al IV-lea: MAREA UNIRE DIN 1918. TRATATELE DE
PACE

EPOPEEA MARII UNIRI

Prof. Cristian Gabriel ENACHE

C.N. „Al. I. Cuza” Galaţi

România a intrat în Primul Război Mondial la 14/27 august 1916, după ce Puterile
Antantei îi recunoscuseră drepturile legitime asupra teritoriilor Imperiului dualist austro-ungar
locuite de români. După entuziasmul general care a însoţit pătrunderea armatei române în
Transilvania, au urmat dezastrul de la Turtucaia din septembrie 1916, retragerea pe linia
Carpaţilor, pătrunderea trupelor germano-austro-ungare pe Valea Jiului în noiembrie, forţarea
Dunării de către trupele germano-bulgare pe la Zimnicea şi ameninţarea capitalei. Rezistenţa
eroică a armatei române în bătălia de pe râurile Neajlov şi Argeş (1-3 decembrie) nu a putut
salva situaţia. La 6 decembrie, generalul Makensen îşi făcea intrarea în Bucureştii părăsiţi de
oficialităţi. Regele, Guvernul, Parlamentul şi armata s-au retras în Moldova. 2/3din teritoriul
ţării, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea au fost ocupate de inamic. Capitala vremelnică a
României a fost stabilită la Iaşi. În aceste momente dramatice pentru neamul românesc, la Iaşi
s-a format un nou guvern de uniune naţională condus de Ion.I.C. Brătianu în care, alături de
liberali, au intrat şi conservatorii democraţi în frunte cu Take Ionescu. Cu sprijinul logistic al
misiunii militare franceze de sub comanda generalului H. Berthelot, armata română s-a
reorganizat şi, în iulie – august 1917, a obţinut strălucitele victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz care au redat încredere românilor şi au zădărnicit planurile Puterilor Centrale de a
scoate România din război. Dezorganizarea armatei imperiale ruse, ca urmare a preluării
puterii de către bolşevici în Rusia, şi negocierile de armistiţiu începute de generalul Scerbacev
cu austro-germanii au determinat şi guvernul român să accepte armistiţiul de la Focşani,
încheiat la 9 decembrie 1917.
Cu acordul aliaţilor, Guvernul I.I.C. Brătianu a reluat la începutul lui februarie 1918,
tratativele de la Focşani cu scopul mărturisit de a accepta încheierea unei păci separate cu
Puterile Centrale. Tratativele au fost continuate cu ezitări de noul guvern coondus de
generalul Al. Averescu. După semnarea păcii ruso-germane de la Brest Litovsk, la 3 martie
1918, un nou guvern condus de conservatorul filogerman Al. Marghiloman a semnat tratatul
de pace cu Puterile Centrale la Bucureşti, la 7 mai 1918, fiind obligat să accepte condiţiile
înrobitoare impuse de Germania şi Austro-Ungaria. Se părea că Dumnezeu şi-a întors faţa de
la neamul românesc. Şi totuşi, în aceste moment tragice, evoluţia neaşteptată a evenimentelor
a adus românilor unirea cu Basarabia. Revoluţia bolşevică a potentat mişcarea naţională din
Basarabiei prin recunoaşterea dreptului la autodeterminare națională a popoarelor din fostul
Imperiu Țarist. După ce în toamna anului 1917, la Chişinău, s-a constituit Sfatul Ţării condus
de Ion Iuculeţ, în decembrie s-a constituit Republica Democratică Moldovenească care şi-a
45
proclamat independenţa faţă de Rusia Sovietică la 24 ianuarie / 6 februarie 1918. La 27 martie
/ 9 aprilie, Sfatul Ţării de la Chişinău a votat unirea Basarabiei cu Regatul României.
Declaraţia de unire suna astfel: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre,
Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din
trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului
că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu
mama sa România.”
Victoriile Antantei din vara şi toamna anului 1918 au dus la schimbarea soartei
războiului. Rând pe rând aliatele Germaniei au capitulat: Bulgaria la 29 septembrie, Imperiul
Otoman la 30 octombrie şi Austro-Ungaria la 3 noiembrie. Rămasă singură, Germania a
semnat armistiţiul de la Compiegne care a pus capat Primului Război Mondial. La 27
octombrie / 9 noiembrie 1918, guvernul român condus de generalul C. Coandă, a adresat un
ultimatum trupelor de ocupaţie germane, prin care le cerea să părăsească teritoriul României.
Idealul unităţii naţionale care îi animase pe români la începutul războiului a reînviat, la
aceasta contribuind şi redeşteptarea luptei de emancipare naţională din Transilvania şi
Bucovina. În condiţiile destrămării Imperiului Austro-Ungar, Bucovina şi-a proclamat
autonomia. S-au constituit un Consiliu Naţional Român şi o Adunare Constituantă în frunte cu
Iancu Flonelor. La 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, s-a întrunit Congresul General al
Bucovinei alcătuit din români şi reprezentanţii celorlalte naţionalităţi, care au votat în
unanimitate „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile hotare......cu Regatul
României”.
În Transilvania, pe fondul înfrângerilor suferite de trupele austro-ungare, în toamna
anului 1918, şi-a reluat activitatea Partidul Naţional Român care a adoptat la 29 septembrie/
12 octombrie 1918 Declaraţia de la Oradea, proclamând dreptul românilor la autodeterminare
naţională. Declaraţia, care echivala cu o adevărată proclamare a indepandenţei, a fost
prezentată de Alexandru Vaida Voevod în Parlamentul de la Budapesta fiind întâmpinată cu
ostilitate de deputaţii maghiari. Declanşarea Revoluţiei la Viena şi Budapesta a marcat
prăbuşirea monarhiei dualiste şi separarea Ungariei de Austria. La 18/31 octombrie, la Arad s-
au pus bazele Consiliului Naţional Român Central, alcătuit din 6 reprezentanţi ai Partidului
Naţional şi 6 reprezentanţi ai Partidului Social-Democrat. Acest organism a preluat
conducerea luptei de emancipare naţională şi a cerut guvernului maghiar, printr-o notă
ultimativă, „întreaga putere de guvernare” în Transilvania. După modelul C.N.R.C. s-au
înfiinţat în întreaga provincie consilii locale şi gărzi naţionale care au preluat administraţia şi
au asigurat ordinea în condiţiile în care gărzile naţionale maghiare şi secuieşti s-au dedat la
violenţe şi represalii sângeroase în mai multe localităţi româneşti. În acelaşi timp, la Viena,
Iuliu Maniu prelua comanda trupelor române din armata austro-ungară (circa 60.000 de
soldaţi), care au devenit singurele forţe de ordine din capitala fostului Imperiu dualist.
Negocierile purtate de Consiliul Naţional Român la Arad, în zilele de 13-15 noiembrie, cu
reprezeentanţii guvernului maghiar în frunte cu Oskar Iaszi au eşuat, delegaţia maghiară
propunând doar un statut de autonomie pentru Transilvania. La 5/18 noiembrie 1918,
Consiliul Naţional Român Central a publicat Manifestul „Către popoarele lumii” în care
afirma în faţa opiniei publice mondiale dorinţa românilor transilvăneni de a se uni cu
România.
În această perioadă tensionată, fruntaşii mişcării naţionale din Transilvania au ţinut o
legătură permanentă cu guvernul român de la Iaşi. În urma unei consfătuiri avute de către Al.
Vaida Voievod şi Teodor Mihali cu fruntaşii românilor din Dej, a fost trimis la Iaşi avocatul
Laurenţiu Oanea de la Năsăud. Acesta a ajuns la Iaşi în ziua demiterii Guvernului
Marghiloman şi a fost primit de generalul Coandă, de generalul Prezan şi de I.I.C. Brătianu.
El i-a informat pe aceştia de intenţia C.N.R.C. de a convoca Adunarea Naţională de la Alba

46
Iulia şi despre necesitatea ca armata română să fie gata pentru a preîntâmpina, după adunare,
eventualele tulburări provocate de elementele maghiare şoviniste, ostile unirii. La înapoiere,
emisarul aducea cu sine o scrisoare a lui I.I.C. Brătianu către Teodor Mihali, relevantă prin
caracterul ei patriotic şi ideile exprimate: „Cea mai sfântă aspiraţie a neamului – afirma
Brătianu – se împlineşte. Peste suferinţele trecătoare, generaţiile viitoare vor râvni la zilele pe
care le trăim. Fără mirare am văzut că despărţiţi în cele mai grele împrejurări, ne-am regăsit
cu aceeaşi simţire şi cu acelaşi gând.” În continuare, viitorul prim-ministru al României
recomanda transilvănenilor „unirea desăvârşită” a tuturor sufletelor şi a tuturor ţinuturilor
româneşti, libertate şi dreptate pentru toţi, de orice neam şi orice religie, reforme electorale şi
agrare, satisfacerea revendicărilor muncitoreşti. Totodată, au fost trimişi în Transilvania şi doi
reprezentanţi ai guvernului român – profesorul Solomon Haliţa şi dr. Ioan Bordea, amândoi
transilvăneni – cu misiunea de a se stabili la Dej, pentru a informa în mod sistematic guvernul
român despre toate mişcările din Transilvania. Un alt emisar a fost profesorul Nicolae Bălan
de la Sibiu, viitorul mitropolit, care a avut la Iaşi întâlniri cu oficialităţile române şi cu
miniştrii Franţei, Angliei şi Statelor Unite acreditaţi în România. Nicolae Bălan trimitea o
lungă scrisoare lui Vasile Goldiş prin care îi comunica opiniile bărbaţilor de stat români şi ale
diplomaţilor străini. Din cele comunicate de emisarul transilvănean se desprindea ideea că
negocierile cu delegaţia maghiară trebuie întrerupte, deoarece, cum s-a văzut, erau complet
inutile, şi să se convoace cât mai repede o adunare naţională la Alba Iulia, înainte de intrarea
trupelor române în Transilvania, care să proclame unirea cu România. La 7/20 noiembrie a
fost publicat manifestul „ Istoria ne cheamă la fapte” prin care C.N.R.C. convoca la 18
noiembrie/ 1 decembrie, Marea Adunare Naţională la Alba Iulia. La acest eveniment istoric,
aşteptat de toată suflarea românească au participat 1228 de delegaţi aleşi prin vot universal în
cele 27 de circumscripţii electorale şi peste 100.000 de români veniţi din întreaga Transilvanie
şi din Banat. Adunarea a fost prezidată de Gheorghe Pop de Băseşti, veteran al mişcării de
emancipare naţională din Transilvania, în jurul căruia se aflau toţi vechii luptători pentru
cauza unirii: Teodor Mihali, Aurel Vlad, Iulia Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Miron Cristea,
Iuliu Hosu şi mulţi alţii. Rezoluţia unirii a fost prezentată de Vasile Goldiş. Primul ei articol
proclama: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Tara
Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918,
decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.” La orele
12,00 din ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, unirea
Transilvaniei cu România era înfăptuită. Bucuria şi entuziasmul celor peste 100 de mii de
români prezenţi era greu de descris. Adunarea a votat totodată şi deplina libertate naţională
pentru toate popoarele conlocuitoare, introducerea votului universal, libertatea presei şi a
întrunirilor, o reformă agrară radicală, drepturi pentru muncitori după modelul legislaţiilor din
Apus, egalitatea între toate naţiunile mari si mici.
Cele mai frumoase cuvinte de bucurie pentru marele act al unirii, au fost rostite de
primul ministru I.I.C. Brătianu la 14 decembrie 1918, cu ocazia sosirii la Bucureşti a
delegaţiei de transilvăneni şi bănăţeni, formată din Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voevod,
Caius Brediceanu şi episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hosu, pentru a prezenta regelui
Ferdinand hotărârea de la Alba Iulia. În acele momente înălţătoare, Ion I. C. Brătianu
mărturisea: „Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt
în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de
suferinţă. Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii. Ea este sfânta tresărire de
bucurie a întregului popor român care de sute şi sute de ani a îndurat suferinţele cele mai
crude, fără sa-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi care
trebuia să vie, care nu se putea să nu vie.”

47
 BASARABIA – DESTIN ROMÂNESC

Prof. Ovidiu FLOREA

C.N ,,Costache Negri”

Războiul ruso-turc din anii 1806-1812 a însemnat pentru Moldova și Valahia o

perioadă lungă de ocupație militară rusească, de secătuire economică accentuată, de vise de
domnie ale reprezentanților puternicelor familii grecești din Fanar, precum și planuri de
anexiune teritorială, de luptă diplomatică între puterile europene ale vremii, în încercarea de
schimbare a echilibrului de putere la gurile Dunării. Inițial, Rusia, victorioasă fiind, a ocupat
ambele Principate încă din anul 1806, intenționând să le transforme într-un cap de pod spre
Peninsula Balcanică, anexarea ambelor state românești extracarpatice fiind considerată în
cercurile militare și diplomatice rusești ca principala condiție pentru încheierea ostilităților.
Războiul costase Imperiul Țarist peste 200 milioane de ruble și jertfa a 150000 de
soldați, dintre care 50000 își găsiseră sfârșitul în lupte, iar restul din pricina epidemiilor și
altor boli. Ocupația militară rusească din Principate părea a fi doar începutul transformării
Țărilor Române în provincii rusești. Însă, acțiunea unor factori perturbatori interni și externi l-
au determinat pe generalul rus Kutuzov, în cadrul convorbirilor de pace desfășurate la Giurgiu
și București, să reducă pretențiile rusești față de Imperiul Otoman, în condițiile începerii
conflictului militar dintre Rusia și Franța, din 1812. Pe plan extern, a contat atât politica
duplicitară a lui Napoleon față de Rusia și Turcia cât și alianța, fragilă, e drept, de mai târziu,
dintre Franța și Austria, interesată și ea să-și extindă influența în bazinul dunărean. De neglijat
nu a fost nici politica energică a reprezentantului englez la Constantinopol, lordul Stradford
Canning, care a acționat în sensul încheierii cât mai grabnice a păcii, cu scopul clar de a rupe
cealaltă alianță, de la Tilsit, dintre Napoleon și țarul Alexandru I și a păstrării integrității
teritoriale a Imperiului Otoman, știut fiind interesul Angliei de a nu permite implicarea Rusiei
în Mediterană și, deci, cucerirea de către armatele Țarului a gurilor Dunării și înaintarea
acesteia spre Strâmtori. De asemenea, ideea transformării Principatelor Române în gubernii
rusești nu convenea nici puternicelor familii grecești din Fanar, care domneau de un secol în
Moldova și Valahia, cu influență și în politica externă a Porții, prin funcțiile de mare
dragoman, deținute de aceleași familii grecești, funcții prin intermediul cărora se concretiza
practic diplomația sultanilor de la Constantinopol.
Așa zisele ,,concesii” rusești au determinat Poarta Otomană la semnarea Păcii de la
București, din anul 1812, în urma căreia Țarul s-a mulțumit ,,doar” cu stăpânirea teritoriului
românesc dintre Nistru și Prut, unde de importanță strategică deosebită erau cele două cetăți
din sud de la Dunăre, Ismail și Chilia. Prin anexarea Basarabiei, Alexandru I își consolida
stăpânirea asupra Crimeii și a Odessei, port important la Marea Neagră, dar adăuga imperiului
său și un teritoriu de 45000 km pătrați, unde locuiau, conform recensământului rusesc din
1816-1817, circa 420000 de români, reprezentând 86% din totalul locuitorilor, teritoriu care
dăduse până atunci Principatului Moldovei două treimi din producția de cereale trimise la
Constantinopol și, care reprezenta centrul crescătorilor de vite din Moldova.
Turcia a mai încercat o ultimă intervenție pe lângă Austria, cu prilejul Congresului de
pace de la Viena, sperând la anularea păcii, pe fondul rivalității austro-ruse în Problema
Orientală. Dar, prin încheierea Păcii de la București din 1812, Rusia înțelesese, de fapt, că a
făcut doar primul pas în transformarea Principatelor în gubernii rusești, planul de ocupare
rusească a Principatelor fiind elaborat încă înainte de invazia din 1806, existând în același
timp și un proiect de creare a patru provincii, prima dintre ele fiind compusă din Basarabia, a
doua din Moldova propriu-zisă, a treia și a patra din Țara Românească, Oltul fiind linia de
demarcație dintre acestea. Între 1828 și 1834, Principatele Române au intrat din nou sub

48
ocupație rusească, perioadă în care au fost pregătite și elaborate Regulamentelor Organice –
acte cu rol de constituție, aplicate în cele două țări.
Cât privește destinul istoric al Basarabiei, acesta a fost ingrat, deoarece, unde a intrat
cizma rusească, nu mai era loc nici de pantoful austriac, nici de șalvarul turcesc. După o
perioadă de circa 30 de ani de relativă autonomie, autoritățile au început rusificarea
sistematică a fostului teritoriu românesc dintre Nistru și Prut, care a fost colonizat cu etnici
străini, filoruși, după modelul folosit în istorie de aproape toate imperiile lumii, pentru
impunerea autorității politice asupra unui teritoriu ,,proaspăt cucerit”, proces care i-a
determinat pe boierii basarabeni să ceară indulgență țarului, cerându-i în zadar un ,,oblăduitor
pentru provincia aceasta dintre românii de baștină (…) altfel ne vom înstrăina din zi în zi de
obiceiurile și legile noastre”. Au fost colonizați bulgari, găgăuzi și chiar germani, aceștia
primind privilegii mai largi, precum lemn de construcții și suprafețe mari de teren. În special
orașele au fost rusificate, fiind aici aduși funcționari și militari ruși. Biserica ortodoxă a
devenit și ea un instrument important de rusificare interzicându-se liturghia în limba română,
iar în școli limba rusă a devenit obligatorie, interzicându-se, în schimb, limba română.
Istoriografia rusă a acreditat ideea că românii au pierdut majoritatea ca număr în
Basarabia, fiind spre sfârșitul secolului al XIX-lea, circa 47% din populație, dar istorici
importanți, precum Leon Casso, au apreciat că aceștia erau minoritari doar, cel mult, în orașe,
pe ansamblu, însă populația românească fiind majoritară.
Participarea românilor la viața politică a fost, conform izvoarelor istorice, îngrădită de
către autoritățile rusești. Astfel, la 1906, românii nu aveau niciun reprezentant în Dumă, iar în
anii 1907-1912, majoritatea celor aleși au aparținut altor etnii. Totuși, în aceste condiții grele,
s-a coagulat, o mișcare națională românească în Basarabia, în anii dinaintea începerii Primului
Război Mondial, fapt care a neliniștit autoritățile țariste, care au contracarat, numindu-l în
funcția de primar al Basarabiei pe Serafim, fost colonel în armata rusă. Acesta, într-un raport
adresat procurorului Sinodului, constata existența unui partid moldofil, puțin numeros – nota
el – dar separatist alcătuit din oameni talentați și cu multă influență, care întrețineau legături
cu România. Singura publicație prin intermediul căreia românii se mai puteau manifesta a fost
,,Luminătorul”, care a menținut spiritul național prin articole semnate de către Pan Halippa,
Ion Inculeț, Alexie Mateevici ș.a.
La începutul Primului Război Mondial, 300000 de basarabeni au luptat sub steagul
Rusiei, dar degringolada armatei țariste din 1917 a făcut posibile nu numai revoluția
bolșevică, ci și afirmarea conștiinței naționale a românilor basarabeni. Astfel, în aprilie 1917,
s-a constituit Partidul Național Moldovenesc, având ca organ de presă ziarul ,,Cuvânt
Moldovenesc”, care a militat în primă instanță pentru declararea autonomiei, în condițiile în
care Rada ucrainiană din Kiev revendica părți importante din Basarabia.
Congresul ostășesc din Chișinău la care au luat parte 9000 de ostași basarabeni, a
hotărât autonomia Basarabiei și convocarea Adunării Naționale a Sfatului Țării. După alegeri,
la 2 decembrie 1917, Basarabia a fost proclamată Republica Democratică-Federativă
Moldovenească, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu Director. Pentru a pune
capăt anarhiei provocate de trupele bolșevice, a fost solicitat sprijinul armatei române, iar la
24 ianuarie 1918 – dată istorică importantă pentru români – a fost proclamată independența
Republicii Moldovenești. Intensificarea mișcării în favoarea Unirii cu România a determinat
Sfatul Țării, condus de Ion Inculeț, să voteze la 27 martie 1918 Declarația de Unire cu
Regatul României, care a fost adoptată cu 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 de abțineri.

UNIREA BASARABIEI – PRIMUL PAS SPRE MAREA UNIRE

de prof . dr. Sorin Langu

49
 CNVA

Prin Tratatul de la București din 1812, partea situată la răsărit de Prut a Principatului
Moldovei a intrat în componența Imperiului Țarist. Pentru început, până în 1828, ea este
condusă de boierimea locală, pentru a nu trezi revolte, dar apoi aceștia sunt înlocuiți cu
guvernatori ruși. Sunt încurajate imigrările de bulgari, găgăuzi, ruși, ucrainieni, evrei, armeni,
germani etc. ajungându-se în 1897, potrivit recensământului de atunci, la 47% români. Devine
gubernie autonomă accentundu-se rusificarea, desființându-se biserici, limba română fiind
interzisă.
Odată cu Primul Război Mondial, acțiunile românilor devin din ce în ce mai dese și
mai variate în favoarea unirii cu România, iar Revoluția Rusă devine un catalizator. Astfel,la
Congresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev între 8 şi 14 septembrie (stil vechi), au
participat şi şase delegaţi moldoveni, care s-au pronunţat pentru autonomie în cadrul unei
federaţii. Toamna anului 1917 a fost însă una tensionată; anarhia cuprindea Rusia şi, implicit,
Basarabia, iar autorităţile se dovedeau neputincioase în faţa actelor de dezordine şi violenţă.
În această atmosferă a avut loc Congresul Soldaţilor Moldoveni, convocat de Comitetul
Central Ostăşesc Român, care şi-a deschis şedinţele la 20 octombrie, în Chişinău. În adunările
din 21 şi 22 octombrie, Congresul a declarat „autonomia Basarabiei şi alegerea unui birou
pentru organizarea Parlamentului local, denumit Sfatul Țării, precum şi 44 de ostaşi din sânul
Congresului ca deputaţi în Sfatul Ţării”. A fost redactat un document, „Rezoluţiile
Congresului Ostăşesc Moldovenesc”, care prevedea, printre altele, „să se recunoască faptul că
forma cea mai potrivită a conducerii Rusiei este Republica Federativă Democratică”, „să se
declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi în cel mai scurt timp „să se
alcătuiască Sfatul Ţării, format din 120 de deputaţi”.
Faţă de această situaţie, la 14 decembrie, Sfatul Ţării a luat hotărârea, într-o şedinţă
secretă de a cere ajutor din România şi a însărcinat Consiliul Directorilor să procedeze în
consecinţă. În baza acestui mandat, la 22 decembrie 1917, Consiliul Directorilor Generali a
trimis o telegramă Ministrului de război român, prin care solicita trimiterea la Chişinău „a
unui regiment ardelenesc”. În consecinţă, Guvernul României a ordonat Marelui Cartier
General ca Batalionul de voluntari români de la Kiev să se îndrepte spre capitala Basarabiei.
Abia sosit în gara din Chişinău la 24 decembrie, Batalionul românesc a fost atacat în tren de
unităţi ale armatei ruse. Având în vedere pericolul care plana asupra Basarabiei, după
îndelungi dezbateri, guvernul român a hotărât la 4 ianuarie 1918, să autorizeze intervenţia
Armatei Române în Basarabia.
Conducerea operaţiunilor din Basarabia a revenit Corpului 6 Armată, căruia i-au fost
puse la dispoziţie, la date diferite, Diviziile 11 şi 13 Infanterie, ca și 1 şi 2 Cavalerie. Cele
patru divizii destinate să acţioneze în Basarabia au trecut Prutul succesiv, acţionând pe direcţii
independente, deşi au cooperat în anumite situaţii. În seara zilei de 13 ianuarie, Brigăzile 21 şi
22 Infanterie din Divizia 11 Infanterie au intrat în Chişinău, fiind primite cu entuziasm de
populaţie. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei şi comandamentul diviziei, în frunte cu
generalul Ernest Broşteanu.
Vestea intrării trupelor române în Basarabia a iritat autorităţile de la Petrograd, care au
decis ruperea relaţiilor cu România, expulzarea diplomaţilor acreditaţi şi „păstrarea tezaurului
care va fi restituit poporului român”. Tezuarul conținea 93,57 tone de aur, lingouri, monede și
bijuterii, plus fonduri ale CEC, bănci și alte instituții bancare, ca și odoarele mănăstirești, cărți
vechi, colecții de artă particulare și de stat, până și lădița cu manuscrisele lui George Enescu.
Au fost returnate, în 1935, 1443 de lăzi cu documente vechi, cărți rare, planuri, hărți, arhive,
acte, manuscrise, obiecte bisericești, covoare, carpete, depozite, tablouri, picturi, schițe,
desene, colecții de artă și bunuri aparținând persoanelor particulare sau instituțiilor de stat, iar
în 1956, alte bunuri incluzând tezaurul de la Pietroasele, 120 de tablouri semnate de Nicolae

50
Grigorescu (dintr-un total de 1350 de picturi, gravuri și desene), vase liturgice din aur și
argint, cărți și miniaturi vechi, bijuterii, 156 de icoane, 418 tapițerii, 495 obiecte de cult
religios, etc. În total, expoziția deschisă la București, în august 1956, cu obiectele sosite din
URSS includea nu mai puțin de 39.320 de piese, dintre care 33.068 de monede de aur și 2.465
de medalii, 1.350 de tablouri și desene, restul de circa 2.500 de obiecte fiind obiecte de
orfevrărie medievală, broderii liturgice, icoane și stofe vechi. Acesta a fost o parte din prețul
plătit pentru Basarabia!
După ample dezbateri, la care au participat numeroase personalităţi politice, Sfatul
Ţării a proclamat, nu întâmplător, la 24 ianuarie 1918, independenţa, cu unanimitate de voturi.
Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecând asupra Consiliului de Miniştri, în
timp ce preşedintele Republicii rămânea Ion Inculeţ. Declaraţia de Independenţă a fost primită
cu entuziasm, fiind văzută ca un prim pas spre Unire.
Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și
Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României. Pe 27 martie, Sfatul Țării a
votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condiții:
1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără
obiecțiuni de guvernul român.
2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul
Țării, ales prin vot democratic.
3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și
orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale.
4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale.
5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul
reprezentanților locali.
6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;
7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român.
8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu
populația regiunii.
9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul
direct, egal, secret și universal.
10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei.
11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni
politice în timpul revoluției.
12. Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar
36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți ( lista și opțiunile la votare).
Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască
Unirea cu România!”.
Din păcate, unirea Basarabiei cu România a fost departe de a fi „pururea şi totdeauna”. Rupt
prin ultimatumul din iunie 1940, vremelnic readus alături de ţară în 1941-1944, soarta
teritoriului dintre Prut şi Nistru rămâne şi astăzi o ecuaţie cu multe necunoscute. Avem o
singură certitudine: de secole, dorinţa de unire e exprimată şi dincoace, şi dincolo de Prut, cu
tragedii şi sacrificii înşirate în timp, pe care generaţiile de azi şi mâine au datoria să le
cunoască. Sau cum spune un jurnalist de dincolo de Prut ”Când adevărul istoric şi limba
română vor pătrunde în toate colţurile dintre Prut şi Nistru, abia atunci vom putea să începem
să vorbim despre unirea Basarabiei cu România. Însă cu o condiţie: românii din Basarabia să
îşi dorească această unire. Eu nu vreau Basarabia fără basarabeni.” (George Damian,
http://www.timpul.md/articol/cine-este-basarabia-42333.html, Timpul de Dimineață).

51
 UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA

Prof. Mihai CRUDU

CNMK

Secolul fanariot a coincis cu intensificarea luptei intre cele două mari imperii
(Habsurgic şi Rus - state tinere, viguroase şi în plină expansiune) pentru adjudecarea
moştenirii ,,omului bolnav” al Europei care începea a fi Imperiul Otoman. Teatrul de război
pentru cele trei imperii a fost spaţiul românesc, în principal Moldova şi Ţara Românească.
Devastările şi dislocările de populaţie au fost însoţite de consecinţe mult mai grave şi de
durată şi anume pierderea unor părţi ale teritoriului românesc care devenise şi obiect al
disputei Marilor Puteri. Astfel, Banatul şi Oltenia au fost anexate de Imperiul Habsburgic
(1718 - Tratatul de la Passarowitz, Oltenia revenind la Ţara Românească în 1739), Bucovina
(partea de nord a Moldovei) fiind cerută ca ,,răsplată” de acelaşi imperiu pentru neutralitatea
sa în războiul ruso-turc din 1768-1774; prin Pacea de la Bucureşti din anul 1812, Rusia anexa
şi ea partea Moldovei dintre Prut şi Nistru (numită ulterior Basarabia).
Provincia Bucovinei (numele provine de la întinsele păduri de fagi - bucovine)
fusese constitută pe cei 10.441 km desprinşi din trupul nordului Moldovei, în anul 1774, când
trupele austriece au ocupat regiunea. Pretextul l-a reprezentat necesitatea apărării graniţelor
imperiale de ciumă şi de o invazie a vagabonzilor şi de a deschide căi de comunicaţie între
Transilvania şi nou dobândita Galiţia. Bucovina avea atunci o populaţie predominant
românească, din cei 71 750 de locuitori 52 750 erau români. După o perioadă de administraţie
militară, Curtea din Viena, ignorând dorinţa localnicilor de a avea statutul unei provincii
distincte, Bucovina a fost inclusă ca al 19-lea cerc al Galiţiei, iar boierimea românească a fost
integrată nobilimii poloneze. Pentru a contrabalansa preponderenţa românească, administraţia
austriacă foloseşte magistral principiul ,,divide et impera”, încurajând imigraţia altor etnii, pe
care le favorizează pentru a le avea ca aliat împotriva majorităţii; astfel, în 1848, populaţia se
ridica la 377 851 de locuitori (209 293 români, 108 907 ruteni , 95 381 alte naţionalităţi).
În anul 1848, în timpul revoluţiei, la Cernăuţi a avut loc o Mare Adunare Naţională
a Românilor, care a redactat un memoriu în care se cerea statutul de ţară de coroană autonomă
pentru Bucovina, prin separarea de Galiţia, autonomie care a fost recunoscută la 4 martie
1849, când ea devenea ducat, egal în drepturi cu celelate provincii care formau
multinaţionalul Imperiu Habsburgic.
În Bucovina, conştiinţa naţională a românilor îşi face loc printre compromisuri cu
guvernarea habsurgică şi printre neînţelegerile dintre partide şi grupări, întreţinute cu abilitate
de austrieci, şi fără vigoarea militantă cu care se manifesta în Transilvania. Unele acţiuni cu
caracter românesc încearcă să afirme şi să susţină identitatea şi sentimentul naţional. În anul
1871, s-au celebrat la Putna, 400 de ani de la zidirea mănăstirii. O seamă de intelectuali de
prestigiu (M. Eminescu, M. Kogălniceanu, Gr. Tocilescu, Iacob Mureşianu) dau strălucire
momentului. O manifestare asemănătoare are loc la centenarul morţii lui Grigore Ghica, cel
care se opusese cedării Bucovinei, în anul 1777. Pentru legături cu statul român şi intenţie de
separatism a Bucovinei, în anul 1876 este desfiinţată Societatea Studenţească Arboroasa,
prezidată de Ciprian Porumbescu, iar conducătorii ei arestaţi. Studenţii creează o alta,
Junimea. O eficientă structură naţională românească este Societatea pentru Cultura şi
Literatura română în Bucovina, creată în 1864, sub preşedinţia lui Gh. Hurmuzachi.
O problemă care i-a nelinştit foarte mult pe naţionaliştii români între 1890 şi Primul
Război Mondial a fost chestiunea ruteană, care îi făcea să le fie teamă de o ,,submersiune” a
românilor în propria provincie. Pericolul apărea mai mult decât evident în statisticile
demografice (în anul 1880 erau 239 690 ruteni şi 190 005 români), situaţie care s-a menţinut
până la Primul Război Mondial. Naţionaliştii români susţineau că românii erau singurii

52
locuitori autohtoni din Bucovina şi acuzau autorităţile austriece că îi încurajau pe ruteni să
emigreze din Galiţia şi că îi favorizau în dauna românilor, pentru a slăbi legăturile dintre
provincie şi România.
În contextul participării României la Primul Război Mondial alături de Antanta şi al
destrămării imperiilor multinaţionale, al aplicării principiului autodeterminării popoarelor, s-
au creat premisele realizării visului de veacuri al poporului român- unitatea naţională.
Diviziunile din rândul elitei politice româneşti şi, mai ales, agresivitatea naţionaliştilor
ucraineni au creat obstacole în calea unirii cu România. Forţele aflate în prezenţă erau
autorităţile austriece, reprezentate de guvernatorul Etzdorf, mişcarea unionistă românească
avându-l în frunte pe energicul Inacu Flondor (conducătorul Partidului Naţional înfiinţat în
anul 1892), şi separatiştii ucraineni (ruteni), beneficiind de sprijinul unui român, deputatul
Aurel Onciul .
În timpul războiului, Bucovina fusese teatru de operaţiuni militare, fiind ocupată-
total sau parţial- în trei rânduri de trupele ruse şi de tot atâtea ori recucerită de forţele austro-
ungare. Convinse că populaţiile română şi ruteană nu sunt fidele monarhiei( în timpul
ocupaţiei ruse , ele manifestaseră o atitudine amicală faţă de trupele ţariste), autorităţile
imperiale au luat măsuri deosebit de aspre (mergând până la execuţii) împotriva celor vinovaţi
sau bănuiţi de necredinţă faţă de Viena.
Procesul de dezagregare a monarhiei bicefale a descătuşat şi în Bucovina energiile
naţionale. În Bucovina, pătrunderea masivă a elementului rutean-ucrainean, mai ales în partea
nordică a provinciei, între Prut şi Nistru, a modificat raportul demografic între autohtonii
români şi alogenii slavi, iar în zona amintită l-au inversat în defavoarea pământenilor. La
începutul anului 1918 existase chiar intenţia administraţiei de la Viena de a uni părţile
bucovinene locuite masiv de ucraineni cu teritoriile est-galiţiene. La sfârşitul războiului,
rutenii nu-şi ascund deloc intenţia de a se rupe de Bucovina.
Din acest motiv, clubul celor şase parlamentari români din Parlamentul de la Viena
susţine iniţial ideea constituirii unui stat autonom bucovinean în cadrul imperiului federalizat.
Doreau astfel să salveze integritatea teritorială a Bucovinei. Ucrainenii au şi ei aceeaşi idee,
organizându-se în formaţiuni paramilitare( în rândurile cărora au intrat şi militari ucraineni
proveniţi din armata austro-ungară) şi fiind susţinuţi şi de Aurel Onciul, un adevărat factor de
subminare a mişcării naţionale româneşti. De mare însemnătate în organizarea forţelor
româneşti unioniste a fost ziarul ,,Glasul Bucovinei”, condus de eminentul filolog Sextil
Puşcariu. În primul său număr din 22 octombrie 1918, erau fixate obiectivele mişcării
naţionale a românilor bucovineni: ,,Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc
şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti.”
În acest spirit s-au desfăşurat la Cernăuţi în ziua de 27 octombrie 1918, lucrările
Adunării Naţionale a românilor, care s-a declarat , ,,în puterea suveranităţii naţionale,
Constituantă a acestei Ţări române” şi a hotărât ,,unirea Bucovinei integrale cu celelalte Ţări
româneşti într-un stat naţional independent”, în care scop va acţiona ,,în deplină solidaritate cu
românii din Transilvania şi Ungaria”. Absenţa unei referiri clare la unirea cu România se
explică prin situaţia militară şi politică din acel moment: Puterile Centrale erau încă în război,
la Viena se menţinea- oricât de şubredă ar fi fost- o autoritate imperială (reprezentată în
Bucovina de guvernatorul Ertzdorf), iar România se afla sub regimul Păcii de la Bucureşti,
adică nu era liberă pe mişcările ei. A fost constituit Consiliul Naţional Român, alcătuit din 50
de membri, având un comitet executiv condus de Iancu Flondor. De a doua zi, el a cerut
guvernatorului Erzdorf să transfere puterea noului organism, ceea ce contele a refuzat.
Consiliul Naţional Român nu a lăsat să planeze niciun dubiu asupra faptului că se
va opune oricărei împărţiri a ţării după cosiderente etnice ceea ce l-a adus în conflict cu
Consiliul Naţional Ucrainean, care, la sfârşitul lui octombrie, preluase controlul asupra
districtelor locuite de ucraineni (ruteni) şi asupra Oraşului Cernăuţi. În acest moment, la 4

53
noiembrie, Aurel Onciul, care acţiona pentru păstrarea Bucovinei într-un stat austriac
federalizat, a încheiat o înţelegere cu Consiliul Naţional Ucrainean pentru împărţirea
provinciilor în districte separate româneşti şi rutene şi, împreună, au forţat guvernatorul
austriac să cedeze puterea guvernului provizoriu româno-ucrainean de la Cernăuţi.Confruntat
cu primejdia divizării provinciei şi a dezordinilor ce ameninţau (din cauza agresivităţii
legiunii ucrainene) să escaladeze până la vărsări de sânge, Consiliul Naţional condus de Iancu
Flondor a denunţat imediat înţelegerea şi a apelat la guvernul român de la Iaşi să trimită trupe
(7 noiembrie). Noul guvern, prezidat de generalul Coandă, profitând de schimbările dramatice
de la Viena şi Berlin, ca urmare a eşecurilor militare ale Puterilor Centrale, era hotărât să ofere
tot concursul românilor bucovineni. Astfel, a ordonat Diviziei 8 Infanterie a generalului I.
Zadik să intre în Bucovina. Încercările lui Aurel Onciul de a opri venirea trupelor române-el
ameninţa chiar cu o baie de sânge- au eşuat lamentabil. Legiunea ucraineană s-a retras
precipitat, iar ostaşii români s-au bucurat de o primire călduroasă (11 noiembrie).
Consiliul Naţional Român a hotărât, la 12 noiembrie 1918, crearea unui guvern
condus de Iancu Flondor, preşedinte al Consiliului Naţional fiind ales Dionisie Bejan. În timp
ce secretarul de stat pentru Afacerile Externe, Sextil Puşcariu şi profesorul Dimitrie
Marmeliuc perfectau în ţară măsurile pentru unire (cel din urmă va merge la Chişinău, unde se
afla un grup de refugiaţi bucovineni, printre care şi istoricul Ion Nistor, în vederea revenirii
lor în Bucovina), la Cernăuţi se continuau pregătirile în acelaşi scop.
Guvernul bucovinean a convocat pentru 28 noiembrie Congresul General al
Bucovinei, la care, în afară de români, au luat parte şi reprezentanţi ai Consiliilor Naţionale
german şi polon, populaţia ucraineană fiind reprezentată de 13 primari şi delegaţi din localităţi
unde ea forma majoritatea. În unanimitate, Congresul a votat ,, unirea necondiţionată şi pe
veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul
României”. Astfel, Bucovina revenea, după un veac şi jumătate, în cadrul patriei-mamă care îi
va cuprinde pe toţi românii (după unirea Transilvaniei cu România), în ceea ce va rămâne în
istoria noastră irepetabila ,,Românie Mare”!

1 DECEMBRIE 1918- O ZI CÂT ISTORIA NEAMULUI ROMÂNESC. UNIREA

TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

Prof. Gh. NAZARE

Starea de spirit și condițiile social-economice din Transilvania anului 1918 anunțau că

„ înfăptuirea întregirii neamului românesc e pe cale de a se îndeplini”. În toamna acelui an,
fruntașii mișcării naționale a românilor transilvăneni promovează ideea convocării unei
Adunări Naționale, care să constituie expresia voinței de unire a Transilvaniei cu România.
La 3 octombrie 1918 se constituia la Paris Consiliul Național pentru Unitatea Românilor, din
care făceau parte, printre alții, Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, organism care
exprima conștiința unanimă a românilor transilvăneni aflați sub jugul monarhiei austro-ungare
și care era însărcinat „să stabilească raporturile necesare colaborării cu Puterile Aliate”.
Speranțele liderilor luptei naționale a românilor transilvăneni au fost răsplătite de ma-
nifestările de solidaritate dovedite de Puterile Aliate. Astfel, ministrul de externe francez, în
numele Guvernului Republicii Franceze, asigura Consiliul Național pentru Unitatea
Românilor că „poate conta pe deplinul ei concurs”, iar guvernul britanic, prin ministrul său de
externe care, apreciind Consiliul… drept „singurul organism care poate reprezenta în acest
moment întreaga națiune română, îl înștiința pe Take Ionescu, președintele Consiliului…, la
11 noiembrie 1918, că „voi fi deosebit de mulțumit că intru în relații cu un organism care
reprezintă opinia publică românească și care s-a constituit sub președinția unui om care nu și-

54
a pierdut niciodată încrederea în apărarea fundamentală a aspirațiilor juste ale poporului
român”. Nici guvernul italian nu era mai prejos, acesta angajându-se să dea „întregul său spri-
jin pentru dobândirea și garantarea tuturor drepturilor politice și teritoriale ale poporului și
națiunii române”.
Către sfârșitul anului 1918 lupta națională a românilor transilvăneni a intrat într-o fază
decisivă. La 31 octombrie s-a constituit, la Arad, Consiliul Național Român Central, drept
„unicul for care reprezenta voința poporului român”, format din câte șase reprezentanți ai
Partidului Național Român și ai Partidului Social-Democrat. Pe întregul teritoriu al Transilva-
niei s-au format consilii regionale locale și gărzi naționale. Starea de spirit națională era una
foarte puternică, aveau loc manifestări naționale - culturale, politice, sindicale - în favoarea
dreptului la autodetrminare a popoarelor.
Marea Adunare Națională, simbol al afirmării hotărâtoare a poporului de a-și decide
singură soarta, a fost convocată pentru ziua de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. Consiliul
Național Român din Orăștie făcând cunoscută ziarului „Libertatea” data convocării Marii
Adunări Naționale de la Alba Iulia, declara: „Această adunare este chemată să hotărască
asupra sorții neamului românesc și să exprime voința nestrămutată a națiunii române, care
pretinde sus și tare unirea națională. În asemenea împrejurări este semnificativ și vibrantul
apel adresat femeilor române de către Elena Pop: „Până unde străbate graiul nostru dulce,
românii din patru unghiuri vor veni cu toții, invocând cerul și pământul ca mărturie să le fie
jurinței lor solemne. Grăbiți-vă!”. La 20 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central
lansează manifestul-protest „Către popoarele lumii”, care reprezinta, pe de o parte, un
puternic act acuzator al politicii duse de „guvernul opresor”, dar și de exprimare fără echivoc
a drepturilor inalienabile ale românilor transilvăneni de a-și hotărî destinele conform
propriilor interese, pe de altă parte.
Voința de unitate națională și statală grăbea marele plebiscit național de la Alba Iulia.
În editorialul „La Alba Iulia”, ziarul „Adevărul” scria: „Națiunea română, care veacuri de-a
rândul a suportat jugul robiei naționale, voiește acum să devină cu desăvârșire liberă și să se
contopească într-un singur stat național. Românii din Transilvania și din Ungaria, fără
deosebire de clasă, voiesc să se unească cu frații lor de peste munți…”. De asemenea, ziarul
„Unirea” din 28 noiembrie 1918, în apelul intitulat „Veniți la Alba Iulia”, scria, printre altele:
„Veniți cu toții la Marea Adunare Națională care se va ține la 1 decembrie în Bălgradul lui
Mihai Viteazul. Veniți cu miile și cu zecile de mii. Lăsați pe o zi grijile voastre acasă căci în
această zi vom pune temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg neamul nostru românesc,,,
Veniți și jurați că nedespărțiți vom fi și uniți rămânem de aici înainte cu frații noștri de pe tot
cuprinsul pământului românesc…”
Începând încă din ziua de 27 noiembrie la Alba Iulia sosesc neîntrerupt delegații
pentru Marea Adunare Națională. Trenurile erau împodobite cu mlădițe verzi de brad și cu
drapele naționale. Pe întreg parcursul drumului spre Alba Iulia nu conteneau chiotele de
bucurie și cântecele patriotice „Deșteaptă-te române”, „Pe al nostru steag e scris unire”,
„Treceți batalioane”, „Hai să dăm mână cu mână”, „Ardealul ne cheamă” etc.
La Alba Iulia au sosit 1228 de delegați, aleși atât în circumscripțiile electorale din toate
județele Transilvaniei, cât și delegați ai tuturor organizațiilor politice, economice, culturale,
religioase, militare și sportive românești de pe întreg teritoriul Transilvaniei. Erau la Alba
Iulia corifeii luptei naționale a românilor transilvăneni: Gheorghe Pop de Băsești, Ștefan
Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, dr.
Petru Groza ș.a. În dimineața zilei de 1 decembrie 1918, zi de iarnă, deși cădeau fulgi de
zăpadă, orașul Alba Iulia, de la gară până în vârful cetății, era ticsit de mulțime, au relatat
martorii oculari. Soseau mereu trenuri încărcate cu țărani și șoselele erau împânzite de căruțe,
călăreți și pietoni.

55
 Cei 1228 de delegați întruniți în Catedrala de la Alba Iulia, constituiți în Adunarea
Națională Reprezentativă a Românilor Transilvăneni au adoptat în unanimitate Declarația de
Unire cu Țara - în nouă puncte -, prezentată de Vasile Goldiș. Primul articol are următorul
conținut: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara
Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie
1918, demonstrează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu
România…”
Vestea adoptării Declarației a declanșat un entuziasm fără margini în rândul celor peste
100.000 de români adunați pe Platoul din jurul Catedralei, veniți din toate colțurile
Transilvaniei. Se înfăptuia, astfel, visul de veacuri al unui popor, UNIREA într-un singur stat.
Mărețul act național din 1 decembrie 1918 era primit cu entuziasm și de gălățeni, fapt
exprimat de ziarul „Galații noi”, în articolul „Alba Iulia” : „Unirea stă în fața noastră, cea mai
frumoasă, cea mai mândră dintre uniri, cea mai duioasă Unire pe care vreun neam vreodată a
realizat-o în decursul secolelor, o Unire așezată pe temelia sângelui românesc, cald și generos,
care a spălat rănirile neamului pe care i le făcuseră lanțurile robiei străine”.
Unirea Transilvaniei cu România încheia, de fapt, procesul prin care, în același an,
1918, și basarabenii și bucovinenii reveneau la patria mamă.
Încheiem rândurile noastre evocatoare prin prezentarea gândului unuia dintre
participanții la eveniment, Ilie Cristea, devenit în anul 1925 primul patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române cu numele de Miron Cristea, exprimat în acele momente incandescente:
„Generațiile care au să vie după noi vor pricepe ele oare agitația înălțătoare a acestor zile
istorice? Trăim clipe care ni se par perle și am vrea să le eternizăm pentru toate timpurile ce
au să vie…”
Pricepem, oare, astăzi, la 100 de ani de atunci, vibrația înălțătoare a acelor zile
istorice? Las fiecărui român libertatea să reflecteze.

SISTEMUL DE PACE VERSAILLES (1919-1920)

Prof. Adrian MIHĂILESCU

Școala Gimnazială nr. 2, Independența

În 2018 se împlinesc o sută de ani de la încheierea Primului Război Mondial. Este

unul dintre puținele episoade ale istoriei lumii care rămâne adânc ancorat în memoria
colectivă, datorită faptului că reprezintă evenimentul fondator al lumii în care trăim.
Tratatul de la Versailles este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de șase
luni purtate la Conferința de pace de la Paris din anul 1919, care a dus la încheierea oficială a
Primului Război Mondial (Marele Război - pentru contemporanii evenimentului) între forțele
Aliaților (Franța, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia,
Cehoslovacia) și cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman,
Bulgaria). Delegația României la Conferință a fost condusă de primul ministru I.I.C. Brătianu
și rezultatele finale i se datorează în cea mai mare măsură.
Lucrările Conferinței de pace s-au desfășurat în baza celor 14 puncte propuse de
președintele american Wilson, în ideea impunerii unei platforme de discuții și negocieri care
să conducă la o pace „dreaptă”. Asta presupunea implementarea în Europa a principiului
autodeterminării naționale prin crearea statelor-națiuni pe ruinele imperiilor austro-ungar, rus

56
și otoman și stabilirea unei noi ordini mondiale bazate pe Liga Națiunilor, organism
internațional creat pentru păstrarea păcii și securității. Această viziune puternic idealistă
trebuia împăcată cu cererile aliaților care făcuseră imense sacrificii în cei patru ani de război.
Aceștia cereau compensații și garanții de securitate pe seama unei Germanii încă puternice
care reușise să învingă Rusia și se aflase la un pas de victorie. Franța, prin vocea lui
Clemenceau, ar fi vrut chiar dezmembrarea Germaniei. Wilson, exasperat atât de francezi cât
și de englezi, a fost gata să părăsească negocierile. Într-un final, cei patru mari (Wilson,
Clemenceau, Lloyd George și Orlando) au acceptat să ajungă la o serie de compromisuri, în
caz contrar conferința ar fi ajuns la un eșec total. Chiar și așa, termenii tratatului au fost
acceptați fără a avea o formă finală, cu atât mai puțin fără o analiză a consecințelor. Prin
tratat, toate posesiunile de peste mări ale Germaniei erau confiscate și împărțite între
învingători, împreună cu cel puțin o zecime din teritoriu, populație, terenuri cultivabile și
terenuri cu resurse. Serviciul militar obligatoriu îi era desființat, armata redusă la 100.000 de
oameni, flota era extrem de limitată. Germania era făcută unica responsabilă pentru izbucnirea
războiului, fiind obligată la plata unor despăgubiri de război uriașe, cifrate la 132 miliarde de
mărci aur, ce urmau a fi plătite până în 1988 (în final, aveau să fie plătite doar 23 de miliarde,
până la stingerea datoriei, în anul 1932, ceea ce dovedește excesul pretențiilor inițiale). Franța
primea Provinciile Alsacia și Lorena și dreptul de exploatare a Regiunii Saar pe 15 ani.
Regiunea renană urma să fie demilitarizată, urmând a fi ocupată de trupele Aliaților timp de
12 ani. Prusia de Vest și coridorul polonez au fost date noului stat polonez, a cărui naștere era
stipulată la punctul 13 din tratat. Regiunea de nord din Schleswig a revenit Danemarcei. La
articolul 31 era stabilită vinovăția Germaniei pentru toate pierderile cauzate de „agresiunea”
sa. Pierderile teritoriale au făcut ca germanii să fie foarte nemulțumiți, mai ales cu privire la
frontierele estice, deoarece Prusia de Est rămânea separată de teritoriul Germaniei din cauza
Coridorului.
Tratatul de la Versailles a fost prezentat pe 7 mai 1918 delegației Germaniei ca un
ultimatum. A fost o pace dictată și nicidecum negociată. Amenințată cu reluarea acțiunilor
militare de către Aliați, Republica de la Weimar a anunțat decizia guvernului german de a
semna tratatul de pace prin intermediul ministrului de externe, Herman Muller. Tratatul a fost
semnat pe 28 iunie 1919 la Versailles, în aceeași sală („Sala Oglinzilor”) unde germanii, în
1871, proclamaseră Imperiul după înfrângerea Franței.
Celebrul economist Jonh Maynard Keyns a publicat cartea „Consecințele economice
ale păcii” în același an în care s-au semnat tratatele de pace. Scrisă pe baza propriilor
experiențe ca delegat al Marii Britanii la Paris, lucrarea lui Keyns condamnă ceea ce el
numește „pacea cartagineză”. Trimiterea se referă la pacea încheiată în anul 201 î.H., după cel
de-Al Doilea Război Punic, pace prin care Roma îi obliga pe cartaginezi să renunțe la armată,
la flotă și la posesiunile de peste mări, impunându-le și plata unor despăgubiri semnificative.
Cartagina rămânea totuși independentă, având posibilitatea de a se reface economic, ceea ce a
și făcut. A urmat însă și Al Treilea Război Punic, încheiat în anul 146 î.H., în urma căruia
Cartagina este distrusă, iar locuitorii măcelăriți sau vânduți ca sclavi. În cartea sa, Keyns a
preluat viziunea germană conform căreia Tratatul de la Versailles era o „sentință la moarte
pentru milioane de bărbați, femei și copii germani”. De altfel, în semn de protest, Keyns a
părăsit lucrările Conferinței de pace. Tratatul de la Versailles, împreună cu tratatele conexe
(Saint Germain și Neuilly cu Austria și Bulgaria, în septembrie și decembrie 1919; Trianon cu

57
Ungaria, la 4 iunie 1920; Sèvres cu Turcia, noiembrie 1920), formează ceea ce istoricii
numesc „Sistemul de la Versailles”. Acest sistem de pace a modificat substanțial harta politică
a Europei. Mai multe state naționale s-au format în urma dezmembrării Austro-Ungariei și a
pierderilor teritoriale suferite de Rusia. Din Austro-Ungaria au rezultat, ca state de sine
stătătoare, Austria, Ungaria și Cehoslovacia. Alte teritorii au completat diverse alcătuiri
naționale, Transilvania și Bucovina unindu-se cu România, iar slavii din sud (Voivodina,
Croația, Slovenia) cu Serbia, în ceea ce s-a numit mai întâi Regatul sârbilor, croaților și
slovenilor, iar apoi, în 1928, Iugoslavia. Polonia s-a reconstituit din fragmentele vechii
Polonii, recuperate de la Rusia, Austria și Germania. Din Rusia s-au desprins, de asemenea,
Finlanda, țările baltice (Lituania, Letonia, Estonia) ca și Basarabia, unită cu România. Chiar
dacă ceea ce privea Rusia nu s-a decis la Conferința de pace, modificările teritoriale
respective s-au integrat firesc în spiritul Sistemului de la Versailles. Al treilea imperiu care s-a
prăbușit a fost cel otoman. Masacrarea armenilor în anii războiului (primul genocid al
secolului al XX-lea) a determinat aliații englezi și francezi să decidă dispariția Turciei.
Tratatul de la Sèvres se prezenta ca un tratat imperialist, fostul Imperiu Otoman fiind împărțit
între învingători. Turcii s-au dovedit capabili, sub conducerea lui Kemal Ataturk, să reia
ostilitățile și să-i învingă la rândul lor pe aliați. Tratatul de la Lausanne din anul 1923 anula
deciziile de la Sèvres din 1920. Asia Mică reintra în întregime între frontierele turcești; la fel
și Tracia orientală; apărea astfel Turcia modernă, în configurația sa actuală.
Consecințele Primului Război Mondial pentru statul român au fost peste așteptările
celor mai optimiști oameni politici. Intrând în război pentru Transilvania și Bucovina,
România a obținut nu numai aceste două regiuni, ci și Basarabia. Acest neașteptat câștig
teritorial nu s-a petrecut în urma unor victorii, ci a unei înfrângeri catastrofale. În 1916,
ofensiva peste Carpați s-a transformat repede în derută, întreg sudul țării, inclusiv Capitala
fiind ocupate de trupele inamice. În vara anului 1917, armata română, reorganizată cu
sprijinul misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot, a reușit să respingă
asalturile armatei germane, salvând astfel teritoriul neocupat al Moldovei. Nu după mult timp,
evenimentele din Rusia și degringolada armatelor rusești au pus capăt și rezistenței românești.
Rusia iese din război prin Pacea de la Brest-Litovsk (martie 1918). Rămasă singură pe Frontul
de Est, România este nevoită să încheie Pacea de la București (7 mai 1918), după
preliminariile de la Buftea (martie 1918). Această pace lăsa România fără Dobrogea și fără
lanțul de munți de la frontiera cu Austro-Ungaria, iar economia era subordonată Puterilor
Centrale.
Unirea Basarabiei cu România în 27 martie/9aprilie 1918, a fost un câștig neașteptat în
mijlocul dezastrului. A fost rezultatul direct al înfrângerii și destrămării Rusiei, conform
principiului autodeterminării popoarelor. După înfrângerea Rusiei, a urmat, la scurt timp,
ieșirea din război a Germaniei și Austro-Ungariei, astfel că Pacea de la București a rămas
literă moartă (documentul devine caduc!). Iar România, și ea infrântă, a continuat șirul
alipirilor cu Bucovina (15/28 nov.) și, în sfârșit, cu Transilvania (18 nov./1dec. 1918),
dublându-și teritoriul și populația. Până la urmă, istoria a decis întru totul în favoarea
românilor, ceea ce l-a făcut pe liderul conservator Petre P. Carp să afirme, că România are atât
de mult noroc, încât nici nu-i mai trebuie oameni politici care să se ocupe de țară. Noua
realitate politică cunoscută ca „România Mare” avea să fie recunoscută în cadrul Sistemului
de pace Versailles prin Tratatele încheiate la Saint-Germain cu Austria, Neuilly cu Bulgaria și

58
Trianon cu Ungaria. Primele două sunt semnate de noul guvern al României, condus de
transilvăneanul Alexandru Vaida-Voievod (1 decembrie 1919 - 13 martie 1920). Guvernul
generalului Alexandru Averescu (13 martie 1920 - 13 decembrie 1921) semnează Tratatul de
la Trianon, cu Ungaria (4 iunie 1920). Ulterior, la 28 octombrie 1920, Franța, Marea Britanie,
Italia și Japonia semnează la Paris, cu România un tratat de recunoaștere a unirii Basarabiei
(primele trei semnatare vor recunoaște Tratatul în 1923, 1924 și 1926, dar Japonia, din cauza
ofertelor economice avantajoase ale guvernului sovietic, nu-l va recunoaște și întreg tratatul
rămâne fără valabilitate juridică). România Mare, construită la 1918, devenea o realitate a
vieții internaționale și o piesă esențială a Sistemului de pace Versailles, mai ales după
realizarea Micii Înțelegeri și Înțelegerii Balcanice. Cele două alianțe defensive au constituit un
sistem european de securitate, care se va nărui odată cu expansiunea germană și sovietică în
spațiul Europei Centrale.
Concluzionând, putem afirma că Primul Război Mondial rămâne, prin problematica
morală, prin amploarea fenomenului și prin consecințele dezastruoase, materializate
nemijlocit în cea de-A Doua Conflagrație Mondială, una dintre cele mai zguduitoare drame
din istoria modernă. Primul Război Mondial ar fi putut fi evitat. Al Doilea, cu mult mai greu,
pentru că a fost urmarea nemijlocită a celui dintâi. Tratatul de la Versailles, negociat de liderii
Aliați - fiecare având o perspectivă diferită asupra modului în care trebuie încheiată pacea, nu
a reușit nici să desființeze Germania, așa cum ar fi dorit francezii, nici să o integreze în
familia națiunilor, cum doreau britanicii. O politică mai înțelegătoare față de Germania ar fi
putut să aibă însă efecte pozitive asupra evoluțiilor ulterioare. Prin atitudinea sa, Franța a
lucrat, fără să știe și fără să vrea, la ascensiunea lui Hitler și la pregătirea propriei înfrângeri,
două decenii mai târziu. În mod semnificativ, dintre toate campaniile celui de-Al Doilea
Război Mondial, cea mai populară a fost în Germania ofensiva împotriva Franței din mai-
iunie 1940. Înfrângerea acesteia, rapidă și totală, a fost percepută ca o binemeritată lecție
pentru umilințele îndurate de Germania la sfârșitul războiului precedent.

59
Capitolul al V-lea: PAGINI MEMORIALISTICE

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL-

PAGINI DE JURNAL ALE UNUI SOLDAT DIN FÂRȚĂNEȘTI

Prof dr. Ion CIOROIU

CNVA

În urmă cu câțiva ani, prin bunăvoința consăteanului meu, inginerul Constantin

Gugoașă, am intrat în posesia unui mic jurnal de luptă din Primul Război Mondial, care a
aparținut bunicului său, Vasile Caraghiulea. Lunga perioadă a celor patru ani de război a fost
sintetizată de fostul ostaș din Fârțănești în câteva rânduri puse pe hârtie în anii '70 ai secolului
al XX-lea, la inițiativa nepotului mai sus amintit. Redând frânturi din lunga perioadă a
războiului, rândurile respective sunt prețioase și pentru că reprezintă amintirile unui om
simplu, țăran român luptător în prima linie a frontului. Încorporat în anul 1916 și lăsat la vatră
în anul 1920, tânărul soldat fârțăneștean a cunoscut din plin experiența războiului: a trecut
Carpații, ajungând la Brașov, a luptat pe teritoriile Dobrogei și Țării Românești împotriva
soldaților bulgari și germani, a fost instruit de ofițeri din misiunea militară franceză, a luptat la
Mărășești, a fost luat prizonier și internat în lagăre aflate pe teritoriul de astăzi al Județului
Vrancea, a fugit din lagăr, pentru ca, în toamna anului 1918, să fie mobilizat din nou,
ajungând până la Budapesta, de unde s-a întors în satul natal pentru „a lucra pământul
străbun în liniște și a trăi ghine”. Venit acasă după ce trecuse prin atâtea „ ploi de gloanțe”,
acolo unde mulți consăteni de-ai săi nu au mai ajuns, pierzându-și viața în timpul războiului
(printre aceștia numărându-se și străbunici ai autorului acestui articol), soldatul de odinioară a
lăsat ca amintire rândurile care urmează (cu unele excepții, s-a păstrat aspectul original al
textului – n.n.) :

‹‹Să vă povestesc din războiul pe care l-am întîmpinat în anul 1916.

Ca recrut mi-am făcut perioada de instrucție pînă la 15 august 1916, cînd am intrat în
război; m-a echipat cu ținuta de război și am plecat cu trenul spre Brașov, unde am primit
ordinul colonelului Șerbescu să ne întoarcem înapoi, direcția: Podul Cernavoda în Dobrogea.
Ne-am debarcat la Medgidia și am luat-o pe jos pînă la Caralia, unde am stat toată
noaptea.
Dimineața pe ziua de 1 septembrie 1916 am luat frontul de luptă, și am luptat pînă am
terminat muniția, altă muniție nu ne-a mai adus.
Atunci, col. Șerbescu ne-a dat ordin: „Băieți, retrageți-vă cum puteți”.
Ne-am retras pînă la Cobadin,unde ne-am refăcut și am luat contraatac la Topraisar,
unde am luptat o zi și o noapte; pe ziua de 4 septembrie i-am dat îndărăt 533 m pînă la
Morotanu, unde ne-a atacat Cavaleria bulgară, de unde nu a scăpat niciunul.

60
 Ne-am retras de acolo și am intrat pe frontul de la Peștera, fiind dușmanul mult mai
puternic: 10 divizii contra noastră care eram o divizie; ne-am retras la Valul lui Traian,
deasupra lui Mircea Vodă - acolo am luptat pe viață și pe moarte.
„În fața noastră cîmpul plin de morți, trăgiam salbe de focu”.
Dacă rușii nu se retrăgeau, noi biruiam; ne-a luat pe flanc unde ne-a prins și pe noi
Batalionul 2, din care nu a mai venit nici unul; singur eu și locotenentul Mironescu, care am
scăpat prin ploi de gloanțe. Să vă povestesc cum a fost:
Eu cînd am văzut că vin bulgarii, care nu trăgeau foc în trăgători, sub semn ca să ne
predăm, eu știam că nu ne lasă cu viață pentru că i-am răspins de multe ori și am văzut ce fac
bulgarii fraților noștri: în mare chinuri îi lasă.
Atunci m-am dus la comandantul de batalion, Căpitanul Ignat (devenit maior post –
mortem, Grigore Ignat a căzut pe frontul de la Mărășești-n.n.) și i-am spus: Domnu căpitan
vin bulgarii.
Căpitanul Ignat mi-a spus să stau pe loc că sînt ruși. Atunci eu am luat o direcție spre
asfinițit.
Atunci, bulgarii au deschis focu și au tras focuri după alți fugari. Eu m-am pus jos că
nu mai puteam și tot veneau cartuși pînă a început să se însereze.
M-am dus apoi la Batalionul 3 unde m-am găsit cu Dl. locotenent Mironescu; am
făcut noaptea în tranșee, am tras focuri, pînă seara, și seara ne-am retras în șoaptă.
Dl. colonel ne-a dat direcția Hîrșova unde, n-am pus capul jos și ne-a dat direcție pe
malul Dunării, unde am făcut tranșee și am stat vreo 2 săptămîni.
De acolo ne-am retras pe 26 septembrie, am trecut Dunărea pe pod de vase, la Brăila,
și ne-am urcat la marginea satului Hazașul ( Cazasu, lângă orașul Brăila-n.n.), am făcut
corturi și am dormit noaptea acolo.
Dimineața ne-a echipat și ne-a dat direcția Ianca, unde am stat 2 săptămîni în
refacere.
De acolo, am plecat la gară, ne-a îmbarcat la tren cu direcția Pitești; am luat pe jos
pînă la malul Oltului și am stat noaptea pe malul Oltului.
Dimineața ne-a încolonat, ziua luptam și noaptea ne retrăgeam, am ținut piept ca să
se retragă coloanele și am mers în retragere pînă la satul Fundeanu, unde am stat 2
săptămîni.
A venit Dl. Colonel Șerbescu, unde ne-a ținut o cuvîntare zicînd că din 3000 ostași am
rămas 150 ostași. Ne-a spus: „Băieți mergem în retragere, direcție: Tecuci, Bîrlad, Vaslui,
Iași, Podul Iloaiei, Botoșani”.
Am mers pînă la Bîrlad, unde am stat 3 zile pe la case, dar nu am putut să dorm că
eram plini de păduchi, care erau aproape cît firul de orz.
Ne-am vorbit cu 3 camarazi din 3 sate vecine și am venit acasă, unde am scăpat de
mizerie.
Multă bucurie au avut părinții și soția văzînd că am scăpat pînă în prezent. Am stat o
zi acasă.
A doua zi m-am despărțit de ai mei. Mama mea fiind bolnavă și zicînd că nu o să
apuce să mă mai vadă - venind acasă – ceea ce s-a și întîmplat.
Am ajuns la Bîrlad dimineața cu o oră înainte de a se da plecarea.
Am plecat pe unde pe jos, pe unde cu trenul pînă am ajuns la Podul Iloaiei, unde se
formase companiile.
M-am prezentat la Dl. Plutonier Lungu Petrache tot din satul meu satul Fîrțănești jud.
Covurlui.
La 25 decembrie am plecat spre Hîrlău, Frumușica, am ajuns la Flămînzi unde ne-a
ținut în cantonament pe la case.

61
 Iarna era grea și ger; Școala era plină de ostași bolnavi de tifos - încît pînă în
primăvară au murit foarte multi.
În primăvara lui 1917 ne-a vărsat Batalionul I la Divizia a V-a.
Pe mine și pe alți trei camarazi ne-a repartizat la Regimentul 32 Mircea unde am
făcut teme de luptă cu un ofițer francez toată primăvara.
La 1 iunie am plecat pe front ne-am îmbarcat la tren, iar în gara Fulgerești (astăzi,
Băneasa, în județul Galați-n.n.) ne-a debarcat și am luat-o pe jos numai noaptea și am ajuns
la Băleni într-o pădure. După 3 zile am plecat în satul Cudalbi unde am stat 2 săptămîni,
apoi am plecat spre Tecuci Cosmești - în pădure. Apoi, chiar în noaptea aceea, am intrat pe
front, pînă pe ziua de 1 august.
Pe ziua de 28 iulie eram pe frontul de la Mărășești. Era o liniște tot frontul; noi am
văzut că nu mai trag focuri, ne-am retras pe șanțul de comunicație pînă la Siret unde am
început să ne spălăm, care cămașa, care pe corp.
Deodată, nemții au început să înainteze și am primit ordin ca toată lumea la arme fug'
marș.
Noi nu am mai avut timp să ne îmbrăcăm am pus centura pe cămașe, și cu arma cu
baioneta în mînă și la atac.
Cînd ne-au văzut neamțu, au luat-o la fugă îndărăt și am prins vreo 200 prizonieri i-
am dat în primire și noi ne-am retras în tranșeul nostru, iar eu m-am dus la postul de
observator înaintea frontului la 100 m, unde am stat pînă ne-a atacat pe ziua de 1 august.
Acolo a fost o luptă grea. Nemții ne-au bătut cu artileria, ne-au fărîmat tranșeele, a
rupt frontul pe la stînga și ne-am pomenit cu neamțu în spate.
Am vrut să fug, să scap de ei dar tot peste nemți am dat.
Ne-a dus dimineața într-o vie, ne-a pus cîte 5 în rînd, ne-a încolonat și ne-a dus la
Focșani.
Cavaleria Bavareză care ne bătea cu lancea ca pe vite ne-a dus pe o stradă unde era
comandamentul lor și ne-a aliniat cîte 4 în rînd.
Apoi, un locotenent neamț a strigat pe românește care e din Regimentul 32 să ridice mîna și
care am fost din Regimentul 8 Buzău, Regimentul 9 Rîmnec și Regimentul 7 Prahova ne-a dus
în afara Focșanilor, ne-a închis cu sîrmă ghimpată ca pe vite și a pus santinelele să ne
păzească.
Ne aducea cai bolnavi, beliți, nespălați și-i punea la foc, cînd era fiartă (carnea –n.n.) ne da
la cîte trei o gamelă – nu aveam nici linguri...
Ne-a ținut 2 săptămâni acolo.
Într-o dimineață, a început să ne repartizeze: care la unguri, care la nemți, care la turci, care
la bulgari. Noi, cei din județul Covurlui am rămas tot în lagăr; am avut un jidan din Berești,
care era tălmaciu lagărului și ne-a spus: „ cît eu aici, nu plecat din lagăr; ăști care plecat în
alte țări, nu se știe care mai vin”.
Ne-a dus un comandant la Precistan (Precistanu, sat aflat astăzi în județul Vrancea-n.n.), unde
am stat 2 săptămâni pînă la Sf. Neculai, cînd iar ne-a făcut convoi și ne-a dus la calea ferată
unde de la 6 dimineața și pînă la 6 seara lucram.
Atunci am rămas mulți fără picioare și fără mîini.
Am muncit greu atunci; luam șina de 15 m din vagon și o puneam pe linie, așa am muncit 2
luni de zile.
Era cămașa pe noi cum e pămîntul, atunci, într-o zi m-am hotărît să rămîn în lagăr să mă
spăl.
Am vorbit cu bucătarul lagărului ca să-mi dea apă.
Dimineața m-am făcut bolnav; strigau nemții: „ ein mann nicht ” – adică un om nu este, s-au
uitat prin bărăci și eu mă văitam, atunci neamțu zice: „ist crank” – adică este bolnav și m-au
lăsat plecând la treabă.

62
Nu am ieșit și am început să mă spăl.
Atunci a apărut doctorul neamț și strigă tălmaciu unde e acel bolnav. Eu eram să mă spăl.
Doctorul mă întreabă ce mă doare și nu apuc să spun, el văzînd mizeria care era pe mine,
întreabă pe plutonierul neamț: „ pause nicht? ” adică pauză nu este?
Acesta răspunde: „nicht pause, arbeit zu viel” – nu pauză, muncă multă.
Atunci, doctorul a dat ordin să avem joia după masă și duminica liber – adică „nicht arbeit”.
Cînd au venit cei 200 de prizonieri a strigat tălmaciul în gura mare: „Băieți, de azi
înainte aveți repaus joi după masă și duminică”.
Pentru fapta asta a mea toți prizonierii mă iubeau.
După 2 luni ne-a mutat în alt lagăr la Făurei (sat aflat astăzi pe teritoriul județului Vrancea-
n.n.), unde munceam la gara Putna Seacă.
Acolo erau lemne lungi de 15-20 m, pe care le luam cîte 15-20 prizonieri pe mîini și le
duceam mai departe.
Eu și alt caporal îl dam cu manelele jos.
Într-o zi, eu și celălalt caporal, dînd cu manelele, lemnu a fost strîmb s-a răsucit și a căzut
capătul lemnului pe piciorul meu drept, fracturîndu-mi 3 degete.
A venit doctorul neamț și mi-a spus să merg la Nazaret –spital (corect, lazaret-n.n.), acolo am
stat 3 luni de zile; am avut valuri grele, că era să rămîn fără picior.
Am ieșit din spital în luna martie 1918.
Am venit la lagăr, din nou, și am început munca unde ne punea nemții.
În ziua de Florii am cerut la tălmaciu să ne scoată la comandantul lagărului să ne ducem la
Biserică. El a răspuns: „ Ja vier mann, vier post” – adică 4 oameni și 4 posturi.
Noi cînd am văzut că și la Biserică e cu santinele, ne-am dus în lagăr și ne-am hotărît să
fugim, eu cu cumătru Gheorghe Druță.
Luni dimineața, cum a putut el, cum am putut eu, ne-am întîlnit în marginea orașului și am
luat direcția Suraia unde am stat 3 zile și trei nopți pînă când într-o seară am vorbit cu un
ostaș din Regimentul 19 Caracal, să ne treacă cu barca Siretul.
Am venit acasă și după Paști ne-am dus la Regiment, am dat o declarație și pe urmă serviciul
militar.
În toamna lui 1918 s-a sunat a II-a mobilizare și atunci la arme, după nemți.
I-am dezarmat, i-am pus în vagon, la Germania cu ei. Ne-am echipat de război și apoi, după
ei.
Am avut lupte cu ei pînă i-am trecut Tisa iar noi am făcut poduri de lemn, am trecut Tisa și
am ocupat Szolnok (oraș din Ungaria-n.n.), apoi ne-am dus la Budapesta. Mai departe nu am
avut ordin așa că m-am reîntors victorios acasă, bucuros că am scăpat de nemți și ne putem
lucra pămîntul străbun în liniște și trăi ghine.››

ECATERINA TEODOROIU - O SCRISOARE INEDITĂ DIN COLECȚIILE

BIBLIOTECII 1V.A. URECHIA”

Prof. dr. Ion CIOROIU

CNVA
Născută în anul 1894, la Vădeni (localitate înglobată administrativ ulterior Orașului
Târgu Jiu), cu numele de Cătălina Todoroiu, eroina de pe Jii” a făcut parte dintr-o familie
numeroasă, părinții săi fiind țărani. Cursurile primare le-a urmat în satul natal și la Târgu Jiu,
la școala din acest oraș gorjean învățătoarea înscriind-o în catalog cu numele rămas cunoscut
până astăzi, acela de Ecaterina Teodoroiu. Ulterior, aceasta și-a făcut studiile gimnaziale la

63
Târgu Jiu, care au fost urmate de cele liceale, efectuate la București, oraș unde s-a înscris și
în unitățile de cercetași.
În toamna anului 1916, Ecaterina Teodoroiu s-a înrolat voluntară pe front, participând
la luptele din Oltenia, unde a fost rănită, fiind internată la un spital din Craiova, de unde a fost
evacuată și internată la spitale din București și Iași. Decorată și ridicată la gradul de
sublocotenent, aceasta a ieșit din convalescență la începutul anului 1917, fiind repartizată la
un regiment de infanterie aflat în refacere pe teritoriul Moldovei, unde s-a ocupat frecvent de
îngrijirea răniților. Cu toate că avea o înfățișare mai firavă, tânăra olteancă era o fire activă și
curajoasă, având calități ostășești evidente, știind să tragă bine cu diverse arme de foc, să
călărească etc.
În vara anului 1917, Ecaterina Teodoroiu a plecat pe front, în partea a doua a lunii
august regimentul său ocupând poziții de luptă în zona Dealului Secu-Muncel, aflat în
apropierea localității Panciu. Aici, trupele românești au fost atacate de unități germane, fiind
nevoite temporar să se retragă, în timpul luptelor din această retragere gloanțele inamice
retezând viața Ecaterinei Teodoroiu (anterior, muriseră pe front și trei dintre frații acesteia).
Moartea Ecaterinei a fost menționată într-o ,,Dare de seamă”, aparținând
comandantului Diviziei a XI-a, generalul Ernest Broșteanu, unde erau consemnate
următoarele: „În cursul zilei de 22 august a.c., până la ora 21.30 pe tot frontul a fost acalmie
completă, întreruptă foarte rar de slabe focuri de artilerie. În acest timp s-a încercat a se face
mai multe recunoașteri. La regimentul 42/66 aceste recunoașteri n-au reușit a înainta din
cauză că inamicul avantajat de situația dominantă ce are a tras asupra acelor patrule;
asemenea și la Regimentul 43/59 patrulele au fost oprite de focurile de mitraliere. La ora 21,
inamicul a început un atac prin surprindere, cu patrule mari care s-au apropiat de tranșeele
Regimentului 42/66 și 43/59. Inamicul s-a servit pentru atacul său mai ales de grenade de
mână și mitraliere, în timp ce bombardiere de tranșee au tras asupra regiunii rezervelor
noastre. Atacul a fost pe deplin respins la ora 21.30, producând pierderi inamicului prin focuri
de mitraliere, grenade de mână și baraj de artilerie. În această luptă am pierdut pe eroina
noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, care a căzut vitejește în capul plutonului ei,
îmbărbătându-și soldații”.
În ziua care a urmat, eroina a fost citată pe regiment printr-un ordin de zi ,,pentru
dragostea-i de țară, pentru simțul rar al datoriei, pentru energia și avântul cu care și-a împlinit
ceea ce socotea misiunea ei, până la jertfa supremă...”
Inițial, a fost înmormântată pe Valea Zăbrăuciorului, după care, în vara anului 1921,
osemintele sale au fost aduse la Tîrgu Jiu, aflându-se astăzi în Piața Prefecturii din centrul
orașului, acoperite de un sarcofag din piatră.
O mărturie despre viața Ecaterinei Teodoroiu a ajuns până la Galați, în colecțiile
speciale ale Bibliotecii ,,V.A. Urechia” păstrându-se o scrisoare a acesteia. Scrisă lapidar, cu
un creion, pe o foaie simplă de caiet, respectiva scrisoare cuprinde câteva rânduri adresate
unui locotenent Popescu, în perioada când tânăra voluntară, din cauza rănilor suferite, era
internată într-un spital din Iași (aflat, probabil, în incinta Liceului Național din acest oraș). În
cele ce urmează, reproducem aceste rânduri, ca amintire a celei care și-a jertfit viața în luptele
din Primul Război Mondial:
,, Nobile D=le Popescu,
Sunt în Iași am fost rănită de tun, de glonț, de pumnal, la coapsă sus, la ambele
picioare și la genunche de glonț.
Fracturi și cicatrice.
Azi sunt bine de tot.
Lipsită de părinți și de frați și rude, sunt singură de tot.
Am regretat când ma rănit că mam despărțit de d=stră.
Vă doresc mult de tot.

64
 Vă rog faceți-mi un raport la Regiment, toți doresc să faceți raport.
Arma am dat-o la Regimentul 13 de aicia.
Doresc să vă văd.
Și te rog să primești micile cadouri din parte-mi.
Scrie-mi te rog.
Ce trebuie să vă mai scriu […]
[…] sunt multe însă n-am timp.
Mă pansează.
Cu dor de rog
D=le locotenent să primești darul meu și salutul.
A d=stră,
volunt […]
Ecaterina Toderoiu
Liceul Național
No 266 Iași
D-lui Locot. Popescu”

SCRISORI VECHI DE 100 DE ANI

Prof. Sevastinca PÂRVU, Focșani

Aveam o fotografie într-o ramă frumoasă de lemn cu bunicul matern pe care am luat-o
din casa părintească după ce dragii noştri părinţi au plecat spre stele. O ţineam la loc de cinste
şi din când în când admiram statura frumoasă a bunicului, uniforma militară, rememorând
clipe frumoase din copilărie petrecute alături de părinţi, fraţi, bunici într-un sat aşezat în zona
colinară a fostului judeţ Covurlui, acum judeţul Galaţi, în Măstăcani. Bunicul Neculai, era un
om sever care avea niste reguli simple de viaţă de la care nu făcea compromisuri. Era prieten
cu domnul învăţător Iliescu, cu preotul Vornicescu, cu care petreceau seri lungi vorbind
despre rânduiala lumii, despre traiul prin alte ţări. Nu era prea optimist ştia că vor veni
vremuri grele. Mereu îi spunea cu părere de rău, bunicii: nepoţii noştri vor mânca la gamelă.
Ne-a îndemnat pe toţi să învăţăm carte, să ne luminăm mintea. Noi, nepoţii i-am urmat
sfatul şi am pornit la şcoală, mai întâi la noi în sat unde aveam dascăli minunaţi pe care nu i-
am uitat niciodată.
Am trăit alături de bunicul, copil fiind, anii grei ai colectivizării cu care nu a fost
niciodată de acord. Am în minte regretul lui după căruţa brăileană nouă pe care i-au luat-o
comuniştii. Era revoltat când vedea cum se muncea pământul fără tragere de inimă, cu
nepăsare. M-au copleşit amintirele, dar să revin.
Într-o zi m-am gândit să scanez fotografia, să o printez şi să le dau şi fraţilor mei
această frumoasă amintire. Ştiam că se vor bucura. Surpriza mare a fost că sub fotografie am
găsit scrisorile de mai jos, reprezentând o mică parte din corespondenţa dintre bunicul care era
pe front în Primul Război Mondial şi famila sa care aştepta cu emoţie şi îngrijorare veşti de pe
front. Sunt cărţi poştale cu câteva rânduri crise dar cu o încărcătură emoţională copleşitoare.
Bunicul, Benea Neculaiu a fost caporal în Regimentul 11 Siret, Compania 9, Divizia 2,
Vânători, Parte Activă.

65
 Bunicul BENEA NECULAI
Caporal, Regimentul 11 Siret, Compania 9, Divizia 2,
Vânători, Parte Activă

PRIMA SCRISOARE

Adresă destinatar scrisă de mână de bunica Catinca:

Caporal Benea Neculaiu
Regimentul 11 Siret, Compania 9, Divizia 2 Vânători
Parte Activă
12 aprilie 1918
Dragă Neculaiu

În primul moment te vestesc prin mica mea carte. Despre noi vei şti că suntem sănătoţi cu
toţii.
Dragă vei şti din partea boilor că îi ţinem cum
vrea bunul Dumnezeu de acu şi am începutu cu
plugul la porumbu şi cu viea. Vei şti că am luatu
vreo 3 oameni şi am râdicato.
Dragă Tătuţă m-am făcutu fată mare şi mai mult
singură m-am crescut.
Dragă tată de rog din toată inima să te faci un
fluturaş şi să zbori prin aer aşa, să vii dacă poţi
de Paşti căci vădu că o să-l petrecem tot singure
ca şi pe ceilalţi.
A dumitale soţie şi fiică care te sărută dulce prin
streini.

Catinca

A II- a SCRISOARE

Adresa destinatar scrisa de mână de bunica

Catinca:
M. lui Benea Neculaiu
Caporal Regimentul 11 Siret.Compania 9. Divizia 2.
Vânători. Parte Activă

Dragă Neculaiu

Dorec ca mica mea carte să te găsească în momentul bucuriei şi a sănătăţii Dumitale.

Vei şti că am primit 12 cărţi şi ne-am bucuratu. Dragă vei şti şi de noi că suntem sănătoşi cu
toţii.
Dragă Neculaiu vei şti că am petrecut Paştele cu bucurie şi cu bine că noi am fostu acasă.
Dar te rogu foarte multu dacă primeşti cartea aceasta să răspunzi cum ai petrecut sărbătorile
prin streini căci eu nu ştiu nimic.
Dragă tătuţă vei şti că m-am făcut fetiţă mare şi te-am aşteptatu cu nerăbdare.
A dumitale soţie care te sărută dulce prin streini.

66
 Catinca

A III-A SCRISOARE de la bunicul către părinţi şi soţie

Adresa expeditor:
Adresa mea este: Reg. 11 Siret, Compania 2, Divizia 2. Vânătorii. Parte activă.
Adresa destinatar:
D-lui Ion Benea
Com. Măstăcani, Jud. Covurlui.
La Măstăcani

1919, Martie
Scumpii mei Părinţi şi Soţie, frate şi surori

Doresc ca mica mea cp să vă găsească în momentele cele mai fericite ale

sănătăţii D-voastră. Despre mine veţi şti că sunt bine sănătos cu serviciul militar.
Veţi şti că v-am scris o mulţime de scrisori şi eu văd că nu primesc nimic.
Al D-voatră fiu şi soţ care vă doreşte din depărtare.

Caporal Benea N.

A IV –A SCRISOARE de la Moisă catre socri

Adresa destinatar:
Domnului Ion P? Benea
Jud. Covurlui, Comuna Şiviţa
La Şiviţa
Adresă expeditor:
Caporal Moisă
Divizia 2 de Vânători
Regimentul 11 Siret, Compania 34
Dragii mei socri
Vă scriu aceste rânduri în momente libere şi......... cu dorinţa ca această cp să vă găsească în
momentele bucuriei şi sănătăţii D-voatră.
Despre mine vă comunic că sunt slavă lui Dumnezeu sănătos, ceea ce vă doresc şi
Dumneavoastră.
Adresa mea este:
Divizia 2 de Vânători, Regimentul 11 Siret, Compania 3
Jud. Honedori, Comuna Zdrapiti
Ne mai având ce mai scrie rămân al Dumneavoastră ginere care vă doresc în tot momentul.
Multă sănătate la toţi ai noştri.
Semnătura.Indescifrabil

Notă. Dl Moisă a fost căsătorit cu sora bunicului Benea Neculai. Au avut trei copii: Moisă
Toader, tuşa Gherghina şi tuşa Caterina. I-am cunoscut şi eu. Trăiau în Şiviţa şi veneau la
bunici atunci când aveau loc evenimente importante de familie.

67
Capitolul al VI-lea: REFLECTAREA CONFLAGRAȚIEI ȘI A
MARII UNIRI

UNIREA ROMÂNILOR OGLINDITĂ ÎN FILATELIE

Prof. dr. Sorin LANGU

CNVA

Filatelia românească a avut un rol foarte important propangandistic dincolo de funcția

ei de comunicare. Fiind, alături de monede și bancnote, produsele care circulau cel mai mult
și în toate regiunile, timbrele au căpătat curând valoare de propagandă, lucru fructificat de toți
suveranii. De asemenea, filatelia și-a propus să evedențieze marile momente din istoria
noastră, într-un efort perpetuu de a lega prezentul de trecut. În ceea ce urmează ne propunem
să evidențiem modul în care filatelia a reflectat marile momente unioniste - unirea realizată de
Mihai Viteazul, în anul 1600, Unirea Principatelor din 1859, Marea Unire din 1918 - dar și
momente de mai mică anvergură: Unirea Dobrogei, Unirea Cadrilaterului, pierderile din vara
anului 1940.
Emisiunile masive, care depășeau frecvent un milion de exemplare, popularizau figura
domnitorului, fie că el era Cuza sau Carol I, dar, curând, acesta din urmă își dă seama și de
puterea de propagandă a mărcilor poștale, așa că va lansa, cu ocazia jubileului din anul 1906,
o serie de mărci care celebrau evenimentul. Sunt celebrate marile momente ale domniei:
venirea lui Carol, Constituția, Independența, care monopolizează emisiunea, având 4 din zece
timbre, dar nimic despre unirea Dobrogei.
Prima asociere a unei figuri antice sau medievale cu figura lui Carol I este realizată în
1913, fiind vorba de Mircea cel Bătrân, iar evenimentul este preluarea Cadrilaterului în urma
Păcii de la București. Cele două personalități stau una în fața celeilalte, asigurând astfel, peste
veacuri, continuitatea în Dobrogea. În anul 1922, 15 octombrie, a fost pusă în circulaţie
emisiunea filatelică „Încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia”. Emisiunea este formată
din şapte mărci poştale pe care sunt reprezentaţi: regele Ferdinand, regina Maria, Catedrala
Încoronării Alba Iulia, stema ţării şi asocierea a două portrete Mihai Viteazul și Ferdinand, ei
doi fiind ”unificatorii”. Tirajul emisiunii este de 100.000 serii dantelate şi 1000 serii
nedantelate.
Împlinirea a 50 de ani de la înființarea Societății Geografice Române constituie ocazia
pentru emiterea unei serii compuse din 5 mărci: una reprezintă o hartă a României Mari, alte
două figura lui Mihai Viteazul și a lui Ștefan cel Mare, altă marcă Monumentul de la
Adamclisi al lui Traian, și ultima, care-i prezintă pe cei doi regi Carol I și Ferdinand. Acum
avem de-a face cu prima celebrare a Unirii, harta României Mari, o marcă este dedicată lui
Mihai, dar nu și lui Cuza.
Nevoia de „istorie”, apelul la „istorie” crește în timpul regenței, rolul fiind de a strânge
poporul împreună în această grea situație: criză politică dublată de o violentă criză economică.
Anul 1928 este anul celebrăririlor. Prima emisiune, 29 aprilie, 200 000 de exemplare, este

68
dedicată împlinirii a 10 ani de la unirea Basarabiei: cuprinde șapte mărci care înfățișează trei
edificii reprezentative ale provinciei - Sfatul Țării, Cetatea Albă și Cetatea Hotin. A doua
emisiune este dedicată împlinirii a 50 de ani de la Unirea Dobrogei și apare pe 1 octombrie.
Are șapte mărci cu patru imagini: Carol I cu Mihai, Monumentul de la Adamclisi, Constanța
și Podul de la Cernavodă.
Seria dedicată Unirii Transilvaniei cu România apare un an mai târziu, în 1929, chiar
pe 10 Mai. Concepția este de un mare efect de imagine: șase mărci din care marca cu cea mai
mică valoare, 1 leu, și cu cea mai mare circulație prezintă pe Ferdinand I înconjurat de figurile
lui Ștefan cel Mare, Ioan Corvin, Mihai Viteazul și Constatin Brâncoveanu, asociere care
implică o personalitate din fiecare regiune românească plus un domn creștin și martir.
Ferdinand I, Mihai Viteazul și Avram Iancu apar și separat, ei fiind direct legați de
Transilvania. Ultima marcă este dedicată unui tablou ce prezintă alegoric „Unirea”. Nicio
serie nu este dedicată Unirii Bucovinei.
Prima parte a domniei lui Carol II s-a concentrat, din punct de vedere filatelic, pe
câștigarea legitimității, mizând pe continuitatea dinastică; astfel, apar mai multe mărci care îi
înfățișează pe cei trei regi, atât separat cât și împreună. Aniversarea a opt ani de la înscăunare
e celebrată printr-o serie de 11 mărci, patru reprezentând dinastia, o marcă pe Cuza, și șase cu
personalități medievale: Cantemir, Ștefan, Mihai, Mircea, Brâncoveanu și surprinzător Maria
de Mangop. Prezența ei nu o putem explica decât pentru a o lega de singura figură feminină
dinastică, cea a reginei Elisabeta, prezentă în serie. Este singura reprezentare filatelică a lui
Cuza în timpul regalității, și implicit o recunoaștere a rolului acestuia în evenimentele
anterioare lui 1866. Interesant este că seria începe cu personalități mai puțin consistente
propagandistic, continuă cu Ștefan, Mihai și Cuza, pentru a sfârși cu familia regală.
Abdicarea lui Carol II a lăsat drum liber ascensiunii mareșalului Antonescu care, în
scurt timp se aliază cu Germania. Războiul începe pe 22 iunie 1941, iar armata română
eliberează în scurt timp Bucovina și Basarabia. Sunt lansate mai multe emisiuni care
celebrează evenimentele în derulare, printre care și o serie „cruciada antibolșevică” în care
este prezentă asocierea Mihai I și Ștefan cel Mare, marcă poștală supramarcată ceva mai
târziu cu „Odessa.16Oct.1941”. O altă emisiune, lansată la 1 dec. 1941, intitulată „Straja
Țării” cuprindea 16 mărci cu monumente istorice din Basarabia și Bucovina. Anul următor,
apare o altă emisiune dedicată „unui an de la desrobire”, cu trei mărci. Prima marcă are în
centru harta Basarabiei cu portretele lui Mihai și Antonescu în interior, flancată de portretele
lui Hitler și Mussolini. În a doua marcă, Mihai și Antonescu privesc un plan de operațiuni sub
supravegherea lui Ștefan cel Mare. Ultima marcă prezintă armata română care trece Prutul.
Noua putere comunistă a înțeles repede importanța mărcilor poștale ca mijloc de
promovare a propriilor idei, dar a întâmpinat o problemă: ideile și personalitățile comuniste
nu erau cunoscute, așa că, pentru început, a preferat să-și prezinte propriile personalități și
simboluri.
O primă marcă dedicată Unirii Principatelor apare în 1949 și conține o horă de români
îmbrăcați în costum popular. Nici urmă de Cuza. Următoarea emisiune dedicată unirii apare în
23 ianuarie 1959, conține o singură marcă având în centru portretul lui Cuza flancat de
stemele Principatelor.
Dezghețul relativ de după 1968 permite apariția unor serii care până atunci erau
interzise. Tot în același an, este celebrat semicentenarul Unirii Transilvaniei cu România
printr-o serie de trei mărci, unde pentru prima oară este prezentată, cronologic, prin
intermediul unor reproduceri artistice intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania (tablou de C.
Lecca), hora unirii de la Craiova (tabloul lui Th. Aman) și binecunoscuta fotografie de la Alba
Iulia.
Cuza reapare într-o serie alcătuită dintr-o singură marcă dedicată a „150 de ani de la
naștere”, și în alta, din anul 1973, pentru a comemora 100 de ani de la moarte, semn al

69
reabilitării sale. Următoarea aniversare este a celor 375 de ani de la prima unire a Țărilor
Române. Mihai Viteazul apare acum atât într-o serie de trei mărci, cât și într-un bloc, poate și
pentru a repara absența din 1950.
În anul 1978, celebrarea a 60 de ani de la unire este doar într-o serie de două mărci cu
binecunoscuta forografie de la Alba Iulia și cu o carte. Aniversările continuă în aceeași notă
de minimalism, în anul 1979 apărând un timbru dedicat împlinirii a 120 de ani de la Unirea
Principatelor. Imaginea arată două femei în costum popular sub Arcul de Triumf! Patru ani
mai târziu, la împlinirea a 65 de ani, designul și mesajul sunt seci, părând a fi făcute în grabă.
În schimb, pe 24 ianuarie 1984, apare o coliță dantelată ce are în centru portretul lui
Cuza, cu stemele Principatelor pe lateral, iar dedesubt un citat din M.Kogălniceanu. Diferență
mare față de 1949. În 1988, celebrarea a 70 de ani de la unire înseamnă doar o marcă în
centrul căreia se află stema României comuniste! Propagandă, nu aniversare! Este ultima
aniversare a momentelor unirii făcută de regimul comunist, mult prea preocupat să-i aducă
osanale ”iubitului fiu al poporului”.
Prima manifestare postdecembristă consacrată Unirii este mai degrabă adiacentă, fiind
dedicată zilei de 1 Decembrie devenită Ziua Națională a României. Simbolul ales este
„Coloana fără de sfârșit” a lui Brâncuși.
Prima celebrare cu adevărat este în 1993 și constă în 4 mărci cu 4 personalități cu rol
mare în Unire: Iancu Flondor, Ion I.C. Brătianu, Pantelimon Halippa, Iuliu Maniu, însoțite de
o coliță care-l are în centru pe Ferdinand I, care are pe cap coroana regală, totul pe fundalul
hărții României Mari.
În anul 2003, este emisă o serie compusă dintr-o singură marcă dedicată împlinirii a
125 de ani de la unirea Dobrogei cu România. În anul 2008, în blocul dantelat de patru mărci
dedicat împlinirii a 600 de ani de atestare documentară a Iașiului, o marcă îl reprezintă pe
Cuza, alături de Muzeul Unirii, totul sub inscripția „primul domn al Principatelor”. Anul 2009
debutează cu o serie și o coliță dedicată tot Unirii Principatelor în care apar cele două steme
împreună. În anul 2015 la aniversarea orașului Alba Iulia se află și o marcă cu Catedrala
Reîntregirii alături de Ferdinand I. „Moda” aceasta continuă în anul 2017 cu seria dedicată
„Iașului-oraș al unirii”, însoțită de o coliță în care cuplul regal Ferdinand-Maria se află la
Catedrala Mitropolitană din Iași, dar și cu o coliță dedicată Bucureștiului, capitala României.
Sunt ultimele mărci dedicate momentelor unioniste.
În concluzie, în perioada regală, se aniversează constant Marea Unire, văzută ca un
eveniment patronat în întregime de Casa Regală, asociat de multe ori cu Mihai Viteazul. Se
produce un arc peste timp care eludează, însă, Unirea Principatelor și rolul lui Cuza.
Comunismul „recuperează” Unirea Principatelor, Cuza are cele mai multe apariții în această
perioadă, dar această recuperare se produce în detrimentul rolului regalității. În perioada
1948-1968, nu există nicio aniversare a Marii Uniri, din punct de vedere filatelic, doar ale
Unirii din 1859. După anul 1968, noul comunism acceptă Marea Unire; dar nu există pe
mărcile poștale nicio personalitate legată de Marea Unire, regalitatea dispare fiind înlocuită cu
simboluri ale noului regim. Diferențele între modul de celebrare a momentelor sunt evidente,
de la numărul de mărci, colițele, design-ul etc., totul în favoarea „Micii Uniri”.
După anul 1989, în plină democrație, nu se observă o revigorare a aniversărilor
momentelor unirii. Casa Regală reapare în forță, dar prea puțin asociată cu momentul 1918,
sunt peste 15 serii dedicate ei, dar procentual, în cei 27 de ani postdecembriști, „Unirea” este
puțin reprezentată. România actuală pare a avea nevoie din ce în mai puțin de propria istorie.

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ȘI A ȘAPTEA ARTĂ

70
 Prof. dr. Sorin LANGU
CNVA

Primul Război Mondial este un eveniment major, iar cinematografia, deşi

aflată la început, intuieşte rapid posibilitatea de a exploata această temă. Practic, Primul
Război Mondial este primul eveniment major acoperit integral cinematografic, iar impactul a
fost colosal. Numai în primul deceniu de după război s-au turnat 16 filme dedicate
evenimentului, în șase ţări diferite. Până în 2015, au apărut 151 de filme la care au contribuit
19 ţări. În cele ce urmează o să încercăm o analiză a evoluţiei artei cinematografice dedicate
„Marelui Război”.
În perioada 1918-1930, avem o primă capodoperă, în anul 1921, „Cei patru
cavaleri ai Apocalipsei”, film realizat după cartea lui Vicente Blasco Ibanez şi care lansează
un superstar Rudolph Valentino. Povestea e simplă: o familie argentiniană, de descendenţă
franco-germană, e divizată de război. A doua capodoperă este, la fel, după un roman celebru,
„Nimic nou pe frontul de vest”. Filmul, apărut în anul 1930 este considerat a face parte din
patrimoniul naţional în SUA. Seria ecranizărilor continuă în anul1932 cu „Adio arme”, după
romanul omonim a lui E. Hemingway şi care redă povestea de dragoste dintre un şofer de
ambulanţă şi o soră medicală pe frontul din Italia. Germanii răspund, în acelaşi an, cu drama
„Tanneberg”, menită a ridica moralul germanilor în plină criză politică şi economică. Filme,
voit propagandistice, încep să fie turnate de noile regimuri politice din URSS, Germania şi
Italia, dintre care amintim „Morgenrot”, „Okraina”, „Le scarpe al sole” etc. Anul 1937 ne
aduce unul dintre cele mai frumoase filme făcute vreodată, „La grande illusion”, regizor Jean
Renoir, un film antirăzboi, în care o mână de prizonieri francezi încearcă să evadeze. Filmul
este un pretext pentru a analiza Europa anilor ‘30, o Europă care se pregătea de război.
Evident, filmul este interzis în Germania hitleristă, dar este primul film străin nominalizat la
categoria „Cel mai bun film” la ceremonia de decernare a premiilor Oscar. După Al Doilea
Război Mondial o primă apariţie este „Regina africană”, în anul 1951, regizor John Huston,
de reţinut şi pentru faptul că Humphrey Bogart ia singura statuetă galbenă din întreaga lui
carieră.
Viziunea despre război începe să se schimbe, filmele patriotice lasă loc
realismului: în anii 1957-1958 apar „Cărările gloriei”, regizor Stanley Kubrik, care tratează
dezertările din armata franceză: „Donul liniştit”, regizor Sergei Gerasimov, care tratează viaţa
unui sat de cazaci. Germanii abordează timid tema, şi cum puteau să o facă dacă nu printr-o
comedie „Bravul soldat Svejk”, după romanul omonim a lui J. Hasek. David Lean va aborda
în „Lawrence al Arabiei”, 1962, o temă periferică a Primului Război Mondial, şi anume
insurecţia armată din Imperiul Otoman, iar Richard Attemborough va realiza în anul 1969 un
musical centrat pe război „Oh! Ce război drăguţ!”; memorabil este posterul filmului care
înfăţişează un veteran într-un cimitir de război, iar dedesubt este titlul filmului.
Suntem în anul 1978: acum apare primul film românesc dedicat evenimentului,
„Ecaterina Teodoroiu”, regizor Dinu Cocea. Este urmat în anul 1981 de „Capcana
mercenarilor”, regizor Sergiu Nicolaescu, an în care apare şi „Gallipoli” de P. Weir. În ambele
filme sunt prezentate armatele română şi australiană, dar în manieră diferită, patriotică la
români, realist-critic la australieni. Ultimul deceniu al sec. al XX-lea este dominat de pelicule
eterogene, biografice, romanţări etc. - de menţionat „Triunghiul morţii”, regizor Sergiu
Nicolaescu -, în schimb primul deceniu ne aduce trei capodopere europene: „O lungă
duminică de logodnă”, de Jean-Pierre Jeunet, 2004, „Crăciun fericit”, de Christian Carion,
2005 şi „Amiralul”, de A. Kravciuk. În primul, o logodnică îşi caută logodnicul considerat
mort, în al doilea este prezentat Crăciunul anului 1914 în care câţiva soldaţi francezi, englezi
şi germani opresc războiul pentru a petrece Crăciunul, iar în al treilea avem de-a face cu
biografia amiralului Kolchak. Ultimii ani înregistrează multe producţii, Turcia scoate cinci

71
producţii în patru ani, din care trei dedicate campaniei de la Gallipoli, Australia şi Noua
Zeelandă câte trei producţii etc. ceea ce arată un interes constant al publicului pentru astfel de
pelicule.
Serialele de televiziune încep mai târziu având ca subiect spioana Mata Hari,
pilotul german von Richtofen, trupele australiene etc., subiecte prezente masiv şi pe marele
ecran (Mata Hari apare în șase filme de lung metraj şi în două seriale).
Nu este altceva decât o mică trecere în revistă a filmografiei dedicate Primului
Război Mondial, un eveniment care a schimbat lumea pentru totdeauna, reflectat suficient de
a şaptea artă.

MONUMENTE ALE EROILOR GĂLĂȚENI ETERNIZAȚI ÎN PIATRĂ

de prof. Gh. NAZARE

În această vară, am comemorat 100 de ani de la marile bătălii de la Oituz, Mărăști și

Mărășești, unde soldații români au dovedit spirit de sacrificiu, abnegație și patriotism.
Românii s-au sacrificat în acel an 1917, în Războiul pentru întregirea patriei, pentru realizarea
idealului unității naționale. Gălățenii s-au ridicat atunci, alături de întregul popor, la înălțimea
momentului istoric. Articolul nostru își propune să pună în evidență recunoștința pe care
urmașii și-au manifestat-o pentru faptele de glorie săvârșite de soldații proveniți din toate
localitățile județului pentru întregirea neamului românesc. Pentru a dovedi acest fapt, vom
apela la memoria pietrei, a zecilor de monumente existente în localitățile județului, ridicate în
memoria celor căzuți pe fronturile de luptă acum 100 de ani.
Monumentul eroilor din Cimitirul „Eternitatea” este ridicat din inițiativa oficialităților
locale și a lui F. Celino căruia, probabil, îi aparține și proiectul, în memoria ostașilor gălățeni
morți pe diferite fronturi din Primul Război Mondial. Monumentul are două nivele, unul la
demisol, iar celălalt în forma unei terase împrejmuită de un zid făcut din cărămidă și mozaic.
La demisol se găsește o încăpere de formă rotundă, cu o nișă pătrată în partea de răsărit.
Pereții sunt împărțiți în mai multe registre, dispuse vertical, placate cu marmură cenușie, pe
care sunt săpate numele eroilor din fostul Județ Covurlui căzuți în războiul pentru întregirea
patriei, precum și fotografii în medalioane de porțelan ale unora dintre ei. Pereții nișei laterale
sunt pictați în frescă, conținutul compozițiilor fiind religios. Nivelul superior are formă de
cruce, prezentând două abside laterale circulare prevăzute cu scări și cu câte o secțiune pentru
accesul în interior. Accesul principal se face pe latura vestică. Pe latura de est se găsește un
pridvor deschis format din 12 coloane care susțin un acoperiș masiv lucrat din cărămidă și
mozaic. Între cele patru grupări de coloane se găsește câte un arc în plin centru, pe care sunt
scrise diferite texte. Bolta interioară a pridvorului este pictată în frescă. Deasupra acoperișului
se află un grup statuar din piatră artificială a cărui compoziție cuprinde două personaje
alegorice, simbol al vitejiei și recunoștinței, steaguri de luptă și elemente din echipamentul de
război. Pe frontispiciul monumentului se află următoarea inscripție: „Eroilor neamului veșnică
cinstire!”. De asemenea, pe peretele exterior al nivelului superior, la suprafața solului, sunt
inscripționate localitățile/zonele în care au avut loc bătăliile în care au murit ostașii gălățeni:
Mărăști-Mărășești-Turtucaia-Dobrogea-jiu-Oituz (1916), Galați (1918), Târgu-Ocna (1917),
București-Cerna-Carpați-Ardeal (1916).
Monumentul dedicat memoriei Apărătorilor Orașului Galați a fost ridicat în anul 1923
din initiativa Societății Apărătorii Patriei, a Demobilizaților Ofițeri și Grade Inferioare din

72
Galați Monumentul respectiv, amplasat în zona centrală a orașului, pe partea dreaptă a arterei
principale care traversează urbea gălățeană, de la est la vest, a fost realizat de către Ioanis N.
Renieris. Din nefericire, Monumentul Apărătorii Orașului Galați a fost demolat în anul 1962
din rațiuni edilitare, așa cum precizează directorul Muzeului de Istorie, profesorul Cristian
Dragoș Căldăraru. Ideea refacerii acestui monument a aparținut istoricului gălățean Paul
Păltănea, încă de la începutul anului 1990. Din păcate, au trebuit să treacă aproape 30 de ani
până când initiativa istoricului Păltănea să se materializeze, abia la 20 ianuarie 2018, când s-
au împlinit 100 de ani de la „teribila confruntare româno-rusă”, fiind inaugurat monumental
respectiv. La dezvelirea monumentului, într-o atmosferă emoțională, au rostit alocuțiuni: prof.
Cristian Dragoș Căldăraru, pr. Eugen Drăgoi, Ionuț Pucheanu, primarul Galațiului, Costel
Fotea, președintele Consiliului Județean Galați, deputatul Nicolae Bacalbașa și mai mulți
reprezentanți ai Armatei.
Monumentul, orientat cu fața spre răsărit, este compus din trei părți: un soclu
dreptunghiular din granit, o arhitravă din marmoră, și vulturul cu aripile deschise și cu o
ramură de stejar în cioc, din bronz, Înălțimea monumentului este de peste 5m. Pe fața dinspre
răsărit a soclului sunt așezate două plăci metalice. Pe cea din partea de sus a soclului este
inscripția: „Apărătorii Orașului Galați. 7/20-9/22 ianuarie 1918”, iar pe cea din partea de jos
sunt inscripționate numele gălățenilor care s-au jertfit pentru apărarea orașului:
sublocotenentul Ionescu Traian și soldații Stanciu D., State Costache, Dinu Ioan, Dan Tudor,
Iancu Marin, din Regimentul 6 Infanterie, sergentul Duda Ioan, caporal Rădulescu S. și
soldații Ștefan Ștefan, Voicu Dumitru și Ioniță A. Gheorghe, din Regimentul 50/64 Infanterie.
Monumental închinat eroilor tecuceni căzuți în Războiul din 1916-1918 este situat în
fața Gării de Sud a Municipiului Tecuci. Monumentul, ridicat din inițiativa unui grup de
tecuceni, în majoritate ceferiști, sub coordonarea lui George Ghițulescu, are soclul din granit-
piatră mozaicată, pe care sunt montate Stema Moldovei, Stema României, emblema CFR și o
inscripție cu textul „Funcționarii CFR morți pentru întregirea patriei”. Sunt inscripționate
peste 40 de nume (șef de gară, șef de depou, impegați de mișcare, mecanici, fochiști,
magazioneri, șefi de tren, șefi de echipă, conductor, manevranți, frânari, containieri etc.).
Monumentul eroilor din Tg. Bujor este un obelisc, cu o înălțime de peste 10-12 m,
care în partea centrală/ din față are următoarea inscripție: „Pentru veșnică amintire Eroilor
/Din Comuna Tg. Bujor /Căzuți pentru patrie/ În războiul de întregire a neamului.” Pe părțile
laterale ale monumentului sunt montate două plăci pe care sunt trecute numele tutoror eroilor
din localitate, peste 120. Primul pe această listă este generalul Eremia Grigorescu, eroul de la
Mărășești. Monumentul a fost inaugurat în anul 1922, în prezența unei mulțimi impresionante.
Monumentul eroilor de la Berești este situat în centrul orașului. A fost ridicat în
memoria eroilor căzuți în luptele pentru apărarea patriei din Primul Război Mondial, 1916-
1918, din initiativa unui comitet local, prin subscripție publică și cu sprijinul Comitetului
Central al Societății Mormintelor Eroilor, la 9 septembrie 1923. Monumentul este
confecționat din bronz și este compus dintr-un postament pyramidal, pe ale cărui laturi sunt
basoreliefuri reprezentând scene de luptă, pe care este așezată statuia unui soldat în poziție de
atac. Inscripția pusă pe monument cuprinde numele ofițetilor și soldaților din Berești căzuți în
războiul din 1916-1918 (doi căpitani, un plutonier, doi sergenți, un caporal și 72 de soldați).
Monumentul închinat ostașilor din Bălăbănești căzuți în timpul Primului Război
Mondial a fost ridicat în anul 1921 din initiativa oficialităților locale și plasat în apropierea
bifurcației Bălăbănești-Bălășești. În timp, datorită indiferenței și neglijenței, monumentul s-a
ruinat. În anul 1975, din initiativa profesorului Neculai Pământ, cu sprijinul locuitorilor
satului, a fost refăcut și mutat în apropierea Școlii Gimnaziale din localitate, acolo unde exisă
și astăzi. Monumentul a fost ridicat în memoria bălăbăneștenilor morți în Războiul pentru
reîntregirea neamului, 1916-1918. De menționat că la refacere s-au adăugat pe soclul
monumentului și numele eroilor locali căzuți în cel de Al Doilea Război Mondial.

73
Monumentul este făcut din beton mozaicat, iar placa pe care se află inscripția este din
marmură. Monumentul are forma unui obelisc, înalt de 1,70 m, așezat pe un piedestal înalt de
70 cm. Inscripția are următorul conținut: „Sătenii recunoscători ridică acest monument în
cinstea eroilor căzuți pentru patrie și neam. Comuna Bălăbănești. Morți pentru Patrie și Neam.
1916-1918.”, după care urmează lista celor 19 eroi morți în Primul Război Mondial și a celor
53 morți în cel de Al Doilea Război Mondial.
Monumentul eroilor din Brăhășești este plasat în centrul localității, în preajma sediului
Consiliului Local Brăhășești. A fost ridicat în anul 1936, din inițiativa și cu contribuția
sătenilor C. Groza și N. Chirvăsuță, pentru „Gloria și onoarea eroilor de la 1916-1918”.
Monumentul, făcut din piatră, are formă de coloană trapezoidală, având în vârf vulturul cu
aripile deschise. În partea de jos, se găsesc trei trepte, iar pe mai multe panouri dispuse pe
coloană sunt înscrise numele celor aproape 70 eroi brăhășeșteni căzuți la datorie în timpului
Primului Război Mondial.
Monumentul eroilor din Cosmești, ridicat în amintirea căzuți în luptele din Primul
Război Mondial, a fost dezvelit în anul 1931, din inițiativa comandantului Diviziei 51,
locotenentului Nică Nicolae. Semnificativă este inscripția așezată pe monument: „În amintirea
ostașilor din satu Cosmești Deal, morți pentru patrie în războiul din 1916-1918”. Monumentul
este plasat în apropierea sediului Consiliului Local Cosmești, în fața Magazinului Universal.
Este construit din piatră, are formă piramidală, cu șapte trepte la bază și încă patru în partea
superioară. Are o înălțime de 4,80 metri.
Monumentul eroilor din Cudalbi a fost ridicat în anul 1941, în timpul primarului
Alexandru Drăguș, în memoria eroilor cudălbeni care au murit pentru apărarea patriei în
luptele din Primul Război Mondial. Monumenttul este construit din beton și are forma unui
trunchi de piramidă. Pe cele patru fețe ale piramidei sunt gravate următoarele compoziții: un
ostaș român (pe latura de est), harta României Mari (pe latura de vest), arme de cavalerie și
infanterie (pe latura de nord), două tunuri încrucișate (pe latura de sud). Ca ornament este
vulturul din vârful monumentului. La inaugurare, în anul 1941, vulturul avea crucea în plisc și
coroana regală, care în perioada comunistă au fost scoase. În anul 1946, în timpul primarului
Ștefan Mihail, s-au atașat patru plăci comemorative, pe care sunt inscripționate numele eroilor
cudălbeni căzuți în Primul Război Mondial.
Monumentul eroilor din Drăgănești este situat în partea dreaptă a sediului Primăriei
din localitate. A fost ridicat „În amintirea eroilor din comuna Drăgănești morți în războiul
pentru întregirea neamului, 1916-1918” și inaugurat cu ocazia sărbătoririi Zilei Eroilor, în
anul 1935. Monumentul, executat de Buliga Gr. Nicolae, este confecționat din piatră și ciment
și are următoarele componente: temelia, de formă patrată cu trei scări; soclul, o coloană
patrată având înălțimea de 2,15 metri; element ornamental, în vârful coloanei este așezat un
vultur cu o cruce în cioc. Pe soclu, sunt inscripționate numele celor 18 săteni din Drăgănești
căzuți la datorie în luptele din Primul Război Mondial.
Monumentul de la Foltești, care se află în curtea școlii, a fost ridicat în anul 1922, în
„Memoria eroilor ce și-au jertfit viața pentru întregirea neamului în războiul din 1916-1918”.
Monumentul este confecționat din granit, are formă de obelisc-coloană, fără elemente
ornamentale. Numele celor 55 de eroi sunt inscripționate pe părțile din față și din spate ale
monumentului (un maior-T. Teodorescu; un căpitan-I. Zaharescu; cinci segenți-Bujeniță L.,
Popa M., Dumitriu C., Spiridonescu H. și Țocu I.; nouă caporali și 39 de soldați) cu gradele
pe care le dețineau, din Foltești, Stoicani și Fântănele, căzuți în luptele din Primul Război
Mondial.
Monumentul eroilor din Ghidigeni, situat lângă Primăria din localitate, a fost ridicat în
anul 1933 din inițiativa cetățenilor comunei și a veteranilor Războiului pentru întregirea
patriei din anii 1916-1918. Monumentul este confecționat din stâncă, are o înălțime de patru
metri și o lățime de doi metri. Este alcătuit dintr-un soclu și un grup statuar. Grupul statuar

74
înfățișează un soldat rănit aflat sub îngrijirea unui medic și a unei asistente medicale. De
asemenea, pe monument sunt aplicate două plăci, una reprezentând o scenă de război, iar
cealaltă reprezintă o scenă privind acordarea primului ajutor răniților. Sub inscripția „Morți
pentru patrie!” sunt înscrise numele celor 44 de militari (soldați, caporali, sergenți, locotenenți
și căpitani) din Ghidigeni căzuți în luptele din Primul Război Mondial.
Placa omagială din Comuna Grivița a fost așezată în localul școlii gimnaziale, în anul
1920, din inițiativa învățătorului Nicolae Lungu, fiind închinată învățătorului erou Gheorghe
P. Dragomir, „mort pentru patrie în războiul pentru întregirea neamului 1916-1918”. Placa
este din marmură, are formă dreptunghiulară (40 cm.-50 cm), având în partea superioară
portretul învățătorului erou.
Monumentul eroilor din Independența, ridicat în amintirea eroilor căzuți în Primul
Război Mondial, este situat în fața Căminului Cultural din localitate, orientat către DJ Galați-
Tecuci, construit din ciment, având un soclu de formă pătrată, de aproximatriv 2m înălțime,
pe fețele căruia sunt aplicate patru plăci pe care sunt inscripționate numele eroilor căzuți în
luptele pentru întregirea patriei, din anii 1916-1918. Pe placa-fațadă a monumentului, spre
apus, sunt insripționate, pe trei coloane, numele a 79 de eroi (căpitani, plutonieri, sergenți,
caporali și soldați) din Independența „căzuți pentru patrie”, iar pe plăcile atașate pe fețele
dinspre nord și dinspre sud ale monumentului sunt inscripționate, pe câte două coloane,
numele a câte 42 de soldați care și-au jertfit viața în timpul războiului. În total, sunt
inscripționate numele a 163 de eroi din Indemendența. Placa atașată pe partea de răsărit a
soclului conține inscripția „Ridicat-am acest monument în amintirea eroilor fii ai Comunei
Independența căzuți pe câmpul de luptă în războiul din 1916-1918”, sub care sunt
inscripționate numele membrilor Comitetului de initiativă privind ridicarea monumentului:
Alexandru Buluc, președinte initiator, Grigore Banea, vicepreședinte, Alexandru N. Mihai,
secretar, Ene Mihalcea, Costin Matei, Enache T. Costin, Iordache Ionescu, Vasile Șorcaru și
Costică T. Matei, membri. De asemenea, se face mențiunea că monumentul a fost renovat de
A.V.S.A.P. Independența, în anul 1959. Acest soclu se continuă cu un altul cu laturile mai
reduse, având o înălțime de aproximativ trei metri, iar pe fața dinspre apus un basorelief
reprezentând un soldat infanterist. Pe acest al doilea soclu, este așezat un vultur cu aripile
deschise, cu privirea spre apus.
Monumentul eroilor din Nămoloasa, ridicat în anul 1935, este situat în centrul
comunei, în apropierea sediului Consiliului Local, în fața Magazinului Universal.
Monumentul a fost construit prin contribuția văduvelor și invalizilor de război, cu sprijinul
Primăriei comunei, și a fost închinat memoriei ostașilor din Nămoloasa căzuți în luptele din
timpul Primului Război Mondial. Este construit din ciment, are formă paralelipipedică și este
compus din două părți: soclul, pe care este așezată inscripția „Slavă eroilor neamului”, după
care sunt înscrise numele a 15 eroi, și statuia unui ostaș infanterist. Înălțimea totală a
monumentului este de 3,6 metri.
Monumentul eroilor din Satul Nărtești, comuna Gohor, a fost ridicat în anul 1939, prin
contribuția Băncii Populare „Albina” din localitate, a Primăriei Nărtești și a săteanului Ioan
Negruț, în memoria sătenilor căzuți în Războiul pentru cucerirea independenței de stat a
României, din anii 1877-1878, și în Războiul pentru făurirea României Mari, 1916-1918.
Monumentul se află în partea de nord a Satului Nărtești, în fața Căminului Cultural, este
construit din beton mozaicat, are formă de piramidă, iar în vârf are vulturul cu aripile
desfăcute.
Monumentul eroilor din Poiana, ridicat cu cheltuiala locuitorilor din comună și
executat de D. Colios, din Galați, a fost inaugurat în ziua de Duminica Mare, la 26 mai 1919.
Este sub forma unui obelisc din marmură în formă de piramidă trapezoidală. În partea
superioară cade desfășurat un drapel tot din marmură. În vârful obeliscului, un mic glob
pământesc este ținut în gheare de un vultur. De asemenea, obeliscul este ornat cu cununi de

75
lauri tot din marmură. Monumentul este înconjurat de un grilaj de fier, susținut cu stâlpi de
ciment. Pe cele patru fețe ale monumentului (răsărit, apus, nord, sud) dedicat „Eroilor căzuți
pe câmpul de onoare în războiului pentru întregirea neamului, 1816-1918” sunt inscripționate
numele a peste 60 de săteni din Poiana care și-au pierdut viața pentru patrie în Primul Război
Mondial.
Monumentul eroilor din Smulți este așezat în fața sediului Primăriei comunale, a fost
realizat de către Lipanel Sechin, din Bârlad, ridicat în anul 1923 din inițiativa obștii satului și
este închinat eroilor din Războiul de Independență (1877-1878) și din Primul Război Mondial
(1916-1918). Monumentul este confecționat din piatră ornamentală, granit, de formă
dreptunghiulară. Pe fețele din față și din spate ale monumentului sunt fixate două plăci, cu
lungimea de 4,5 metri și cu lățimea de un metru, fiecare. Pe monument se află următoarea
inscripție: „Aceștia sunt fiii națiunii care și-au jertfit viața pentru întregirea neamului. Pentru
veșnică amintire.”. În continuare, sunt inscripționate numele celor care au murit în cele două
războaie: patru în Războiul din 1877-1978 și 89 în Primul Război Mondial (soldați, caporali,
sergenți și plutonieri).
Monumentul eroilor din Satul Tălpigi este situat pe maidanul dintre cele două localuri
ale Școlii Gimnaziale din Tălpigi și a fost ridicat în anul 1927 din inițiativa unui grup de
cetățeni, în frunte cu boierul Karol Schrile. Monumentul a fost ridicat în cinstea eroilor căzuți
în războiul din 1916-1918. În anul 1940, monumentul a fost distrus de cutremur, dar refăcut în
vremea primarului Costică Tăbăcaru. Monumentul este făcut din ciment cu mozaic și are
forma unei prisme dreptunghiulare, terminată cu o cruce, cu înălțimea de 4 m. Ca elemente
ornamentale: la est este prezentată o caschetă; la nord sunt două săbii încrucișate, iar la sud un
steag și o armă încrucișate. Pe cele patru fețe ale monumentului, există câte o inscripție. La
est: „Eroilor din comuna Tălpigi morți în războiului pentru întregirea neamului”; la nord :
„Cea mai mare glorie e a muri pentru patrie”; la vest: „Vitejia din timpul marilor voevozi
Ștefan și Mihai s-a arătat și la Mărăști, Mărășești, Oituz și Jiu”; la sud: „Vitejilor, fiți mândri
de jertfa voastră!”. Pe monument sunt inscripționate numele a peste 30 de săteni căzuți pentru
patrie în Primul Război Mondial.
Monumentul eroilor din Comuna Țepu a fost ridicat din inițiativa unui grup de săteni,
din care făceau parte și membri ai autorităților locale. Monumentul, făcut din ciment și fier
betonat, este așezat pe o platformă pătrată, are formă paralelipipedică, iar în vârf are un vultur
cu aripile desfăcute. Una dintre inscripțiile montate pe monument are următorul conținut:
„Ridicatu-s-a acest monument în anul 1936. În amintirea eroilor din comuna Țepu, Județul
Tecuci, jertfiți pentru patrie în Războiul pentru întregirea neamului, 1916-1919.”, după care
sunt inscripționate numele membrilor Comitetului de inițiativă și a 24 de săteni căzuți în
război; o altă inscripție cuprinde 31 de nume și este intitulată „Prin lupte eroice și sânge
scump vărsat s-au apărat hotarele și s-a întregit neamul.”; cea de-a treia inscripție se poate
constitui într-un adevărat mesaj transmis generațiilor viitoare: „Slăvind pe eroii neamului
sădim în sufletele generațiilor viitoare cultul patriei”, după care sunt înscrise numele a 41 de
eroi. În concluzie, Comuna Țepu a dat aproape 100 de jertfe pentru întregirea neamului
românesc.
Monumentul eroilor din Satul Vârlezi, situat în apropierea sediului Consiliului Local, a
fost ridicat în anul 1921, în amintirea ostașilor care și-au jertfit viața pentru patrie, în timpul
Războiului pentru cucerirea independenței de stat a României, 1877-1878, și în timpul
Primului Război Mondial, 1916-1918. Monumentul este construit din beton și mozaic, are
formă de prismă patrulateră suprapusă, cu baza mare de un metru și baza mică de 60 cm. Sunt
inscripționate peste 70 de nume de eroi, soldați, plutonieri, segenți, sublocotenenți și
locotenenți.
Monumentul cercetașilor din Tecuci. În anul 1925, tecucenii au ridicat prima statuie
din lume în memoria cercetașilor eroi. În România, primele formațiuni cercetășești s-au

76
înființat în anul 1912, prin Decret Regal, datorită efortului unor personalități precum Mircea
Eliade, Gh. Munteanu Murgoci, Nicolae Titulescu, Gr. Antipa, Simion Mehedinți ș.a., pentru
ca, un an mai târziu, să ia ființă Asociația „Cercetașii României”.
Cohorta „Oltea Doamna” din Tecuci s-a înființat printre primele din țară, în anul 1915, în
fruntea inițiatorilor situându-se Ovid Gherghel, prefectul Județului Tecuci, institutorul-
instructor V. Buhociu, oamenii politici Alecu P. Anastasiu, Nestor Cincu, Ionel Georgiade ș.a.
Proba de foc a cercetășiei a reprezentat-o Primul Război Mondial. Spre exemplu, la sfârșitul
lunii decembrie a anului 1916, sute de cercetași din toată țara, copii între 14-16 ani, au venit la
Tecuci, în spatele frontului, pentru a sprijini autoritățile administrative și militare în lupta
împotriva inamicului.
Inaugurarea statuii, realizată de sculptorul A. Constantinescu, s-a făcut pe 16 iunie
1925, plăcile de marmură de pe soclul statuii având inscripționate următoarele texte: „ În
amintirea cercetașilor morți pentru țară în 1916-1918” și „Acest monument s-a ridicat sub D-
nia Majestății Sale Fedinand I Regele tuturor românilor și a Augustei sale soții, Regina
Maria”.
După Al Doilea Război Mondial, în timpul regimului comunist, statuia a fost dislocată
și distrusă. Abia în 1996 a fost amplasată pe locul actual noua statuie a cercetașilor, realizată
de sculptorul Dan Mateescu.

ARTIȘTI PLASTICI ÎN TEATRELE DE OPERAȚII ALE PRIMULUI

RĂZBOI MONDIAL

Prof. Corneliu STOICA

În vara anului 1917, prin Ordinul circular nr. 9400 din 23 iunie al şefului Marelui
Stat Major al Armatei Române, generalul Constantin Prezan, un număr de 35 de artişti plastici
au fost mobilizaţi în Marele Cartier General de la Iaşi. Acesta intenţiona să creeze Muzeul
Naţional Militar, instituţie „în care să se păstreze pentru viitor toate lucrările ce vor reprezenta
paginile cele mai alese ale războiului, clipele de restrişte, ca şi sforţările prin care nădăjduim a
se înfăptui idealul nostru naţional” (Barbu Brezianu - „Gruparea Arta Română”, în „Studii de
istoria artei”, Seria arta plastică. Tomul 11, nr. 1, 1964, p. 149 – 150). În acest scop, artiştilor
plastici mobilizaţi pe lângă Marele Cartier General din Iaşi, secţia a III-a adjuntatură, li s-au
creat condiţii speciale pentru a putea deplasa în teatrele de operaţii ale războiului pentru a
executa desene-reportaje de pe câmpul de luptă. Pe lista pictorilor şi sculptorilor mobilizaţi
figurau: Ion Jalea, Corneliu Medrea, Oscar Han, Al. Călinescu, Dimitrie Măţăoanu, Camil
Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Ştefan Dimitrescu, Nicolae Dărăscu, Grigore Negoşanu,
Dimitrie Hârlescu, Constantin Petrescu-Dragoe, Alexis Macedonski, Constantin Bacalu, Aurel
Băeşu, Dumitru Brăescu (născut în Comuna Buciumeni, Judeţul Galaţi, frate al celebrei
paraşutiste-pilot Smaranda Brăescu), Traian Cornescu, Otto Briese, Ion Mateescu, Petre
Bulgăraş, Alexandru Poitevin-Scheletti, Traian Cornescu, G. Stănescu, Toma Tomescu,
Richard Hette, Remus Petre Troteanu, Gh. Ionescu-Doru etc. Acestora li s-au adăugat şi
pictorii Dumitru D. Stoica şi Nicolae Mantu, care, în prima jumătate a anului 1917, au lucrat
ca reporteri de război la ziarul de front „România”, „organ al apărării naţionale”, care apărea
la Iaşi şi al cărui director era căpitanul în rezervă Mihail Sadoveanu, iar ca prim redactor îl
avea pe Octavian Goga. Din colectivul de redacţie mai făceau parte scriitorii Petre
Locusteanu, George Ranetti, Ion Minulescu, Corneliu Moldoveanu, N. N. Beldiceanu, Mircea
Rădulescu, Radu D. Rosetti ş.a. Colaborau Nicolae Iorga, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Ion
Agârbiceanu, Vasile Voiculescu, Alexandru T. Stamatiad, Zaharia Bârsan, Vasile Militaru etc.

77
 În paginile „României”, gălăţeanul Nicolae Mantu şi D. D. Stoica au susţinut
rubrica „Războiul ilustrat”, publicând desene cu aspecte din luptele de front ale ostaşilor
români. Imaginile sunt consemnări realiste, străbătute de patriotismul fierbinte al celor doi
autori, care cu mijloacele plastice specifice au evocat eroismul simplu al ostaşilor români, în
covârşitoarea lor majoritate ţărani, în lupta pentru libertate şi unitate naţională, suferinţele
îndurate în încleştările dramatice prin care au trecut, dar şi speranţele lor că un duşman cu
evidentă superioritate numerică şi înzestrare tehnică va putea fi totuşi învins. Ceea ce s-a şi
întâmplat, faptele lor de arme au fost demne de cele mai luminoase pagini ale istoriei
naţionale.
Modelul pe care l-a avut generalul Constantin Prezan în luarea hotărârii
mobilizării artiştilor plastici în Marele Cartier General de la Iaşi a fost desigur cel al
generalului dr. Carol Davila, care, în Războiul de Independenţă din 1877-1878 a invitat pe
Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmari, Sava Henţia şi G. D. Mirea să însoţească
trupele, ca ataşaţi pe lângă ambulanţa Marelui Cartier General, pentru a executa desene-
reportaje la faţa locului în vederea realizării mai apoi, în atelier, a unor lucrări definitive în
care să nemurească eroismul ostaşilor români. Acum, numărul artiştilor plastici mobilizaţi a
fost mult mai mare, aceştia „declarând, aşa cum se precizează în Ordinul menţionat, că toate
operele pe care le vor concepe şi executa vor fi încredinţate în proprietatea statului, renunţând
la orice fel de răsplată pentru munca depusă”.
Un prim rezultat al iniţiativei luate de generalul Constantin Prezan a fost
materializat în Expoziţia de pictură şi sculptură a artiştilor mobilizaţi, deschisă în ziua de 27
ianuarie 1918, în patru săli de la Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi. A cuprins 70 de lucrări de
pictură, sculptură şi desene. Iată cum a relatat ziarul „România” (nr. 327, 27 ianuarie 1918)
evenimentul: „Marele Cartier General a avut fericita idee să mobilizeze pe artiştii noştri
pictori şi sculptori pentru ca prin talentul lor să imortalizeze fapte eroice de pe câmpul de
luptă şi să lase viitorimei icoane vii asupra marilor momente prin care trece neamul nostru.
Lucrările executate de aceşti artişti au fost adunate într-o expoziţie, care s-a deschis azi
dimineaţă în localul Şcolii de Arte Frumoase. Sunt o sumă de lucrări de valoare, datorate
pictorilor Bacalu, Brăescu, Briesse, Băeşu, Cristoloveanu, Constantinescu, T. Cornescu, St.
Dimitrescu, D. Hârlescu, Ionescu-Doru, E. Lăzărescu, A. Macedonsky, N. Mantu, Petrescu
Dragoe, Poitevin, C. Ressu, D. Stoica, Th. Sion, T. Tomescu, P. Troteanu şi sculptorilor A.
Călinescu, A. Chiciu, O. Han, R. Hette, I. Iordănescu, I. Jalea, I. Mateescu, D. Măţăoanu, C.
Medrea, A. Severin, Gh. Stănescu şi Gh. Tudor. Deschiderea expoziţiei a fost onorată de M .S.
Regina, A. A .L. L. Regale Principesele Elisabeta, Maria şi Elena, care au venit însoţite de d-
na de onoare Procopiu. Se mai aflau de faţă dl. general Prezan, şeful marelui stat major, care a
condus pe M. S. Regina, dându-i toate explicaţiile, d. Marincovici, ministru al Serbiei cu d-na,
Boissiev, ministrul Elveţiei, Mavrocordat, mareşalul palatului, generalul italian Benot,
generalul rus Zinogratz, maior Petrescu, aghiotantul d-lui general Prezan, Corbescu, prefectul
poliţiei cu d-na şi alte personalităţi. Suverana şi Principesele au admirat lucrările felicitând pe
artişti. În numărul de mâine vom face o dare de seamă amănunţită asupra lucrărilor expuse”.
Într-adevăr, a doua zi, „România” (nr. 328, duminică 28 ianuarie 1918), sub titlul
„Expoziţia artiştilor mobilizaţi”, publică două articole, unul semnat C. M. (Corneliu
Moldoveanu), cu consideraţii de ordin general, iar celălalt semnat P.C. (probabil Petrescu
Constantin), cu referiri concrete la lucrările prezentate. Corneliu Moldoveanu, de pildă,
aprecia „ideea fericită a autorităţilor militare de a-i mobiliza pe pictori şi sculptori în însăşi
sfera profesiunii lor”, fiindcă „expoziţia nu numai că întrece aşteptările, dar făgăduieşte foarte
mult pentru viitor. Haina militară i-a făcut pe artişti să îndrăznească mai mult, i-a îndemnat să
atace subiecte mari şi să caute a exprima pe pânză sufletul şi psihologia mulţimii. În alte
împrejurări poate că nici unul dintre ei sau foarte puţini s-ar fi gândit să fixeze în armonii de
linii şi culori strălucitele pagini ale epocii noastre. Şi ar fi fost o pierdere ... Istoria vitejiei

78
româneşti are dreptul să ceară de la toate categoriile de artişti ilustrarea episoadelor glorioase
şi cristalizarea estetică a momentelor unice prin vitejie şi jertfă”. Tot el însă atrage atenţia „că
nu trebuie să ne aşteptăm la opere terminate, definitive, deoarece artiştii n-au avut la
îndemână nici materialul, nici timpul de concepţie şi execuţie ca să poată făuri opere eterne”.
Scriitorul conchide că „expoziţia oferă un material bogat, de calitate distinsă, care ne face să
nădăjduim mult de la manifestările viitoare. Se vor putea obţine opere de o valoare superioară,
care să poată figura în orice expoziţie străină”.
La această expoziţie, Nicolae Mantu a expus tablourile „La Mărăşeşti”şi
„Spionul”, ambele inspirate din luptele ce s-au dat la Mărăşeşti, primul înfăţişând un atac la
baionetă, iar al doilea - un grup de ostaşi călări, aflaţi în urmărirea unei iscoade a inamicului.
Ulterior, el a creat şi alte lucrări, printre care şi monumentala compoziţie „Şarja de la
Prunaru”, aflată astăzi în colecţia Muzeului de Artă din Iaşi. Mai puteau fi văzute atunci prima
variantă a compoziţiei „Morţii de la Caşin”, de Ştefan Dimitrescu, „Primul val de atacatori”
şi „Ecaterina Teodoroiu”, de Camil Ressu, „Retragerea”, de Ion Theodorescu-Sion, „În
patrulare”, de Alexis Macedonski, „Capturarea unui convoi inamic”, de D. D. Stoica,
„Prizonierii”, de Dimitrie Hârlescu, „Grenadierul”, de D. Măţăoanu, „Ştafeta”, de Ion
Iordănescu, basorelieful „Mutarea unui tun”, medalionul în bronz „M. S. Regina Maria” şi
„Prizonieri”, de Corneliu Medrea, „Blocul de la Oituz”, de Ion Mateescu, „În aşteptare”, de
G. Stănescu sau „Patrulă” şi „Răniţi”, de Oscar Han.
După demobilizare, artiştii participanţi la Marele Cartier General de la Iaşi, în
atelierele lor de creaţie au avut răgazul să mediteze mai bine asupra evenimentelor Primului
Război Mondial la care au participat în mod direct şi, pe baza schiţelor făcute în teatrele de
operaţii şi a realităţilor întâlnite, să elaboreze noi lucrări de pictură sau de sculptură, care
astăzi se află în muzeele patriei sau au luat forma unor monumente de for public, prin care au
cinstit eroismul şi sacrificiul celor care şi-au jertfit viaţa pe câmpurile de luptă pentru
întregirea neamului.

PICTORUL NICOLAE MANTU, REPORTER DE RĂZBOI

Prof. Corneliu STOICA

Născut la 24 aprilie 1871 în Galaţi, pictorul Nicolae Mantu, după absolvirea Şcolii de
Belle-Arte din Bucureşti (1894), a desfăşurat timp de mai mulţi ani o bogată activitate de
grafician satiric în paginile mai multor publicaţii din capitală („Adevărul”, „Belgia
Orientului”, „Moş Teacă”, „Patriotul”, „Tămâia”, „Nea Ghiţă”, „Moftul român”, „Civil-
Cazon, „Dimineaţa”, „Zeflemeaua”, „Furnica”), iar după terminarea Academiei de Arte
Frumoase din München (1912), unde a studiat pictura animalieră cu profesorul Heinrich von
Zügel, s-a stabilit definitiv în oraşul natal, unde a trăit şi creat până la 8 septembrie 1957, când
a decedat.
În timpul Primului Război Mondial, fiind concentrat, a lucrat în prima jumătate a
anului 1917, la ziarul de front „România”, „organ al apărării naţionale”, care apărea la Iaşi şi
al cărui director era căpitanul în rezervă Mihail Sadoveanu, iar ca prim-redactor îl avea pe
Octavian Goga. Redacţia ziarului se afla pe Strada Lăpuşneanu nr. 33, iar administraţia în
Strada Ştefan cel Mare nr. 21. Din colectivul de redacţie mai făceau parte scriitorii: Petre
Locusteanu, George Ranetti, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, N. N. Beldiceanu, Mircea
Rădulescu, Radu D. Rosetti ş.a. Colaborau: Nicolae Iorga, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Ion
Agârbiceanu, Vasile Voiculescu, Alexandru T. Stamatiad, Zaharia Bârsan, Vasile Militaru etc.
Ziarul avea două pagini şi a apărut zilnic, la ora 3 p.m., începând din 2 februarie 1917. Odată
cu nr. 373 din 23 martie 1918, îşi încetează apariţia. Va reapărea la 17 ianuarie 1919, tot ca

79
„organ al apărării naţionale”. În primul număr al noii serii, Ion Minulescu publică editorialul
„Ce-am fost, ce vrem să fim”.
În paginile „României”, Nicolae Mantu a publicat la rubrica „Războiul ilustrat” desene
oglindind aspecte din luptele de front ale ostaşilor români. Imaginile sunt consemnări realiste,
străbătute de patriotismul fierbinte al autorului, care cu mijloacele plasticianului evocă
eroismul simplu al ostaşilor români, în covârşitoarea lor majoritate ţărani, în lupta pentru
libertate şi unitate naţională, suferinţele îndurate în încleştările dramatice prin care au trecut,
dar şi speranţele lor că un duşman cu evidentă superioritate numerică şi înzestrare tehnică va
putea fi totuşi învins. Ceea ce s-a şi întâmplat, faptele lor de arme fiind demne de cele mai
luminoase pagini ale istoriei naţionale.
Desenele lui Nicolae Mantu de la această rubrică alternează cu desene realizate de D.
Stoica, pictor cu care artistul fusese coleg la Academia de Arte Frumoase din Munchen, şi cu
fotografii executate de serviciul specializat al armatei.
Urmărind aceste desene în paginile îngălbenite de vreme ale colecţiei ziarului, un lucru
iese cu pregnanţă în evidenţă. Mantu preferă scenele ample, desfăşurate pe întinderi spaţiale
vaste, şi îşi organizează în aşa fel compoziţiile, încât imaginea de ansamblu se impune prin
forţa ei narativă. Mantu mânuieşte linia cu o deplină siguranţă, insistă pe detalii, haşurile,
petele îl ajută să înscrie în pagină chipuri de oşteni şi fapte de arme revelatoare. Notaţiile lui
sunt realiste, energice, reflectând realitatea crudă a războiului, iureşul bătăliilor, dramatismul
teatrului de operaţii. În lucrările sale, apar convoaie de ostaşi, atacuri la baionetă, asalturi
asupra tranşeelor duşmanului, ocuparea unor poziţii ale inamicului, ruperea frontului
adversarului de către trupele româneşti, acţiuni contraofensive etc. Desenele sale în peniţă se
intitulează: „La atacul tranşeelor duşmane” („România”, nr. 10, 12 februarie 1917), „Lupte
între patrule şi cavalerie (nr. 15, 17 februarie), „Luarea cu asalt a unei poziţii inamice” (nr. 20,
22 februarie), „O şarjă de cavalerie” (nr. 34, 8 martie), „La asalt” (nr. 40, 14 martie), „Luarea
cu asalt a unui sat” (nr. 45, 19 martie), „În luptă corp la corp” (nr. 47, 21 martie), „Cu patul
puştii” (nr. 52, 25 martie) „Izgonirea austriecilor de la pod” (nr. 76, 20 aprilie), „Regimentul
de vânători trece Oltul, călăuzit de Areti Oana, în memorabilele lupte din Transilvania” (nr.
77, 21 aprilie), „Luarea unor tranşee inamice printr-un atac la baionete” (nr. 127, 11 iunie”,
„Artileria de câmp ocupă noi poziţii” (nr. 128, 12 iunie) etc. Chiar şi numai din parcurgerea
titlurilor acestor lucrări observăm, că Mantu se opreşte în demersul său îndeosebi asupra unor
scene de masă, a punerii în evidenţă a acţiunilor colective. Oşteni şi cai sunt surprinşi în
încleştări date pe viaţă şi pe moarte. Mişcarea, psihologia personajelor sunt elemente pe care
insistă cel mai mult. Compoziţiile sunt executate cu dezinvoltură, echilibrate, concepute cu
ştiinţa organizării arhitecturale, răspunzând în acelaşi timp cerinţelor reproducerii lor
tipografice.
Dar Nicolae Mantu se opreşte şi asupra unor figuri individualizate în lucrări precum:
„Căzând în fruntea companiei sale, comandantul mai are puterea să strige: Înainte băieţi!” (nr.
19, 21 februarie), „Soldat german fugar ajuns în spate” (nr. 26, 28 februarie), „Ofiţer rănit
ridicat de pe câmpul de luptă” (nr. 27, 1 martie) sau „Până la capăt, la victorie!” (nr. 81, 25
aprilie), desene în care tragismul personajelor este accentuat şi de o atmosferă ostilă,
apăsătoare.
În ziarul în care Mantu publica „La asaltul tranşeelor duşmane”, Octavian Goga era
prezent în aceeaşi pagină cu o poezie în care dădea glas durerii în faţa jafurilor la care fusese
supusă ţara, a greutăţilor şi privaţiunilor prin care trecea poporul român în iarna anului 1916-
1917, poezie a cărei atmosferă o întâlnim şi în desenele lui Mantu. Ea se intitulează „Ciorile”:
„Se văd pe câmpul de zăpadă/ C-un croncănit asurzitor,/ Urâte ciori, popor de pradă,/ Se văd
cum negre trec în zbor …// Se văd rotind din vreme-n vreme,/ Peste biserici vin ţipând,/ Şi
parc-o ploaie de blesteme,/ Mi-arată ciocul lor flămând.// Batalioane se strecoară/ Din cârdul
lung, înfometat;/ În drum pe orişiunde zboară/ Miroase-a moarte şi-a păcat.// În faţa lor închid

80
fereastra,/ Simt ură-n suflet şi fiori,/ Căci mi se par în iarna asta/ Mai multe ca de alteori …//
Şi-mi zic: Sunt oare ciori în lege/ Ce-mi strigă nopţile-n auz,/ Ori suflete de nemţi pribege/
Din gropile de la Oituz …// („România”, nr. 10, 12 februarie 1917, p. 1)
Experienţa acumulată de Nicolae Mantu ca reporter de război, dragostea sa deosebită
pentru cai, pe care-i vedem aproape în toate compoziţiile cu scene batailiste, îl vor ajuta în
realizarea lucrărilor expuse în cadrul Expoziţiei pictorilor şi sculptorilor mobilizaţi în Marele
Cartier General al Armatei, deschisă la 27 ianuarie 1918 în sălile Şcolii de Arte Frumoase din
Iaşi sau, ulterior, a altor tablouri inspirate din războiul pentru reîntregirea neamului, în care
încearcă să reconstituie acţiunile eroice la care fusese martor.

81
Capitolul al VII-lea: DOCUMENTE

Convenţia politică între România şi Antantă (4/17 august 1916)

Articolul I

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului

României pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Articolul II

România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile

prevăzute de Convenţia militară.
România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate
relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.

Articolul III

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile
Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.

Articolul IV

Limitele teritoriilor menţionate la articolul precedent sunt fixate precum urmează:

Linia de demarcaţiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între

România şi Rusia, aproape de Novoseliţa şi va urca acest fluviu până la hotarul Galiţiei la
confluenţa Prutului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei şi aceea a
Galiţiei, şi a Ungariei până la punctul Stog (cota 1655). De acolo ea va urma linia de separaţie
a apelor între Tisa şi Viţa, pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa deasupra locului care se uneşte
cu Vişa. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenţei
sale cu Someşul, lăsând satul Văsăros-Nameny României. Ea va urma apoi direcţiunea sud-
sud-vest până la un punct de 6 km la răsărit de oraşul Debrecen. Din acest punct ea va atinge
Crişul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenţi ai săi, Crişul Alb şi Crişul Repede. Ea va
trece apoi pe Tisa la înălţimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele
Orosháza şi Békéssámson, la 3 km, de care va face o mică curbă. De la Algye linia va coborî
talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la
graniţa actuală a României.

România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se va

determina ulterior, şi să nu ţie în această zonă decât forţe necesare serviciului de poliţie.
Guvernul Regal Român se îndatorează a indemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care
părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze, în timp de doi ani de la încheierea păcii.

82
 Articolul V

Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia pe de o parte, şi România pe de altă parte, se

angajează să nu încheie pace separată sau pace generală decât împreună şi în acelaşi timp.
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia se angajează, de asemenea ca la tratativele de pace,
teritoriile Monarhiei austro-ungare, stipulate la Articolul IV, să fie anexate Coroanei
României.

Articolul VI

România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi Aliaţii ei, de tot ce are legătură cu

preliminariile, cu negocierile păcii precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse
hotărârilor Conferinţei de Pace.

Articolul VII

Puterile Contractante se angajează să păstreze secretă prezenta convenţie până la

încheierea păcii generale.

Încheiat la Bucureşti, la 4/17 august 1916, în 5 exemplare

Ministrul Franţei; semnat — Saint-Aulaire

Ministrul Marii Britanii; semnat — Barclay
Ministrul Italiei; semnat — Fasciotti
Ministrul Rusiei; semnat — Poklevsky
Preşedintele Consiliului de Miniştri al României: semnat — Brătianu

Bucureşti 4/17 august 1916

TRATATUL DE PACE DE LA BUFTEA BUCUREŞTI 1918

Germania, Austria-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de o parte şi România pe de altă

parte, animate de dorinţa de a aduce stării de război între ele la un capăt şi de a restabili
relaţiile de prietenie ale popoarelor lor în domeniul de politică, drept şi economie, au decis să
transforme preliminariile de pace semnate în Buftea, 05 martie 1918, într-un tratat de pace
final. In consecinţă, plenipotenţiarii guvernelor celor Patru Puteri menţionate, şi anume,
pentru guvernul german Imperial, secretarul de stat pentru afaceri externe, Actual Consilier
Imperial Coroană, Herr von Kuhlmann, Actual Consilier Imperial Coroană, Herr von Körner,
director al Foreign Office, Consilier Imperial Coroană real, Dr. Kriege, General prusac Maior
regal, Herr Hell, Şeful Statului Major General al Comandamentului Suprem al Grupului de
Armate Mackensen, căpitanul Imperial Naval, Herr Bene: pentru Guvernul Imperial şi
Regatul comun austro-ungar, Ministrul Casei Imperiale şi Regale şi al Afacerilor Externe,
Consilier Imperial şi Privat al Majestăţii Regale Apostolice, baronul Burian von Rajecz;
pentru guvernul bulgar regal, Preşedintele ministerial regal, Dr. Radoslavoff , ministrul regal
de Finanţe M. Tontscheff, Generalul-maior regal M. Zanttloff, adjunct al Adunării Naţionale
M. Kostoff, Dr. Miletitsch, profesor la Universitatea din Sofia, pentru Guvernul Otoman
imperial, ministrul de Externe Imperial pentru afaceri Ahmed Nessimy Bey, General Imperial

83
al Cavaleriei Ahmed Izzet Paşa, Sub-secretar în Ministerul Imperial al Afacerilor Externe
Rechad Bey Hikmet, pentru guvernul român regal, preşedintele ministerial regal, M.
Marghiloman, ministrul Regal pentru Afaceri Externe , M. Arion, Royal ministrul regal
plenipotenţiar, M. Papiniu, şi ministrul regal, în pensionare, M. Burghele, s-au întâlnit la
Bucureşti pentru a continua negocierile de pace, şi după prezentarea de depline puteri, găsite
în bună şi cuvenită formă , au convenit asupra următoarelor dispoziţii:
Primul capitol
Reînfiinţarea de pace şi prietenie.
ARTICOLUL I.
Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de o parte şi România pe de altă
parte, să declare, că starea de război între ele este încheiată. Părţile contractante au decis să
trăiască de acum înainte unul cu altul în pace şi prietenie.
ARTICOLUL II.
Imediat după ratificarea tratatului de pace, relaţiile diplomatice şi consulare vor fi
reluate între părţile contractante. In ceea ce priveşte admiterea de consuli de ambele părţi, alte
acorduri sunt rezervate.
Al doilea capitol.
Demobilizarea FORŢELOR româneşti de luptă.
ARTICOLUL III.
După semnarea tratatului de pace şi pe baza dispoziţiilor cuprinse în articolele IV-VII,
demobilizarea armatei române, acum în curs de desfăşurare, va fi efectuată imediat.
ARTICOLUL IV.
Birourile militare generale ale armatei, autorităţile superioare de comandă şi instituţiile
militare vor fi menţinute astfel cum este prevăzut în ultimul buget de pace. Diviziunile 11-15
continua demobilizarea lor astfel cum se prevede în Tratatul de la Focşani din martie, 1918. A
diviziilor române nr.1 la 10, 2 divizii care deservesc în Basarabia rămân pe picior de război,
împreună cu batalioanele de vânătoare rămase de la diviziile de vânătoare desfiinţate, precum
şi cele 2 divizii de cavalerie al armatei române, până când, după cum va rezulta din
operaţiunilor militare desfăşurate în Ukrainia de Puterile Aliate, nu va mai fi nici un pericol
pentru frontierele României. Restul de 8 divizii rămâne în Moldova cu personalul de
întreţinere a lor şi de comenzi, pe un picior de pace redus. Acestea vor cuprinde patru
regimente de infanterie din 3 batalioane fiecare, 2 regimente de cavalerie din 4 escadroane de
fiecare, 2 regimente de artilerie de câmp din 7 baterii fiecare, un batalion de pionieri şi trupe
şi tehnică necesară convoaielor, al căror număr trebuie să fie stabilit într-un acord ulterior;
forţa totală a acestor divizii de infanterie 8 nu trebuie să depăşească 20.000 de oameni, iar a
cavaleriei nu trebuie să depăşească 3200 bărbaţi şi că din totalul de artilerie a armatei române,
în afară de diviziile care rămân mobilizate nu trebuie să depăşească 9000 oameni. Diviziunile
care rămân mobilizate în Basarabia, în caz de demobilizare, să fie readuse pe picior de pace la
fel cu cele 8 divizii menţionate în teza 4. Toate celelalte trupe romanesti care nu există în timp
de pace, vor fi desfiinţate. Perioada activă de serviciu rămâne acelaşi ca în timp de pace la
rezervişti, inclusiv la forţele regimentelor de Calaraşi şi nu vor fi chemate sub drapel până
după încheierea păcii generale.
Articolul V.
Muniţie, mitraliere, arme de mână, cai, vagoane şi muniţii puse la dispoziţie în
consecinţă de reducerea sau desfiinţarea trupelor romaneşti vor fi transferate, până la
încheierea păcii generale, sub comanda forţelor aliate de ocupaşie din teritoriile româneşti şi
să fie luate în grijă de către aceasta, şi sub supravegherea indicată de comanda supremă vor fi
vizionate şi administrate de către trupele din depoul Roman. Muniţia care urmează să fie
lăsată cu armata română în Moldova este limitată la 250 de cartuşe pentru fiecare puşcă, la
2500 cartuşe pentru fiecare mitralieră şi la 150 de fotografii pentru fiecare bucata de muniţie.

84
Armata romaneasca are dreptul, în acord cu comanda supremă a forţelor aliate în luptă, la
schimb cu materiale inutile în depozitele din regiunile ocupate şi a cererii de înlocuirea
depozitelor de armament şi muniţii utilizate mai sus. Diviziile care rămân mobilizate în
Basarabia îşi păstrează valoarea de muniţie permisă în mod regulat, în stare de război.
Articolul VI.
Până în momentul evacuării teritoriilor ocupate de trupele romanesti demobilizate
acestea trebuie să rămână în Moldova. Excepţie la prezentul regulament se face cu privire la
forţele menţionate la articolul V, teza 1, necesare pentru conservarea arme şi alte materiale
depozitate în aceste teritorii. Trupele demobilizate, şi ofiţeri de rezervă ar putea reveni în
teritoriile ocupate. Ofiţeri ai armatei active şi alţii găsiţi anterior în serviciu activ trebuie, în
scopul de a reveni în aceste teritorii, să-şi asigure permisiunea de comanda supremă a Forţelor
Aliate din luptă.
ARTICOLUL VII.
Un ofiţer din statul major al Puterilor Aliate, cu personal, este numit ca ofiţer de
legătură la comandantul şef român în Moldova, şi în teritoriile ocupate româneşti, un ofiţer
român al Statului Major General, cu personal, este numit ca ofiţer de legătură la comanda
supremă al forţelor aliate luptă.
ARTICOLUL VIII.
Forţele Române fluviale şi maritimr sunt, până când condiţiile din Basarabia vor fi
clarificate, rămân intacte în ceea ce priveşte forţele lor şi echipamente, în măsura în care
aceste forţe nu sunt restricţionate în conformitate cu articolul IX. Ulterior aceste forţe de luptă
trebuie a fi restaurate pe picior de pace în situaţia lor obişnuită. Exceptate de la acestea sunt
forţele poliţiei fluviale necesare şi forţele navale care pot fi utilizabile în Marea Neagră ca
protecţie a navigaţiei comerciale şi restabilirea benzii navigabile libere de mine. Imediat după
semnarea tratatului de pace, aceste forţe fluviale, pe baza unui acord special, vor fi puse la
dispoziţia organelor însărcinate cu poliţia pe râuri. Comisia tehnică navală din Marea Neagră
are dreptul de a dispune de forţele maritime; un ofiter roman naval trenbuie a fi numit la
această Comisie pentru a stabili legătura.
Articolul IX.
Tot personalul militar şi navale care în timp de pace au fost angajate în porturi şi în
navigaţie, în momentul de demobilizare, vor fi puse în primul rând, pentru ca acestea să poată
găsi locuri de muncă în fosta lor activitate.
Al treilea capitol.
Cesiuni teritoriale.
ARTICOLUL X.
In ceea ce priveşte Dobrogea, în conformitate cu nr 1 a preliminariilor păcii trebuie să
fie cedate de România, următoarele teritorii:
a. România cedează Bulgariei teritoriul bulgar care a scăzut la ea, ca urmare a
tratatului de pace de la Bucureşti din 1913 cu o rectificare de frontieră în favoarea Bulgariei,
astfel încât noua frontiera bulgară în Dobrogea, trasate cu cerneală roşie pe harta anexată la
acest tratat, va avea de acum înainte cursul următor: noua frontiera a Bulgariei în Dobrogea
începe la un punct situat la vest de satul Cochirleni pe Dunăre, în care operaţiunea lac situată
la sud de satul Cochirleni şi pârâul ce conectează lacul cu Dunărea sunt alocate Bulgariei. Ea
trece prin mijlocul lacului situată la sud de satul Cochirleni şi prin mijlocul lacului situat la
nord de Mic Ivrinez, urmeaza talvegul văii Pestera, continuă spre nord de la marginea de nord
a satului Daidia, care merge la Bulgaria, reduceri înălţimea între Saidia sate şi Mircea Voda,
conduce spre nord de. la marginea de nord a satului Mircea Voda, care merge la Bulgaria,
urmează apoi creasta de înălţime care se ridica la est de satul Mircea Voda, reduceri deal 127
(Idris Kiruos), continuă în direcţia est până la Valul lui Traian , care ajunge la aproximativ 2 ½
kilometri spre nord de la punctul 129, urmează apoi Vadul de Traian la un punct situat la sud

85
de satul Osmancea, şi apoi talvegul văii care leagă satele Osmancea şi Omurcea, ruleaza la
nord de nord marginea satului Omurcea, care merge la Bulgaria, apoi, în direcţia spre est, la
deal 6 (Pipiliga Juk), reducerile acest deal şi continuă în direcţia est sale, care trece prin Orta
Tabia şi apoi 1 km la nord de marginea de nord a Agigea sat care merge la Bulgaria
traversează autostrada Constanta-Techirghiol, urmează într-o direcţie sud în lacul situat la est
de comuna Agigea, pe care-l traversează în aşa fel încât le emite în mijlocul malul de est, de
unde intră în Mărea Negră. Harta menţionată la început constituie o parte esenţială a tratatului
de pace. O comisie compusă din reprezentanţi ai Puterilor Aliate, imediat după semnarea
tratatului de pace, determină şi demarchează la faţa locului linia noii frontiere a Dobrogei. La
frontiera Dunării dintre teritoriile cedate către Bulgaria şi România urmează talvegul râului.
Imediat după semnarea tratatului de pace, dispoziţii mai detaliate vor fi introduse întrecele
două Puteri cu privire la stabilirea de talvegul; Delimitarea descrisă la punctul b va fi făcută în
toamna anului 1918 la apa mai scăzută.
b. România cedează la Puterilor Aliate parte a Dobrogei situate la nord de linia noii
frontiere descrise la punctul a, până la Dunăre şi exact între bifurcarea râului şi a Mării Negre,
chiar la bratul Sf. Gheorghe. Frontiera Dunării dintre teritoriile cedate de Puterile Aliate şi
România va urma talvegul pârâului. Detaliile cu privire la determinarea talvegul trebuie să fie
convenite între Puterile interesate imediat după semnarea tratatului de pace; delimitarea va
avea loc în toamna anului 1918. Puterile Aliate au în vedere că România obţine un drum
garantat comercial la Marea Neagră prin Cernavodă şi Constanţa.
ARTICOLUL XI.
România este de acord că frontiera ei se acorde o rectificare în favoarea Austro-
Ungariei în mod astfel încât noua frontiera trasată în cerneală roşie pe harta, anexat la Tratatul
va avea de acum înainte cursul următoarele: noua frontieră incepe de la calea ferată de tăiere
la vest de Turnu-Severin, la sud de Dudasu. Acolo se trece la o distanţă de 400 m la vest de
ultimele case situate la capătul vestic al Dudasu, şi de marginea vestică a localităţii a Seretu
peste J din inscripţia de pe harta a pârâului Jidoscita, în întreaga J de inscripţia localităţii
Jidoscita, peste deal 682 D. Matoret (summit-ul merge la Ungaria), apoi de-a lungul
autostrăzii a declarat deal în direcţia Ciresiu, autostrada merge în Ungaria, apoi de la marginea
de vest a Ciresiu , de-a lungul drum de tara peste N de inscripţia localităţii Jupanesci, ajunge
la E de inscripţia Gornenti, care trece prin F a inscripţia Costesc, la deal 1333 Mt. Sec
(summit-ul merge la Ungaria) şi de acolo în direcţia nord direct la frontiera actuală între
România şi Ungaria, care rămâne intact până la punctul în care pârâul Craiova intra in Cerna.
Din punct de menţionat în cazul în care pârâul Craiova intră în Cerna, la Cerna se formează
noua frontieră până la punctul A din inscripţie Rinceunisora, apoi frontiera apleacă spre est şi
traversează D. inscripţia Milano, trece inscripţia D. Negoea la sud, traversează inscripţie D.
Seniuleului în direcţia est direct la drumul care duce de la Cheile Vulcan la sud, care taie 600
metri la sud de Buliga, apoi la punctul de intersecţie al râului Ztilv şi rutier la sud de inscripţia
Lainici. Ea purcede direct spre est la pârâul Sadu, apoi de-a lungul pârâului nord-est de sursa
lor (1 km est de U a inscripţie Stana Prislopu), apoi directlv spre nord până la frontiera
prezent la punctul 2529 VRF. Mandrei, şi de-a lungul frontierei vechi la 400 de metri sud-vest
a V a VRF inscripţie. Ciobavul. Din acest punct de frontieră trece într-o linie directă de către
est, la marginea de sud a Bucolie, la sud de VRF inscripţia Repede, la sud de inscripţia
Ciungetu şi de inscripţia Par. Latorita. Rezultă apoi 400 de metri sud a dealului 1632 Piscu
Moldovisulai în direcţia est până la confluenţa km sud-vest 1 pârâul R a inscripţia Racovita, la
2 km sud de la locul Bolioara, trece la marginea de nord a Titesti la deal 1248 Zanoaga
(summit-ul de gând să Ungaria), peste U a Stana inscnption Cioricu, 1 km sud de deal 1862
Comarnicul, peste calea ferată cu ecartament îngust 3 km sud-vest de deal 2000 Mt.
Lipitoarea apoi în direcţia est peste dealuri 1961,1932, 1576, 1772, 1607, 2338 M,. Bătrâna
2237, punctul trigonometrice 2379, M. Papusa, 1785, 1411, 1264, 1265, 1074 (toate aceste

86
reuniuni la nivel înalt de gând să Ungaria), taie autostrada Campolung-Brasso la sud-est km
podul 1 de la punctul 1074, trece apoi pe punctul 1265 (pod şi summit-ul atât de gând să
Ungaria) şi ajunge la frontieră prezent într-o din cauza est direcţie aproape la jumătatea
distanţei între VRF inscripţia Ilie. Santu şi VRF. Sigluia la deal 1880.
Frontiera prezente până la deal 1909 rămâne intact; noua frontieră, apoi duce de la
faptul că peste deal C a doua a Schitu inscripţia Pestera Decebal, peste U de înscriere
Caraimanu, peste B de inscripţia V. Cerbulni, de-a lungul marginii de nord a Azuga peste O a
doua inscripţie Azuga, peste deal 1505, care este lăsată la România, în V de inscripţie. de
VRF. Cajacu, apoi îndoire la 1 km sud sud-est de Mt inscripţie. Prislop peste deal 1531 (care
merge la Ungaria), peste deal 1128, 873, 1235, l540 (toate din care merge în Ungaria), 1 km
sud de la punctul 1771 Mt. Grohitis deal 1450 (toate aceste puncte de gând să Ungaria), apoi
700 de metri sud de la punctul 871 din locul numit Teleajenului, peste punctul 961 (care
merge la punctul Ungaria), 1 km sud de la punctul 1340 (în V de înscriere tătarilor Havas P .),
peste 975 de puncte, 1486, 1115 (toate cele trei puncte de gând să Ungaria), apoi mai departe
în direcţia nord-est de tăiere pe autostrada în valea Podza, la 2 km nord-vest de G de înscriere
Gura Sirtulni, apoi, prin puncte de 1183, 1363, 600 de metri sud de la punctul 1338, apoi la
nord-est în nord km 1 de la punctul 789, în cazul în care se alătură frontiera prezent între
Ungaria şi România. Frontiera antic rămâne intact până la punctul 2 ½ km sud-vest a Popii,
apoi trece în nord-est direcţie până la sud-est km punctul 1 de la punctul 1530, apoi face aici o
întoarcere bruscă spre est nord-vest de la punctul 1530, la est de puncte 1521, 1587 şi îndoire
la nord-est în jurul punctului 1490 Mt. Condratu, la est de punctul 950, de trecere de cale
ferată cu ecartament îngust 4 km vest de Lepsa, la est de punctul 1374 Mt. Sboina Neagra, la
est de punctul 1014 Mt. Resboiului şi trecere de cale ferată mici 2 km est de la punctul 508, 1
km est de punctul trigonometrice 1167 Mt. Maguis Casinului, apoi, prin punctul 843, 1 km est
de la punctul 737, în punctul 704, 716, S de înscriere Hirsa, sud-vest de malul Harja, post
militar 962, militare post 3 km nord-vest ale acestora (toate punctele de mai sus merge la
Ungaria) . apoi spre nord peste îndoire punctul 1050 VRF.
Cheschtului (punct care merge la Ungaria), de acolo ascuţite la nord-vest, la nord de
punctul 1071 Mt. Cleja nord de-a lungul pantei de la punctul 1108 la est de punctul
trigonometric 1653 Mt. Nemira, care trece la est de punctul 1370, trecerea mici de cale ferată
3 km vest de la punctul 479 Poiana Uzului, pe punctul trigonometrice 1342 (summit-ul merge
la Ungaria), care trece 1800 metri est de la punctul 682, care traversează calea ferată de pe
Valea Trotusului de la P inscripţie Preluci, urmează direct la est de U de înscriere Agasu, în
punctul în 1275, 1613 (puncte care merge în Ungaria), la est de punctul trigonometrice
Csülemer 1651, la est de punctul trigonometrice Tarhavas 1662, peste M de înscriere Switch
to Garda, la est de punctul 1573, trece la est de punctul 1463 Mt. Mairus, 762 direct la vest de
punctul 1211, trecerea de cale ferată mici în valea Bicazului, la est terminalul său de Tasca, la
est de punctul 1245, la vest de punctul 932, punctul rotunjire trigonometrice 1904 Teca (2 km
nord-est de cel mai înalt punct) peste S de înscriere Schitul Ducau, la vest de punctul 1080, şi
traversarea unei autostrăzi în valea Bistricioarei, pe G de înscriere Grintiesiul, apoi spre est,
peste punctul de 1,145 Frasin, 1021, peste C de înscriere Farcasa, la est de punctul
trigonometrice 1086, punctul 1150, trigonometrice punctul 1534, Monte Bivol, punctul 1276,
punctele 1208, 975, 1010, 882, de aici îndoire la nord-est la doi kilometri sud de Paiseni peste
N de înscriere Paiseni, O inscripţie din Moldava, L de înscriere Kornoluncze, în partea de est
a marginea de la locul Rotopanesti şi marginea de sud a Mihaesti, apoi lângă deal 393 A din
Mihaesti, apoi vechea frontieră din Austria, în direcţia de România la 2 km sud-est a punctului
de trigonometrice 503 La Zara, apoi nord-est de îndoire peste punctul 305, 281 pe Sereth, la
marginea de est a Talpa, la marginea de est a Colinesti, punctul 396, 402, ½ km la est de
Dersca, peste punctul 189, 198, 332, 304, Ziehbrunnen un km sud-vest de la punctul 311,

87
partea de est a marginea Baranca, la marginea de est a Pilipauti, punctul 251, la Prut, la 1
kilometru la est de Lunca.
Harta menţionată la începutul constituie o parte esenţială a tratatului de pace. Două
comisii mixte compusă dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Puterilor interesate imediat
după ratificarea Tratatului de Pace determina şi demarchează la faţa locului linie noua
frontieră.
ARTICOLUL XII.
Proprietăţile de stat din teritoriile romaneşti ocupate trec fără acordarea de despăgubiri
şi fără servituţi, ci de apărarea drepturilor privat în cadrul acestor regiuni, în statul care le
achiziţionează. Din faptul că aceste teritorii au aparţinut în trecut României, acolo se anulează
orice obligaţie de orice natură, indiferent fie la România sau la statele-devenind proprietari cu
privire la aceasta.
In plus, statele care achiziţioneaza teritoriile cedate, vor intra cu România în acorduri
cu privire la următoarele puncte:

In ceea ce priveşte naţionalitatea locuitorilor până în prezent român din aceste

teritorii în care acesta din urmă trebuie, în orice caz să fie acordat un drept de opţiune şi
emigraţia;
Privind repartizarea proprietăţilor. districtele comunale taie prin noile frontiere;
Cu privire la atribuirea arhivelor, actele autorităţilor judiciare şi administrative,
înregistrările instanţelor şi administraţia, precum şi personal civil registru;
privind gestionarea noilor frontiere;
în ceea ce priveşte efectul schimbărilor teritoriale pe cartiere diecezan;
în ceea ce priveşte efectul modificărilor teritoriale asupra tratatelor politice.

După semnarea tratatului de pace, Romania va lăsa, la cererea lor, ofiţerii şi forţele
militare care provin din teritoriile cedate, şi să le permită să se întoarcă în patria lor.
CAPITOLUL AL PATRULEA.
INDEMNIZAŢII DE RĂZBOI.
ARTICOLUL XIII.
Părţile contractante renunţă reciproc despăgubiri pentru cheltuielile de război lor,
adică, cheltuielile statului pentru desfăşurarea războiului. Acorduri speciale. în ceea ce
priveşte reglementarea despăgubiri de război sunt rezervate.
Capitolul al cincilea.
Evacuare a teritoriilor ocupate.
Articolul XIV.
Teritoriile romanesti ocupate de către forţele militare ale Puterilor Aliate vor fi
evacuate la un moment dat pentru a fi determinată mai târziu sub rezerva dispoziţiilor din al
treilea capitol în raport cu cesiuni de teritoriu. În timpul ocupaţiei, forţele de armata de
ocupaţie nu va depăşi 6 divizii, nu inclusiv detaşamentele utilizate în domeniul activităţilor
economice.
Articolul XV.
Până la data de ratificare a tratatului de pace administrarea prezent de ocupaţie va
continua cu autoritatea exercitată până acum. Dar guvernul român, imediat după semnarea
tratatului de pace, poate proceda la numirea şi eliberarea din funcţie a personalului oficiale pe
care le consideră adecvate.
Articolul XVI.
După ratificarea tratatului de pace, administraţiei civile din teritoriile ocupate va fi din
nou transferate către autorităţile române, pe baza articolelor XVII la al XXIII-lea.
ARTICOLUL XVII.

88
 In conformitate cu dorinţa de guvernul român, şi până după evacuarea din teritoriile
ocupate, un ofiţer civil al administraţiei de ocupaţie va fi desemnat pentru fiecare minister
române, în scopul de a facilita, pe cât posibil, transferul de civili de administrare a
autorităţilor române. Mai mult. autorităţile române vor trebui să se conformeze cu
reglementările care comandanţii armatei de ocupaţie ar putea crede că este necesar să se
adopte, în interesul siguranţei publice în teritoriile ocupate, precum şi în interesul securităţii
de întreţinere şi distribuţia de lor trupe. Mijloacele de comunicare, în special căile ferate,
serviciul poştal telegraf aride vor, până la noi ordine, rămâne sub administraţie militară,
acestea vor fi puse la dispoziţia autorităţilor române şi persoane, pe baza acordurilor care
urmează să fie atins la acest chestiune. În ceea ce priveşte cooperarea m comandă înalt de
reglementare a mişcărilor financiare şi operaţiuni monetare, un acord aparte este rezervat, în
special cu privire la operaţiunile de afaceri a Băncii Naţionale româneşti şi biroul central al
băncilor oamenilor.
ARTICOLUL XVIII.
Jurisdicţia în districtele ocupată, sub rezerva dispoziţiilor cuprinse în § § 2 şi 3, vor fi
complet preluate din nou de către instanţele româneşti. Puterile Aliate îşi păstrează
competenţa deplină asupra persoanelor care fac parte din armata de ocupaţie, atât în afaceri
penale şi civile, precum şi în calitate de autoritate de poliţie peste aceste persoane. Pedepseşte
acte comise împotriva armatei de ocupaţie va fi decisă de competenţei sale militare; acelaşi
lucru se aplică pentru infracţiunile împotriva ordonanţelor de administrare de ocupaţie, în
măsura în care în conformitate cu articolul XXII, § 1, aceste ordonanţe încă provizoriu în
vigoare. Mai mult, afacerile care au fost stabilite înainte de tribunale instituite de către
administraţia de ocupaţie înainte de ratificare a tratatului de pace, vor fi judecate de către
aceste tribunale.
ARTICOLUL XIX.
Înaltul comandament al armatei de ocupaţie, în acord cu guvernul român, va face
aranjamentele necesare pentru a reglementa relaţiile dintre teritoriile ocupate şi teritoriile
neocupate. În consecinţă, printre altele, de repatriere în teritoriile ocupate va avea loc în
proporţia în care Guvernul român va asigura pentru întreţinerea persoanelor care se întorc,
prin intermediul unui import corespunzătoare de mijloace de subzistenţă de viaţă din Moldova
sau din Basarabia.
ARTICOLUL XX.
După ratificarea tratatului de pace, armata de ocupaţie nu va mai face necesarurile, fie
in bani sau produse de orice fel, sub rezerva prevederilor paragrafului 2. Înaltul comandament
al armatei de ocupaţie îşi rezervă dreptul de rechiziţii de cereale, cereale cu păstăi, furaje,
lână, bovine şi carne de la recoltele din anul 1918, în continuare, cherestea precum şi ulei
mineral şi produse petroliere, precum şi dreptul de a lua măsurile necesare pentru asigurarea,
transformarea, transportul şi distribuirea acestor produse. Comanda de mare în acest scop va
elabora un plan de ordonată pentru securizarea acestor articole, precum şi da satisfacţie ca la
nevoile interne româneşti, în acest scop, mai multe acorduri de detaliate pentru a fi introduse
în între comanda de mare şi guvernul român sunt rezervate. Pentru ca, restul, guvernul român
va trebui să îndeplinească cererile de comandă înalt cu privire la necesarurile să fie făcute
pentru nevoile armatei de ocupaţie, precum şi cu privire la rechiziţiile de alte articole care
România va trebui să aprovizionare în conformitate cu alte acorduri încheiate deja.
ARTICOLUL XXI.
De la data de ratificare a tratatului de pace de întreţinere a armatei de ocupaţie,
inclusiv de necesarurile făcute în acest scop, este în detrimentul României. Obiecte
rechiziţionată pentru alte scopuri decât nevoile de armata de ocupaţie vor fi plătite de către
Puterile Aliate, începând cu data de ratificare a tratatului de pace.
ARTICOLUL XXII.

89
 Un acord special va fi introdus în a stabili detaliile transferului a administraţiei civile
prevăzute în articolul XVI, precum şi abrogarea ordonanţelor emise de către administraţia de
ocupaţie. Nici o cerere de despăgubire pot fi depuse cu privire la aceste ordonanţe, precum şi
drepturile dobândite de către terţi, ca urmare a acestor ordonanţe sunt lăsate intacte.
Administratorii şi lichidatorii numiţi prin ordin de administraţia de ocupaţie poate fi urmărită
penal în conformitate cu dreptul civil sau penal pentru încălcarea îndatoririlor lor doar cu
aprobarea de comandă înalt de armata de ocupaţie, în exercitarea atribuţiilor lor, aceştia nu pot
fie să fie penalizat sau prejudecăţi.
Articolul XXIII.
Cheltuielile efectuate de către Puterile Aliate în teritoriile ocupate pentru lucrări
publice, inclusiv de întreprinderi industriale, vor fi returnate la aceste puteri, la momentul
transferului de teritorii. Până la momentul de evacuare a teritoriilor ocupate, întreprinderile
industriale menţionate în paragraful 1 va rămâne sub administraţia militară. În considerare
utilizarea lor de produse trebuie avut pentru a satisface nevoile interne român.
Şaselea capitol.
REGULAMENT DE, navigaţia pe Dunăre.
ARTICOLUL XXIV.
Cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, România va încheia un acord de
navigare nou cu privire la Dunăre, care va soluţiona situaţia juridică pe Dunăre de la punctul
în care devine navigabil, luând în considerare prevederile următoarele sub un a d şi cu
condiţia ca dispoziţiile în temeiul b sunt în mod egal aplicabile tuturor participanţilor la acord
Dunării. Negocierile anent noul acord Dunării începe la Munchen, cât mai curând posibil
după ratificare a tratatului de pace.
o. Pentru cursul râului de mai jos Braila, inclusiv din acest port, Comisia Europeană a
Dunării va fi reţinut ca o instituţie permanentă cu puterile sale, privilegii şi obligaţii sub
numele de "Comisiei cu privire la gura de vărsare a Dunării":
1. Comisia va consta de acum înainte doar de delegaţi din statele situate pe Dunăre sau
pe malul european al Mării Negre.
2. Din Braila jos, competenţa Comisiei de a extinde toate ramurile şi gurile Dunării şi
la piesele în vecinătatea Mării Negre; normele emise de porumb-misiune cu privire la braţul
Sulina se aplică, de asemenea, în mod similar sucursale sau sub-ramuri pentru care până în
prezent Comisia nu a fost, sau nu a fost exclusiv competente.
b. România garantează navelor celorlalte părţi contractante în liberă circulaţie pe
partea romaneasca a Dunarii, inclusiv a porturilor legate de aceasta. Nici pe navele şi plute ale
părţilor contractante şi nici la încărcătura lor. România va percepe orice taxe bazează pe faptul
că acestea naviga pe râu. Nici România va percepe în viitor pe râul orice alte taxe sau taxe
decât cele admise în virtutea noii convenţii de navigaţie pe Dunăre.
c. Impozitul român de ½ procente la valoarea mărfurilor importate sau exportate prin
porturile din ţară, va fi abrogată de la a intra în vigoare a noii convenţii de navigaţie pe
Dunăre, şi de îndată ce România va fi stabilit taxele , în conformitate cu noua convenţie,
pentru utilizarea a instituţiilor publice care deservesc pentru dezvoltarea transportului de trafic
şi circulaţia mărfurilor. Această taxă va fi percepută de la toate evenimentele, cel mai târziu,
cinci ani de la ratificarea tratatului de pace de faţă. Mărfuri şi plute transportate în România de
pe Dunăre nu vor fi supuse la plata unui impozit de trafic pe baza faptului că acestea sunt
astfel transportate.
d. Secţiunea de cataracta si de Porţile de Fier la care se referă dispoziţiile articolului
VI din Tratatul de la Londra din 13 martie 1871, a articolului LVII din Tratatul de la Berlin
din 13 iulie 1878, cuprinde stretch a râului din Moldova la Turn-Severin, pe întreaga lăţime a
râului, de la un mal pe celălalt mal, inclusiv a tuturor ramurilor de râu şi insulele situate între
ele.

90
 În consecinţă, obligaţiile referitoare la mentinerea de navigabilitate peste stretch de
cataracta si Portile de Fier, care a fost asumat de către Austro-Ungaria, pe baza prevederilor
menţionate în paragraful 1 şi care Ungaria a fost acuzat de a efectua, va aplica în viitor , chiar
ca drepturile speciale rezultate din acestea în Ungaria. la acea parte a Dunării specificată în
mod explicit în conformitate cu alineatul 1. Statele de frontieră din această parte a râului va
permite Ungariei toate facilitatile ea s-ar putea cere în interesul lucrărilor pe care ea trebuie să
efectueze acolo.
ARTICOLUL XXV.
Până la şedinţa Comisiei cu privire la gurile Dunării, România se va administra în mod
ordonat şi de a conserva din orice prejudiciu proprietăţi ale Comisiei Europene a Dunării pe
care le are în custodie. Imediat dupa, semnarea tratatului de pace, o comisie compusă din cel
puţin doi reprezentanţi ai fiecărei părţi contractante, va ancheta starea materialului în grija a
României. Un acord special va fi introduse în anent obligaţia de România pentru returnarea
tentativă imediată a acestui material.
ARTICOLUL XXVI.
Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, şi România au dreptul de a păstra nave de
război pe Dunăre. Aceste nave de război, pot naviga în jos în ceea ce priveşte fluxul de mare
şi până râu în ceea ce priveşte limita extremă a teritoriilor lor; cu excepţia în caz de forţă
majoră, ele pot, totuşi, să intre în comunicare cu sau ancora la mal dintr-un alt stat, numai cu
aprobarea unui astfel de stat care urmează să fie asigurată prin intermediul canalelor de
diplomaţie. Fiecare dintre puterile reprezentate în Comisie cu privire la gurile Dunării are
dreptul de a păstra două nave de război lumina, ca staţie de nave,. la gurile Dunării. Astfel de
nave de război, fără nici o autorizaţie specială, poate urca pe Dunăre în ceea ce priveşte
Braila. Navele de război menţionate la alineatele 1 şi 2, să beneficieze, în porturi şi apele
Dunării, la toate privilegiile şi avantajele de război, navelor ..
Capitolul al şaptelea.
EGALITATEA DE Religiilor în România.
Articolul XXVII.
Egalitate de libertate se acordă în România pentru a Romano-Catolică, Greco-Unite, la
Ortodoxe Bulgare, la protestante, la Musulman, şi la credinţe evreieşti, şi fiecare va primi
aceeaşi protecţie juridică ca şi oficial că se acorde romaneasca Credinţă Ortodoxă. În special,
ele au dreptul să înfiinţeze parohii sau comunităţi de credinţă, precum şi şcolile care sunt
considerate ca şcoli private şi nu pot fi intervenit cu excepţia, în cazul de o încălcare a
securităţii naţionale sau a ordinii publice. În toate şcolile publice şi private, elevii nu pot fi
obligaţi să participe la educaţie religioasă excepţia cazului în care este dat de un profesor
autorizat al credinţei lor.
Articolul XXVIII.
Diferenţa de credinţă religioasă nu trebuie să exercite în România orice influenţă
asupra statutului locuitorilor din punct de vedere al drepturilor lor, în special în ceea ce
priveşte drepturile lor politice şi civile. Principiul exprimat în paragraful 1 vor fi aplicabile, de
asemenea, se referă, în măsura în care
naturalizarea din populaţia României fără naţionalitate, inclusiv a evreilor, până în
prezent considerate ca străini. În acest scop, va fi decretat în România, până în momentul de
ratificare a tratatului de pace, o lege potrivit căreia toate persoanele fără cetăţenie, care au luat
parte la război, fie în cadrul serviciului militar activ, sau în auxiliare serviciu, sau care sunt
născuţi în ţară şi sunt stabilite acolo şi ai căror părinţi s-au născut acolo, sunt considerate de
îndată ca şi cetăţenii romani cu toate drepturile ca atare, şi poate s-au înregistrat ca atare în
instanţele dobândirea cetăţeniei române se va de asemenea, extinde la femeile căsătorite,
văduve şi copiii minori.
Capitolul opt.

91
 DISPOZIŢII FINALE.
ARTICOLUL XXIX.
Relaţiile economice dintre România şi Puterile Aliate vor fi reglementate în tratate
speciale care constituie o parte esenţială a tratatului de pace, şi, în măsura în care aceasta nu
este prevăzută în sens contrar, va intra în vigoare simultan cu acesta din urmă. Acelaşi lucru
este valabil la restabilirea de relatii publice si juridice private, de soluţionare a daunelor civile
şi militare, schimbul de prizonieri de război şi internaţi civili, decretul de amnistii, precum şi
tratamentul de vase fluviale şi alte mijloace de trafic care au venit în puterea adversarului.
ARTICOLUL XXX.
În ceea ce priveşte interpretarea acestui tratat, textul în limba germană şi textul roman
vor
avea autoritate în relaţiile dintre Germania şi România; textul german, în limba
maghiară şi textul roman cu privire la relaţiile dintre Austria şi Ungaria ~ Romania; textul
bulgară şi textul românesc în relaţiile dintre Bulgaria şi România, şi text turc şi textul
românesc în relaţiile dintre Turcia şi România.
Articolul XXXI.
Acest tratat de pace va fi ratificat şi ratificările schimbate în Viena, cât mai curând
posibil. In măsura în care nu este altfel aici, tratatul de pace intră în vigoare la momentul
ratificarii sale.
In credinţă Drept plenipotenţiari au semnat acest tratat de pace şi aplicat sigiliile lor
oficiale la aceasta.
Intocmit în cvintuplu originale în Bucureşti, 7 mai, 1918.

Rezoluția Blocului moldovenesc din 1918

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară:

Republica democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea

Neagră și vechile granița cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul
vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că
noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu
mamă-sa România. Această unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Țării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei
agrare după nevoile și cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaște de
guvernul român.
2. Basarabia își păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Țării (dietă), ales
pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și
administrație proprie.
3. Competența Sfatului Țării este:
a). votarea bugetelor locale;
b). controlul tuturor organelor zemstvelor și orașelor;
c). numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul său împlinitor,
iar funcționarii înalți sunt întăriți de guvern
4. Recrutarea armatei se va face în principiu pe baza teritoriale.
5. Legile în vigoare și organizația locală (zemstve și orașe) rămân în putere și vor
putea fi schimbate de parlamentul român, numai după ce vor lua parte la lucrările
lui și reprezentanții Basarabiei

92
 6. Respectarea drepturilor minorităților din Basarabia.
7. Doi reprezentanți ai Basarabiei vor intra în consiliul de miniștri români, acum
desemnați de actualul Sfat al Tării, iar pe viitor luați din sânul reprezentanților
Basarabiei din parlamentul român.
8. Basarabia va trimite în parlamentul român un număr de reprezentanți
proporțional cu populația, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret.
9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraș, zemstve și parlament se
vor face pe baza votului universal, egal, direct și secret.
10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinței, a adunărilor și
toate libertățile obștești vor fi garantate prin constituție.
11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerii
din urmă sunt amnistiate.

Basarabia unindu-se ca fiică cu mamă-sa România, parlamentul român va hotărî convocarea

neîntârziată a constituantei, în care vor intra proporțional cu populația și reprezentanții
Basarabiei, aleși prin vot universal, egal, direct și secret, spre a hotărî împreună cu toții
înscrierea în constituție a principiilor și garanțiilor de mai sus.

Trăiască unirea Basarabiei cu România deapurarea și totdeauna!

Președintele Sfatului Țării I. Inculeț

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918

„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din
Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile
ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a
închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la
Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi
amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din
Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa
neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin
vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei
habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine,
care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi
înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate;
că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de
bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei
drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata
publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat
sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare
parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că
ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată
prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au
nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor
române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a
sunat!

93
Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei
aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în
urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a
prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre
de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care
întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea Noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi
fiind investit singur cu puterile legiuitoare,în numele Suveranităţii naţionale, Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş,
Colacin şi Nistru, cu regatul României".

Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18

Noiembrie/1 Decembrie 1918.

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească,

adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie
1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România.
Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg
Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.
II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea
Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român,
Adunarea Națională proclamă următoarele:
1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va
instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va
primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu
numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile
din Stat.
3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice.
Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în
vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor
gândurilor omenești.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a
proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul
dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o
proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui.
Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe
de altă parte, potențarea producțiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate
în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască
comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate

94
națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru
regularea raporturilor internaționale.
V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din
jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.
VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici
în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă
și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.
VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care
în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea
și unitatea națiunii române.
VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor
Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe
decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și
Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român,
care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de
toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul
națiunii.

Tratatul de la Trianon- 4 iunie 1920

„Articolul 45. Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile
și teritoriile asupra fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei,
astfel cum sunt fixate la art.27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul
Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca
făcând parte din România.”
„Articolul 47. România recunoaște și confirmă, față de Ungaria, angajamentul său de a
accepta inserarea, într-un tratat încheiat cu principalele puteri aliate și asociate, a dispozițiilor
socotite necesare de către aceste puteri, pentru a proteja în România interesele locuitorilor
care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă și religie, precum și pentru a proteja
libertatea de tranzit și un regim echitabil pentru comerțul celorlalte națiuni.”
„Articolul 161. Aliații și guvernele asociate afirmă și Ungaria acceptă responsabilitatea
Ungariei și aliaților ei pentru cauzele de pierderi și daune la care guvernele aliate, asociate și
cetățenii lor au fost supuși, ca o consecință a războiului impus prin agresiunea Austro-Ungarǎ
și aliații ei.”

95