Pactul autobiografic

Philippe Lejeune

 Autobiografia = povestire retrospectivă în proză, pe care o persoană reală o face despre propria
existenţă, atunci când pune accent pe viaţa sa individuală, îndeosebi pe istoria personalităţii sale – 12
 Categorii ale autobiografiei: 1. forma limbajului: în povestire şi în proză; 2. Subiect tratat: viaţă
individuală, istoria unei personalităţi; 3. Situaţia autorului: identitatea autorului şi a naratorului; 4. Poziţia
naratorului în identitatea naratorului şi a personajului principal şi perspectivă retrospectivă a povestirii –
12
 Este autobiografie orice operă care îndeplineşte simultan condiţiile indicate în fiecare dintre categorii.
– 12
 Identitatea naratorului şi a personajului principal este marcată prin utilizarea persoanei I (Gerard
Genette): naraţiunea „autodiegetică” – 14
 Gerard Genette: poate exista povestire la „persoana I” fără ca naratorul să fie aceeaşi persoană cu
personajul principal: naraţiunea „homodiegetică” – 14
 Romanul autobiografic înglobează povestirile personale şi impersonale, el se defineşte la nivelul
conţinutului său – 25
 Autobiografia nu comportă grade: este totul sau nimic – 25
 Deosebirea autobiografiei de romanul autobiografic: nu există nicio diferenţă, dacă avem în vedere
planul analizei interne a textului. Toate procedeele pe care autobiografia le utilizează pentru a ne
convinge de autenticitatea povestirii sale, romanul poate să le imite şi adesea chiar le-a imitat – 26
 Pagina titlului înglobată în text cu numele autorului, dispunem de un criteriu textual general,
identitatea numelui (autor, narator, personaj). Pactul autobiografic este afirmarea în text a acestei
identităţi, trimiţând în ultimă instanţă la numele autorului de pe copertă. – 26
 Identitatea de nume între autor, narator şi personaj poate fi stabilită: 1. Implicit, la nivelul legăturii
autor-narator, cu prilejul pactului autobiografic prin: utilizarea titlurilor şi secţiunea iniţială a textului; 2.
Evident, la nivelul numelui pe care naratorul-personaj şi-l atribuie în povestire şi care e identic cu acela al
autorului de pe copertă – 27
 Tipuri de pacturi – 28
 Autobiografia este genul literar care prin însuşi conţinutul său, marchează cel mai bine confuzia
autorului şi a persoanei, confuzie pe care se întemeiază toată practica şi problematica literaturii
occidentale – 34
 Persoană şi limbaj: se exprimă servindu-se de persoana gramaticală ca de un instrument sau dacă
persoana psihologică nu era un efect al enunţării înseşi – 35
 Pentru a distinge ficţiunea de autobiografie nu e nicio nevoie de a regăsi un imposibil în afara textului:
textul însuşi oferă marginii sale extreme acest termen ultim, numele propriu al autorului, în acelaşi timp
textual şi indubitabil, referenţial – 36
 Biografia şi autobiografia sunt texte referenţiale, ele pretind să aducă o informaţie asupra unei
„realităţi”, să se supună unei probe de verificare. Scopul lor nu e simpla verosimilitate, ci adevărata
asemănare. Nu „efectul de real”, ci imaginea realului. Toate textele referenţiale comportă un „pact
referenţial”, implicit sau explicit în care sunt incluse o definiţie a câmpului realului vizat şi un enunţ al
modalităţilor şi al gradului de asemănare pe care textul îl pretinde. – 38
 Autobiograful ne povesteşte tocmai-acolo este interesul povestirii sale – ceea ce numai el ne poate
spune. Studiul biografic permite uşor să se strângă alte informaţii şi să se determine gradul de exactitate al

1
povestirii. Diferenţa nu este acolo: ea rezidă în faptul, destul de paradoxal, că această exactitate nu are o
importanţă capitală. – 38
 Prin „model”, înţeleg realul cu care enunţul pretinde să semene. „Asemănarea” poate să se situeze la 2
niveluri: la modul negativ – şi la nivelul elementelor povestirii intervine criteriul exactităţii; la modul
pozitiv – şi la nivelul totalităţii povestirii – intervine fidelitatea. Exactitatea se referă la informaţie,
fidelitatea la semnificaţie – 39
 În biografie, asemănarea trebuie să fondeze identitatea, în autobiografie, identitatea fondează
asemănarea. Identitatea este punctul de plecare real al autobiografiei, asemănarea, imposibilul orizont al
biografiei – 40
 Biografie: A este sau nu este N; seamănă cu M
Autobiografie: N îi este lui P ceea ce A îi este lui M (A-autor; N-narator; P-personaj; M-model) – 42
 Cititorul este invitat să citească romanele nu doar ca ficţiuni, trimiţând la un adevăr al „naturii umane”,
ci şi ca fantasme revelatoare ale unui individ: pactul fantasmatic – 44
 Între confesiune şi lucru confesat, raportul nu e cel dintre un discurs şi conţinutul său, dintre o acţiune
şi un obiect; confesiunea e o tentativă de răsturnare a unui unic şi mereu acelaşi comportament: şi, cel mai
adesea, „vina” sau „lipsa” ei, pe care confesiunea trebuie să o şteargă acum este tocmai absenţa
confesiunii atunci şi nu obiectul confesiunii – 56
 Confesiunile autobiografice sunt un fel de „scrisoare către Rodrigue”, pe care o citeşte toată lumea în
afară de destinatar. Sau mai degrabă se lasă citită de toată lumea, pentru că nu reuşeşte să ajungă la
adevăratul destinatar – 56
 Miturile religioase sunt, la origine, pe plan colectiv, răspunsuri pe care diverse grupuri le dau neliniştii
lor: decăderea actuală trebuie explicată şi trebuie înlesnită eventualitatea unei salvări, a unei reîntoarceri
la perfecţiunea originară – 94
 „Autobiografie”, povestire retrospectivă a formării personalităţii asumate de autorul însuşi. Când acest
joc al textelor conţine şi o poveste autobiografică stricto sensu, am ales s-o definesc prin expresia spaţiu
autobiografic – 182
 Ambiguitatea este la nivelul enunţării, incertitudinea sensului, incertitudinea în care se află cititorul în
raport cu poziţia naratorului faţă de ceea ce el povesteşte – 184
 Complicaţia nu este deloc jocul unei structuri prea dezvoltate, care are ca scop înţelegerea – ci este
bazată pe coexistenţa contradicţiilor şi se situează în ultima fază, nu în registrul psihologic, ci în registrul
etic – 184
 Spaţiul autobiografic pe care îl implică acest tip de ficţiuni este clar prezentat de Gide într-un text în
care defineşte 2 feluri de „modalităţi de a privi şi de a descrie viaţa” care, în unele romane, se suprapun:
una este obiectivă, bazată pe observaţia gesturilor şi evenimentelor, cealaltă este subiectivă – 186
 Ficţiunea - autorul nu are un raport de identitate cu naratorul: dar cititorul va încerca întotdeauna să-l
ghicească pe cel dintâi în cel de-al doilea – 186
 Orice text se defineşte prin locul şi funcţia sa într-un ansamblu textual, căruia Gide îi încredinţa
misiunea de a-i crea imaginea= de crearea unui anumit efect, de stabilirea unui joc – 188
 Autorul este nevoit să se dezvăluie, iar povestirea trebuie să acopere întreaga sa viaţă şi într-un fel sau
altul să facă şi o sinteză – 191
 Ordinea povestirii în autobiografie: 9 din 10 autobiografii încep cu naşterea şi continuă cu ceea ce
numim „ordinea cronologică”. Autobiograful întâmpină, cel puţin pentru relatarea copilăriei, o anumită
dificultate în respectarea ordinii: amintirile sunt prost datate şi se teme să nu confunde perioadele;
memoria îi joacă feste, uitarea, amintirea care revine după un timp, documentul regăsit ulterior şi care
dezminte amintirea. Scrupulos, naratorul informează cititorul în privinţa acestor dificultăţi – 220

2
 Fie se lasă în voia memoriei fără a mai găsi ordinea care o structurează, fie se apucă să retrăiască pe cât
se poate conform calendarului, convins că această ordine este ordinea firească a lucrurilor – 220
 Până la ordinea cronologică, sensul este, în final, cel care organizează povestirea – 223
 În manieră simbolică 2 date fundamentale ale povestirii autobiografice: a. ordinea cea mai generală în
care se poate desfăşura povestirea este cea a anchetei şi că, de fapt, aceasta este singura cu adevărat
„naturală”, dar această ordine este în general, ascunsă de faptul că aproape toţi naratorii aleg să-şi ducă
ancheta într-o ordine cronologică a povestirii; b. obiectul final al oricărei anchete autobiografice este
imposibilă căutare a naşterii, evidenţă pe care folosirea sistematică a ordinii în biografii o ascunde – 224
 A inversa ordinea înseamnă, în continuare, a o urma. Rămâne însă intenţia – 225
 Michel Leiris şi Jean-Paul Sartre au inventat noi structuri ale povestirii, au fost singurii care nu numai
că povestirea biografică nu merge de la sine, dar s-au şi gândit suficient că reînnoirea povestirii
autobiografice presupunea o reînnoire generală a antropologiei şi a modelelor de descriere şi de explicare
a omului – 225
 Pentru Sartre autobiografia nu are propriu-zis un sens decât în raport cu o nouă antropologie.
Cercetarea sa trebuie să facă permanent dus-întors. Autobiografia este un moment dintr-o anchetă
dialectică, un moment ameţitor şi de metamorfoză. – 226
 Ordinea textului nu trebuie căutată în cronologie, totul se întâmplă ca şi cum evenimentele şi
comportamentele evocate în carte ar fi cvasi-contemporane. – 227, 228
 Ordinea cronologică nu e utilizată decât la nivelele secundare ale textului acolo unde am crezut că
citim o poveste, am urmărit de fapt o analiză în care legăturile logice sunt retuşate printr-un vocabular
cronologic. Ordinea cărţii este cea a unei dialectici deghizate într-o succesiune narativă. – 228
 Inventarea povestirii dialectice în perspectiva evoluţiei genului autobiografic, constituie una din rarele
reînnoiri de tehnică şi de viziune pe care le-am întâlnit de mult timp încoace. Pt opera lui Sartre
„Cuvintele” sunt lucrarea cea mai „totalizatoare” pe care a scris-o vreodată – 272
 În majoritatea cazurilor „eul” poemelor este un „eu” fără o referire precisă cu care se poate identifica
oricine; este un fel de „prêt-à-porter” al emoţiei. Subiectivitatea universală a lirismului este destul de
diferită faţă de discursul autobiografic, care presupune o atitudine de comunicare între două persoane
distincte şi separate – 275
 Autobiografia este o scriitură secundară în care scriitorul reconverteşte, întorcând-o către sine, scriitura
pe care iniţial o elaborase pentru „a spune lumea” – 275
 Elementele necesare autobiografiei: folosirea persoanei I; construirea unui text lung, adică lupta dintre
scriitură şi timp – 291, 292
 Genurile literare nu sunt fiinţe în sine, ele constituie, în fiecare epocă, un fel de cod implicit prin
intermediul şi graţie căruia operele trecutului şi operele noi pot fi receptate şi clasate de către cititori –
349
 Autobiografia a existat întotdeauna chiar dacă în grade şi sub forme diverse. Se poate scrie istoria sa
începând din Antichitate şi până în zilele noastre – 351