lingvistică generală 2018-19 / texte suplimentare / nr.

2-3
Ferdinand de Saussure - dihotomii fundamentale
[toate citatele din Curs de lingvistică generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1998]

OBIECTUL LINGVISTICII; LIMBĂ VS. VORBIRE

[Introducere / cap. III - Obiectul lingvisticii / #1. Limba; definiţia sa]
... dacă studiem limbajul din mai multe laturi deodată, obiectul lingvisticii ne apare ca o grămadă confuză de lucruri
heteroclite, fără nici o legătură între ele. Când procedăm astfel, deschidem poarta mai multor ştiinţe - psihologie,
antropologie, gramatică normativă, filologie etc. - pe care le separăm net de lingvistică, dar care, prin folosirea unei
metode incorecte, ar putea revendica limbajul ca fiind unul din obiectele lor. // După părerea noastră, pentru a face faţă
tuturor acestor dificultăţi, nu există decât o soluţie: trebuie să te plasezi mai întâi pe terenul limbii şi să iei limba drept
normă a tuturor celorlalte manifestări ale limbajului. Într-adevăr, printre atâtea dualităţi, numai limba pare a fi
susceptibilă de o definiţie autonomă şi oferă un punct de sprijin satisfăcător pentru spirit. // Dar ce este limba? Pentru noi,
ea nu se confundă cu limbajul; ea nu este decât o parte determinată - esenţială, ce-i drept - din el. Este, totodată un produs
social al facultăţii limbajului şi un ansamblu de convenţii necesare, adoptate de corpul social pentru a îngădui exercitarea
acestei facultăţi de către indivizi. Luat în întregul său, limbajul este multiform şi heteroclit; intersectându-se în acelaşi timp
cu mai multe domenii: fizic, fiziologic şi psihic, el aparţine atât domeniului individual, cât şi celui social; el nu se lasă
clasificat în nici o categorie a faptelor umane, pentru că nu ştim cum să-i definim unitatea. // Limba, dimpotrivă, este un tot
în sine şi un principiu de clasificare. De îndată ce îi dăm primul loc printre faptele de limbaj, introducem o ordine naturală
într-un ansamblu care nu se pretează la nici o altă clasificare." [p. 36]

[#2. Locul limbii între faptele de limbaj]

Prin funcţionarea facultăţilor receptivă şi coordonativă se formează la subiecţii vorbitori amprente care ajung să fie la toţi
aproape aceleaşi. Cum trebuie să ne reprezentăm acest produs social pentru ca limba să apară perfect desprinsă de rest?
Dacă am putea cuprinde suma imaginilor verbale înmagazinate de toţi indivizii, am ajunge la legătura socială care
constituie limba. Este un tezaur depus prin practica vorbirii în subiecţii ce aparţin uneia şi aceleiaşi comunităţi, un sistem
gramatical ce există virtual în fiecare creier, sau mai bine zis in creierele unui ansamblu de indivizi; căci limba nu este
completă la nici unul, ea nu există în chip perfect decât vorbită de masă. [p. 39]
Separând limba de vorbire, separăm în acelaşi timp: 1) ceea ce este social de ceea ce este individual; 2) ceea ce este
esenţial de ceea ce este accesoriu şi mai mult sau mai puţin accidental. // Limba nu este o funcţie a subiectului vorbitor, ea
este produsul pe care individul îl înregistrează în mod pasiv; ea nu presupune niciodată premeditare, şi reflecţia nu
intervine aici decât pentru activitatea de clasificare /.../ Vorbirea este, dimpotrivă, un act individual de voinţă şi de
inteligenţă, în care putem distinge: 1) combinaţiile prin care subiectul vorbitor utilizează codul limbii pentru a-şi exprima
gândirea personală; 2) mecanismul psihofizic care îi îngăduie să exteriorizeze aceste combinaţii. [p. 40]
Să recapitulăm caracteristicile limbii: // 1) Ea este un obiect bine definit în ansamblul heteroclit al faptelor de limbaj. O putem
localiza în porţiunea bine determinată a circuitului unde o imagine auditivă se asociază cu un concept. Ea este partea socială a
limbajului, exterioară individului, care prin el însuşi nu poate nici să o creeze şi nici să o modifice; ea nu există decât în
virtutea unui fel de contract încheiat între membrii comunităţii. Pe de altă parte, individul are nevoie de o ucenicie pentru a o
cunoaşte; copilul nu şi-o asimilează decât treptat. Ea este ceva atât de distinct, încât un om lipsit de facultatea vorbirii îşi
păstrează limba, dacă înţelege semnele vocale pe care le aude. // 2) Limba, distinctă de vorbire, este un obiect pe care îl putem
studia separat. Noi nu mai vorbim limbile moarte, dar putem foarte bine să ne însuşim organismul lor lingvistic. Ştiinţa limbii
nu numai că se poate lipsi de alte elemente ale limbajului, dar ea nu este posibilă decât dacă aceste alte elemente nu intervin. //
3) În timp ce limbajul este heterogen, limba astfel delimitată este de natură omogenă: ea este un sistem de semne unde nu este
esenţială decât unirea dintre sens şi imaginea acustică şi unde cele două părţi ale semnului sunt în egală măsură psihice. //
4) Limba, nu mai puţin decât vorbirea, este un obiect de natură concretă şi acest lucru reprezintă un mare avantaj pentru
studiu. Semnele lingvistice, deşi esenţial psihice, nu sunt nişte abstracţii; asociaţiile ratificate prin consimţământul colectiv, şi
al căror ansamblu alcătuieşte limba, sunt realităţi care îşi au sediul în creier. Pe de altă parte, semnele limbii sunt, ca să
spunem aşa, tangibile; scrierea le poate fixa în imagini convenţionale, în timp ce este cu neputinţă să fotografiezi, în toate
detaliile lor, actele vorbirii; fonaţiunea unui cuvânt, oricât de scurt ar fi el, reprezintă o infinitate de mişcări musculare extrem
de dificil de cunoscut şi de figurat. În limbă, dimpotrivă, nu există decât imaginea acustică, şi aceasta poate să se traducă
într-o imagine vizuală constantă. Căci, dacă facem abstracţie de această multitudine de mişcări necesare pentru a o realiza în
vorbire, fiecare imagine acustică nu este, aşa cum vom vedea, decât suma unui număr limitat de elemente sau foneme,
susceptibile la rândul lor să fie evocate printr-un număr corespunzător de semne scrise. Această posibilitate de a fixa lucrurile
privitoare la limbă face ca un dicţionar şi o gramatică să poată fi reprezentări fidele ale ei, limba fiind depozitul imaginilor
acustice, iar scrisul forma tangibilă a acestor imagini. [p. 40-41]
[cap IV. Lingvistica limbii şi lingvistica vorbirii]
Activitatea subiectului vorbitor trebuie să fie studiată într-un ansamblu de discipline care nu-şi au locul în lingvistică decât
prin relaţia lor cu limba. // Studiul limbajului comportă deci două părţi: una, esenţială, are drept obiect limba, care este socială
în esenţa ei şi independentă de individ: acest studiu este numai psihic; cealaltă, secundară, are drept obiect partea individuală a
limbajului, adică vorbirea, inclusiv fonaţiunea: ea este psihofizică. [43]
Limba există în colectivitate sub forma unei sume de amprente depuse în fiecare creier, aproape ca într-un dicţionar ale cărui
exemplare, toate identice, ar fi repartizate între indivizi /.../. Este deci ceva care se află în fiecare dintre ei, fiind comun tuturor
şi situat în afara voinţei depozitarilor. Acest mod de existenţă a limbii poate fi reprezentat prin formula:
1 + 1 + 1 + 1... = I (model colectiv)
În ce fel vorbirea este prezentă în această colectivitate? Ea este suma a ceea ce oamenii spun şi cuprinde a) combinaţii
individuale, ce depind de voinţa celor ce vorbesc; b) acte de fonaţiune, tot voluntare, necesare pentru executarea acestor
combinaţii. // În vorbire, nu există, deci, nimic colectiv; manifestările sunt individuale şi momentane. Aici nu există nimic
mai mult decât suma cazurilor particulare conform formulei:
(1 + 1' + 1'' + 1''' ...)
Pentru toate aceste motive ar fi o eroare să reunim sub un acelaşi punct de vedere limba şi vorbirea. Limbajul luat în întregul
lui este incognoscibil, pentru că nu este omogen, în timp ce distincţia şi subordonarea propuse lămuresc totul. [44]

SEMNUL LINGVISTIC; VALOAREA LINGVISTICĂ

[Partea a II-a, Lingvistica sincronică / cap. II - Entităţile concrete ale limbii / #1. Entităţi şi unităţi. Definiţii]
O suită de sunete nu este lingvistică decât dacă reprezintă suportul unei idei; luată în sine, ea nu mai este decât materia
unui studiu fiziologic. /…/ La prima vedere, suntem înclinaţi să asimilăm semnele lingvistice cu semnele vizuale, care pot
coexista în spaţiu fără să se confunde, şi ne închipuim că separarea elementelor semnificative poate să se facă în acelaşi
fel, fără să fie necesară nici o operaţie a spiritului. Cuvântul formă, de care ne folosim adeseori pentru a le desemna – cf.
expresiile formă verbală, formă nominală - contribuie la menţinerea acestei erori. Dar se ştie că lanţul fonic are drept
primă caracteristică aceea de a fi linear. Considerat în sine, el nu este decât o linie, o panglică continuă, în care urechea nu
percepe nici o divizare suficientă şi precisă; iată de ce trebuie să facem apel la semnificaţii. /../ Unitatea nu are nici o
caracteristică fonică specială şi singura definiţie ce i se poate da este următoarea: o tranşă de sonoritate care este –
excluzând ceea ce precede şi ceea ce urmează în lanţul vorbit – semnificantul unui anumit concept. [p. 119-120]

[cap. IV - Valoarea lingvistică / #1. Limba ca gândire organizată în materia fonică]

Nu există idei prestabilite şi nimic nu e distinct înainte de apariţia limbii. // În faţa acestui domeniu "plutitor", oare sunetele
pot oferi, prin ele însele, unităţi circumscrise dinainte? Nicidecum. Substanţa fonică nu este mai fixă şi nici mai rigidă; ea
nu este un tipar a cărui formă trebuie luată de gândire, ci o materie plastică, ce se împarte la rândul ei în părţi distincte,
pentru a furniza semnificanţii de care gândirea are nevoie. Putem reprezenta faptul lingvistic în ansamblul său, adică
limba, ca pe o serie de subdiviziuni alăturate, desenate, în acelaşi timp, în planul ideilor confuze (A) şi în cel, la fel de
nedeterminat, al sunetelor (B); acest lucru poate fi reprezentat, în mod foarte aproximativ, prin schema de mai jos:
A

B
Ideea de valoare, astfel determinată, ne arată că e o mare iluzie să considerăm un termen numai ca unire a unui anumit
sunet cu un anumit concept. A-l defini astfel, ar însemna a-l izola de sistemul din care face parte; ar însemna să credem că
putem începe prin termeni şi că putem construi sistemul făcând suma lor, când, dimpotrivă, trebuie să pornim de la
întregul solidar pentru a obţine, prin analiză, elementele pe care le cuprinde. [p. 126-127]

[#2. Valoarea lingvistică privită în aspectul ei conceptual]

Flexiunea oferă exemple deosebit de frapante [de relativitate lingvistică, în sensul diferenţelor de semnificaţii, n.m. C.V.].
Caracterul distinct al timpurilor, care ne este atât de familiar, este străin anumitor limbi; ebraica nu cunoaşte nici chiar
distincţia, totuşi fundamentală, dintre trecut, prezent şi viitor; când se spune că acesta din urmă este redat prin prezent,
exprimarea este improprie, căci valoarea unui prezent nu este aceeaşi în protogermanică şi în limbile care au un timp viitor
alături de un timp prezent. În limbile slave există două aspecte ale verbului: perfectivul reprezintă acţiunea în totalitatea sa,
ca un punct, în afara oricărei deveniri; imperfectivul o arată în curs de desfăşurare şi pe linia timpului. Francezii întâmpină
greutăţi în înţelegerea acestor categorii, pentru că limba lor nu le cunoaşte: dacă ar fi fost predeterminate [în absenţa
limbajului, n.m.], le-ar înţelege. În toate aceste cazuri surprindem, în locul unor idei date dinainte, valori ce emană din
sistem. Când spunem că ele corespund unor concepte, subînţelegem că aceste concepte sunt pur diferenţiale, definite nu
pozitiv prin conţinutul lor, ci negativ prin raportul lor cu ceilalţi termeni ai sistemului. Caracteristica lor cea mai exactă
este cea de a fi ceea ce celelalte nu sunt. [p. 130]

[#4. Semnul considerat în totalitatea sa]

Tot ceea ce precedă vrea să spună că în limbă nu există decât diferenţe. Mai mult încă: o diferenţă presupune, în general,
nişte termeni pozitivi între care ea se stabileşte; dar în limbă nu există decât diferenţe fără termeni pozitivi. Fie că luăm
semnificatul, fie că luăm semnificantul, limba nu comportă nici idei şi nici sunete care ar preexista sistemului lingvistic, ci
numai diferenţe conceptuale şi diferenţe fonice provenite din acest sistem. Ideea sau materia fonică dintr-un semn
contează mai puţin decât ceea ce există în jurul lui în celelalte semne. /…/ Dar când spunem că în limbă totul este negativ,
trebuie să ţinem seama că acest lucru nu este adevărat decât pentru semnificant şi semnificat luate separat; de îndată ce
considerăm semnul în totalitatea sa, ne aflăm în prezenţa unui lucru pozitiv în ordinea sa. Un sistem lingvistic este o serie
de diferenţe de sunete combinate cu o serie de diferenţe de idei; dar această punere faţă în faţă a unui anumit număr de
semne acustice cu tot atâtea decupaje făcute în masa gândirii dă naştere unui sistem de valori; şi acest sistem constituie
legătura efectivă dintre elementele fonice şi cele psihice în interiorul fiecărui sistem. Deşi semnificatul şi semnificantul
sunt, fiecare luat în parte, pur diferenţiale şi negative, combinarea lor este un fapt pozitiv; este singura specie de fapte pe
care le comportă limba, pentru că proprietatea caracteristică a instituţiei lingvistice este tocmai aceea de a menţine
paralelismul dintre aceste două ordine de diferenţe. [p. 133]

SINCRONIE VS. DIACRONIE

[Partea I, Principii generale / cap. III - Lingvistica statică şi lingvistica evolutivă / #1. Dualitatea internă a tuturor
ştiinţelor care operează asupra valorilor]
Toate ştiinţele au interesul să marcheze mai exact axele pe care sunt situate lucrurile de care se ocupă; conform figurii
următoare, trebuie întotdeauna să distingem: 1) axa simultaneităţilor (AB), referitoare la raporturile dintre lucruri
coexistente, unde orice intervenţie a timpului este exclusă, şi 2) axa succesivităţilor (CD), pe care nu putem considera, la
un moment dat, decât un lucru, dar unde sunt situate toate lucrurile de pe prima axă cu schimbările lor [p.97]:
Pentru ştiinţele ce operează cu valori, această distincţie devine o necesitate
practică şi, în anumite cazuri, o necesitate absolută. /... // Această distincţie i se
impune în modul cel mai imperios lingvistului; căci limba este un sistem de
valori pure, pe care nu le determină nimic altceva decât starea momentană a
termenilor săi. /.../
Iată de ce distingem două lingvistici. Cum le vom numi? Termenii de care
dispunem nu sunt toţi la fel de potriviţi pentru a marca această distincţie. Astfel,
termenii "istorie" şi "lingvistică istorică" nu sunt utilizabili, căci denumesc nişte
idei prea vagi /.../. Termenii de evoluţie şi de lingvistică evolutivă sunt mai
precişi şi îi vom folosi adeseori; prin opoziţie, putem vorbi despre ştiinţa stărilor
limbii sau despre lingvistica statică.
Dar, pentru a marca mai bine această opoziţie şi această încrucişare a două ordine de fenomene privitoare la acelaşi obiect,
preferăm să vorbim despre o lingvistică sincronică şi o lingvistică diacronică. Este sincronic tot ce se referă la aspectul
static al ştiinţei noastre, iar diacronic tot ceea ce are legătură cu evoluţiile. Sincronia şi diacronia vor desemna, aşadar, o
stare a limbii, respectiv o stare de evoluţie. [p. 98-99]

[#2. Dualitatea internă şi istoria lingvisticii]

Primul lucru care te izbeşte atunci când studiezi faptele de limbă este acela că, pentru subiectul vorbitor, succesiunea în
timp este inexistentă: el se află în faţa unei stări. În mod similar, lingvistul care vrea să înţeleagă această stare trebuie să
facă abstracţie de tot ceea ce a produs-o şi să ignore diacronia. El nu poate pătrunde în conştiinţa subiecţilor vorbitori decât
suprimând trecutul. Intervenţia istoriei nu poate decât să-i falsifice judecata. [99]

[#4. Diferenţa între cele două ordine ilustrată prin comparaţii]

/.../ dintre toate comparaţiile pe care ni le-am putea imagina, cea mai concludentă este cea dintre jocul limbii şi o partidă de
şah. Atât într-un caz cât şi în celălalt, ne aflăm în prezenţa unui sistem de valori şi asistăm la modificările lor. O partidă de
şah este ca o realizare artificială a ceea ce limba ne prezintă sub formă naturală. /.../ Mai întâi, o stare a jocului corespunde
bine unei stări a limbii. Valoarea respectivă a pieselor depinde de poziţia lor pe tabla de şah, aşa cum în limbă fiecare
termen îşi are valoarea prin opoziţie cu toţi ceilalţi termeni. // În al doilea rând, sistemul este întotdeauna momentan; el
variază de la o poziţie la alta. Este adevărat că valorile depind mai ales de o convenţie imuabilă, regula jocului, care există
înainte de începutul partidei şi continuă după fiecare mutare. Această regulă, admisă o dată pentru totdeauna, există şi în
materie de limbă; acestea sunt principiile constante ale semiologiei. // În sfârşit, pentru a trece de la un echilibru la altul,
sau - după terminologia noastră - de la o sincronie la alta, este suficientă deplasarea unei piese; nu există schimbare
generală. Avem aici pandantul faptului diacronic, cu toate particularităţile sale. [104]
Într-o partidă de şah, orice poziţie dată are drept caracteristică deosebită faptul de a fi independentă de poziţiile
antecedente - este complet indiferent dacă s-a ajuns într-o poziţie pe o cale sau pe alta; cel care a urmărit toată partida nu
are nici cel mai mic avantaj faţă de curiosul ce vine să vadă starea jocului la momentul critic; pentru a descrie această
poziţie, este absolut inutil să pomeneşti despre ce s-a petrecut cu zece secunde înainte. Toate acestea se aplică limbii şi
consacră distincţia radicală dintre diacronic şi sincronic. Vorbirea nu operează niciodată decât asupra unei stări de limbă, şi
schimbările care intervin între stări nu îşi au nici un loc aici. // Numai într-un singur punct comparaţia nu mai este valabilă:
jucătorul de şah are intenţia de a opera deplasarea şi de a exercita o acţiune asupra sistemului; în timp ce limba nu
premeditează nimic, piesele sale se deplasează spontan şi fortuit, sau mai curând se modifică /.../. Pentru ca partida de şah
să semene întru totul cu jocul limbii, ar trebui să presupunem un jucător inconştient sau neinteligent. [104-105]

SINTAGMATIC VS. PARADIGMATIC [ASOCIATIV]; ARBITRARUL RELATIV

[Partea a II-a, Lingvistica sincronică / cap. V - Raporturi sintagmatice şi raporturi asociative / #1. Definiţii]
... raporturile şi diferenţele dintre termenii lingvistici se derulează în două sfere distincte; fiecare dintre ele generează o
anumită ordine de valori; opoziţia dintre cele două ordini ne face să înţelegem mai bine natura fiecăreia dintre ele. Ele
corespund cu două forme ale activităţii noastre mentale, amândouă indispensabile vieţii limbii. // Pe de o parte, în discurs,
cuvintele contractează între ele, în virtutea înlănţuirii lor, raporturi bazate pe caracterul linear al limbii, care exclude
posibilitatea de a se pronunţa două elemente în acelaşi timp /.../. Acestea se orânduiesc unele în urma altora în lanţul vorbirii.
Aceste combinaţii, care au drept suport întinderea, pot fi numite sintagme. Sintagma se compune, deci, întotdeauna din două
sau mai multe unităţi consecutive (de exemplu: re-lire; contre tous; la vie humaine; Dieu est bon; s'il fait beau temps, nous
sortirons etc.). Plasat într-o sintagmă, un termen nu-şi dobândeşte valoarea decât pentru că el este opus celui ce-l precedă sau
celui ce-l urmează, sau amândorura. // Pe de altă parte, în afara discursului, cuvintele ce au ceva în comun se asociază în
memorie; în acest fel, se formează grupuri în sânul cărora domnesc raporturi foarte diferite. Astfel, cuvântul enseignement va
face să se ivească inconştient în mintea noastră o mulţime de alte cuvinte (enseigner, renseigner etc., sau armement,
changement etc., sau éducation, apprentissage); într-un fel sau altul, toate au ceva comun între ele. // Se vede că aceste
coordonări sunt de o cu totul altă specie decât primele. Ele nu au drept suport întânderea; sediul lor se află în creier; ele fac
parte din acea comoară interioară care este, pentru fiecare individ, limba. Le vom denumi raporturi asociative. [135]. //
Raportul sintagmatic este in praesentia; el se bazează pe doi sau mai mulţi termeni, în egală măsură prezenţi într-o serie
efectivă. Dimpotrivă, raportul asociativ uneşte termenii in absentia într-o serie mnemonică virtuală. [136]
[cap. VI - Mecanismul limbii / #3. Arbitrarul absolut şi arbitrarul relativ]
Principiul fundamental al caracterului arbitrar al semnului nu ne împiedică să distingem, în fiecare limbă, ceea ce este în mod
radical arbitrar, adică nemotivat, de ceea ce nu este astfel decât în mod relativ. Numai o parte din semne este absolut arbitrară;
la altele intervine un fenomen ce ne îngăduie să recunoaştem grade de arbitrar, fără să-l suprimăm: semnul poate fi relativ
motivat. // Astfel, vingt este nemotivat, dar dix-neuf nu este nemotivat în acelaşi grad, pentru că el aminteşte de termenii din
care se compune şi de alţii care îi sunt asociaţi, ca de exemplu dix, neuf, vingt-neuf, dix-huit, soixante-dix etc; luaţi separat, dix
şi neuf se află la egalitate cu vingt, dar dix-neuf prezintă un caz de motivaţie relativă. /...//.../ noţiunea motivării relative
implică: 1) analiza termenului dat, deci un raport sintagmatic; 2) apelul la unul sau mai mulţi alţi termeni, deci un raport
asociativ. Este mecanismul în virtutea căruia un termen oarecare se pretează la exprimarea unei idei [142]. Până aici, unităţile
ne-au apărut ca nişte valori, ca elemente ale unui sistem, şi le-am considerat mai ale în opoziţiile lor; acum recunoaştem
solidarităţile care le leagă; ele sunt de ordin asociativ şi de ordin sintagmatic şi limitează arbitrarul [142-43]. Dix-neuf este
solidar, din punct de vedere asociativ, cu dix-huit, soixante-dix etc., şi, din punct de vedere sintagmatic, cu elementele sale dix
şi neuf. Această dublă relaţie îi conferă o parte din valoarea sa. // Sunt convins că orice lucru care are legătură cu limba ca
sistem cere să fie abordat din această perspectivă, ce nu reţine deloc atenţia lingviştilor: limitarea arbitrarului. Este cea mai
bună bază posibilă. Într-adevăr, întregul sistem al limbii se întemeiază pe principiul iraţional al arbitrarului semnului care,
aplicat fără restricţie, ar duce la o foarte mare complicaţie; dar mintea noastră izbuteşte să introducă un principiu de ordine şi
de regularitate în anumite părţi ale masei semnelor; în aceasta constă rolul motivării relative. Dacă mecanismul limbii ar fi în
întregime raţional, l-am putea studia în el însuşi; dar cum el nu este decât o corecţie parţială a unui sistem în mod natural
haotic, adoptăm punctul de vedere impus de însăşi natura limbii, studiind acest mecanism ca o limitare a arbitrarului. // Nu
există limbă în care nimic să nu fie motivat; de asemenea, a concepe una în care totul să fie motivat este imposibil. Între cele
două limite extreme - minimum de organizare şi minimum de arbitrar - găsim toate varietăţile posibile. [143]
---------------------------------------------------------------------□