Tariqah, confreriile mistice ale islamului

Din primele secole de la apariția islamului, unii înțelepți musulmani au explorat căi noi pentru a intra în contact
cu Dumnezeu. Adepți ai experiențelor interioare, care îi duc la extaz, ei și-au transmis practicile printr-un lung
șir de inițiați.

„Inimile noastre se mărginesc să rămână în fața porților maiestății divine, pândind momentul în care acestea se
vor deschide inimii, care prin ea însăși nu posedă nimic, fiind săracă și fără nicio cunoștință.”

Cu aceste cuvinte, marele mistic Ibn al-’Arabi (1165-1240), originar din Andaluzia, exprimă concepția pe care o
împărtășesc toți învățații sufiți, de la începuturile islamului; este posibil, prin munca constantă cu tine însuți,
care ia forma unei lupte spirituale (acesta este sensul cuvântului jihad), să ajungi la Allah.

În Persia secolului al XVII-lea, un tânăr merge la un derviş. Acesta trăieşte în recluziune, ca toţi învăţaţii Sufi
care nu făceau parte dintr-o tariqah.
Ibn al-’Arabi adaugă însă că prietenia lui Dumnezeu este rezervată doar celor aleși, care devin „călăuzele prin
excelență ale umanității”. Cuvintele sale ilustrează cotitura decisivă pe care o face în epocă mișcarea sufi.

Dacă până atunci ea era reprezentată doar de câțiva lideri spirituali, izolați, ermiți ce puteau fi recunoscuți
datorită veșmintelor din lână (în arabă suf), ea începe să se organizeze în confrerii (tariqah) care, sub
conducerea unui învățat, transmit inițiaților lor secretele drumului spre extaz. Ibn al-‘Arabi este de altfel
membru al unei asemenea confrerii, Shadhiliya, care a fost una dintre primele care le-a cerut credincioșilor să
practice zilnic meditația.

Posteritatea confreriei Qadiriya

În realitate, câteva școli sufi au existat de la începuturile islamului, cum ar fi cea a lui Ibn Karram (806-868) sau
chiar cea a lui al-Hallaj (858-922), dar ele dispăreau adesea la moartea întemeietorului lor.

Revoluția din secolul al XII-lea a dus la apariția unor confrerii care au rezistat până astăzi. Una dintre cele mai
vechi este fără îndoială Qadiriya, care este legată de personalitatea excepțională a lui Abd al-Kadir al-Jilani
(1077-1166).

Acesta a trăit toata viata la Bagdad, unde a fost în acelaşi timp teolog şi învățător sufi. I se atribuiau puteri
miraculoase, astfel încât după moartea sa s-au înfiinţat confrerii în memoria sa, pentru a-i continua învăţătura
care urmărea să îmbine cultul public şi extazul sufi.

Mormântul său de la Bagdad este păzit de superiorul ordinului, iar un şeic controlează întreaga regiune.

Succesul confreriei Qadiriya a fost considerabil, ea răspândindu-se nu numai în bazinul mediteranean, dar și în
India, Malaysia sau chiar Africa neagră. În secolul al XIX-lea, adepții Qadiriya au jucat un rol de prim rang în
Algeria, opunându-se colonialiștilor francezi.

Și alte confrerii au avut parte de o soartă memorabilă. Este vorba de exemplu de Shadhiliya, al cărei fondator,
Abu l-Hasan’Ali al-Shadhili (secolul al XIII-lea), de origine marocană, era un înțelept a cărui învățătură a dat
naștere, la rândul său, unei confrerii orientate în întregime spre meditație.
De altfel Ibn’Arabi a fost și el afiliat. Unii dintre membrii confreriei Shadhiliya au inițiat în Maroc ordinul
Isawiya, renumit pentru că dezvolta în rândurile adepților săi insensibilitatea la foc și armele albe.

„Sufletul islamului”
Sub aparenta diversitate a acestor ordine se ascund multe puncte comune. Confreriile nu sunt secte, ci asocieri
spirituale ale căror membri se numesc „derviși”.

Toate se bazează pe impulsul unui om, învățătorul sufi, cu un caracter adesea excepțional, care a dezvoltat o
cale de acces originală spre divinitate. Astfel, Jalal al-Din Rumi a fost fondatorul celebrului ordin al dervișilor
rotitori, care propovăduia atingerea extazului divin prin dans și muzică.

La înființare, confreria avea greaua sarcină de a transmite intactă învățătura maestrului după moartea acestuia,
printr-un „lanț de giranți” (silsila) prin care se ajungea la fondatorul confreriei; fiecare derviș se atașa acestui
lanț prin intermediul propriului său maestru, șeicul.
În ceea ce privește existența însăși a confreriei, ea se bazează pe ideea că oamenii trebuie să adopte o cale
(acesta este sensul cuvântului tariqah) pentru a ajunge la divinitate, dezvăluită doar parțial de textul coranic.
Adepții sufi fac o distincție între textul propriu-zis, zahir, și sensul său ascuns, batin, al cărui înțeles poate fi
dezvăluit doar prin meditație frecventă. Confreria oferă atât locul, cât și metoda necesare pentru a ajunge la
Dumnezeu și anume calea mistică, care privilegiază unirea extatică, cu prețul purificării permanente a corpului
și sufletului.
Uitarea de sine pentru apropierea de Dumnezeu

Dervişi, membri ai confreriei Qadiriya, se roagă în faţa moscheii din Omdurman, fosta capitală a Sudanului.
Această manifestare se desfăşoară cu regularitate şi astăzi.
Pentru a deveni derviș sunt necesare o muncă îndelungată și grea și o inițiere exigentă. Novicele (murid) trebuie
să se prezinte conducătorului ordinului local, șeicul, care-i va pune la încercare hotărârea impunându-i reguli de
viață foarte stricte, marcate de privațiuni alimentare, posturi dese, stări lungi de veghe și executarea unor sarcini
ingrate și grele.

I se cere, printre altele, să fie umil și virtuos, să practice des meditația și rugăciunea, care vor constitui
cotidianul vieții sale viitoare.

Tariqah este calea spre extaz, care se obține în etape. Astfel, odată ce au fost trecute aceste prime probe,
tânărului discipol i se permite parcurgerea unui rit de inițiere care diferă de la un ordin la altul. În general,
novicele se prezintă în fața muqaddam-ului sau a șeicului pentru a jura să păstreze secretul în ceea ce privește
activitatea ordinului.
Apoi i se citește profesia de credință islamică. În continuare, el își ia de mână superiorul pentru a stabili
împreună cu el și cu ansamblul comunității un pact sacru prin care primește baraka (aura) confreriei. În final i
se dă o robă de lână, khirka, care simboliza intrarea în ordin.
De acum înainte, dervișul poate participa la întreaga activitate a confreriei, în special la dhikr (invocarea lui
Dumnezeu). Acest ritual comun tuturor ordinelor sufi constă din a pronunța numele lui Dumnezeu după diverse
cuvinte din Coran, rugăciune care poate fi individuală sau colectivă, la care se folosesc mătănii.
În afară de această practică, se recurge adesea la muzică și dans (sama) care ajută la uitarea de sine și intrarea în
contact cu divinitatea; dervișul ajunge uneori să se manifeste prin acțiuni cum ar fi mersul pe cărbuni aprinși,
ingerarea de scorpioni, de sticlă, înfigerea de ace în tot corpul…
Baraka, protecția șeicului
Viața oricărei confrerii se desfășoară într-un singur loc: mănăstirea (tekke în limba turcă, zawiya în arabă). În
acest spațiu se duce viața de zi cu zi, se fac rugăciunile, acțiunile de binefacere, este adăpostită comunitatea
dervișilor condusă fie de învățătorul spiritual, șeicul, fie de reprezentantul său local, muqaddam-ul.
Autoritatea șeicului se bazează pe baraka, o aură misterioasă preluată de la predecesorul său și pe care, la
rândul său, o va transmite succesorului său, lanțul format funcționând în acest mod încă de la originile sale. În
afară de cunoașterea intelectuală a doctrinei fondatorului, învățătorul trebuie să aibă experiența aprofundată a
stării de extaz, pentru care el devine un ghid pentru inițiat, având misiunea de a-l conduce la Dumnezeu.
Mănăstirea este un spațiu deschis. Dervișii o pot părăsi pentru a merge să propovăduiască doctrina învățătorului
lor. Unii dintre ei sunt inițiați, dar își păstrează activitatea inițială și familia în afara mănăstirii, participând aici
doar la rugăciuni.

Într-o perioadă în care relațiile de prietenie erau fragile, tariqah îi adăposteau pe pelerini în timpul nopții.
Numărul mănăstirilor începe să crească din secolul al XIV-lea, când ajung să fie un element central al islamului.
De-a lungul timpului, puterea politică a căutat să le integreze, sau chiar să le desființeze, cum s-a întâmplat în
Turcia, în epoca lui Mustafa Kemal Ataturk. Cu toate acestea, chiar slăbite, tariqah au rezistat până astăzi în
lumea musulmană.
Unele dintre ele au apărut recent: este cazul confreriei Allawia, fondată de Ahmad Ibn al-Allawi în anul 1918, la
Mostaganem, care face cunoscut sufismul în Europa.

Șeic sufi şi francmason

 Portretul emirului Abd el-Kader, în perioada în care conducătorul războiului împotriva trupelor franceze din
Algeria.
Emirul Abd el-Kader (1808-1883) este cunoscut pentru rezistența sa eroică în fața cuceririi franceze a Algeriei.
Se știe mai puțin că el a fost un mare mistic, membru în același timp al mai multor confrerii sufi și francmason.

A fost inițiat foarte tânăr în învățătura Qadiriya de tatăl său, care era șeic al acestei confrerii. Mai târziu, s-a
afiliat confreriilor Naqshabandiya și Shadhiliya. Musulman fanatic, el proclamă în 1832 jihadul împotriva
coloniștilor francezi și devine o călăuză, atât din punct de vedere politic, cât și religios, pentru tânăra națiune
algeriană.

După capitularea sa din 1847, începe o nouă etapă în viața sa, caracterizată prin aprofundarea cercetării
spirituale. Se exilează la Damasc, unde fondează o școală mistică inspirată din preceptele lui Ibn al-‘Arabi,
marele gnostic andaluz de la cumpăna secolelor XII—XIII, cu sediul chiar în locuința acestuia.

Tot la Damasc, prin intermediul unui prieten libanez, se apropie de francmasoneria franceză. În urma unei lungi
călătorii la Alexandria, în 1864, este inițiat în cadrul Lojii de la Piramide. Deși se pare că nu a activat prea mult
în cadrul masoneriei, a declarat că este „cea mai admirabilă instituție de pe pământ, capabilă să unească Apusul
cu Răsăritul.

Predicând învățătura sufi, considerat de discipolii săi un sfânt, El-Kader moare în capitala siriană, fiind
înmormântat alături de Ibn al-‘Arabi, inspiratorul său. În 1966, cenușa sa a fost repatriată în Algeria.

Chiar și azi, portretul său ocupă un loc de cinste în sediile Lojii Marelui Orient din Franța, Ia Paris, Ia vremea sa
el fiind considerat o punte de legătură între cele două țărmuri ale Mediteranei.