Sunteți pe pagina 1din 85

Este o metodă calitativă din categoria interviurilor semistructurate.

Un focus-grup este o reuniune de de cinci până la zece persoane sau chiar


douăsprezece persoane, alese pentru că prezintă anumite caracterisitici comune cu tema
focus-grupului, desfăşurată în prezenţa unui moderator.
Scopul acestei reuniuni este de a aduna informaţii pentru a înţelege mai bine ce
simţim şi ce părere au oamenii în legătură cu o anumită problemă. Creată pentru a
minimaliza influenţa dominantă a intervievatorului, metoda permite persoanelor intervievate,
de a comenta, explica şi împărtăşi experienţe şi puncte de vedere personale. Mediul de
desfăşurare trebuie să fie unul primitor şi confortabil, în care rolul moderatorului este de a
pune întrebări şi a se asigura că toată lumea are ocazia să ia cuvântul.
Moderatorul nu se află într-o poziţie de putere supremă, el îşi va controla reacţiile,
limbajul verbal şi cel nonverbal astfel încât să nu stânjenească libera exprimare a
participanţilor prin acordul sau dezacordul său referitor la cele exprimate.
Grupurile de patru sau cinci persoane - mini-focus-grupuri pot fi cu uşurinţă
organizate deoarece necesită un spaţiu mai restrâns.
Utilizările focus-gruprilor.
Acestea şi-au dovedit utilitatea în:
- evaluarea produselor de pe piaţă
- crearea de noi produse şi programe
- urmărirea satisfacţiei şi identificarea elementelor componente ale satisfacţiei
- evaluarea nevoilor
- aflarea modului în care clienţii iau decizii
- îmbunătăţirea programelor existente

1
Metoda focus-grup cuprinde următoarele programe:
- planificarea studiului
- elaborarea demersului interogativ
- stabilirea subiecţilor participanţi
- desfăşurarea întâlnirii
- analiza rezultatelor
- raportul de cercetare
Planificarea studiului
Se urmăreşte stabilirea de comun acord a scopului, prin întâlnirea întregii echipe de
cercetare.
Se urmăreşte înţelegerea corectă a scopului cercetării prin obţinerea de răspunsuri la
întrebări de genul:
- Care este problema tratată ?
- Care este scopul acestei cercetări ?
- Ce informaţii au importanţă mai mare ?
- Pentru cine sunt aceste informaţii ?
- Cum vor fi folosite aceste informaţii ?
Odată clarificate aceste aspecte se analizează dacă metoda focus-grup este cea mai
adecvată sau se poate apela la alte metode.
Situaţii favorabile de utilizare a metodei focus-grup:
- când se încearcă înţelegerea diferenţelor de perspectivă între grupuri sau categorii
diferite de persoane;
- în cazul în care scopul este de a găsi ce anume influenţează opiniile,
comportamentul sau motivaţia;
- dorinţa de a găsi noi idei în cadrul grupului;
- când se doreşte clarificarea unor informaţii deja existente.
Nu sunt indicate:
- în cazul în care se doreşte ajungerea la un consens;
- informaţiile prea personale de a fi supuse în public;

2
- informaţiile relevante cu ajutorul focus-grupurilor nu pot fi obiectul unor estimări
statistice (datorită numărului insuficient de participanţi implicaţi)
- în cazul în care se doreşte asigurarea confidenţialităţii informaţiilor.
Elaborarea unui demers interogativ
Demersul interogativ constă dintr-un set de întrebări formulate în mod incitant, care
atrag participanţii la discuţie. Numărul de întrebări din cadrul unui focus grup, pentru o
întâlnire de două ore, este cuprins între 12 şi 15 întrebări, pentru a avea timp suficient de a
relata ideile ce apar în timpul discuţiei între participanţi.
Întrebările formulate în cadrul focus-grupurilor trebuie:
- să fie scurte, clare, deschise, care să nu dea posibilitatea de a se răspunde
monosilabic (Da, Nu), fără formulări pretenţioase, să fie în limbajul comun al participanţilor.
Se începe cu întrebări de deschidere prin care se urmăreşte ca participanţii să se
destindă, să se simtă în largul lor. Urmează întrebări introductive, în care este prezentată
tema discuţiei şi în care participanţii sunt invitaţi să-şi exprime modul de înţelegere a temei.
Întrebările de tranziţie direcţionează cursul discuţiei către întrebările cheie, care
constiuie de fapt studiul propriu-zis. Întrebările de încheiere conturează toate aspectele aduse
în discuţie şi verifică dacă mai există vreun participant care nu şi-a exprimat părerea sau şi-a
schimbat-o.

Stabilirea subiecţilor participanţi


Pentru stabilirea persoanelor ce vor fi invitate la focus-grup trebuie avut în vedere
scopul studiului, informaţiile necesare şi bugetul avut la dispoziţie. Recrutarea participanţilor
se face cu ajutorul unui chestionar de recrutare.
La focus grup se urmăreşte realizarea unei omogenităţi în ceea ce priveşte
participanţii, care va asigura acestora un anumit confort dar şi cercetătorilor pentru ananliza
finală. Participanţii trebuie să cunoască tema până în discuţie, să existe o relativă
omogenitate a grupului din punct de vedere a vârstei, să dorească să participe la discuţii şi să
cunoască durata desfăşurării întâlnirii.
Calităţile de care trebuie să dea dovadă un moderator sunt:

3
- să aibă încredere în judecata particianţilor, chiar dacă aceasta nu este identică cu cea
a moderatorului;
- să manifeste respect pentru participanţi;
- să stăpânească limbajul non-verbal, astfel încât şi corpul să exprime cele spuse
anterior;
- cunoştinţele aprofundate referitor la subiectul discuţiei;
- să aibă capacitatea de a comunica clar, la nivelul comun participanţilor;
- să fie rezervaţi în a-şi exprima părerile şi convigerile proprii;
- să nu-şi impună propriile păreri, deoarece s-ar anula disponibilitatea pentru discuţie
a participanţilor iar rezultatele cercetării ar fi compromise.

Analiza rezultatelor
Este un proces sistematic bazat pe procedee verificabile, astfel încât şi alţi
cercetători, folosind aceleaşi documente şi informaţii să ajungă la aceleaşi concluzii.

Raportul de cercetare
Pentru a întocmi rapoarte bune de cercetare în cadrul metodei focus-grupurilor se pot
adăuga materiale audio-video, grafice, fotografii care ilustrază concluziile exprimate în
raportul de cercetare.
Rapoartele pot fi: scrise, verbale sau electronice.
În continuare vom prezenta diferite caracteristici ale focus-grupurilor întâlnite în alte
cercetări: cercetări de piaţă, metoda academică, sectorul public şi nonprofit, metoda
participativă. (după Kruger, R.A. şi alţii, 2005, p. 202 – 203).

Caracteristică Cercetarea de piaţă Metoda academică Sectorul public şi Metoda


nonprofit participativa

Unde este populară? Companiile cu Universităţile, Guvernul, grupurile Grupurile


profil comercial. agenţiile comunitare. comunitare, şcolile.
guvernamentale. fundaţiile fundaţiile.
fundaţiile. conducerea locală.

4
Dimensiunea Zece-douăsprezece Şase-opt persoane Şase-opt persoane Şase-opt persoane
grupului persoane

Participanţii trebuie Nu. E de preferat să Nu este o problemă. Nu este o problemă. Uneori este un
să se cunoască între fie necunoscuţi. Se poate ca Uneori este un avantaj. În mod
ei ? participanţii să se avantaj dacă se normal participanţii
cunoască între ei cunosc, cu condiţia se cunosc între ei.
atât timp cât nu să nu deţină poziţii
deţin poziţii de de autoritate unii
autoritate unii faţă faţă de ceilalţi.
de ceilalţi.
Cine moderează Profesioniştii. Cadrele Personalul calificat Voluntarii din
discuţiile ? universitare. şi voluntarii cadrul comunităţii.
masteranzii sau ocazionali, care au
presonalul calificat. abilităţi deosebie.
Unde au loc Încăperi speciale cu Spaţii publice, săli Sapţii din Spaţii din
întâlnirile focus- oglinzi de clasă, uneori comunitate, cum ar comunitate şi acasă
grupurilor ? unidirecţionale şi cu acasă la cineva sau fi şcolile, la diferite persoane.
acustică de calitate. încăperi speciale cu bibliotecile şi altele
oglinzi de acest gen.
unidirecţionale.

Cum sunt colectate Cu ajutorul Notiţe de pe teren şi Notiţe de pe teren şi Notiţe de pe teren şi
informaţiile ? observatorilor din înregistrări audio. înregistrări audio. înregistrări audio.

spatele oglinzilor, Uneori şi


prin intermediul înregistrări video.
înregistrărilor audio
şi, de multe ori
video.

Cum suni analizate Analiza este De obicei, se De obicei, pe baza Se fac sumare orale
rezultatele ? variabilă, dar de realizează transcrierilor la finalul discuţiilor,
cele mai multe ori transcrierile, urmate prescurtate şi a se folosesc panouri.
se bazează pe de proceduri notiţelor de pe notiţe de pe teren şi
primele impresii riguroase. teren. se ascultă
oferite de moderator înregistrările audio.
sau de analist.
Uneori se face pe
baza transcrierilor

5
discuţiilor.

Cine primeşte copii Doar sponsorul. Cadrele universitare Rapoartele sunt Se face un efort
ale rapoartelor ? Rapoartele sunt sau persoanele folosite în cadrul considerabil pentru
proprietatea publice oficiale. organizaţiei şi apoi a comunica
companei care Rezultatele sunt trimise inapoi rezultatele
organizează studiul. publicate în membrilor membrilor
revistele de comunităţii. Sunt comunităţii.
specialitate. comunicate
participanţilor.

Timpul necesar O perioadă scurtă O perioadă lunga de Timpul necesar O perioadă lungă de
completării de timp. De obicei. timp. Adeseori variază. De obicei, timp. Adeseori
studiului. studiul se încheie în durează şase luni durează câteva luni. durează şase luni
câteva săptămâni. sau mai mult. sau mai mult.

Bibliografie
Krueger, R.A. & Casey, Mary Anne, (2005), Metoda. Focus grupghid practic pentru
cercetarea aplicată, ed. Polirom, Iaşi
Bulai, A. (2000), Focus-grupul în investigaţia socială, Ed. Paideia, Bucureşti.

6
În ultima jumătate a sec. XX testul psihologic începe să aibă o tot mai mare influenţă
în viaţa oamenilor, în alegerea carierei, evaluare diagnostică, selecţie şi predicţie; îşi face
simţită prezenţa peste tot în lume.
Alături de celelalte metode de cercetare oferă o modalitate rapidă de evaluare a
comportamentului, abilităţilor mentale, caracteristicilor de personalitate ale subiectului.
În privinţa definiţiei nu s-a ajuns la un consens, fiecare autor căutând să definească
testul prin aspectele care i s-au părut mai relevante, astfel:
- Anastasi (1976) definea testul ca o numărătoare standardizată a unui eşantion de
comportamente;
- Cronbach, L.J., (1966) considera testul un procedeu sistematizat de măsură a
comportamentelor şi descrierea acestora pe baza unor scări numerice;
- Testul este considerat probă sau instrument pentru diagnosticarea caracteristicilor
psihice în Dicţionar de psihologie de V. Şchiopu (1997);
- Testul psihologic este un set de itemi desemnaţi să măsoare caracteristicile fiinţei
umane care conduc la un anumit comportament (Saicuzzo & Kaplan, 1997);
- Testul este o probă folosită pentru a măsura un factor sau a aprecia anumite abilităţi
în The Penguin of Psychology (2001).
Fără a încerca să epuizăm toate definiţiile date de-a lungul timpului testelor de către
diferiţi cercetători ne vom opri la elementele definitorii ale acestuia:
- este o probă instrument – metodă standardizată datorită conţinutului testului,
condiţiilor de administrarea modalităţii de evaluare a răspunsurilor şi modului de interpretare
a rezultatelor;
- serveşte la diagnoză psihologică;

7
- serveşte la predicţia unor comportamente;
- nu evaluează toate comportamentele datorită timpului strict delimitat de aplicare ci
doar a unui eşantion de comportamente;
Testele putem spune că sunt utilizate pentru a lua cele mai bune decizii în:
- a orienta subiecţii în alegerea unei cariere;
- a găsi persoana potrivită la locul potrivit în selecţia profesională;
- pentru diagnoza psihologică;
- pentru evaluarea cognitivă a influenţei diferitelor modificări asupra relaţiilor
interpersonale, intrapersonale;
- pentru autocunoaştere;
- pentru a ajuta la dezvoltarea diferitelor cercetări
A. Binet este considerat ca fiind „părintele psihometriei”, în special pentru că el a
construit, în 1905, împreună cu dr. T. Simon, prima „scară metrică a inteligenţei”. Anul de
naştere al psihodiagnozei este considerat a fi 1890.
Mulţi cercetători şi-au adus o contribuţie importantă în domeniul testării psihologice,
printre aceştia îi amintim pe Fr. Galton, Ernst Weber, Gustav Fechner, Herman Helmoltz şa.
Wilhelm Wundt, înfiinţează primul Laborator de psihologie experimentală la Leipzig, în
1879 folosind pentru prima dată noţiunea de psihometrie, în articolul „Experimente
psihometrice” din revista Brain.
James McKeen Cattell a fost studentul lui W. Wundt la Leipzig, ocupându-se în
cadrul tezei sale de doctorat de diferenţele individuale privind timpul de reacţie. Meritele
sale sunt multiple pe lângă faptul că a pus bazele mai multor publicaţii, cum ar fi, de
exemplu, Psychological Review, Science, American Men of Science, James McKeen Cattell a
fundat şi celebra The Psychological Corporation.
Printre studenţii săi renumiţi, înscrişi la doctorat, se numără: E.L. Thorndike (1898),
care a avut mari contribuţii la dezvoltarea teoriilor învăţării şi, totodată, la dezvoltarea
psihologiei educaţionale; R.S. Woodworth (1899), care a publicat, în 1938, una dintre cele
mai cunoscute şi mai influente tratate de Psihologie experimentală; E.K. Strong (1911),

8
autorul testului Vocational Interest Blank, rămas în uz şi astăzi, mai ales după ce a fost
revizuit.
Clark Wissler (1901), a avut o influenţă covârşitoare asupra istoriei timpurii a testării
psihologice. El a reuşit să coreleze scorurile la un test mental ale unui număr de peste 300 de
studenţi de la Columbia University şi Barnard College cu rezultatele lor academice. Intenţia
lui era aceea de a demonstra că rezultatele la test pot fi folosite pentru prognozarea
performanţei academice, însă cercetările efectuate nu au confirmat aşteptările sale. O dată cu
publicarea, în 1901, a unor asemenea rezultate descurajatoare, psihologii experimentali au
renunţat la utilizarea timpului de reacţie (RT) şi a discriminării senzoriale ca instrumente de
măsură a inteligenţei.
Alte nume sonore ale psihologiei universale au fost studenţi ai lui W. Wundt, şi
anume: Charles Spearman, Victor Henri, Emil Kraepelin, E.B. Titchener, G. Stanley Hali,
Lightner Witmer. Spearman este creditat ca fiind creatorul conceptului psihometric de
fidelitate a testului (test reliability). Francezul Victor Henri a colaborat cu A. Binet, sugerând
modul în care pot fi utilizate testele mentale pentru a măsura procesele mentale înalte. E.
Kraepelin, de formaţie psihiatru, a fost primul experimentator al tehnicii asocierii verbale în
calitate de test formal.
Lightner Witmer, după ce şi-a luat doctoratul la Leipzig, reîntors în SUA, devine
succesorul lui James McKeen Cattell la postul de director al Laboratorului de psihologie din
cadrul Universităţii Pennsylvania şi, în 1907, scoate revista Psychological Clinic, în cadrul
căreia scrie articolul „Clinical Psychology". în felul acesta el devine „părintele" psihologiei
clinice, deşi este puţin cunoscut ca având această calitate (McReynolds, 1987).
Filozoful şi matematicianul Rene Descartes s-a ocupat de problema modului în care sunt
relaţionate procesele mentale şi procesele fizice. John Locke, în lucrarea An Essay
Concerning Human Understanding, îşi expune punctul de vedere conform căruia
cunoştinţele provin din experienţă, idee pe care o regăsim şi în lucrările altor „empirici
britanici”: A Treatise Concerning the Principles of Human Knowledge (George Berkeley); A
Treatise on Human Nature (David Hume); Observalions on Man, his Frame, his Duty, and
his Expectations (David Hartley).

9
Christian von Wolff a publicat două lucrări, Psyckologica Empirica (1732) şi
Psychologica Rationalis (1734), prin intermediul cărora lansează termenul de psihologie. De
asemenea, după unii autori (Cohen et al., 1996), el este primul care concepe psihometria ca
ştiinţă.
Condiţii de utilizare
Testele psihologice pot fi utilizate doar de persoane calificate. În ţara noastră prin
Statutul psihologului se precizează că doar psihologii pot efectua testări psihologice.
Testarea psihologică efectuată de alte persoane poate cauza interpretări eronate cu
efecte negative atât pentru subiect cât şi pentru cel care a cerut examinarea.
Ca urmare La Comission Internationale de Reglementation de la Production et de la
Vente des Tests (Comisia Internaţională a reglementării Producerii şi Vânzării Testelor) la
Congresul Asociaţiei Internaţionale de Psihologie Aplicată în 1971 a decis o serie de măsuri
pentru a împiedica aceste efecte. Astfel, autorii testelor vor accepta distribuirea acestora doar
acelor persoane calificate pentru a le putea utiliza, editurile comercializează testele doar
celor calificaţi, iar persoanele a căror formaţie profesională este în desfăşurare vor utiliza
testele doar sub supravegherea celor care au dobândit calificarea necesară.
Cele trei organizaţii profesionale americane AERA (American Educational Research
Asociation), APA (American Psychological Association), APGA (American Personnel and
Guidance Association) au format un comitet JCTP (Joint Committee en Testing Practices) al
cărui scop a fost de a supraveghea şi îmbunătăţii calitatea testării pentru interesul tuturor.
Astfel, a luat naştere Code of Fair Testing Practices in Education prin care s-a sperat
implementarea cât mai corectă a principiilor şi procedurilor de administrare a testelor,
scorare şi interpretare a lor.
S-a urmărit din partea autorilor ca testul să conţină instrucţiuni cu privire la populaţia
căruia îi e potrivit să fie aplicat, de asemeni caracteristicile şi limitele testului să fie descrise
detaliat să fie prevăzute cu foi de răspuns, exemple de exerciţii şi nu în ultimul rând
abilităţile necesare celei care va utiliza testul. Utilizatorul testului trebuie să aibă bine
definite scopurilor şi populaţia asupra căreia îşi va îndrepta atenţia, să se documenteze bine

10
asupra testului, să-şi clarifice orice aspect legat de test şi nu în ultimul rând să fie conştient
de posibilităţile sale, de calificarea necesară pentru a lucra cu acesta.

The National Association of School Psychologists (NASP) a adoptat, în 1984,


Principles for Professional Ethics, un ghid extrem de util pentru selecţia, utilizarea şi
interpretarea testelor psihologice. Acesta a fost revizuit şi adoptat în 1992.
APA a manifestat întotdeauna grijă pentru ca testele să fie aplicate la un înalt nivel
ştiinţific, dar numai de către cei calificaţi pentru aceasta. încă din 1950, un comitet al său
pentru Ethical Standards for Psychology a publicat un raport, intitulat Ethical Standards for
the Distribution of Psychologicai Tests and Diagnostic Aids. Printre altele, acest raport
diferenţia trei niveluri de calificare pentru utilizarea testelor, si anume :
- nivelul A : teste care pot fi administrate, scorate şi interpretate adecvat, cu ajutorul
manualului şi al unei orientări generale (de exemplu, teste de achiziţie);
- nivelul B: teste care reclama anumite cunoştinţe tehnice privind construirea şi
utilizarea lor, precum şi cunoştinţe din alte domenii ale psihologiei, cum ar fi: psihologia
diferenţială, statistica psihologică, psihologia adaptării, psihologia personalului, orientarea
vocaţională (de exemplu, teste de aptitudini, inventare de adaptare aplicabile populaţiei
normale);
- nivelul C: teste care solicită cunoştinţe de înalt nivel privind testarea şi din alte
domenii de suport, la care trebuie să se adauge experienţă supervizată cu acestea (de
exemplu, teste proiective, teste mentale individuale).
Acest raport a fost integrat apoi în APA's Ethical Standards of Psychologists (1953) şi
citat în APA's Standards for Educaţional and Psychologicai Tests and Manuals (1966).
În APA 's Ethical Principles of Psychologists (1992) sunt făcute precizări şi mai clare
privind calificările utilizatorilor de teste. Astfel, Principiul A afirmă că psihologii „oferă
numai acele servicii şi utilizează numai acele tehnici pentru care sunt calificaţi prin educaţie,
formare sau experienţă”. Standardul etic 2.02 adaugă: „psihologii se abţin de la utilizarea
necorespunzătoare a tehnicilor de măsurare şi, totodată, iau măsuri pentru a preveni ca alţii
să utilizeze defectuos informaţia pe care o oferă aceste tehnici”.

11
În 1988, The Code of Testing Practices in Education, descrie obligaţiile atât ale celor
care construiesc teste, cât şi ale celor ce le aplică, în patru arii: a) dezvoltarea / selectarea
testelor; b) interpretarea scorurilor; c) strădania pentru certitudine;d) informarea subiecţilor.

Comunicarea rezultatelor testării


Rezultatele unei testări sunt prezente în raportul psihologic, ce trebuie redactat clar,
evitându-se termeni dificil de înţeles de nespecialişti, precum şi observaţii subiective şi
părerile personale.
Programele pentru computer, destinate a facilita construcţia, administrarea, scorarea
şi interpretarea unor teste, cum ar fi cazul testelor de achiziţie dezvoltate de cadrele
didactice, vor prolifera intr-un mod impresionant, evidenţiază două avantaje majore ale
testării psihologice computerizate: capacitatea de a stoca itemi şi capacitatea de a
individualiza testarea (Mitrofan, N., 2004 p.13-14, 23-26)
Referitor la tendinţele de dezvoltare în viitor a psihometriei, unii autori (Kaplan,
Saccuzzo, 1993) au formulat o serie de predicţii, şi anume:
- 1: perspectivele sunt promiţătoare, afirmaţia bazându-se pe rolul integral pe care 1-
a jucat testarea în dezvoltarea şi recunoaşterea psihologiei, în general, şi a psihologiei
profesionale, în particular.
- 2: proliferarea unor teste noi şi îmbunătăţite va continua cu şi mai mare intensitate.
Testele de inteligenţă, aşa cum se prezintă ele astăzi, sunt departe de a fi perfecte, cu toate
reviziile făcute. Aşa că rolul dominant pe care îl joacă bateriile de teste Stanford-Binet şi
Wechsler nu este deloc sigur pentru viitor.
- 3. vor avea loc schimbări revoluţionare de tip „perestroika" în testarea şcolară.
Unii specialişti susţin că, în secolul ce a început, se vor utiliza mai ales testele de achiziţie
standardizate la nivel naţional, în timp ce alţii resping această idee. Se pare însă că, în anii
următori, testele de performanţă ar putea înlocui testele standardizate cu răspunsuri multiple
la alegere. Testele de performanţă reclamă ca subiectul, în loc să ofere un răspuns verbal sau
să completeze o foaie de răspuns, să facă ceva. Astfel, elevilor li s-ar cere să scrie eseuri, să
ofere răspunsuri scrise la probleme specificate sau să rezolve probleme de matematică.

12
Se tinde către o mai atentă observare a studentului ce susţine o conversaţie într-o
limbă străină; solicitarea ca un elev să conducă în mod real un experiment; cerin|a ca mai
mulli elevi să lucreze împreună cu un grup şi observarea interacţiunilor; oferirea către elevi a
unor probleme care nu au un răspuns sau au mai mult de un răspuns corect şi observarea
modului de abordare.

Clasificarea testelor
Testele se pot clasifica după mai multe criterii:
 după modul de executare a sarcinii de către subiect
o teste orale - cer răspunsuri verbale
o teste scrise – în care răspunsul se dă în scris
o teste de performanţă - necesită o dotare complexă cu materiale,
instrumente, aparatură în condiţii de laborator, unde subiecţii pot fi atent
controlaţi şi supravegheaţi.
 după gradul de utilizare a limbajului în rezolvarea sarcinilor impuse de test avem:
o teste verbale – cer răspunsuri orale
o teste nonverbale – în care utilizarea limbajului este redusă: de exemplu teste
non-verbale în care numai răspunsul este nonverbal în timp ce instructajul
testului a fost explicat cu voce tare de către examinator, teste non-verbale şi
în instrucţiuni, în care prezentarea sarcinii se înţelege de către subiect.
o După Roşca, (1972) clasificarea în funcţie de gradul de utilizare a limbajului
se disting:
 teste verbale
 teste non-verbale ce folosesc material figural
 teste de performanţă

 după modul de procesare implicat putem întâlnii:


o teste de eficienţă în care sunt analizate:
 aptitudini generale – teste de inteligenţă

13
 aptitudini speciale (tehnică, muzică etc.) – teste de aptitudini
 aptitudini multiple
 nivelul de cunoştinţe atins – teste de cunoştinţe în achiziţia de
informaţii
 stimularea situaţiilor reale – teste situaţionale
 nivelul atins în anumite profesii – probe de lucru
o teste de personalitate includ:
 chestionare de personalitate
o chestionare de adaptare
o chestionare de interese
o chestionare de atitudini
● teste proiective – folosite la identificarea componentelor de
personalitate
● teste obiective de personalitate
 după modul în care variază conţinutul testului de la o administrare la alta avem:
- teste cu conţinut fix – ales special pentru subiect
- teste cu conţinut variabil generate în momentul examinării subiectului în
funcţie de comportarea acestuia din categoria cărora care fac parte - testele
idiografice şi testele adaptative
o după modul de administrare distingem:
- în funcţie de tipul de execuţie
- teste de viteză
- teste de randament – cu limită de timp
- fără limite de timp
- după numărul persoanelor examinate:
- teste individuale
- teste de grup
Clasificarea testelor se poate realiza şi după alte criterii, acestea fiind preluate după
Albu, Monica (1998).

14
Eroarea în testarea psihologică:
Eroarea este rezultanta acţiunii unor factori care influenţează măsurarea şi nu pot fi
recunoscuţi nici înţeleşi, afectând scorurile obţinute la teste şi interpretarea acestora (Albu,
M. 1998).
Cauzele erorilor de măsurare în testările psihologice:
- starea de oboseală;
- starea de boală;
- stressul;
- anxietatea generată de situaţia de testare;
- motivaţia subiectului;
- mediul în care are loc testarea;
- forma de prezentare a testului;
- itemii testului conţin cuvinte pretenţioase inaccesibile subiectului;
- formularea itemilor cu cuvinte polisemantice nu ajuta subiectul la înţelegerea
corectă a sensului dorit de examinator;
- itemi cu răspuns sugerat „Vă place mai mult să .......”
- în formularea itemului sunt prezentate: două sau mai multe întrebări.

Specificul testelor psihometrice


Standardizarea – este caracteristica principală a testelor care exprimă faptul că proba
este identică atât din punctul de vedere al conţinutului, a formei de prezentare, a modului de
aplicare şi modului de cotare.
Libertatea examinatorului este eliminată, acestuia fiindu-i permise doar: instructajul,
demonstrarea şi observarea. Scorarea şi interpretarea sunt standardizate astfel încât este
redusă la minim influenţa factorilor externi, obţinându-se un grad mare de obiectivitate.
Economicitate şi eficientizare

15
Testele pot fi aplicate pe un număr mare de oameni într-un timp relativ scurt şi cu
costuri minime.

Calităţi psihometrice
Fidelitatea – reprezintă caracteristica importantă a testului în urma căruia indiferent
de examinatorul prezent se obţine aceleaşi scoruri la aceeaşi persoană.
Validitatea testului – este dată de gradul în care acel test măsoară ceea ce şi-a propus
să măsoare. În cazul în care testul conţine un număr de itemi care acoperă cât mai bine
domeniul ca validitatea de conţinut. Validitatea de construct reflectă modalitatea în care
scorurile unui test sunt în acord cu unitatea măsurată. Validitatea în raport cu un criteriu
reprezintă măsura în care scorurile corelează cu o altă măsură directă şi independentă pe care
testul este construit să o măsoare. În cazul în care pe baza unui test se poate prezice o
performanţă, reacţie, comportament, avem validitatea predictivă.
Sensibilitatea – reprezintă capacitatea discriminativă a unui test, realizată pe baza
itemilor ce selectează componente pentru diferenţierea de fineţe a subiecţilor.

Surse de eroare în testarea psihologică


Eroarea contribuie la scăderea preciziei testului fiind „rezultatul acţiunii unor factori
care influenţează măsurarea în asemenea mod încât nu pot fi nici recunoscuţi, nici înţeleşi” .
(A. Albu 1998, p. 130).
Scorul la un test este influenţat de variabila pe care testul o măsoară dar şi de alţi
factori ce acţionează ca agenţi perturbatori, cum ar fi: caracteristicile situaţiei în care are loc
testarea, dispoziţiile subiectului, modul de administrare a testului, instructajul, sarcina
impusă.

16
Autoevaluare:
- Construiţi paralela test – experiment.
- Care sunt cele mai utilizate teste la şcoală ?
- Ce probleme şcolare se pot evidenţia prin metoda testelor ?

Bibliografie
Aiken, R. L. (1997) – Psychological Testing and Assessment Allyn & Bacon, Boston
Albu, Monica (1998) – Construirea şi utilizarea testelor psihologice, ed. Clusium
Cluj-Napoca
Cronbach, J.L. (1970) – Essentials of Psychological Testing Harper & Row New
York
Roşca, M. (1972) – Metode de psihodiagnostic, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Şchiopu V. (1976) - Introducere în psihodiagnostic, ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti

17
Prin testele individuale o singură persoană poate fi supusă unei analize minuţioase.
Este necesar un singur examinator care va aplica instructajul standardizat al testului. Acesta
va comunica pe un ton calm toate indicaţiile necesare, iar după ce s-a convins că subiectul a
înţeles despre ce este vorba poate porni cronometrul dacă e vorba de probă cu limită de timp.
În cele mai multe teste individuale, examinatorul caută să elimine nervozitatea, spaima,
necooperarea subiectului încurajându-l.
Marele avantaj al testelor individuale este acela de a permite examinatorului
observarea directă a subiectului, a comportamentului acestuia în situaţii standardizate. Sunt
folosite în special în psihodiagnoza clinică şi consiliere.

Examenul în cadrul acestor teste este strict standardizat. Condiţiile de desfăşurare


trebuie să fie aceleaşi pentru toţi participanţii. În urma aplicării acestor teste se obţin într-un
timp relativ scurt o cantitate mare de date, dar nu se pot face aprecieri individuale la modul
de adoptare la sarcină, implicare, oboseală, etc.
Examinatorul citeşte instrucţiunile clar şi comunică timpul acordat pentru rezolvare,
la sfârşitul căruia subiecţii sunt rugaţi să lase din mână instrumentele de scris. Spre deosebire
de testele individuale, la testele de grup se porneşte de la premisa că toţi subiecţii prezenţi la
testare şi-au dominat şi au depăşit momentele de nervozitate, teamă, anxietate.
Marele avantaj al testelor de grup este costul scăzut deoarece într-un timp scurt pot fi
examinaţi mai mulţi subiecţi. Testele de grup sunt utilizate în şcoli, licee, de asemeni extinse
în domeniul militar, industrie, etc. Pot fi utilizate la selecţii profesionale, vocaţionale, pentru
a depăşi diferite abilităţi specifice pentru ocuparea unui post în numeroase domenii.

18
Aceste teste sunt caracterizate ca teste creion-hârtie deoarece utilizatorii deoarece
utilizează ca instrumente doar creionul şi foaia de hârtie sau caietul pe care subiectul va nota
răspunsurile conform instrucţiunilor.
Multe teste de grup oferă posibilitatea alegerii răspunsurilor din mai multe variante.
Unele cer răspunsuri libere, astfel încât acestea pot fi completate sub formă de frază sau
desen.
O deosebită grijă se cere în folosirea rezultatelor obţinute la teste, deoarece trebuie să
recunoaştem că impactul rezultatelor la test a unui număr mare de oameni va influenţa într-o
mai mare măsură decât rezultatul unei persoane în cazul testelor individuale. Atenţie
deosebită trebuie să se acorde în formularea predicţiilor pe baza utilizării testelor.
Scorurile joase obţinute la testele de grup pot fi indicatorul unei înţelegeri
defectuoase a instrucţiunilor, lipsa de experienţă sau abilitate scăzută a examinatorului de a
explica sarcina la care sunt supuşi subiecţii, interes scăzut din partea subiecţilor, probleme de
ordin emoţional.
Discrepanţele între rezultatele obţinute la teste pot fi de asemeni rezultatul
problemelor emoţionale şi stresului.
Matricile Progresive Raven – fac parte din cele mai populare teste nonverbale. A fost
elaborat în 1938 de L.S.Penrose şi J.C. Raven, fiind alcătuit din 5 serii ABCDE a câte 12
probleme fiecare.
Instrucţiunile sunt simple şi testul poate fi aplicat şi în lipsa folosirii limbajului, prin
simpla demonstrare. Constă din 60 de matrici cu grade diferite de dificultate. Fiecare conţine
un desen cu o parte lipsă. Sarcina subiectului este de a selecta o figură din cele şase mai mici
de dedesupt care s-ar potrivi în secţiunea decupată a desenului, astfel încât să reîntregească
desenul iniţial.
De-a lungul timpului a fost revizuit. În 1949 J.C. Raven a construit Matricile
Progresive Colorate, publicate în 1949 şi revizuite în 1956. Este un test utilizat extensiv în
cel de-al doilea război mondial unde milioane de recruţi au fost testaţi pentru evaluare fără a
intra în obiectiv educaţia acestora.

19
Testul poate fi folosit cu sau fără limită de timp, fiind folosit ca măsurare a
inteligenţei generale. Cotarea este simplă cu ajutorul grilei.
Este un test menit să acopere tot spectrul vârstelor şi toate nivelurile inteligenţei,
indiferent de nivelul de şcolarizare, însuşirea corectă a limbii sau apartenenţa culturală.
Manualul testului a fost îmbogăţit recent cu noi seturi de norme (1990) care permit
compararea performanţelor copiilor din marile oraşe ale lumii precum şi urmărirea evoluţiei
acestora în timp, corectându-se în acest fel şi acest minus al testului (Kaplan şi Saccuzzo,
1993).
Testul Domino D 48 şi D 70
Iniţiat de Anstey în 1948, testul este bazat pe aceleaşi principii, omogenitatea
sarcinilor şi creşterea progresivă a dificultăţii acestora.
Dominourile prezintă două căsuţe în care pot exista puncte de la 0 la 6, aranjate în
succesiune logică a punctelor pentru a putea completa totalul punctelor din fiecare căsuţă în
dominoul punctat.
Testul este mai dificil de explicat la vârstele mici, creând impresia de monotonie. La
acest test posibilitatea de răspuns la hazard este neglijabilă. Cotarea la fel ca la Raven se face
rapid cu ajutorul unei grile de corecţie.
D 70 este o formă paralelă lui D 48 având acelaşi număr de probleme, după aceleaşi
principii, apărut la 20 de ani după D 48 din dorinţa de a exista şi o altă variantă a acestui test
foarte cunoscut în Franţa.
Vom cauta sa prezentăm în continuare câteva teste de atenţie care pot fi aplicate atât
individual cât şi în grup, insistând pe corectitudinea însuşirii instructajului în vederea
eliminării posibilelor erori.
Atenţia presupune un optimum al activităţii exteriorizat prin orientarea şi
concentrarea capacităţii psihice în vederea comenzii, conducerii, supravegherii şi contolului
oricărei activităţi. Presupune o relaţie între S şi obiect în legătură cu care se poate afirma că
relaţia atenţie este bilaterală. În limbaj experimental se vorbeşte despre atenţie din
perspectiva obiectului (în sensul atragerii sau captării atenţiei de către obiect prin calităţile
implicite ale acestuia); precum şi din perspectiva S în sensul orientării active, a încordării, a

20
concentrării. Walter James sesizează prima dată funcţia de încordare spre ceva şi de orientare
selectivă.
Fiecare din teste cuprinde:
-un timp de aplicare
-un instructaj
-un exerciţiu pentru verificarea înţelegerii probei
În cazul rezolvării, fiecare probă are etape precise şi parametri obiectivi sau
măsurabili ca de exemplu exactitatea, viteza de lucru omisiuni, erori etc.
TESTUL DE BARAJ

Timp de aplicare = 5 minute


Se parcurg următorii paşi:
1. instructajul
2. exerciţiu - primul rând
3. verificarea exerciţiului
4. explicaţii suplimentare pentru S care nu au înţeles (observaţiile se notează în
protocolul de observaţie)
5. pornirea cronometrului.
Pentru calcularea rezultatului se parcurg următoarele etape:

21
I. se numerotează rândurile începând cu rândul 2
II. se aplică grila de corecţie
III. se încercuiesc omisiunile (O) şi greşelile (G)
IV. după corectarea probei se calculează parametrii obiectivi sau măsurabili şi
anume:
TB  O
- exactitatea E 
TB  G
- TB - total bune - se referă la câte pătrăţele ar fi trebuit să fie tăiate de S până în
locul unde a executat proba.
- O - omise;
- G – greşite;
- Viteza V = total stimuli parcurşi
unitate de timp
Ex. pentru cine s-a oprit la rândul 12 şi are 3 omisiuni şi 2 greşeli, TB ar fi trebuit
121  3 118
să fie 121: E    0.95
121  2 123
- dacă se opreşte la jumătatea rândului, din totalul la rândul respectiv se scad cele
nebarate.
- Pentru viteză se ia în calcul tot ceea ce a realizat S:
12 x 20 240
V    48
5 5
Aceste valori: exactitatea şi viteza nu au semnificaţie în sine, decât raportate la un
etalon constituit pe un eşantion reprezentativ.
Parametri psihologici observabili
1. Capacitatea de adaptare, orientare în sarcină şi învăţare. Se observă din modul în
care se execută exerciţiul şi din persistenţa erorilor după explicaţii suplimentare.
2. Se pot face observaţii şi în funcţie de presiunea creionului pe hârtie.
3. Prezenţa erorilor la mijlocul probei indică scăderea rezistenţei la monotonie.
4. Persistenţa erorilor pe ultima parte a probei până la sfârşit indică susceptibilitatea
la oboseală psihică. Se poate trasa astfel o curbă a dinamicii activităţii psihice.

22
Instructaj:
1. Aveţi în faţa dumneavoastră o foaie de hârtie pe care sunt desenate pătrate cu
codiţe îndreptate la dreapta, la stânga şi în sus. Le-aţi observat ?
2. În partea de sus a paginii se află 4 pătrate mai mari (se arată). Le-aţi observat ?
3. Sarcina dumneavoastră este ca urmărind rândurile de la stânga la dreapta, să
comparaţi fiecare pătrat din rând cu cel de sus şi să le baraţi doar pe acelea care sunt identice
cu cele de sus. Aţi înţeles ?
4. Pentru a înţelege mai bine şi pentru a ne obişnui cu proba, să lucrăm împreună
acest model (se lucrează cu S ca exerciţiu, primul rând).
5. Se notează cum s-a făcut acomodarea.
6. Vă rog să începeţi, aveţi la dispoziţie 5 minute pentru rezolvarea testului.
Instructajul se va spune clar şi rar astfel încât să nu existe probleme de înţelegere.

A.C.C. (ATENŢIE CONCENTRATĂ CIFRE)

- Timpul de lucru este de 7 minute.


- Ca şi la testul de baraj se parcurg aceiaşi paşi:

23
1. instructajul
2. exerciţiul - primul rând
3. verificarea exerciţiului
4. explicaţii suplimentare pentru S care nu au înţeles (se notează observaţiile în
protocolul de observaţie)
5. pornirea cronometrului

- Pentru calcularea rezultatului se parcurg următoarele etape:


I. se numerotează rândurile începând cu primul (la acest test rândul pentru exerciţiu
este separat)
II. se aplică grila de corectare
III. se încercuiesc greşelile şi omisiunile; pentru greşeli se scrie în partea dreaptă sus
litera G (ex. S G); pentru omisiuni se aplică doar încercurea literei omise.
IV. după corectarea probei se calculează parametrii obiectivi sau măsurabili, la fel ca
la testul de baraj (E, V). Parametrii psihologici măsurabili sunt identici cu cei de la testul de
baraj
- Adaptăm formularea instructajului în funcţie de pregătirea S.
- Se construieşte cu atenţie grila de corecţie.

Instructajul:
1. Aveţi în faţă o foaie de hârtie pe care sunt scrise cifre la întâmplare, pe care trebuie
să le tăiaţi în anumite condiţii.
2. Adaptăm formularea instructajului în funcţie de S: tăiaţi cu o linie cifra pară care
se găseşte între două cifre fără soţ şi cifra impară care se găseşte între două cifre cu soţ (dacă
este cazul se explică ce înseamnă cifră pară şi impară).
3. Se lucrează primul rând ca exerciţiu apoi se întreabă: „aţi înţeles? dacă da, atunci
întoarceţi foaia şi rezolvaţi testul”.
4. Dacă nu s-a înţeles se mai explică o dată şi apoi se porneşte cronometrai (7
minute)

24
A.C.L. (ATENŢIE CONCENTRATĂ LITERE)
Timp de aplicare - 7 minute

Instructajul:
1. Aveţi o foaie de hârtie pe care sunt scrise litere la întâmplare pe care trebuie să le
tăiaţi în anumite condiţii
2. Se va tăia litera „I” între 2 consoane şi litera „M” dintre 2 vocale.
3. Se lucrează primul rând ca exerciţiu apoi se întreabă „Aţi înţeles? dacă da, atunci
vă rog întoarceţi pagina şi începeţi rezolvarea testului. Aveţi la dispoziţie 7 minute”.
4. Se începe cronometrarea.

Pentru calcularea rezultatului se parcurg etapele:


I. Se numerotează rândurile începând cu primul, la fel ca la ACC
II. Se aplică grila de corecţie.
III. Se încercuiesc omisiunile şi greşelile.
IV. După corectarea probei se calculează parametrii obiectivi sau măsurabili la fel ca
la testul de baraj (E şi V). Aceşti parametri sunt identici cu cei de la testul de baraj.

- Testul se poate prezenta şi sub altă forma, în locul literelor fiind cuvinte, în care,
de ex., trebuie tăiată litera „C” din cuvintele cu sens şi litera „S” din cuvintele fără sens. În
acest caz timpul de lucru este de 5 minute.
- Acest test ACL sau cuvinte nu se aplică persoanelor care nu au limba română ca
limbă maternă.

TESTUL KLAZOWY

25
- Timp de aplicare 3 minute
- Are ca stimuli 2 semicercuri aflate în poziţii diferite. În stânga se află 8 semnale din
care 2 sunt barate.
- Proba se aplică cerând să se bareze cele 2 semnale ori de câte ori se întâlnesc,
cerând să se respecte orientarea barei.
- Pentru cercul cu semicercul orientat spre stânga, se va bara cu o bară orientată spre
dreapta; pentru cercul cu semicercul orientat spre dreapta, se barează cu o bară orientată spre
stânga.
- Dacă se selectează alte probe (modele), atunci este probă discriminativă.
- Se numără omisiunile şi greşelile.
- Se calculează exactitatea şi viteza.
- Se observă:
- rapiditatea învăţării şi orientarea în sarcină
- discriminarea perceptivă
- distribuţia erorilor şi calitatea lor (eroare este considerat şi stimulul semnalat
corect dar barat greşit); erori de discriminare receptivă
- erori de răspuns
- testul nu pune problema sarcinii monotone.

Instructaj:
1. Aveţi în faţă o foaie de hârtie pe care sunt desenate câte 2 semicercuri orientate
diferit.

26
2. Observaţi în partea stângă a foii 8 semnale, dintre care 2 sunt barate. Sunt barate
semnalele care au semicercurile orientate spre stânga cu o bară îndreptată spre dreapta, iar
semnalele care au semicercurile îndreptate spre dreapta sunt barate cu o bară îndreptată spre
stânga. Aţi observat ? (dacă nu s-a înţeles se mai explică o dată).
3. Sarcina dumneavoastră este să baraţi pe foaie conform modelului, având grijă la
orientarea barei.
4. Timpul de aplicare a probei este de 3 minute, vă rog începeţi! (se porneşte
cronometrul).

A.D.S (ATENŢIE DISTRIBUTIVĂ SEMNALE)


- Timp de aplicare 7 minute
- Alcătuit din mai multe rânduri de semnale, câte 11 pe rând. în josul paginii se află 7
semnale la care S trebuie să se raporteze.
- Sarcina: să urmărească fiecare semnal stimul numerotat şi să-l compare cu toate
cele 7 modele. Atunci când un semnal numerotat seamănă cu un model, trebuie să scrie
numărul semnalului în căsuţa modelului.
- Testul surprinde distributivitatea atenţiei.
- Eşecul de înţelegere duce la nerespectarea instructajului de către S.

27
Instructaj:
1. Aveţi în faţă o foaie de hârtie pe care sunt reprezentate semnale diferite. Priviţi-le
cu atenţie.
2. În josul paginii se află 7 semnale model după care trebuie să rezolvaţi testul.
3. Sarcina este să urmăriţi fiecare semnal stimul numerotat şi să-l comparaţi cu toate
cele 7 modele.
4. Când un semnal numerotat seamănă cu un model trebuie să se scrie numărul
semnalului în căsuţa modelului.
5. S-a înţeles ? (dacă nu, se explică din nou mai pe larg).
6. Timp de aplicare 7 minute.

TESTUL DE ATENŢIE DISTRIBUTIVĂ PRAGA


Timp de aplicare 16 minute
Pe o pagină se află un cadran format din linii şi coloane. În căsuţe se află numere cu
caractere groase iar în partea de sus se află numere cu caractere mici. Coloana cu căsuţe se
află în dreapta paginii.
Sarcina S este de a găsi cifra care corespunde celei groase şi să completeze cu
numărul care îi corespunde.
Nu apar omisiuni sau greşeli.
Se cotează numărul stimulilor în valoare absolută.
Proba se utilizează pentru studiul rezistenţei la monotonie şi al curbei oboselii.
În acest sens timpul se eşalonează în intervale de 4 minute. După fiecare interval se
solicită S să marcheze locul unde a ajuns şi apoi să continue.

PROBE DE SUBSTITUŢIE
- Sunt probe de distributivitate a atenţiei.
- În partea de sus a paginii se află înşirate câteva cifre şi fiecărei cifre îi corespunde o
literă.

28
Sarcina:
1. Pe foaie sunt mai multe căsuţe în care trebuie să fie înscrisă cifra corespunzătoare
literei respective.
2. Apar erori, care se calculează, împreună cu exactitatea şi viteza.
3. Nu apar omisiuni

A. S. (ATENŢIE SUSŢINUTĂ)

- Timp de aplicare 5 minute


- În partea de sus a paginii se află o înşiruire de litere, fiecărei litere îi corespunde un
număr.
- În partea de jos se află un panou cu litere, urmate de un spaţiu mai mare.
- Sarcina este de a căuta corespondentul numeric al fiecărei litere, apoi dacă este
număr cu soţ se scade cifra 5 iar dacă este număr fără soţ se adună cifra 4.
- Rezultatul trebuie scris în căsuţa imediat următoare literei.
- În spaţiul care urmează S scrie orice cuvânt doreşte, dar care începe cu litera
respectivă.
- După 5 minute S întoarce pagina şi scrie cât mai multe cuvinte din cele scrise
anterior.
- Se obţin astfel date despre memoria imediată involuntară.
- Apar erori (G) - se taie (barează)
- Se calculează viteza de lucru: V = nr. de stimuli parcurşi
unitate de timp
- Se calculează coeficientul de memorie involuntară M = nr. de cuvinte reproduse
- Se taie cuvintele care se repetă.
- Valenţele testului:
- atenţie distributivă
- disponibilitatea pentru calcul aritmetic
- stabilitatea atenţiei

29
- memorie involuntară
Instructaj:
1. Aveţi în faţă o foaie de hârtie. Observaţi că în partea de sus se află o înşiruire de
litere, fiecărei litere îi corespunde un număr.
2. În partea de jos se află un panou cu litere urmate de un spaţiu mai mare.
3. Sarcina este de a căuta corespondentul numeric al fiecărei litere, apoi dacă este
număr cu soţ scădeţi cifra 5 iar dacă este număr fără soţ îi adunaţi cifra 4. Rezultatul trebuie
înscris în căsuţa imediat următoare literei.
4. În spaţiul care urmează se va scrie orice cuvânt pe care îl doriţi, dar care să
înceapă cu litera respectivă.
5. Aveţi la dispoziţie timp de lucru 5 minute.
6. (După 5 minute se solicită S să întoarcă pagina şi să scrie cât mai multe cuvinte
din cele scrise anterior):
7. Vă rog acum să întoarceţi pagina şi încercaţi să scrieţi cât mai multe cuvinte din
cele pe care le-aţi scris anterior.

KRAEPELIN (TEST DE FLEXIBILITATE A ATENŢIEI)


- Timp de aplicare 10 min. sau 20 de min. când se foloseşte proba pentru a se măsura
rezistenţa la factori perturbatori sau flexibilitatea şi distributivitatea atenţiei.
- Se poate folosi soneria la anumite intervale de timp. În momentul în care aceasta se
aude, se face un semn şi se continuă mai departe.
- Testul este alcătuit din perechi de cifre cu o căsuţă goală. Se solicită S să execute
operaţii aritmetice simple. Dacă între cele 2 cifre imediat apropiate se poate face scădere,
atunci se va efectua această operaţie. Dacă nu, se efectuează doar adunarea.
- Dificultatea constă în reacţia de alegere corectă.
- Testul solicită performanţă şi randament. Permite modelarea experimentală pentru
alte sarcini mai complexe.
Instructaj

30
1. Aveţi o foaie de hârtie pe care sunt scrise la întâmplare cifre, iar sub ele sunt căsuţe
goale (se indică).
2. Sarcina este să executaţi operaţii simple de adunare şi scădere între aceste cifre
astfel: dacă între cele două cifre imediat apropiate se poate face scădere, se efectuează
această operaţie, dacă nu, se efectuează doar adunarea.
3. Aţi înţeles ? dacă da, vă rog începeţi.
4. Se porneşte cronometrul.

Autoevaluare:
- Comparaţi testele de grup de cele individuale.
- Care sunt caracteristicile majore ale testelor de grup.
- Enumeră 3 reguli generale pentru utilizarea rezultatelor din test de grup.
- Compară avantajele testelor de grup cu cele ale testelor individuale.

 Bibliografie
Aiken, R. L. (1997) – Psychological Testing and Assessment Allyn & Bacon, Boston
Albu, Monica (1998) – Construirea şi utilizarea testelor psihologice, ed. Clusium
Cluj-Napoca
Cronbach, J.L. (1970) – Essentials of Psychological Testing Harper & Row New
York
Roşca, M. (1972) – Metode de psihodiagnostic, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Şchiopu U. (1976) - Introducere în psihodiagnostic, ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Mitrofan, N., Mitrofan, F., (2004) Testarea psihologică, ed. Polirom, Iaşi

31
Cele mai utilizate tipuri de design-uri utilizate în experimente sunt designul
multigrup şi cel monogrup.
Design-uri multigrup
Grupurile sunt selectate în scopul de a manifesta aceleaşi caracteristici astfel încât
diferenţa de comportament să fie datorată doar variabilei independente şi nu caracteristicilor
intrinseci diferenţiatoare ale populaţiei de studiu. Acest tip de experiment presupune
respectarea cu două condiţii: prima în care variabila independentă se aplică de două ori
având intensităţi diferite şi a doua cu care măsurarea diferenţelor de reacţie corespund
evoluţiei variabilei dependente. Grupurile sunt formate în funcţie de caracteristicile
variabilei independente. Pentru ca rezultatele obţinute să poată fi comparabile selecţia
grupurilor se poate face în două moduri: eşantionarea aleatoare şi eşantionarea multistadială.
Eşantionarea aleatoare corespunde selecţiei unuia sau mai multor grupuri de subiecţi
din aceeaşi populaţie. Se asigură în acest fel validitatea internă a experimentului precum şi
calitatea rezultatelor asigurându-se reprezentativitatea grupurilor. Este specifică psihologiei
descriptive ce îşi propune cunoaşterea unei populaţii prin cercetarea unor segmente ale
acesteia.
Eşantionarea multistadială presupune o selecţie a persoanelor ce formează eşantionul
pe baza selecţiei anterioare din grupurile cărora le-au aparţinut. Acest tip de eşantionare este
specifică psihologiei experimentale. Rezultatele unui singur experiment pot fi considerate
valabile şi pot fi generalizate dacă: comportamentele umane sunt relativ constante şi

32
reprezentative pentru grupurile supuse experimentului şi în condiţiile repetabilităţii acestuia
rezultatele obţinute sunt comparabile cu ale celui iniţial.
Este de preferat ca grupul de subiecţi să rămână constant pe întreg parcursul
cercetării. Numărul de subiecţi din grup poate fi variabil fie din cauze naturale (subiectul are
un accident şi nu mai poate fi apt pentru a participa, mutarea în altă localitate, decesul), fie
din cauza cercetătorului care nu selectat optim grupul de subiecţi (persoanele din grup sunt
nereprezentative).
Design-ul grupurilor corespondente
Numărul subiecţilor din cadrul grupurilor experimentate trebuie să fie suficient de
mare astfel încât diferenţele individuale să se încadreze în media performanţelor grupului. În
acest caz avem designul grupurilor. În cadrul grupurilor corespondente selecţia subiecţilor se
face fără a se apela la tehnici de eşantionare utilizându-se corespondenţei (asemănării) sau
similarităţii subiecţilor. Se mai pot selecta subiecţi prin tehnica pretestării în cadrul căreia
subiecţii sunt supuşi unui examen preliminar, astfel încât să se faciliteze alegerea ulterioară a
persoanelor.
Acest tip de design poate prezenta ca dezavantaje:
- dezacordul subiecţilor de a fi supuşi mai multor testări;
- grupul ales datorită similarităţii nu poate fi reprezentativ pentru întreaga populaţie;
Design-ul grupurilor naturale
- se bazează pe variabilele-subiect considerate ca variabile independente. Se mai
numesc şi cercetări colaterale deoarece presupun analiza corelaţiilor existente între
caracteristicile subiectului şi performanţele sale. Rezultatele obţinute în urma acestui tip de
design nu permit raţionamente de inferenţă.
Design-uri monogrup
În cadrul utilizării unui singur grup de subiecţi putem vorbi de design-uri monogrup.
Ca avantaje prezintă o simplicitate în alegerea subiecţilor. Datorită faptului că
numărul de subiecţi este unic se poate forma mai uşor grupul experimental şi într-un timp
mai scurt.

33
Design-ul monogrup are şi anumite limite generate de necesitatea în cadrul
experimentelor de a se aplica repetat aceleaşi tipuri de probe, conducând la erori generate de
oboseală, învăţare, pierderea interesului. În cadrul design-urilor monogrup se diferenţiază de
design-uri monogrup complet şi design-uri monogrup incomplet. Design-urile monogrup
complet se desfăşoară sub acţiunea unei singure variabile independente a cărei niveluri de
intensitate variază.

Design-ul monogrup incomplet presupune anularea erorilor prin aplicarea diferitelor


niveluri ale variabilei independente pe subiecţi diferiţi.
Design-uri complexe
Cel mai des utilizate deoarece promit evaluarea simultană a două sau mai multe
variabile. Ca avantaje menţionăm posibilitatea verificării practice a teoriei şi crearea
posibilităţii de măsurare a efectelor mai multor variabile asupra comportamentului.

Bibliografie
Chelcea, S. (1989) – Experimentul în psihologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
Radu, I. (1993) – Metodologia psihologică şi analiza datelor, Editura Sincron, Cluj-
Napoca
Aniţei, M. (2000) – Introducere în psihologia experimentală, Casa de Editură şi Presă
„Viaţa românească”, Bucureşti

34
S-a născut din dorinţa de a cunoaşte mai multe despre condiţiile de apariţie ale unui
fenomen şi de tot ceea ce este legat de acesta, lucru pe care simpla observaţie nu le putea
oferi. Posibilitatea măsurării şi-a făcut loc cu greu în psihologie. Conceptul de psihometrie
apare pentru prima dată la filosoful german Cr. Wolf în lucrările sale „Psichologia empirica”
(1732) şi „Psichologia rationalis” (1734), şi avea în vedere posibilităţile de măsurare ale
atenţiei şi ale senzaţiei de plăcere.
O contribuţie decisivă la elaborarea psihologiei experimentale o au cercetările de
fiziologie a organelor de simţ din secolul al XIX-lea. Este vorba în special de încercările
fiziologilor de a raporta datele de fiziologie a organelor de simţ la structura fizico-energetică
a stimulilor.Apariţia psihologiei experimentale, evoluţia şi dezvoltarea ei sunt indisolubil
legate de contribuţii majore ale unor mari personalităţi
Hermann von Helmholtz (1821 -1894) a fost la baza cercetător în ştiinţele naturii şi
fiziolog. Contribuţiile sale asupra mecanismelor vederii colorate (teoria tricromatică a
vederii) şi asupra fiziologiei auzului (teoria rezonanţei) au avut o importanţă covârşitoare şi
au fost urmate de cercetări asupra atenţiei, memoriei, el realizând experimente de tranziţie
între fiziologie şi psihologie experimentală. Cel mai ilustrativ exemplu este experimentul
timpului de reacţie, prin care Helmholtz a studiat viteza de propagare a impulsului nervos.
Ernst Weber (1795 -1878) a fost specialist în anatomie şi fiziologie la Leipzig, iar cercetările
sale s-au concentrat în special asupra senzaţiilor cutanate, simţului tactil. Experimentele sale

35
au vizat studierea efectului activităţii musculare în estimarea greutăţii obiectelor. În acest
scop, el a solicitat subiecţii să compare două greutăţi, dintre care una constituia greutatea
etalon. În prima situaţie experimentală, subiecţii, legaţi la ochi, ridicau greutatea etalon şi,
apoi, o altă greutate diferită, trebuind să spună dacă cele două au aceeaşi greutate, în a doua
situaţie, subiecţii erau pasivi şi greutăţile li se puneau în mână succesiv, trebuind apoi sa le
compare.A constatat că precizia răspunsurilor era mai buna în situaţia în care subiecţii erau
activi din punct de vedere muscular, însă, observaţia care va constitui un punct crucial pentru
psihologie era legată de abilitatea subiecţilor de a detecta o diferenţă între greutatea etalon şi
cea dată spre comparare. Weber a descoperit în cazul diferitelor modalităţi senzoriale
raporturile constante între mărimea unei stimulări şi cantitatea necesară pentru a produce o
nouă stimulare. În acest fel, s-a ajuns la celebra lege a lui Weber privitoare la pragurile
diferenţiale.
Fechner a fost un savant cu preocupări foarte extinse, de la ştiinţele naturii la
filosofie, religie, estetică şi psihologie. Cercetările sale de debut în psihologie sunt legate de
vederea cromatică şi de imaginile consecutive. Fechner este cel care, prin lucrarea sa
„Elemente de psihofizică” (1860) pune bazele psihofizicii şi ale psihologiei experimentale.
Wundt în anul 1874, va publica lucrarea. „Principii de psihofiziologie” pe care
Boring (ilustru istoric al psihologiei) o considera drept cea mai importantă carte din istoria
psihologiei experimentale. În această lucrare, Wundt realizează o trecere sistematică în
revistă a cunoştinţelor despre psihologie şi-şi prezintă propria concepţie care va sta la baza
structuralismului în psihologie punând bazele unei psihologii sistematice, contribuind astfel
decisiv la întemeierea psihologiei şi aşezarea ei în rândul disciplinelor de sine stătătoare.
Wundt considera că procesele mentale superioare, cum ar fi memoria, gândirea,
creativitatea, nu pot fi abordate experimental. Metoda experimentală este potrivită doar în
studiul senzaţiilor şi percepţiilor. Procesele mentale superioare ar putea fii studiate prin cer-
cetarea operelor civilizaţiei de-a lungul secolelor, în diverse culturii sau prin istoria culturii
şi antropologie.

36
Experimentul conduce la determinarea cauzalităţii legăturilor de factură deterministă
specifice cunoaşterii ştiinţifice. Leon Testinger defineşte de fapt experimentul ca fiind o
observaţie provocată.
Această metodă a fost utilizată sistematic destul de târziu deoarece se bazează pe
teorie şi porneşte de la teorie încercând s-o verifice. Experimentul este tot mai des utilizat în
pedagogie, psihologie, sociologie şi psihosociologie.
Aplicarea experimentului în ştiinţele sociale implică numeroase probleme etice din
însăşi obiectul studiului – subiect uman: până unde se poate ajunge cu experimentul astfel
încât să se păstreze integritatea şi demnitatea umană.

Definirea metodei experimentale:


Metoda experimentală este în esenţă o modalitate de investigare provocată în care
cercetătorul controlează variabilele pentru depistarea relaţiilor dintre ele. E. Greenwood
abordează două aspecte, după el esenţiale, ale experimentului şi anume capacitatea
experimentului de verificare a ipotezelor cauzale şi controlul situaţiei cauzale.
M. Richelle defineşte noţiunea de experimentare ca modalitate de aşezare a unui
fenomen sub controlul riguros cu scopul de a-i determina condiţiile apariţiei (1995, p. 174).
S. Chellcea (1998) defineşte psihosociologic experimentul ca analiză a efectelor unor
variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată cu scopul
verificării ipotezelor cauzale.
Julian L. Simon citat de Chellcea (1998) consideră esenţa experimentului constând în
aceea că cercetătorul manevrează una sau mai multe variabile independente expunând
subiecţii la diferite variabile şi observă apoi schimbările produse în variabilele dependente.
Exemplele de încercări de definire a experimentului ar putea continua. Se observă că
în toate apare ca procedeu de investigare a relaţiilor dintre o cauză şi un efect, iar esenţialul
constă în controlul acestor variabile ce influenţează rezultatele.
Controlul – însumează condiţiile necesare pentru asigurarea repetabilităţii
rezultatelor indiferent de câte ori se reia cercetarea şi independent de persoana
cercetătorului.

37
Vizează factorii introduşi în experiment care contribuie la declanşarea unor
comportamente specifice dar şi factori ai căror influenţă urmează a fi eliminată. (Chelcea,
1998, p. 438).
Esenţa experimentului în ştiinţă este dată de capacitatea de a exercita controlul
asupra variabilelor care influenţează rezultatele experimentului după cum susţine Hans J.
Eysenck.
Variabila reprezintă o influenţă măsurabilă asupra comportamentului, poate fi o
caracteristică a subiecţilor, a situaţiei sau a stimulilor la care subiecţii trebuie să răspundă
(Aniţei , M. 2000, p. 61). O caracteristică importantă a variabilei este aceea de a fi
perceptibilă astfel încât să facă posibilă determinarea sau măsurarea ei legând în acest fel
planul mintal de cel real.
Variabilele pot fi clasificate în diverse moduri:
Leslie Kish (apud. Chelcea 1998, p. 438 – 439) distingea patru categorii de
clasificare:
- Variabile explanatorii (experimentale, interne) – dependente sau independente,
raportate doar la planul experimental, creând conexiunea dintre cauză şi efect. Se disting
două tipuri de variabile: dependente – variabile ce depind de alte variabile, care sunt
variabile independente. Variabilele independente sunt date de factorii introduşi în experiment
de către cercetători, ai căror parametrii sunt modificaţi în timp: intensitate, durată, frecvenţă
etc. Variabilele dependente au valori diferite datorită influenţei asupra lor a variabilelor
independente. În urma modificărilor produse de variabilele independente asupra celor
dependente se pot realiza inferenţe ştiinţifice valide.
Variabilele explanatorii pot fi continui lucrând orice valoare sau discontinuă
(discretă) în momentul în care se distribuie în categorii distincte.

Allen L. Edward a introdus distincţia cantitativ-calitativ pentru variabilele


explanatorii. Cele cantitative variază în cantitate iar cele calitative sunt neordonabile
unidimensional.

38
- Variabile exterioare controlate – aduc în prim plan un alt aspect al situaţiei
experimentale. În afara factorilor ce îşi modifică parametrii există o serie de alţi factori,
exteriori relaţiei care pot interveni şi trebuie controlaţi - variabile exterioare controlate.
- Variabile exterioare necontrolate
Datorită numărului mare de factori exteriori cercetătorul omite intenţionat unele
variabile a căror menţinere la acelaşi nivel este mai diferită datorită diverselor cauze.
Acestea sunt şi surse de eroare ce sunt direct proporţionale cu numărul variabilelor neluat în
calcul.
- Variabile exterioare necontrolate care dau erori randomizate, a căror influenţă în
experiment le face să se anuleze reciproc.
Mai poate fi adăugată la cele patru tipuri de variabile şi variabila de intervenţie
reliefată de B. D. Smith (1998) ce leagă în manieră ipotetică presupunerea cercetătorului
asupra modalităţii de conexiune dintre variabilele independente de cele dependente.
Experimentul ideal ar trebui să aibă toate variabilele externe controlate.

Controlul variabilelor
Variabila independentă ca sursă de variaţie a celor dependente poate fi realizată prin
(Aniţei, M. 2000):
- manipularea stimulului de către cercetător, a căror intensităţi şi caracteristici sunt
modificabile;
- manipularea contextului: în care cercetătorul menţine acelaşi stimul dar în contexte
diferite: zi, noapte, anotimp, vârstă, etc.;
- manipularea consemnului: prin aplicarea de instructaje diferite date subiecţilor şi
prin folosirea raportului „fals”;
- folosirea complicilor pe care cercetătorul îi introduce deliberat cu sarcini precise în
mijlocul subiecţilor supuşi experimentului fără ca aceştia să-şi dea seama;
- nivelul de stres – pentru obţinerea de informaţii relevante din partea subiecţilor în
aceste situaţii;

39
- manipularea indicatorilor fiziologici: privarea de somn, linişte, contacte sociale,
etc.;
- modificarea variabilei intermediare pentru determinarea impactului asupra
variabilei dependente.
Variabilă dependentă
Un bun experiment presupune ca variabila dependentă să aibă grad mare de
stabilitate, adică repetarea experimentului în condiţii identice să conducă la aceleaşi
rezultate, să fie sensibilă la variaţiile variabilei independente, să fie uşor de definit, uşor
măsurabilă, iar efectele ei să fie statornice în timp, adică să dea dovadă de fiabilitate.
Valoarea experimentului creşte în momentul în care se înregistrează mai multe
rezultate variabile dependente simultan deoarece se creează o reciprocitate a controlului deşi
din punct de vedere al costului implicat este un dezavantaj.
Grupul experimental cuprinde totalitatea subiecţilor asupra cărora cercetătorul
acţionează variabila independentă. Grup de control – este grup martor ce serveşte pentru
compararea rezultatelor şi asupra căruia nu acţionează variabila independentă.
Situaţia experimentală cuprinde totalitatea subiecţilor participanţi la experiment:
cercetători, personal auxiliar; împreună cu aparatura necesară producerii şi înregistrării
reacţiilor, precum şi condiţiile desfăşurării experimentului.

Tipuri de experimente
J. Stuart Mill face distincţia între experimentul natural în care situaţia este oferită de
natură şi experimentul artificial în care situaţia este creată special de către cercetător. F. S.
Chapin distingea experimentul proiectat – în care cercetătorul creează situaţia şi experiment
ex. post facto în care situaţia furnizată de natură serveşte la analiza legăturii cauzale dintre
variabile care nu au fost introduse în experiment.
Se mai întâlneşte experimentul de teren în care cercetătorul manevrează o variabilă
independentă într-o situaţie socială reală, având două tipuri: experimentul de teren pasiv, în
care cercetătorul se limitează doar la sesizarea situaţiei şi înregistrarea reacţiilor subiecţilor
şi experiment de teren activ, caracterizat prin manipularea variabilelor în condiţii naturale.

40
Pentru cercetarea experimentală este necesar ca înainte de orice să fie fixate
răspunsuri la un set de întrebări după cum descrie Townsed (apud. Chelcea 1998, p. 469):
care e problema ?; de la ce ipoteză plecăm în cercetare ?; ce variabilă independentă se
foloseşte ?; care se stabileşte să fie variabila dependentă ?; cum se va măsura aceasta ?;ce
procedee şi ce aparate vor fi utilizate la desfăşurarea experimentului ?; rezultatele obţinute în
ce mod vor fi analizate ?; experimentul este necesar pentru confirmarea sau infirmarea
ipotezei ?; se verifică pentru depistarea greşelilor de planificare.
Alegerea variabilelor exploanatorii urmează etapei de stabilire a problemei supusă
experimentului. În funcţie de variabilele alese se optează pentru experiment de laborator sau
de teren. Se stabilesc subiecţii participanţi în grupele experimentale şi de control, urmând
desfăşurarea experimentului prin mărirea variabilelor. Datele experimentale obţinute
urmează a fi prelucrate statistic şi prezentate prin redactarea raportului de cercetare.

Autoevaluare
- Caracterizaţi trăsăturile esenţiale ale metodei experimentale.
- Evaluaţi importanţa controlului în experiment.
- Evaluaţi importanţa variabilei în experiment.
- Analizaţi tipurile de variabile ce pot interveni într-un experiment.

 Bibliografie
Aniţei, M., (2000) – Introducere în psihologia experimentală, Casa de editură şi presă
Viaţa Românească, Bucureşti
Chelcea, S., (1982) – Expreimentul în psihologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedia,
Bucureşti
Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I., (1998) – Cercetarea sociologică. Metode şi
tehnici, Editura Destin Deva.
Radu, I. Şi colab. (1993) – Metodologia psihologică şi analiza datelor, Editura
Sincron, Cluj-Napoca.

41
Parot, F.& Richelle, M., (1995) – Istorie şi Metode. Editura Humanitas Bucureşti

Prezentat ca una din cele mai provocatoare eforturi de cercetare după Yin Robert,
metoda permite cercetătorilor să abordeze caracteristicile evenimentelor din viaţa reală,
schimbările intervenite pe parcursul timpului, atât în ceea ce priveşte viaţa socială cât şi
influenţele acesteia asupra subiectului etc.
Studiile de caz sunt abordate prin prisma întrebărilor „cum ?” şi „de ce ?”, care
permit o incursiune de mai mare amploare în legăturile operaţionale trecute ce trebuie
depistate. Unele aspecte ale studiului de caz conferă acestuia din anumite puncte de vedere
unele dezavantaje ce au împiedicat ca această metodă să-şi ocupe locul cuvenit în cercetarea
ştiinţifică. Astfel, lipsa de rigurozitate ştiinţifică, a permis filtrarea datelor din perspectiva
subiectivă a fiecărui cercetător fapt ce a influenţat direcţia cercetărilor şi implicit
corectitudinea concluziilor. Faptele considerate relevante sunt în dependenţă directă de teoria
ai căror susţinători sunt şi, implicit, semnificaţia acordată datelor culese este diferită.
Selectivitatea percepţiei şi atenţiei se pot adăuga surselor de eroare deoarece diferiţi
cercetători pot selecta diferite unităţi semnificative ale aceleiaşi realităţi, în funcţie de
aşteptările, credinţele sau trecutul personal al fiecăruia. Cu toate acestea nu se pot ignora
avantajele metodei precum studiul situaţiilor rare şi atipice, testarea de noi tehnici de
psihoterapie, modificarea unor teorii general acceptate. Nu trebuie omis că poate fi o sursă
de idei pentru alte studii. În vederea realizării unui studiu de caz cât mai obiectiv posibil se

42
poate recurge la prelungirea perioadei de culegere a datelor, concluziile se pot amâna până la
apariţia unor fapte relevante. Pentru a elimina cât mai mult posibil subiectivitatea
cercetătorilor se pot efectua verificări prin mai multe surse ce acţionează în paralel. Deşi
cercetătorii sunt partizanii câte unei teorii, trebuie să-şi cultive menţinerea receptivităţii către
detalii neaşteptate, care pot fi mai mult sau mai puţin în concordanţă cu teoria ai căror adepţi
sunt. De asemeni, nu trebuie să fie ocolită şi varianta consultării cu alţi specialişti, pentru a
se clarifica anumite aspecte ale studiului de caz.
Metoda studiului de caz este utilizată cu succes în domeniul afacerilor,
managementului, economie, ştiinţe politice, asistenţă socială, psihologie, sociologie.
Se pot întâlni: – studii de caz intrisec – în care investigarea este efectuată
minuţios, fără tendinţe de generalizare;
– studii de caz instrumental – în care pentru a lămuri un aspect
mai general, cazul particular este analizat în amănunt;
– studii de caz multiple (colective) – alese în vederea
înţelegerii unui fenomen social (Stoke 1994)
Studiul de caz este o metodă prin care se investighează fenomenul în contextul său
social şi presupune o strategie atotcuprinzătoare de cercetare, incluzând cursul logic al
designului, tehnicile de colectare a datelor şi analiza acestora.
Designurile de cercetare cuprind succesiuni logice ale diferitelor etape în urma cărora
cercetătorul poate formula concluziile sale, avansând astfel de la întrebările de studiu, la
ipoteze, la unităţile de analiză, la modul în care se leagă acestea de ipotezele formulate şi
analiza datelor obţinute în vederea conturării concluziilor finale.
Designul de caz individual este justificabil în următoarele situaţii (după Jin R. K.
2005 p. 65) :
1. când un test este crucial pentru o teorie existentă;
2. când reprezintă o situaţie rară sau unică;
3. când analizează un caz reprezentativ;
4. când are scopuri revelatoare;
5. când fac obiectul unei cercetări longitudinale (de-a lungul timpului).

43
Designurile pentru studiile pe cazuri multiple solicită mai multe resurse şi timp mai
îndelungat. Dovezile acestora sunt considerate mai convingătoare şi de aici şi impresia de
rigurozitate crescută. Folosirea designului pentru studii pe cazuri multiple trebuie să urmeze
o logică de replicare, adică de a replica rezultatele cercetării prin realizarea unui al doilea, al
treilea ... sau a mai multor experimente ulterioare.
Studiul de caz induce începătorilor iluzia de facilitate. Solicitările asupra intelectului,
psihicului sunt mai accentuate decât în orice altă metodă de cercetare.
Cercetătorul are nevoie de a fi bine înştiinţat şi cu o vastă experienţă pentru a putea
selecta şi profita de oportunităţile ivite, astfel încât acestea să nu-l deruteze. Ca aptitudini
necesare după Yin R. (2005) un bun cercetător trebuie să aibă capacitatea de a pune întrebări
relevante şi de asemeni să interpreteze răspunsurile obţinute, să evite capcana propriilor
prejudecăţi, să dovedească flexibilitate şi adaptabilitate la noile situaţii întâlnite.
Protocolul unui studiu de caz contribuie la obţinerea unei fidelităţi crescute a
investigaţiei şi serveşte ca ghid în colectarea datelor. Datele la care se apelează într-un studiu
de caz pot proveni din numeroase surse: documente, arhive, interviuri, fotografii, casete
audio, video, observaţie directă, participativă, artefacte fizice, etc.
Mai jos sunt prezentate şase surse de dovezi împreună cu punctele forte şi slabe după
Yin R. K. (p. 110, 2005).

Şase surse de dovezi: puncte forte şi puncte slabe

Sursa de Puncte forte Puncte slabe


dovezi
Documentele ● stabile – pot fi revăzute de câte ● disponibilitate – pot fi insuficiente
ori este nevoie ● bias de selectivitate, în
● nu ies în evidenţă - nu sunt eventualitatea în care colectarea este
create ca rezultat al studiului de incompletă
caz ● bias de raportare – reflectă biasul
● precise – conţin nume, referinţe (necunoscut) al autorului
şi detalii exacte în legătură cu un ● acces – pot fi blocate în mod
eveniment intenţionat
● acoperire largă – durată lungă
de timp, multe evenimente şi
contexte

44
Arhivele ● stabile – pot fi revăzute de câte ● disponibilitate – pot fi insuficiente
ori este nevoie ● bias de selectivitate, în
● nu ies în evidenţă - nu sunt eventualitatea în care colectarea este
create ca rezultat al studiului de incompletă
caz ● bias de raportare – reflectă biasul
● precise – conţin nume, referinţe (necunoscut) al autorului
şi detalii exacte în legătură cu un ● acces – pot fi blocate în mod
eveniment intenţionat
● acoperire largă – durată lungă ● accesibilitate redusă din motive de
de timp, multe evenimente şi confidenţialitate
contexte
● precise şi cantitative
Interviurile ● direcţionate – se concentrează ● bias rezultat din proasta formulare a
în mod direct asupra temei de întrebărilor
studiu ● bias al răspunsurilor
● revelatoare – oferă deducţii ● inexactităţi din cauza unei memorii
cauzale percepute slabe
● reflexivitate – intervievatul îi oferă
intervievatorului ceea ce vrea să audă
Observaţia ● realistă – abordează ● durata îndelungată
directă evenimentele în timp real ● selectivitate – exceptând situaţiile
● contextuală – abordează de largă acoperire
contextual evenimentului ● reflexivitate – evenimentul se poate
desfăşura astfel tocmai pentru că
există observator
● cost ridicat – orele necesare
observatorilor umani
Observaţie ● stabile – pot fi revăzute de câte ● disponibilitate – pot fi insuficiente
participativă ori este nevoie ● bias de selectivitate, în
● nu ies în evidenţă - nu sunt eventualitatea în care colectarea este
create ca rezultat al studiului de incompletă
caz ● bias de raportare – reflectă biasul
● precise – conţin nume, referinţe (necunoscut) al autorului
şi detalii exacte în legătură cu un ● acces – pot fi blocate în mod
eveniment intenţionat
● acoperire largă – durată lungă ● bias rezultat din manipularea
de timp, multe evenimente şi evenimentelor de către cercetător
contexte
● revelatoare în privinţa
comportamentului şi motivelor
interpersonale
Artefactele ● revelatoare în privinţa ● selectivitate
fizice caracteristicilor culturale ● disponibilitate redusă

45
● revelatoare în privinţa
operaţiilor tehnice

Aceste surse de dovezi sunt necesare în vederea obţinerii unui bun studiu de caz care

trebuie să respecte următoarele principii: folosirea dovezilor multiple, realizarea unei

baze de date solide şi menţinerea unei succesiuni logice pe tot parcursul cercetării.

Finalizarea rezultatelor şi descoperirilor implică raportarea acestora.

Autoevaluare
- Identificaţi aptitudinile de care trebuie să dea dovadă un cercetător în abordarea
unui studiu de caz
- Care sunt punctele vulnerabile ale unui cercetător în abordarea unui studiu de caz
- Analizaţi-vă aptitudinile dumneavoastră în vederea abordării acestei ….
- Elaboraţi un plan propriu de instruire în vederea pregătirii pentru un studiu de caz
- Identificaţi tipuri de dovezi ilustrative la un caz la care aţi fost participanţi.

Bibliografie
Yin, K.R. (2005) – Studiul de caz, editura Polirom, Iaşi
Cronbach, L.J. et. al. (1980) – Toward Reform of Program Evaluation Aims,
Methods and Institutional Arrangements, Jossey – Bass, San Francisco
Patton, M. Q. (1990) – Qualitative Evaluation and Research Methods, Sage,
Thousand Oaks, C.A.

46
Metoda biografică implică analiza tuturor datelor referitoare la trecutul unei
persoane, reconstituind de fapt istoria personală a acesteia. Metoda implică studierea tuturor
faptelor şi evenimentelor importante, astfel încât înlănţuirea lor cronologică oferă o cât mai
reală interpretare. Este un studiu al trecutului unei persoane în care avem indici importanţi
care au dus în timp la modelarea şi conturarea personalităţii individului.
Sunt prezentate de asemenea şi relaţiile cu membrii familiei, evenimente care au
influenţat într-un fel sau altul comportamentul persoanei.
În literatura de specialitate se conturează două aspecte ale termenului de metodă
biografică: pe de o parte înţelesul clasic de biografie socială de analiză, descriere şi explicare
a realităţii şi fenomenelor socioumane şi pe de altă parte activităţi şi procedee de construire,
reconstruire, compunere şi recompunere a biografiilor unor oameni fie ei simpli sau
personalităţi.
Metoda biografică considerată în primul ei înţeles utilizată în disciplinele
socioumane posedă următoarele caracteristici:
- se relevă modul de implicare a traiectoriei de viaţă personală şi a micromediului
social cu dimensiunile macromediului (instituţii sociale, schimbări politico-sociale);
- desprinderea strategiilor şi consecinţelor individului asupra socialului;
- redarea în manieră de procese temporale „a la long” a interacţiunilor individ-grup-
societate”;
- pot constitui cazuri tipice în cadrul ciclului vieţii sociale şi familiale dacă sunt
proiectate pe fundalul socio-istoric.

47
- pot constitui de asemeni cazuri tipice în studiul problemei intergeneraţii în variantă
în variantă coabitală sau nu;
- permit înţelegerea din perspectiva individului, a fenomenelor sociale majore:
urbanizarea, migraţia, colectivizarea forţată;
- relevă descrierea raportului personalitate-cultură;
- evidenţiază procesul de cristalizare a identităţii personale şi sociale;
- biografiile individuale au fost convertite în studii de caz fiind explorate şi
exploatate pentru descifrarea proceselor cognitive şi afective a judecăţilor precum şi a
comportamentului moral şi psihosocial (Iluţ, 1997, p. 99).
Tipurile mai semnificative de biografii sociale sunt (Chelcea, 1993).
a) provocate – în momentul în care persoanele sunt solicitate să-şi relateze viaţa
b) neprovocate în două forme
- nedirijate (spontane) - subiectul spune tot ce crede de cuviinţă
- dirijate – relatarea subiectului se face după un anume ghid
Se apelează în cadrul studiului biografic la analiza documentelor (acte de stare civilă,
fişe medicale, matricola şcolară, acte revelatoare pentru starea materială, etc.), analiza
produselor activităţii (caiete, desene, caiete de teme) astfel încât să se creeze o imagine cât
mai aproape de realitate a vieţii subiectului. Putem spune că în cadrul investigaţiei biografice
se pot distinge două aspecte: culegerea datelor şi interpretarea lor. Datele biografice pot fi
culese şi din convorbirea cu subiectul. Convorbiri vor fi şi cu părinţii, colegii, familia
subiectului. Se vor face analize referitoare la condiţiile de lucru şi locuit.
Deşi, culegerea datelor implică un mare efort, partea dificilă o constituie
interpretarea datelor. Psihoanaliza nu a acordat atenţie biografiei decât în măsura în care se
puteau desprinde conflictele cu substrat erotic. Alţi cercetători preocupaţi de cercetarea
biografiei A. Adler, C. Rogers, W. Dilthey, G. Allport. Creatorul unui sistem complex de
interpretare este profesorul german H. Thomae. Pe lângă analiza documentelor şi produselor
activităţii, el a reliefat şi importanţe studierii microunităţilor biografice constituite din: o zi
de muncă, o zi de duminică, o zi de concediu sau un weekend. În acest fel se pot reliefa
detalii despre interesele, preocupările şi aspiraţiile persoanei. H. Thomae (1968) propune

48
analizarea materialului biografic prin prisma a 29 categorii împărţite în: categorii formale
(cuprinzând partea de suprafaţă a comportamentului) categorii cognitive (sunt grupate
modalităţi de percepere a subiectului) categorii existenţiale şi categorii relaţionale care oferă
o privire de ansamblu asupra reacţiilor subiectului la solicitările celor din jur. Interpretarea
biografică urmăreşte să precizeze o serie de situaţii şi cauze care au influenţat şi influenţează
mult formarea personalităţii şi de asemeni conduc la conturarea caracterului. Climatul
familial este factor important în cercetarea biografică. Raporturile dintre părinţi şi copii sunt
de asemeni subiect de studiu putându-se identifica mai multe forme de greşeli: severitatea,
răsfăţul şi inconsegvenţa educativă. În cazul familiilor cu mai mulţi copii pot fi surprinse
relaţiile dintre fraţi şi relaţiile copii-părinţi. Nu pot fi omise din studiu condiţiile materiale şi
culturale precum şi mediul social, grupurile sociale din care fac parte (banda de cartier).
Se pot clarifica multe din trăsăturile de caracter ale persoanei. Reconstituirea vieţii
oamenilor de excepţie poate fi şi trunchiată.
Biografiile literare au o valoare estetico-intelectuală constituind şi un document
pentru starea de spirit şi mentalitate a unor perioade istorice şi de asemeni un model de
analiză pentru cercetările de tip calitativ.
Biografiile de grup constituie de asemenea o mare importanţă deoarece sunt reliefate
motivele, valorile, trăsăturile de personalitate şi caracter a personajelor-cheie împreună cu
evenimente private, a altei faţete a ceea ce se va vedea din exterior. Acest tip de biografie
tratează subiectul din perspectiva relaţiilor interpersonale şi de grup, clarificând procesele de
interacţiune a intereselor personale, familiale asupra societăţii realizând o descriere vie a
realităţii sociale a unei anumite perioade istorice.
L. Cifford (apud Smith, 1994) afirmă că se pot desprinde cinci tipuri de biografii:
- biografia obiectivă – cu minimă interpretare din partea biografului creează falsa
impresie a obiectivităţii deoarece autorul tratează torul prin prisma concepţiei sale;
- biografie de tip erudit – istoric – se acordă o importanţă fundalului istoric şi social
precum şi legătura acestuia cu profilul personalităţii analitice;
- biografia de tip erudit-artistic – descrierea vieţii subiectului şi relaţia cu ceilalţi se
produce în manieră literară;

49
- biografia narativă – mai mult direcţionată către producţia literar artistică creează
scene şi conversaţii fiind simultan factuală şi imaginară;
- biografia ficţională – acordă o importanţă minimă surselor concret factuale
constituindu-se în roman istoric, în care real sunt păstrate personajele şi timpul istoric.
Limitele biografiei:
- sunt afectate de intervenţia autorilor pentru selectarea documentelor, combinarea şi
interpretarea lor;
- relatările subiecţilor privind contextul social şi traiectoria de viaţă sunt doar
reprezentări ale acestora despre lumea înconjurătoare şi propria persoană, care pot fi corecte
sau nu;
- în documentele despre care autorul ştie că vor deveni publice apare relatarea
distorsionată a comportamentelor, percepţiilor, trăirilor în conformitate cu „eul” imaginar;
- accesul restricţionat la documente scrise (familiile unor decedaţi nu permit accesul
la toate documentele);
- lipsa autenticităţii documentelor;
- reuneşte şi alte metode – interviul nestructurat şi analiza documentelor în funcţie de
autorii şi motivaţia lor de a reliefa mai mult unele aspecte în detrimentul altora. Acest fapt a
adus şi numerose critici, subiectivitatea neputând fi eliminată.
O metodă ce vine în sprijinul biografiei este metoda produselor activităţii.

Bibliografie
Iluţ, P. (1997) – Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi
Davido, Roseline (1998) – Descoperiţi-vă copilul prin desen, Ed. Image, Bucureşti
Chelcea, S. (1993) – Analiza conţinutului în Dicţionar de sociologie (cood. C. Zamfir
şi L. Vlăsceanu) Bucureşti Ed. Babel
Smith, L.M. (1994) - Biographical Method in Handbook of Qualitative Research,
London Stage

50
Omul poate fi supus cercetării şi prin ceea ce face. Însuşirile, capacităţile psihice se
exteriorizează şi în compuneri, desene, construcţii proprii, redecorării interioare, activităţi
ştiinţifice etc. Universul copilului sau tânărului este mai uşor de dezvăluit prin intermediul
propriilor produse. Printre producţiile sale două au suscitat interesul: desenul – cu funcţie
psihodiagnostică ridicată sub aspect dual proiectiv – cognitiv şi producţiile literare dintre
care menţionăm compunerile şi jurnalul.
Desenul constituie un limbaj privilegiat, copilul în desenul său povesteşte realitatea
fără a include cuvintele. Desenele vorbesc prin liniile lor continue, discontinue, frânte,
omisiuni, culori ţipătoare sau pale, armonice sau dizarmonice.
Desenul ca funcţie psihodiagnostică s-a impus în „Testul desenului omuleţului”
elaborat de F. Goodenough, „Testul casei” a lui Ribant, „Testul familiei”, menţionând doar
câteva din probele de inteligenţă la copii.
Testul de desen Goodenough-Harris urmăreşte să măsoare maturitatea intelectuală,
percepţie, abstracţie şi generalizare. Se adresează vârstelor 3 – 15 ani, dar de preferat 3 – 10
ani. Este unul din cele mai simple, mai rapide şi mai uşor de administrat. Are cost scăzut
necesitând ca materiale de lucru doar o foaie simplă de hârtie, neliniată şi un creion. Sarcina
subiectului este de a desena un omuleţ. În cotare sunt prevăzute 73 de itemi (51 propuşi de
Goodenough şi 22 adăugaţi de Harris).
Culorile utilizate au şi ele funcţie psihodiagnostică:

51
- albastru – manifestare a profunzimii sentimentelor ca rezonanţă afectivă, este
indiciul afecţiunii, tandreţei, calmului. Folosirea acestei culori la copii mai mici de cinci ani
poate constitui şi o afirmare a comportamentului controlat, dar utilizat exclusiv de vârste mai
mari poate semnifica un control de sine foarte marcant etc.
- verdele – psihologic se exprimă ca voinţă de acţiune, perseverenţă, tenacitate, ca
rezonanţă afectivă se caracterizează prin persistenţă, îndrăzneală, încăpăţânare, potrivit
pentru dezvoltarea relaţiilor sociale etc.
- roşul – ca utilizare exclusivă până la 6 ani de unii autori este considerată normală,
după această vârstă ridică tendinţe către agresivitate, dorinţa, necesitatea de a avea succes
etc.
- galbenul – relevează de multe ori dependenţa copilului de adult, la vârste mai mari
poate fi indicele unei expansivităţi neinhibate, variabilitate, speranţă, veselie, originalitate
etc.;
- violetul – este rar utilizat de cei mici fiind o expresie a neliniştii; la celelalte vârste
trădează o anxietate; fiind folosit în perioadele de adaptare dificilă;
- maroul - traduce slaba adaptare familială şi socială şi numerose conflicte ale
copiilor;
- negrul – cea mai întunecată culoare, trădează mai degrabă angoasa; uneori e dovada
unei bogăţii interioare; are un simbolism specific în timpul pubertăţii perioadă în care s-ar
releva îndeosebi rezerva şi pudoarea sentimentelor.
Simbolismul culorii pentru a fi concret interpretat trebuie ţinut seama de numeroşi
factori: influenţe culturale, moda, linii, forme, juxtapunerea culorilor care marchează un
conflict între două tendinţe. Astfel un copil extrovertit cu afectivitate debordantă în căutare
de contacte exprimându-şi sentimentele cu căldură, dar manifestând uneori şi o anumită
tendinţă spre instabilitate fiind vulnerabil şocurilor afective va folosi un mare număr de
culori, mai ales roşul, galbenul, portocaliul şi altele. Copilul introvertit cu care contactele
sunt dificile se mulţumeşte cu puţine culori în principal albastrul sau verdele, violetul,
negrul, griul. Trebuie reţinut faptul că în cursul evoluţiei sale subiectul nu va utiliza aceleaşi
culori.

52
Shew (1930) a pus la punct testul picturii cu degetul. Culorile puse la dispoziţie sunt
albastrul, verdele, roşul, galbenul, maroul şi negrul. Într-o şedinţă de pictură subiectul
desenează de la 3 la 8 tablouri. Interpretarea se face în funcţie de atitudinea subiectului faţă
de material apoi faţă de culoare.
Desenarea casei reprezintă un mijloc de redescoperire a personalităţii şi caracterului
copilului. Conţine numeroase simboluri: adăpost, căldură familială, deschidere spre lumea
exterioară. Orice construcţie din punctul de vedere al copiilor posedă o faţă, o gură, urechi,
funcţii diverse şi chiar şi un suflet. Copiii desenează casa ca pe o persoană exprimându-şi
prin intermediul ei construcţia propriului eu.
Creaţiile literare: compuneri sau jurnalul conturează nevoia către confesiunea
sinceră, fiind mărturii ale trăirii conflictelor, sentimentelor contradictorii, iubirii, pasiunii cu
care s-a confruntat autorul lor.
Nu numai conţinutul operei este un indicator ci şi însăşi scrisul cu conturarea
literelor, trăsături ezitante sau apăsate ale acestora, mărimea, înclinarea, etc.
Scrierea materializează o trăsătură sau ansamblu de trăsături, gânduri, stări,
sentimente. De aceea analiza grafologică permite dezvăluirea personalităţii, a
temperamentului, a trăsăturilor fundamentale (nivel de inteligenţă, voinţă, sensibilitate,
afectivitate, senzualitate), a celui ce-şi permite dincolo de vorbe să se dezvăluie pe sine.
Metodele de cercetare sunt: descriptive, comparative şi experimentale (după U. Şchiopu).
Cele descriptive consemnează o serie de parametri ai scrierii ca de exemplu: claritate,
fermitate; direcţie, mărime, continuitate şi înclinarea spaţiilor dintre rânduri, litere, etc,
acestea se pun în corelaţie cu însuşiri psihice, somato-psihice etc.
Metoda comparativă este o sursă de generalizare a datelor diverselor tehnici de
abordare folosind eşantioane largi de scrisuri pe loturi de populaţie diferită. Metodele
experimentale cuprind o serie de teste prin care se impun anumite cerinţe ce trebuie
respectate: scris mic, mare, repede sau încet.
Observarea scrisului poate releva ascunzişurile inconştientului său. Pentru analiza
grafologică se face apel la o disponibilitate a cercetătorului de a-şi concentra atenţia către
întregul document, pentru o durată nelimitată de timp.

53
Semnele grafice sunt grupate după cum menţiona Luc Uyttenhove în vederea
analizei, astfel: după aspect general, dimensiune, continuitate, viteză, apăsare, direcţie,
înclinare şi formă. Aspectul general cercetează caracteristici la prima vedere a scrisului şi
aranjării în pagină. Margini superioare mari pot semnifica moderaţie, discreţie,
independenţă, rigoare iar cele înguste sau absente: generozitate, vivacitate, expansivitate,
înclinaţie spre lux. Marginile largi în partea stângă conturează o persoană spontană,
generoasă, pe când din contră cele înguste conduc către o persoană ale cărei caracteristici ar
putea fi: prudenţă, rezervă, timiditate, sobrietate, iar absenţa acestora, denotă nelinişte,
suspiciune, avariţie.
O margine a cărei lăţime se măreşte conduce la un profil de nerăbdare, optimism,
impulsivitate, circumspecţie. Dacă marginea stângă este neregulată persoana poate fi
posesoarea unei fantezii şi imaginaţii mai bogate. Marginea dreaptă mare denotă rezervă,
impresionabilitate, sensibilitate excesive, iar lipsa acesteia: vitalitate, exuberanţă,
expansivitate.
Poziţia, direcţia şi înclinarea semnăturii sunt de asemeni supuse analizei. în funcţie
de poziţia semnăturii în pagină la stânga sau la dreapta, persoana poate fi înzestrată cu
optimism, încredere respectiv descurajare, angoasă, mizantropie.
Ardoarea, ambiţia, dorinţa de afirmare a personalităţii este marcată de o semnătură
ascendentă în timp ce semnătura descendentă este expresia oboselii, melancoliei, depresiei.
Semnificativă este şi poziţia semnăturii, apropiată de text sau depărtată, ceea ce ne-ar
aduce în vedere că posesorul este înzestrat cu spirit critic sau dimpotrivă este lipsit de
autonomie. Dacă este urmată de un punct, marchează prudenţă, suspiciune, iar semnătura
subliniată ar putea induce disimularea.
În aspectul cuvintelor, prin analiza textului se poate vedea o întreagă varietate de
ilustrări ale senzaţiilor şi imaginilor resimţite de cel ce le-a scris, putem găsi tragedia
deghizată în literele contorsionate şi ornate, comedia în scrisul arcuirii de bici, tandreţea în
scrisul graţios, voluptos, simpatic etc. Dimensiunea şi presiunea scrisului, direcţia şi
înclinaţia literelor, viteza remarcată din trăsăturile lor, continuitatea, conturează profilul
psihologic al autorului.

54
Scrisul ordonat, aerat denotă independenţă, optimism, sociabilitate.
Forma ascuţită, tăioasă a literelor demască aptitudinile critice, nerăbdarea, rapiditatea
de reacţie, în timp ce forma rotunjită arată receptivitate, sensibilitate, sociabilitate. Persoana
posesoare a unui scris cu forme inegale poate fi înzestrată cu simţul artei, gust pentru poezie,
imaginaţie, forţă de a trăi, în timp ce scrisul simplu conturează o imagine a persoanei
adaptabile, simplitate şi sobrietate.
Înclinaţia literelor descrie persoana întreprinzătoare, activă, sociabilă, dornică de
comunicare. Direcţia rândurilor completează portretul autorului, astfel încât la un scris
convex putem considera că este plin de imaginaţie, nelinişte, dorinţă de a regăsi un echilibru,
scrisul ascendent, denotă aroganţă, dinamism, exaltare, imaginaţie.

Bibliografie
Iluţ, P. (1997) – Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi
Davido, Roseline (1998) – Descoperiţi-vă copilul prin desen, Ed. Image, Bucureşti
Chelcea, S. (1993) – Analiza conţinutului în Dicţionar de sociologie (cood. C. Zamfir
şi L. Vlăsceanu) Bucureşti Ed. Babel
Smith, L.M. (1994) - Biographical Method in Handbook of Qualitative Research,
London Stage

55
Tipuri de documente
Documentul reprezintă un text sau obiect ce reprezintă o informaţie. În viaţa de zi cu
zi oamenii produc inevitabil documente (fie scrisori, bilete, fie dări de seamă, lucrări scrise).
După multitudinea criteriilor de clasificare: natura lor, conţinut, autenticitate,
destinaţie, vechime, accesibilitate, etc. trebuie reţinute doar acelea care conţin un grad mai
mare de generalitate astfel încât criteriul să poată fi aplicat unor categorii mai largi de
documente.
Documentele pot fi clasificate după mai multe criterii: după vechime, după
destinatar, după accesibilitate, după gradul lor de încredere (Iluţ, 1997).
Documentele se pot clasifica după natura, conţinutul, destinatarul şi emitentul. După
natura lor pot fi scrise sau nescrise (obiecte, imagini, simboluri). După conţinutul
informaţional pot fi cifre în care o pondere mare se acordă graficelor, cifrelor sau necifrice.
După destinatar se pot întâlni documente personale şi publice iar după emitent avem: oficiale
(emise de guvern sau alte autorităţi de stat) şi neoficiale (Chelcea 1993). Dintre documentele
cifrice publice oficiale face parte recensământul şi Anuarul statistic al României, ce conţin o
mare bogăţie de informaţii utile cercetătorilor. Valoare documentelor cifrice în afara
autenticităţii informaţiei constă şi în completitudinea lor.
Documentele scrise necifrice pot fi publice având două forme oficiale sau neoficiale
şi personale. Documentele necifrice oficiale şi neoficiale conţin informaţii nu numai despre
individ dar şi despre colectivitatea în rândul căreia acesta îşi desfăşoară activitatea.

56
Documentele necifrice personale neoficiale (foi de zestre, spiţele de neam, scrisori, jurnale,
etc.) sunt scrise pentru a fi utile autorilor sau familiilor acestora, prietenilor.
Foile de zestre – ca documente personale neoficiale reprezintă o reală valoare pentru
reconstituirea vieţii din trecut. Spiţele de neam redau sistemul de înrudire pe mai multe
generaţii. Jurnalele personale, însemnările ocazionale, scrisorile, autobiografiile spontane
neprovocate, întregesc imaginea asupra vieţii sociale, relevând modul în care societatea este
simţită, reflectată de către indivizi (S., Chelcea, 1997).
Marea diversitate a documentelor a făcut obiectul analizei de conţinut cantitativă şi
analizei de tip calitativ. Indiferent de tipul analizei de conţinut cantitativă sau calitativă,
aceasta prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje (apud. Agabrian, M., 2006, p. 24 – 25).
Avantaje:
- urmăreşte direct comunicarea prin texte sau transcrieri evidenţiind trăsătura centrală
a interacţiunii sociale;
- permite operaţiuni calitative şi cantitative;
- oferă o cunoaştere de profunzime din punct de vedere istoric, cultural;
- permite o analiză statistică a formei codate a textului;
- constituie mijloc nonobstructiv de analiză a interacţiunilor;
- oferă o cunoaştere profundă a modelului complex de gândire şi utilizării limbajului.

Dezavantaje:
- se sesizează apariţia de erori în momentul unei analize cu nivel ridicat de
interpretare
- e lipsită de o bază teoretică sau conduce prea liber la raţionamente despre relaţiile şi
consecinţele implicate într-o cercetare;
- este reductivă când are de-a face cu texte complexe;
tinde prea des să se reducă la numărarea unor cuvinte;
- neglijează adeseori contextul în care s-a produs textul;
- neglijează starea de lucruri după producerea textului;
- poate fi automatizată sau computerizată mai greu.

57
Analiza de conţinut cantitativă se referă la descrierea obiectivă, sistematică şi
cantitativă urmărindu-se evidenţierea temelor, tendinţelor, atitudinilor, valorilor prezente în
documente. Analiza de conţinut este asociată comunicării scrise dar poate fi utilizată şi în
analiza discursurilor, imaginilor etc. Este aplicată cu succes în stabilirea cauzelor şi efectelor
precum şi în stabilirea caracteristicilor mesajului.
Analiza de conţinut cantitativă se poate desfăşura pe două axe: orizontale, când
studiem strict documentul şi verticală în momentul în care suntem interesaţi de a clarifica
cauzele, antecedentele, intenţiile care au condus la producerea documentului respectiv.
Etapele analizei de conţinut cantitative.
Problema cercetării, impune ca primă etapă stabilirea tipului de document cu care se
va lucra. Aceasta se va face în funcţie de tema, obiectivele şi scopul studiului.
A doua etapă presupune cercetarea documentelor supuse analizei şi formularea
ipotezelor. Transpunerea ipotezelor în categorii şi indicatori va impune filtrarea materialului
disponibil prin intermediul unei grile. Definirea unităţii de analiză cu ajutorul grilei
constituie următoarea etapă. Unitatea de analiză poate fi de reperaj şi e reprezentată de
lungimea textului în care este recunoscută şi găsită tema şi unitatea de context dată de
lungimea minimă a unui text ce trebuie citit pentru a descoperi modul în care tema este
prezentată favorabil, nefavorabil sau neutru (Iluţ, 1997). Se poate adăuga o ultimă unitate de
analiză şi anume, unitatea de numărare (Chelcea, 2001).
Unitatea de reperaj constituie acea parte din comunicare ce urmează a fi analizată,
variind în funcţie de scopul cercetării, gradul de profunzime al analizei, timp şi nu în ultimul
rând, de posibilităţile materiale de care dispun.Unitatea de context cuprinde acel segment al
comunicării, care ne permite să vedem dacă unitatea de înregistrare este favorabilă,
nefavorabilă sau neutră.Unitatea de numărare după cum arată şi denumirea are funcţie de
numărare. În afară de cuvânt, frază, paragraf, articol ca unităţi de numărare se pot utiliza şi
alte unităţi: timp, centimetrul pătrat (pentru analiza suprafeţei unui articol – valabil în presa
scrisă).Cele mai cunoscute procedee de analiză statistică a conţinutului sunt: analiza
frecvenţelor – care urmăreşte determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de context şi
de reperat în sistemul categoriilor de analiză; analiza tendinţei ce permite evaluarea atitudinii

58
unui emiţător faţă de o persoană, un fapt social etc.; tehnica analizei evaluative (după
Osgood şi Walker) ce presupune identificarea tuturor informaţiilor şi expresiilor din text,
stabilirea gradului de determinare, a informaţiilor şi acordarea de ponderi acestora, şi analiza
contingenţei prin evidenţierea structurilor de asociere a conceptelor dintr-un text.
Analiza de conţinut prezintă o serie de avantaje:
- aduce notă de rigoare în interpretarea documentelor;
- are relevanţă în analiza producţiilor ştiinţifice, atât în analiza secundară a datelor cât
şi în decelarea mai exactă a temelor de cercetări, raportului teoretic-empiric, fundamental
aplicativ (etc.)
- poate reliefa tendinţe din interiorul unuia sau mai multor documente, la un moment
dat dar şi evoluţia comparativă pe secvenţe mari de timp îmbrăcând forma unei analize
longitudinale
- se aplică direct pe documente eliminându-se eroarea datorată relaţiei cercetător-
subiect
- datorită lucrului cu calculatorul prezintă avantaj epistemic putându-se realiza raport
comparaţii în timp şi spaţiu
- costul relativ scăzut în raport cu alte metode
Ca limite sunt menţionate următoarele:
- stabilirea grilei de categorii şi indicatori: acestea trebuie să fie exhaustive (să
surprindă toate variantele de apariţie a caracteristicii temei); să fie exclusive (o unitate odată
înregistrată într-o categorie să nu mai fie găsită şi în alta); obiective (clasificarea materialului
să depindă cât mai puţin posibil de analistul care a o efectuează) şi pertinente – adecvate
obiectivului urmărit de cercetare şi conţinutul documentelor
- obiectivitatea este decisivă prin formele ei, validitatea şi fidelitatea necesită spirit,
fineţe precum şi bogată experienţă
- interpretarea atitudinilor, valorilor şi intenţiei autorului creează dileme fiind
justificată atât inferenţa directă când conţinutul este luat ad-literam, cât şi opusul afirmaţiilor
din conţinut

59
- volumul materialelor analizate în unele cazuri este imposibil de analizat şi se
impune o eşantionare a materialului ce implică pierderi de informaţii, mai ales în situaţii în
care nu sunt respectate regulile de eşantionare.
Analiza de conţinut calitativă
- permite generarea inductivă a unei teorii prin conceptualizarea şi relaţionarea
progresivă şi validă a datelor empirice. O caracteristică importantă independentă de analiză
cantitativă a discursului după J. Potter şi M. Wetherell (1994) şi anume:
- studiul sistematic al organizării schimbului conversaţional; procesul discursului;
analiza discursului ştiinţific şi intersecţia dintre mai multe discursuri pentru înţelegerea
individului uman (apud Iluţ, 1997).
Analiza de conţinut calitativ este o activitate iterativă care se dezvoltă progresiv. Ea
prezintă mai multe etape.
1. Fixarea scopurilor cercetării.
2. Analiza atentă a documentelor, a materialului.
3. Codificarea – în care se elimină informaţiile nesemnificative, clarificându-se
categoria informaţiilor esenţiale.
4. Categorizarea printr-o definire concisă, precizarea elementelor distinctive cu
identificarea formelor sale de manifestare.
5. Relaţionare – se determină relaţiile între categoriile de informaţii obţinute din
categorizare.
6. Integrarea – permite definirea obiectivului principal pe baza căruia se va face
raportul de cercetare.
7. Modelarea – presupune o reproducere fidelă a relaţiilor structurale şi funcţionale
ale elementelor ce contribuie la definirea fenomenului studiat.
8. Teoretizarea cuprinde o strategie de determinare a categoriilor caracteristice
studiului, o altă strategie de delimitare a categoriilor opuse celor iniţiale şi în cele din urmă
strategia de validare a aplicabilităţii teoriei la care s-a ajuns în urma studiului.
Din punctul de vedere al cercetătorilor calitativişti, documentele prezintă interes doar
prin modul în care ele sunt produse, organizate şi interpretate de publicul lor.

60
Imaginile vizuale ca documente sociale sunt mai greu de transcris, codat şi analizat
decât materialul scris. Ele presupun atât analiza textului imaginar în sine cât şi raportul
dintre imagine, sunet, comentariu.
Analiza conversaţiilor cotidiene
Ca principii generale metodologice a analizei materialului conversaţional putem
menţiona (Iluţ, 1997):
1. Convorbirile au organizare structurală care se desfăşoară după un pattern stabil,
transindividual, recognoscibil de către interlocutori
2. Convorbirile sunt organizate secvenţial, comportamentul vorbitorului fiind
modelat de contextul conversaţional în care particip.
3. Analiza trebuie fondată empiric implicând în felul acesta analiza precedentelor
enunţuri printr-o examinare mai minuţioasă.

Bibliografie
Iluţ, P. (1997) – Abordarea calitativă a socioumanului, editura Polirom, Iaşi
Chelcea, S. (1998) – Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, editura Destin, Deva
Agabrian, M., (2006) – Analiza de conţinut, Ed. Polirom, Iaşi
Rotariu, T., (1986) – Metode şi tehnici de cercetare sociologică, Universitatea
Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

61
Continuă dezvoltare umană este rezultatul interacţiunii relaţiei ereditate-mediu
social, în care un rol important, definitoriu îl joacă educaţia. Prin însăşi natura lui, omul nu
poate fi definit separat de grup. Multiplele componente ale personalităţii se modelează şi se
formează în interiorul grupului; prin grup existenţa translaţionează către coexistenţă.
Omul poate fi privit în două ipostaze substanţială şi situaţională. Din perspectiva
situaţională putem analiza omul prin intermediul acţiunii pe care o exercită asupra altuia şi a
influenţei inverse pe care o resimte din partea celuilalt către propria persoană. Interacţiunea
se realizează în contextul relaţiei interpersonale. Suportul interacţiunii sociale îl constituie
trebuinţa fundamentală, trebuinţa de afiliere şi sociabilitate care se poate realiza sub trei
forme:
- trebuinţa de incluziune (nevoia de a se simţi ocrotit, îngrijit, de a fi în centrul
atenţiei)
- trebuinţa de control, respectiv trebuinţa de a conduce sau de a fi condus în raport cu
caracteristicile psihoindividuale
- trebuinţa de afecţiune realizată în contextul relaţiei diadice şi reclamă reciprocitatea
acesteia fie că se manifestă sincretic, fie în formă diferenţiată personală.
Sociometria era folosită pe scară largă încă din anii 50-60, pentru măsurarea relaţiilor
individuale la nivelul grupului, dar ea a fost îmbunătăţită de J.K. Moreno (1970) astfel încât
să permită evaluarea locului unei persoane pe scală emoţională şi socială. După cum spunea
Moreno „sociometria se grupează cu studiul matematic al proprietăţilor psihologice ale
populaţiei”. Acesta consideră universul social alcătuit din trei dimensiuni sau nivele:
1. societatea externă
2. matricea sociometrică

62
3. realitatea socială
Societatea externă reprezintă după autor, totalitatea grupurilor reale şi vizibile
indiferent de mărimea lor: mari sau mici, instituţionalizate cu o formă mai mult sau mai
puţin definită.
Matricea sociometrică cuprinde structura socială-afectivă, fiind constituită din relaţii
preferenţiale manifestate în cadrul grupurilor mici. Interdependenţa dintre societatea externă
şi matricea sociometrică constituie realitatea socială. Matricea sociometrică este
reprezentanta activităţii perfecţionării şi devenirii vieţii sociale.
La nivelul uni grup putem spune că se dezvoltă o întreagă reţea de simpatii, antipatii
şi inclusiv raporturi de indiferenţă, care odată cristalizate exercită o puternică influenţă
asupra vieţii colective. Teleelementul – ca factor comun al acestei relaţii reprezintă element
de coeziune şi comunicaţie la nivelul grupului considerat de Moreno „cimentul care leagă
indivizii unui grup” (fiind cea mai mică unitate de sentiment transmis de la un individ la
altul). Decuparea contextului de teleelemente care converg către şi dinspre un individ către
ceilalţi permite elaborarea sociogramelor individuale care oglindesc statusul social al
individului la nivelul grupului.
Metodele sociometrice reprezintă ansambluri de procedee şi tehnici experimentale şi
matematice, destinate să măsoare intensitatea şi întinderea curentelor psihologice sau
afective în cadrul unei populaţii. Instrumentul de lucru este testul sociometric. Acesta poate
determina poziţia individului în câmpul relaţiilor interpersonale, precum şi structura
psihologică globală a grupului respectiv, cu detectarea subgrupurilor, centrelor de influenţă
precum şi a gradului de coeziune al grupului.
Textul sociometric constă dintr-un anasamblu de întrebări în urma cărora subiectului
i se solicită opţiunea sub formă de simpatie, antipatie, indiferenţă, după anumite criterii.
Acest test contribuie la investigarea grupurilor sociale cu scop de intervenţie, reorganizare
sau ameliorare a funcţiilor sale. Preferinţele din cadrul grupului pot fi incluse în două
categorii: efectivă şi raţional cognitivă rezultă în evaluarea axiologică a relaţiilor
interpersonale.

63
Poate fi aplicată pe grupuri diverse: familie, şcoală, grupuri profesionale, colectiv sau
individual. Nu este standardizat. Se construieşte.
Construirea testului se realizează în funcţie de scopul investigaţiei:
- diagnostic-constatativ, formulativ-ameliorativ sau care le cuprinde pe amândouă.
Obiectivele investigaţiei: cum ar fi de exemplu – determinarea relaţiilor simpatetice,
evaluarea percepţiei interpersonale, evaluarea coeziunii grupului etc., vor determina criteriile
de bază ale întrebărilor din test. Nu este un număr fix de întrebări, acestea fiind dependente
de mărimea grupului, destinaţia cercetării, implicând un mare volum de muncă îndeosebi în
faza de prelucrare a datelor. După cum spunea Moreno (1970) criteriile alese trebuie să fie
puternice şi precise, ca urmare, întrebările formulate pe baza acestora trebuie să reflecte
aspiraţii, interese, motivaţii reale ale subiecţilor din cadrul grupului. Ele trebuie să facă
referiri la experimente recente, comune sau prezente ca răspunsurile la întrebări să fie lejer
formulate, fără a obliga subiectul să apeleze la evenimente din trecutul mai îndepărtat, care
prin prisma timpului şi evenimentelor conduc la erori de interpretare, ceea ce ar compromite
poate cercetarea noastră. Se poate sonda prin intermediul testului sociometric şi viitorul,
astfel încât se creează posibilitatea subiecţilor de a-şi proiecta spontaneitatea şi preferinţele
simpatetice în acţiuni imaginative.

Criterii sociometrice cele mai frecvent utilizate


- vârsta şi genul, inclusiv statutul social, starea civilă;
- petrecerea timpului liber;
-rezolvarea anumitor sarcini în comun (cu cine ţi-ar plăcea cel mai mult să lucrezi la ?)
- coabitarea (cu cine ţi-ar plăcea să stai în cameră ? ....; cu cine v-ar plăcea să locuiţi în
comun ?)
- capacitate organizatorică
- numărul persoanelor supuse poate fi limitat (3-5) sau nelimitat

Condiţiile aplicării unui test sociometric

64
Condiţiile aplicării unui test sociometric impun:crearea unui climat favorabil astfel încât
membrii grupului să poată să-şi depăşească teama, reţinerea. În acest scop se va urmări
câştigarea încrederii grupului şi cooperarea activă în desfăşurarea cercetării. Reacţiile
defensive ale subiectului faţă de test pot avea mai multe cauze:
- sentimentul permeabilităţii în urma conştientizării poziţiei reale în grup
- teama de a conştientiza sentimentele altora faţă de propria persoană
- teama de a-şi face publice propriile preferinţe şi respingeri
O altă condiţie de aplicare este:
- motivaţia pentru cooperare şi adeziunea liber consimţită la proiectul experimental.
De asemeni, conştientizarea interesului pentru ceilalţi în urma căruia cresc şansele
individului de a obţine în cadrul grupului poziţia la care aspiră.
Autenticitatea criteriilor în funcţie de care se face opţiunea reprezintă încă o condiţie
de aplicare. Criteriile trebuie să corespundă motivaţiilor reale ce pot antrena indivizii unui
grup într-un elan comun către un scop anume.
Un exemplu de alcătuire al unui test sociometric pentru studenţii de la psihologie
Criterii
1. activitatea ştiinţifică
2. activitatea practică
3. aptitudini organizatorice
4. organizarea unei activităţi în comun
5. petrecerea timpului liber
Întrebări:
Pentru activitatea ştiinţifică ari fi putut fi formulate întrebări de genul:
1. În condiţiile întocmirii unei lucrări pentru participarea la o sesiune ştiinţifică de
comunicări, numiţi trei colegi cu care aţi dori să lucraţi în echipă.
2. Numiţi trei colegi cu care nu aţi dori să lucraţi în vederea întocmirii unei lucrări
pentru participarea la o sesiune ştiinţifică de comunicări.
Pentru activitatea practică ar putea cuprinde următoarele întrebări:

65
1. Numiţi trei colegi cu care aţi dori să lucraţi în condiţiile organizării practicii pe
grupe.
2. Numiţi trei colegi cu care nu aţi dori să lucraţi în condiţiile organizării practicii pe
grupe.
Pentru aptitudini organizatorice:
1. Numiţi trei colegi pe care îi consideraţi potriviţi pentru rezolvarea problemelor
organizatorice ale grupului vostru.
2. Numiţi trei colegi pe care nu îi consideraţi potriviţi pentru rezolvarea problemelor
organizatorice ale grupului vostru.
3. Numiţi trei persoane pe care le consideraţi potrivite pentru a fi purtătorul de cuvânt
al grupului.

Pentru organizarea unei activităţi în comun


1. Numiţi trei colegi cu care aţi dori să lucraţi pentru pregătirea la examenul de
Fundamentele Psihologiei.
2. Numiţi trei colegi cu care nu aţi dori să lucraţi pentru pregătirea la examenul de
Fundamentele Psihologiei.
Pentru petrecerea timpului liber
1. Numiţi trei colegi pe care ţineţi neapărat să-i invitaţi la ziua dumneavoastră.
2. Numiţi trei colegi pe care nu aţi dori să-i invitaţi la ziua dumneavoastră.
Analiza rezultatelor
Subiecţii supuşi testării sunt trecuţi într-un tabel cu dublă intrare în care pe prima
linie şi coloană se trec iniţialele subiecţilor sau numărul acestora de cod, în cazul în care sunt
mai mulţi subiecţi cu aceleaşi iniţiale, pentru a nu se crea confuzii.
Foile de răspuns se vor trece în matrice. În dreptul fiecărui subiect se trec pe linie
alegerile şi respingerile, iar pe verticală vor rezulta alegerile şi respingerile primite.
Alegerea sistemului de notare se face prin convenţie şi aceasta trebuie respectată
riguros pe tot parcursul interpretării testului. Se va face notarea diferenţiată a alegerilor şi
respingerilor, astfel alegerile pot fi notate cu (+) iar respingerile cu (-).

66
În instructajul de completare a răspunsurilor se va preciza că ordinea alegerilor se va
face descrescător, deci de la cel mai bun (sau rău), potrivit, către următorii. Tot instructajul
va preciza numărul limitat sau nelimitat de opţiuni.
În cazul în care numărul de opţiuni este nelimitat, răspunsurile vor fi uşor de dat dar
contravin principiului spontaneităţii şi expansiunii afective. Răspunsurile limitate sunt mai
veridice.
Prelucrarea datelor
Se trece la calcularea unor indici sociometrici:
- numărul alegerilor primite se însumează pe verticală specificându-se şi ponderea şi
intensitatea lor pentru a diferenţia subiecţii cu acelaşi număr de alegeri;
- numărul respingerilor primite – se calculează pe verticală, specificând intensitatea;
- indicele de expansivitate se calculează în cazul în care alegerile sunt nelimitate şi se
realizează prin însumarea alegerilor emise;
- numărul respingerilor
- numărul alegerilor reciproce
- numărul respingerilor reciproce
În afara acestora, în situaţia în care testul cuprinde întrebări de tipul: cine crezi că te-
ar alege ca să faci echipa cu el, ca să fi coleg de cameră, coleg de bancă etc., deci în situaţia
în care se urmăreşte gradul de percepere personală se mai pot opţiune şi alte indicii.
- numărul de persoane de care subiectul în cauză se crede ales
- numărul de persoane de care subiectul în cauză se crede respins,
- numărul de persoane care se cred aleşi de subiectul în cauză
- numărul de persoane care se cred respinse de subiectul în cauză.
Aceşti indici stau la baza analizei de transpătrundere şi de transparenţă. În momentul
în care există coincidenţe între alegerea făcut şi perceperea acestei alegeri de către subiect
putem vorbii de transpătrundere. În momentul în care există coincidenţe între subiecţii care
se cred aleşi de o anumită persoană şi alegerea efectivă vorbim de transparenţă.
Pot exista neconcordanţe. Acestea reflectă erori de mai multe tipuri:
1. lacune perceptive – subiectul e ales fără a conştientiza că ar putea fi ales

67
2. iluzii perceptive – subiectul se crede preferat fără ca acesta să corespundă realităţii
Pe baza indicilor se calculează:
- statusul sociometric
nr . A
S
N 1
SS(ic) – status sociometric pentru persoane (ic) sau număr de cod
Nr. A – număr de alegeri primite
N – numărul subiecţilor

- indicele de coezivitate a grupului

Cg 
 alegeri
N ( N  1)
2
+ numărul diadelor posibile la nivelul unui grup
diadă – relaţie de reciprocitate

În legătură cu acest indice sunt formulate anumite obiecţii ce ţin de:


- coeziunea grupului ce nu poate din simpla însumare a unor relaţii interpersonale.
Coezivitatea implică şi situaţii speciale de solidaritate, cooperare, stări conflictuale
care nu pot fi surprinse la nivelul sociogramei.
- indicele de coezivitate nu ia în calcul şi numărul respingerilor.
Din interpretarea indicilor se reflectă relaţiile, doar relaţiile afective din grup fără a se
obţine indicii cu privire la personalitatea membrilor grupului.

Alcătuirea sociogramei
Datele întabelate în matricea sociometrică sunt redate grafic sub formă de
sociogramă, fiind considerată de Moreno nu doar tehnică de prezentare a faptelor ci şi un
instrument sau metodă de explorare. Aceasta pune în evidenţă configuraţia parţială sau totală
a unui grup.
Avantaje:

68
- permite evidenţierea perechilor, lanţurilor sau altor tipuri de relaţii interpersonale
din cadrul grupului.
- indică cu rapiditate liderii;
- indică excluşii din grup;
- indică marginalizaţii;
- permite evidenţierea dinamicii grupului în cazul repetabilităţii în timp.
Din punct de vedere al destinaţiei distingem două tipuri de sociograme:
- sociograma individuală – în care sunt reliefate relaţiile unui individ cu alţi membri
ai grupului sau poziţia unui individ în grup, realizând aşa numitul atom social ce reprezintă
individul în sistemul legăturilor sale cu ceilalţi;
- sociograma colectivă – surprinde totalitatea relaţiilor interpersonale din cadrul
grupului.
La construirea sociogramelor se folosesc semne convenţionale după cum urmează:
- băiat

- fată

- atracţie

- respingere

- atracţie reciprocă

- respingere reciprocă
Semnele convenţionale vor fi păstrate neschimbate. Matricea sociometrică şi
sociograma vor fi construite pentru fiecare criteriu separat. În cazul grupurilor mari este
indicat să se construiască o sociogramă a atracţiilor şi o sociogramă a respingerilor.
Ca alternativă la construirea sociogramei în cadrul grupurilor mari se poate folosi
sociograma ţintă în centrul ei fiind trecute persoanele cu cele mai multe alegeri.

69
Ex. de sociogramă
B

A C

E D

Avantajele acestei metode pot fi:


- intrinseci - la nivelul individului dă o privire asupra statusului social
- la nivelul individului cuprinde diadele stabile şi instabile
- la nivel de grup surprinde reţeaua relaţiilor interpersonale, structura şi
coezivitatea grupului
- extrinseci –rezultatele pot fi corelate cu factori de natură socială şi psihologică
astfel încât investigaţia poate fi orientată către anchete sociale de mai mare amploare.

Dezavantaje
- redau structura grupului la un moment dat fără a surprinde cauzele şi nici evoluţia
ulterioară a grupului.

Reţele de comunicare
Fundamentul relaţiilor interpersonale – comunicarea este esenţială îndeplinirii
obiectivelor în cadrul grupurilor. Formarea reţelelor de comunicare în cadrul grupurilor este
influenţată de diferite variabile dintre care menţionăm: factori socioculturali, statutul social

70
al fiecărui individ în parte, abilităţile de comunicare a fiecărui individ, personalitatea
membrilor grupului, scopul pe care trebuie să-l atingă.
Reţelele de comunicare sunt caracterizate după A. Bavelas, de anumite dimensiuni:
- centralitatea – exprimă numărul de opţiuni directe pentru un membru al grupului,
suma vecinilor fiecărui membru în parte este dată de numărul de persoane cu care oricare din
aceştia poate lua legătura direct; suma distanţelor – dată de suma celor mai mici distanţe de
la o poziţie la alta; suma totală a vecinilor – care însumează poziţiile aflate la distanţe
minime faţă de o persoană. Ca trăsături ale reţelei de comunicare acestea cuprind:
flexibilitatea reţelei, centralitatea – care influenţează cantitatea informaţiilor posibile
deţinute de un individ şi poziţia periferică relativă reprezentând diferenţa dintre centralitatea
poziţiei periferice şi centralitatea poziţiei centrale a reţelei.
Tipuri de reţele:
a) tip cerc
b) tip lanţ ОО О О О О
c) tip stea
d) tipy
e) tipx
f) alte tipuri

a) tip cerc:
- fiecare participant are şanse egale de comunicare cu ceilalţi;
- nici un membru nu se situează pe poziţia de lider;
- prezintă un grad mai înalt de satisfacere la nivel de grup datorată lipsei poziţiei de
lider;
- caracteristică grupurilor neformale
- caracteristică grupurilor creativă
- caracteristică stilului democrat

71
b)tip lanţ
- are un lider
- caracteristică grupurilor neformale

c) tip stea
- fiecare membru comunică rapid
- se caracterizează şi prin uşurinţa comunicării între membrii grupului
- prezenţa unui lider
- conducere centralizată

d) tip y
- specifică grupurilor operative
- conducere centralizată

e) tip X
- specifică grupurilor neformale
- unii membrii au restricţii în comunicare
- are un lider
- stil lejer de comunicare

Fiecare reţea de comunicare se caracterizează prin:


- număr de verigi
- grad de flexibilitate – posibilitate de a se transforma într-un alt tip de reţea
- indice de conexiune – reflectă nivelul de siguranţă al organizării reţelei de
comunicare
- suma tuturor verigilor pe care mesajele trebuie să le parcurgă la fiecare din membrii
săi
- indice de centralitate al fiecărei poziţii
- grad de compactitate – reflectat prin indicele de centralitate al reţelei

72
- indice de periferie calculat ca diferenţă dintre indicele de centralitate al fiecărei
poziţii şi indicele de centralitate al poziţiei centrale
Toate acestea conduc la evidenţierea modului de organizare al unui grup din punct de
vedere al transmiterii de informaţii precum şi modalitatea de comunicare dintre membrii
grupului.

 Teme de lucru
- Realizaţi comparativ situaţii în care este indicată şi în care nu este indicată metoda
sociometrică în facultate, în şcoala generală. Apoi argumentaţi.
- Realizaţi matricea sociometrică a grupei dumneavoastră

 Bibliografie
Moreno, J.L. (1970) – Fondements de la Sociométrie, secunde edition, P.U.F. Paris
Golu, P. (1974) – Psihologia socială EDP Bucureşti
Chelcea, S. (1998) – Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici, editura Destin, Deva

73
Este o metodă clasică de analiză a locurilor de muncă, presupunând culegerea de
informaţii despre situaţii sau factori care au determinat un salt pozitiv sau negativ în
dezvoltarea unui individ sau organizaţii. Este o metodă utilizată în psihologia
organizaţională, psihologia socială şi în ultimii ani adoptată şi în sociologie.
Prin prisma psihologiei organizaţionale aceasta presupune selectarea
comportamentelor sau acţiunilor adaptative, eficiente în rezolvarea situaţiilor critice pe baza
observaţiei şi chestionarului.
Un incident critic reprezintă orice gen de acţiune umană observabilă suficient de
completă pentru a permite efectuarea de inferenţe şi predicţii (după Pitariu 1983). Un
comportament poate fi considerat „incident critic” în momentul în care îndeplineşte
următoarele condiţii (Pitariu, H. 1994).
- comportamentul uman trebuie să fie distinct, având limite bine definite
- cauzele situaţiei bine definite
- urmările trebuie să fie evidente pentru o descriere a semnificaţiilor acestora în
raport cu persoana care acţionează
- descrierea situaţiei şi a comportamentelor trebuie să fie clară
- comportamentele indiferent de natura lor: pozitive sau negative, trebuie să fie
cazuri extreme pentru a fi considerate incidente.
Privită prin prisma psihologiei sociale şi a sociologiei, poate fi considerată o variantă
a studiului de caz, ce presupune colectarea incidentelor critice prin intermediul anchetei
(chestionar şi interviu). Analizată din această perspectivă, metoda poate apela la o serie de
tehnici specifice analizei cazului: analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică,
analiza jocurilor.
Analogia formală – presupune determinarea elementelor esenţiale ale unei situaţii din
punct de vedere al mai multor persoane reprezentând trăiri comune grupului respectiv.
Presupune utilizarea chestionarului ca tehnică de culegere de informaţii referitoare la

74
componente ale formei, relaţiile dintre acestea şi evenimentele ce pot distruge această formă
şi care constituie incidentele critice.
Analiza structurală şi fenomenologică reprezintă ansamblul de analize ale cazurilor
distincte pe baza cărora se pot da explicaţii sensului altor acţiuni desfăşurate în condiţii şi
situaţii asemănătoare structural, din punct de vedere al trăirilor subiective ale actorilor.
Colectarea activităţilor şi interpretarea sensului acţiunilor presupune parcurgerea mai multor
etape.
1. alcătuirea colecţiei de cazuri
2. selecţionarea cazurilor pe categorii analogice
3. descoperirea fiecărui caz în microsituaţii analoage
4. structurarea situaţiilor pe coloană pentru fiecare caz în aceleaşi elemente
componente ce apar pe orizontală
5. analiza pe coloane
6. concluzionarea
7. analiza globală a ansamblului coloanelor
8. concluzionarea referitoare la conduitele subiecţilor
Analiza jocurilor, presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor repetitive ale
interacţiunii între subiecţi. Interacţiunea între două persoane este un sistem repetitiv care se
dezvoltă pentru a asigura fiecăruia sentimentul de securitate şi totodată posibilitatea de
evitare a evenimentelor periculoase.
Aplicaţii ale metodei incidentului critic sunt scala cu ancore comportamentale,
drumul critic.
Această scală de expectanţe comportamentale apelează la comportamente în loc de
adjective, litere. Trebuie să răspundă la trei criterii importante: 1. acurateţe în definirea
factorilor de performanţă, 2. ancorele să descrie principalele categorii de performanţe cu
multă precizie; 3. răspunsul evaluatorului să fie dirijat prin stricteţea instrucţiunilor de
operare cu scală.
Etapele construcţiei unei ancore comportamentale (Pitariu, 1994)

75
1. Se constituie două-trei grupe de experţi, care alcătuiesc aşa-numitul juriu. Li se
solicită acestora denumirea în scris a factorilor sau dimensiunilor care permit o evaluare a
performanţei într-un domeniu dat. Se trece la analiza rezultatelor, eliminându-se factorii sau
dimensiunile redundante. De această dată aceştia vor trebui să definească şi să explice
fiecare dimensiune.
2. Lista întocmită de dimensiuni şi definiţie urmează să fie analizată de un al doilea
grup de experţi cu obligaţia de a găsi cât mai multe exemple de comportamente care să
descrie clar, fiecare nivel de performanţă (mare, mediu, mic).
3. Se lucrează cu un al treilea grup de experţi care primeşte două liste: una cu
dimensiuni şi una cu comportamente. Acest grup are de îndeplinit următoarea sarcină: să
repartizeze fiecare exemplu de comportament la dimensiunea sau factorul pentru care a fost
scris. Operaţia poartă denumirea de retroversiune şi contribuie la determinarea
corespondenţei calitative dintre dimensiune şi comportamentul ancoră.
4. Comportamentele ancoră reţinute după ultima triere sunt grupate pe dimensiuni şi
un al patrulea grup de experţi notează individual fiecare comportament. Este o operaţie de
localizare pe scală a ancorelor comportamentale.
5. Etapa de determinare a fidelităţii scalei. Pentru aceasta va fi aplicată pe un lot-pilot
de subiecţi, cărora li se cere să evalueze o persoană pe care o cunosc. Dacă evaluările tind
către acelaşi rezultat, se poate considera că scala are un grad mare de fidelitate. Scala de
evaluare cu ancore comportamentale e o metodă şi va trebui validată statistic.
Metoda drumului critic descrisă din 1957 de către Walker şi Kelly, cunoaşte foarte
multe variante numai până în 1975. Septimiu Chelcea inventaria 30 de variante. Această
metodă permite stabilirea unor paşi în desfăşurarea unei activităţi la care participă un grup de
lucru.
Prin intermediul programului pe calculator se permite ordonarea mai eficientă a
timpului de lucru. Conform acestei metode orice activitate indiferent de complexitatea
acesteia poate fi descompusă în unităţi simple care să marcheze cursul firesc, logic, de la
început până la sfârşit. Activităţile simultane sau succesive pot fi redate prin orice (activitate
arc) sau prin noduri (activitate nod).

76
Bibliografie
Pitariu, H. (1983) – Psihologia selecţiei şi formării profesionale, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca
Pitariu, H. (1994) – Managementul resurselor umane, Ed. ALL, Bucureşti
Chelcea, S. (1975) – Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti

77
Pentru a găsi comparaţie, a sesiza o tendinţă, a ajunge la explicaţii, teorii, clasificări,
etc., datele obţinute în cercetare trebuie supuse unui proces de prelucrare, analizare şi
interpretare.
Prelucrarea, analiza şi interpretarea materialului de tip calitativ
1. citirea şi adnotarea materialului
Prin citire nu se realizează doar parcurgerea mecanică a unui test ci şi asocieri de idei
ce conduc la diverse interpretări. Gândurile, ideile, un alt punct de vedere, etc., ne vin în
minte citind însemnările noastre astfel încât dezideratul „open mind” (minte deschisă) să nu
fie neglijat.
2.clasificarea şi categorizarea
Clasificarea şi categorizarea se realizează pe anumite criterii ce decurg din
obiectivele cercetării, din întrebări şi ipostaze, la acestea contribuind în mare măsură intuiţia
şi ingeniozitatea cercetătorului ştiinţific.
Pentru clasificarea datelor trebuie urmărite două aspecte şi anume stabilirea claselor
şi categoriilor, şi desemnarea datelor într-o categorie sau alta. Desemnarea este mai
complexă în unele situaţii în special în actele de conduită. Stabilirea categoriilor şi criteriilor
de desemnare sunt operaţii ce ţin de cercetător, prin acestea el manifestându-şi intuiţia,
flerul, calitatea de cercetător.
Odată stabilite şi codate, cercetătorul poate prelucra cu ajutorul calculatorului un vast
material brut. Astfel, munca este uşurată care în condiţii obişnuite ar fi cerut un volum de
muncă şi timp greu de realizat.
Orice cercetător indiferent de orientarea lui epistemologică va trebui să dea dovadă
de o anumită flexibilitate, oferind posibilitatea ajustării schemelor utilizate, construirii altora
sau modificarea categoriilor.

Asocierea datelor

78
În urma clasificării şi categorisirii se ajunge la o grupare a datelor în funcţie de
anumite criterii apărând în acest fel pattern-uri şi tendinţe. Urmează şi legarea şi asocierea
datelor şi caracteristicilor. Se ajunge cu ajutorul calculatorului la dezvăluirea asocierilor şi
chiar corelaţiilor. Cu ajutorul statisticii se evidenţiază mai clar toate acestea.
Judecarea de ansamblu
Este premergătoare elaborării textului final şi constă dintr-o judecare de ansamblu a
datelor şi relaţiilor dintre ele, o coroborare a acestora în vederea validităţii datelor.
Elaborarea textului final al raportului de cercetare
Conţinutul şi forma textului depind de persoana, publicul căruia i se adresează. El
trebuie să aibă claritate, să facă distincţie între fapte şi interpretare, să fie echilibrat şi
totodată incitant şi să trezească interes.
La interpretarea propriu-zisă sunt avute în vedere: înţelesul acordat elementelor
dimensiunilor şi caracteristicilor generale ale fenomenului studiat; contextul în care au loc
evenimetele şi fenomenele şi procesualitatea lor.
Ca reguli de interpretare trebuie ţinut seama de faptul că:
- înţelesurile sunt dependente de context
- înţelesurile sunt întotdeauna negociabile între diferiţi observatori
- putem întreba subiecţii despre înţelesurile pe care le acordă
- intenţiile subiecţilor şi înţelesurile cu care ei operează nu sunt întotdeauna un ghid
valabil pentru interpretare şi predicţie
- procesualitatea implică analiza schimbărilor de-a lungul timpului
- schimbarea poate fi analizată pe faze, prin întâmplări cheie sau prin inerjocul
complex al actorilor
- factorii materiali şi cei generali – sociali afectează schimbările
Întrebările (validate) care se pot pune în legătură cu cercetarea sunt: dacă explorăm
ceea ce trebuie explorat sau cât de bine explorăm ceea ce trebuie explorat (fidelitate).
Validitatea calitativităţii cunoaşte mai multe teoretizări. Validitatea drept cultură –
cuprinde ca propoziţie generală că orice cercetător îşi impune conştient sau nu punctul lui de
vedere, cu propriile valori şi reprezentări în studierea subiectelor.

79
Validitatea ca ideologie – asemănătoare primei cu deosebirea că accentul va fi pus pe
aspectele culturale privind structura şi puterea socială (subordonaţi / conducători).
Validitatea ca gender ( raport bărbat – femeie ) se focalizează asupra asimetrii în
termeni de putere socială dintre bărbat – femeie, reflectată în munca de cercetare.
Validitatea ca limbaj / discurs cuprinde şi formele anterioare subliniind faptul că
orice discurs este autodeterminat de viziuni despre lume şi categorizări culturale implicate în
însăşi limbajul utilizat.
Validitatea ca apărător social indică cerinţa utilităţii cercetării pentru grupurile
marginalizate şi dezavantajate.
Recomandările în vederea atingerii unei rigori în abordarea calitativă sunt:
- sistematizarea materialului în vederea distingerii clare între criterii şi puncte de
vedere
- aplicarea triangulaţiei, a procedeului interobservator
- evaluarea rezultatelor şi concluziilor cercetării de către subiecţii vizaţi de cercetarea
respectivă
Nu trebuie trecut cu vederea ca adoptarea unei perspective sau alteia calitativă sau
cantitativă, a unui design investigaţional, depinde de scopul şi mijloacele cercetării ( Iluţ,
1997, p.162 – 471 ).

80
Orice cercetare ştiinţifică odată încheiată trebuie ca prin rezultatele ei să satisfacă
motivaţiile cercetătorului, prin obiectivele propuse se reliefează modalitatea şi stilul de
gândire al cercetătorului. Rezultatele cercetării vor fi difuzate în sfera de interese
profesionale de specialitate. H. Selye prezintă câteva forme sociale de transmitere sau
difuzare a rezultatelor cercetării ştiinţifice:
- comunicări ştiinţifice prezentate la conferinţe, colocvii, simpozioane sau congrese
ştiinţifice de specialitate
- articole publicate în reviste de specialitate
- studii ample şi originale în teze de doctorat
- referate generale având ca tematică cercetări originale prezentate comparativ cu
altele deja existente
- publicarea de cărţi de specialitate
Pentru ca rezultatele acestor cercetări să poată fi acceptate şi puse în valoare se cere
ca acestea să fie expuse clar, concis, adoptând un stil direct, susţinut de argumente solide.
Raportul de cercetare încununează munca cercetătorului. Succesul cercetării depinde
şi de modul în care este alcătuit acesta, supunându-se rigorilor ştiinţifice. Cuprinde patru
părţi:
Introducerea – prezintă problema, stadiul ei prin constructe ipotetice definite în
literatura de specialitate din cercetări anterioare, după care sunt prezentate raporturi dintre
variabile pentru populaţia de studiu şi se trece la definirea ipotezei.
Metoda – cuprinde ansamblul metodelor folosite şi datele colectate
Rezultate – cuprind prelucrările statistice şi relaţia statistică
Discuţii – se interpretează rezultatele, se încearcă generalizarea pentru a lărgi relaţia
dintre constructele ipotetice de la care s-a pornit.

81
Se poate spune că raportul de cercetare urmează ordinea logică a tuturor aspectelor în
desfăşurarea cercetării. Alcătuirea lui trebuie să reliefeze claritate şi corectitudine din punct
de vedere gramatical. Multe lucruri rămase nespuse deoarece se presupune că acestea sunt
cunoscute. Nu se vor spune definiţii ale ipotezelor „o ipoteză e nulă atunci când ......”
cititorul ştie deja acest lucru.
Autorul trebuie să ofere informaţii pe care cititorul nu le va găsi în altă parte. Cel l-a
determinat să pornească în cercetare ? Cum a formulat ipoteza ? Pe ce bază ? Ce crede că ar
însemna un rezultat obţinut ?
Autorul este considerat specialist şi deci oferă cu claritate şi concizie date referitoare
la toate activităţile din cuprinsul studiului. Scopul redactării cercetărilor este de a oferi
cititorului informaţia necesară pentru a înţelege, evalua şi replica studiul.

Reguli de stil
1. Un raport se referă la un studiu complet iar acest lucru se face la trecut (Am arătat
că ....) sau la prezent doar în cazurile în care concluziile se vor referi la situaţia prezentată
sau actuală.
2. Vor fi citate toate sursele de informare
3. Este preferabilă parafrazearea sau rezumarea ideii pentru o înţelegere mai clară,
decât citatul. În paranteză vor fi scrise: autorul şi anul de publicare al studiului
4. Se vor folosi termeni de specialitate. Termenii noi, străini de domenii se vor
explica
5. Nu se vor folosi prescurtări sau argouri
6. Pentru numerele cuprinse între 0 şi 9 se vor folosi cuvinte iar pentru numerele mai
mari de 10 cifre
7. Se va avea grijă să se omită repetiţia. Subiecţii au ..... Numărul subiecţilor ......
Dintre subiecţi .....
Termenul de „subiecţi” poate fi înlocuit cu „participanţi” astfel încât acestea să nu
deranjeze prin repetabilitate.
8. Se vor evita folosirea cuvintelor cu mai multe sensuri pentru a nu se crea confuzii.

82
Componentele unui raport de cercetare (format APA)
1. Pagina de titlu
2. Rezumat
3. Introducere
4. Metodă
- Participanţi
- Materiale şi aparate
- Proceduri
5. Rezultate
6. Discuţii – concluzii
7. Referinţe bibliografice
8. Tabele şi figuri

1. Pagina de titlu
Aceasta contribuie la decizia cititorului dacă îl interesează sau nu, dacă îl va citi.
Titlul trebuie să fie clar formulat comunicând variabilele şi relaţiile studiate dar nu trebuie să
cuprindă mai mult de 12 cuvinte. În manuscrisul în stil APA pagina de titlu cuprinde în afară
de titlu, numele autorului şi numele instituţiei. Chenarul liber pe margini va fi de minim 2
cm.
2. Rezumatul
Cuprinde o scurtă prezentare a studiului, descriind variabilele specifice utilizate,
caracteristicile importante ale subiectului, o scurtă descriere a cercetării precum şi rezultatul
obţinut prin prelucrarea statistică. Este nerecomandabil folosirea în rezumat a prescurtărilor,
trebuind să conţină detalii relevante pentru întrebările cititorilor. Textul se va scrie fără
aliniat.

3. Introducerea

83
Se începe cu descrierea generală a comportamentelor şi constructelor ipotetice
ajungându-se la prezentarea variabilelor specifice studiului. Trebuie prezentată ipoteza,
explicaţiile psihologice testate, schema generală, motivul pentru care unele definiţii
operaţionale sunt implicate în cercetare, logica utilizată în explicarea diferitelor aspecte. Vor
fi bine delimitate atât scopul cât şi populaţia supusă studiului.
Introducerea putem spune că prezintă toate informaţiile pe care vom utiliza pentru
interpretarea rezultatelor, logica teoretică şi conceptuală, cercetări anterioare relevante şi
predicţiile studiului.

4. Metoda
Cea mai bună modalitate de a structura acest capitol este urmărirea pas cu pas a
desfăşurării studiului. Alegerea subiecţilor pentru a putea colecta date, alegerea materialelor
pentru testare şi planul în urma căruia se va desfăşura cercetarea; toate vor fi descrise în
acest studiu. În cazul alegerii subiecţilor vor fi descrise criteriile de selecţie şi caracteristicile
importante ale acestora.
Se va face o descriere a contextului testării şi a planului studiului.

5. Rezultatele
În descrierea rezultatelor se va urmări ordinea în care sunt executate etapele analizei.
Vor fi descrise de asemenea eventualele transformări efectuate asupra scorurilor.

6. Discuţii - concluzii
Scopul capitolului este de a interpreta rezultatele astfel încât să de ajungă la
concluzii. Concluziile se vor prezenta cu discuţii pe marginea lor. Datele statistice se vor
prezenta în explicaţii. Pe parcursul discuţiilor explicaţiile trebuie să se potrivească în mod
raţional cu descoperirile anterioare şi explicaţiile teoretice.

7. Referinţe bibliografice

84
Vor fi în ordine alfabetică referinţele complete pentru toate sursele citate în articol.
Sursele bibliografice trebuie citite. Trebuie menţionat autorul cu numele de familie, apoi
prenumele – anul apariţiei lucrării, titlul lucrării, editura, localitatea şi ţara.

85