Sunteți pe pagina 1din 2

MENTĂ ȘI MUȘEȚEL

Au fost odată doi fluturi. Erau foarte frumoşi şi coloraţi. Unul se


numea Mentă, iar celălalt, Muşeţel. Mentă avea aripile de culoare verde,
iar Muşeţel, de culoare galbenă. Ei zburau peste tot vizitând păduri şi
grădini. Într-o bună zi, Mentă şi Muşeţel ce s-au gândit: de ce să nu
viziteze şi o aşezare omenească? Erau atât de curioşi…

Fără să îşi facă griji pentru nimic, cei doi fluturi coloraţi au pornit în
zbor spre prima casă din apropiere. În acea casă locuia o bătrânică
liniştită. Casa ei avea geamuri înalte cu sticlă colorată. Fluturilor le
plăceau tare mult culorile. De aceea, când au ajuns acolo, s-au aşezat pe
o fereastră. De acolo, au privit în casa bătrânei:
– Oare cine locuieşte aici? E plină casa de ghivece cu flori, spuse Mentă.
– Cine ştie? răspunse Muşeţel.

Curioşi cum erau, cei doi fluturi au zburat înăuntru. Zburând prin casă,
ei au văzut-o pe bătrână: se odihnea pe o canapea mică. Alături, pe o
măsuţă, era o cană. Din cană ieşeau aburi care se risipeau în aer.
– Oare ce are în cană? întrebă Muşeţel.
– Chiar aşa, oare ce are în cană? spuse Mentă.

Mânaţi de curiozitate din nou, fluturii s-au apropiat de măsuţă. Apoi, s-


au aşezat pe buza cănii, să afle ce era înăuntru. Însă, aburii care ieşeau
din cană miroseau tare a chimion. Din cauza mirosului plăcut, Mentă
simţi că îl apucă ameţeala. Dintr-o dată, el începu să se clatine. Pentru
că stătea pe buza cănii, îi era tot mai greu să îşi menţină echilibrul.
Muşeţel a văzut ce se întâmplă. Grăbit, el l-a prins pe Mentă cu o mână,
ca să îl salveze de la înec sigur.

Dar, ce să vezi? Au căzut amândoi fix în mijlocul cănii. Norocul lor că


bătrânica tocmai se trezea ca să îşi servească ceaiul:
– Ce a aterizat în cana mea cu ceai?! Uf, acum va trebui să îmi fac altul…
cât efort pentru bietele mele oase! spuse bătrâna supărată.
Aşa că, ea luă cana cu ceai şi o turnă în primul ghiveci de lângă măsuţă.
Apoi, îşi continuă drumul spre bucătărie. Cei doi fluturi abia mai aveau
aer să respire când s-au pomenit în ghiveciul cu flori.
– Vai, cum am reuşit să cad în ceaiul bătrânei?! se întreba Muşeţel.
Mentă s-a ridicat cu greu din balta de ceai în care se afla. După ce şi-a
scuturat aripile, a încercat să zboare şi a reuşit. Muşeţel a făcut şi el la
fel. Apoi, cei doi fluturi au pornit speriaţi spre casa lor.

Abia pe drumul spre casă şi-au dat seama că li se întâmplase ceva: aveau
aripile complet albe, amândoi. Culorile lor frumoase erau împreună cu
ceaiul, în ghiveci.
– Măcar am scăpat cu viaţă… spuse Muşeţel trist că nu mai era colorat.
– Mda… măcar am scăpat cu viaţă… răspunse Mentă.
După un timp, în ghiveciul din casa bătrânei au început să răsară nişte
plante noi şi deosebite: o plantă cu frunze mai mari, iar alta cu frunze
subţiri ca cetină de brad. Mai târziu, bătrâna s-a gândit că o fi ceva şi
cu plantele acelea. De aceea, le-a lăsat să crească şi mai mari.

Când plantele erau înalte de un cot, bătrâna le-a cules cu grijă şi le-a
pus la uscat.
– Poate că sunt bune de ceai! se gândi ea.
După ce trecură câteva zile, plantele erau uscate. Bătrâna a pus două
vase cu apă la fiert, câte unul pentru fiecare dintre cele două plante
noi. După ce au fiert, le-a gustat pe ambele.
– Extraordinare ceaiuri am făcut! Unul e mentolat ca să respir mai uşor,
iar celălalt îmi calmează durerile în piept şi gât. Cine ştie ce boli vor mai
vindeca fiecare? Vom trăi şi vom vedea!

Apoi, bătrâna a început să le spună tuturor ce ceaiuri extraordinare


descoperise. Cine ştie câţi ani or fi trecut de atunci şi câte boli or fi
vindecat menta şi muşeţelul!

Sfârşit!

S-ar putea să vă placă și